Predici

(tipareste predicile)

Învierea Domnului
Anul U
Lecturi:
Fapte 10,34a.37-43
Psalmul 117
Coloseni 3,1-4 (1Corinteni 5,6b-8)
Ioan 20,1-9

Autori

pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Anton Iştoc
pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato

* * *

Aleluia, Domnul să fie lăudat!

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

O educatoare le vorbea copiilor de la grădiniţă despre Isus. În grupa ei era un băieţel dintr-o familie necreştină. Acesta asculta foarte atent deoarece totul era nou pentru el. Când educatoarea a povestit cum a fost condamnat Isus şi cum l-au răstignit pe cruce, faţa băieţelului s-a întristat şi a murmurat: “O, nu! Ce păcat!” Educatoarea a continuat spunând că a treia zi Isus a înviat din morţi, revenind la viaţă. Ochii băieţelului s-au luminat de bucurie şi el a exclamat: “Grozav!” În Vinerea Mare, auzim relatarea suferinţelor şi morţii lui Isus. Asemenea micului băieţel, mulţi dintre noi am spune: “O, nu! Ce păcat!” Astăzi auzim restul povestirii şi din nou împreună cu băieţelul putem exclama acum: “Da! Grozav!” Astăzi putem cânta din nou “Aleluia” pe care nu l-am cântat în întreg Postul Mare. “Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea” (Psalmul 117,24).

Pentru ce ne bucurăm astăzi? Ne bucurăm deoarece credinţa noastră în Cristos a fost confirmată, adevărul a triumfat asupra minciunii, dreptatea asupra nedreptăţii şi tragedia s-a transformat în bucurie. Este ca şi când ne-am uita la un episod din Batman. La început vedem o victimă nevinovată şi lipsită de apărare care este atacată, jefuită, răpită şi torturată de un atacator netrebnic. Şi ne pare atât de rău să vedem triumful personajului negativ. Apoi, în momentul în care victima aproape că a renunţat la speranţă şi este pe punctul de a muri, coboară din cer Batman ca să o salveze. El se luptă şi îl învinge pe răufăcător şi eliberează victima nevinovată. Şi ne bucurăm de triumful dreptăţii.

Relatarea suferinţei şi morţii lui Isus în Vinerea Mare este povestea victoriei minciunii asupra adevărului, a nedreptăţii asupra dreptăţii, a răului asupra binelui. Isus a fost acuzat în mod fals de crime pe care nu le-a comis, şi condamnat pe nedrept la o moarte pe care nu o merita. Prietenul Lui l-a trădat, tovarăşii Săi de încredere l-au părăsit şi omul lui numărul unu a negat că îl cunoaşte. Oamenii pe care i-a iubit au cerut răstignirea Lui şi au ales în schimb eliberarea tâlharului Baraba. Este o poveste a trădării şi a minciunii, a necinstei şi a mediocrităţii, a infidelităţii şi a violenţei îndreptate împotriva unei victime nevinovate şi aparent lipsite de apărare. Toate acestea îşi au punctul culminant în Vinerea Mare, în care îl vedem pe Isus biciuit, batjocorit, dus la moarte, pironit pe cruce, unde moare după câteva ore şi este aşezat în grabă în mormânt. Dacă acesta ar fi sfârşitul relatării, ar fi o poveste tristă, o tragedie. Însă slavă Domnului nu acesta este sfârşitul.

Moartea nu este sfârşitul poveştii. Mai există un capitol. Acesta este cel mai important capitol deoarece, aşa cum se spune, cine râde la urmă râde mai bine. Şi în ultimul capitol al relatării despre Isus îl vedem ridicându-se din morţi în toată gloria şi măreţia. Este reabilitat. Duşmanii lui sunt ruşinaţi şi derutaţi. Isus îşi recâştigă gloria eternă cu Tatăl. El este Domnul care va stăpâni asupra întregii omeniri, inclusiv asupra duşmanilor Săi. Pentru noi, discipolii Săi, aceasta este o veste bună.

Este o veste bună să ştim că Adevărul este nemuritor. Putem înăbuşi Adevărul, să îl acuzăm că este o minciună, să îl condamnăm, să îl torturăm, să îl ucidem, să îl îngropăm în mormânt, dar a treia zi Adevărul va învia. Să ţinem minte aceasta şi să nu renunţăm la Adevăr chiar şi atunci când toţi par să renunţe la el. Să nu renunţăm la Adevăr; să nu renunţăm la Dreptate. Să nu renunţăm la a face ceea ce este bine. Ceea ce este adevărat va fi întotdeauna adevărat. Ceea ce este drept va fi întotdeauna drept. Ceea ce este corect va fi întotdeauna corect, chiar şi atunci când lumea din jurul nostru ar dori să fie altfel. Trebuie să învăţăm să credem în soare chiar şi atunci când nu străluceşte, ştiind că odată şi odată va străluci din nou. Acesta este sfârşitul care contează. De aceea astăzi Biserica ne cere să ne bucurăm şi să ne veselim. Chiar şi atunci când trecem prin momente foarte dificile: trădare, discriminare nedreaptă, minciuni, neînţelegeri; chiar şi atunci când duşmanul pare să câştige bătălia din vieţile noastre. Astăzi Cristos a câştigat. Şi noi ştim că în Cristos vom învinge. Aleluia, Domnul să fie lăudat!

* * *

Învierea Domnului

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

Poate că vi se pare straniu, dar poate că aceasta este ziua în care îmi este greu să predic: nu ştiu prea bine ce să spun, nu ştiu de unde să încep, nu ştiu ce cuvinte să folosesc…

Şi totuşi ştiu foarte bine despre ce ar trebui să vorbesc: despre Cristos înviat, despre învierea lui Isus; şi despre aceasta vorbeşte tocmai Evanghelia pe care am ascultat-o. Isus a fost răstignit şi înmormântat cu două zile mai înainte; în dimineaţa celei de-a treia zi, când Maria din Magdala şi cealaltă Maria au mers la mormânt, nu au mai găsit trupul lui Isus, iar un înger le-a spus: “Ştiu că îl căutaţi pe Isus cel răstignit. Nu este aici. A înviat precum a zis”.

La drept vorbind, parcă ar relata un lucru foarte normal… Dar să încercăm să ne gândim puţin: despre ce vorbim? Ce este această pericopă din Evanghelia pe care am ascultat-o? O istorisire frumoasă pe care o cunoaştem deja?… Sau mărturia a ceva ce s-a întâmplat cu adevărat?

Atunci când vorbim despre “Isus înviat”, oare vorbim despre literatură, despre un personaj-creaţie a fanteziei? Sau vorbim despre cineva care a trăit cu adevărat în această lume? Iar când spunem că “a înviat din morţi”, aceasta este numai o modalitate de exprimare? Sau vrem să spunem că a început să trăiască ca mai înainte? Sau vrem să spunem şi altceva?

Pentru că este uşor să spunem cuvântul “înviere”… Dar ce înseamnă el? Putem să ne imaginăm şi realitatea unui mort care revine la viaţă… Însă fantezia este ceva, iar realitatea este altceva! Iar în realitatea lucrurilor, atunci când cineva este mort, este mort; dacă “revine la viaţă” înseamnă că nu era mort cu adevărat, chiar dacă era în aşa hal încât părea mort. Sau este numai un mod de a vorbi, şi nimic mai mult…

Faptul că Isus din Nazaret a fost într-adevăr un om în carne şi oase, că a trăit în Palestina acum douăzeci de secole, nu este nici un dubiu. Faptul că acest Isus a fost condamnat şi răstignit la Ierusalim pe timpul lui Ponţiu Pilat, este sigur. Faptul că a murit cu adevărat, este sigur (este imposibil să supravieţuieşti unei răstigniri romane!).

Dar acest Isus, ne spune Evanghelia, a înviat. Şi acest cuvânt nu înseamnă numai că “sufletul său” a rămas nemuritor… Aşa cum nu înseamnă numai că Isus “continuă să trăiască” prin învăţăturile sale şi prin amintirea ucenicilor săi.

Evanghelia afirmă că, după ce a experimentat realitatea morţii, Isus a înviat la viaţa cea nouă: chiar “el” în carne şi oase. Nu în sensul că a revenit să trăiască la fel ca mai înainte, ca unul “care s-a întors înapoi” din moarte: mai devreme sau mai târziu ar fi murit din nou, definitiv… Aici vorbim în sensul că a intrat într-o condiţie de viaţă superioară, diferită de cea care se trăieşte mai înainte de moarte: o viaţă de acum înainte definitivă, o viaţă deplină şi perfectă care nu mai este supusă limitelor condiţiei pământeşti şi nici legilor fizicii sau biologiei…

Dar aceasta este realitate, sau este fantezie?

Ne-am obişnuit să vedem la cinema şi televiziune totul ca produs al imaginaţiei şi al tehnicii moderne de “fabricare de imagini”. În domeniul spectacolului şi al literaturii ştiinţifico-fantastice, suntem dispuşi să vedem şi să ascultăm lucruri mai neverosimile…

Dar “pretenţia” Evangheliei este cea de a ne spune că Isus din Nazaret, răstignit la Ierusalim sub Ponţiu Pilat, a înviat cu adevărat din morţi.

Şi dacă noi purtăm numele de creştini, aceasta se datorează tocmai faptului că cu douăzeci de secole mai înainte, un grup de persoane care l-au urmat pe Isus mai înainte de condamnarea sa la moarte au început să spună tuturor: “Fiţi atenţi, vedeţi că este foarte adevărat: Dumnezeu l-a înviat pe Isus din morţi; noi l-am văzut, şi suntem martorii acestor lucruri…”.

Credinţa creştină în întregime a pornit de aici. Dacă Isus nu ar fi înviat cu adevărat din morţi, nu ar avea sens… Dacă Isus nu ar fi înviat din morţi, creştinismul nu s-ar fi născut niciodată.

Şi totuşi este aşa de greu, pentru noi creştinii de astăzi, să redescoperim cu realism punctul central al credinţei noastre! Pe de o parte suntem şi prea obişnuiţi să auzim, să spunem şi să cântăm cuvinte cum ar fi: “înviere, Cristos înviat” şi aşa mai departe. Pe de altă parte poate că ne lipseşte curajul de a accepta într-adevăr, cu o inimă deschisă, mesajul Paştelui.

Orizontul experienţei şi al ştiinţei nu epuizează în mod necesar tot “posibilul”… Moartea nu este în mod necesar ultimul cuvânt asupra misterului existenţei umane… Dumnezeu nu este un cuvânt lipsit de sens…

Isus a înviat: este ca un “semn” pe care Dumnezeu l-a lăsat în lume pentru a ne provoca să depăşim orizonturile noastre prea înguste, certitudinile noastre prezumpţioase, temerile noastre neliniştitoare…

Isus a înviat pentru că Dumnezeu l-a înviat; acel Dumnezeu Tatăl despre care vorbea Isus: Dumnezeu care este mare şi sfânt, Dumnezeu care este drept şi bun, Dumnezeu care este principiul prim al oricărei vieţi şi al oricărei bucurii, Dumnezeu care este într-adevăr orizontul ultim al vieţii omeneşti.

* * *

Bucurie mare vă vestesc: Cristos a înviat!

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

“Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul ca să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa.”

În ziua botezului lui Isus, când Cerul s-a deschis, glasul Tatălui a răsunat: “Acesta este Fiul meu iubit în care îmi găsesc toată bucuria” (Mt 3,17). Botezul lui Isus a fost “Paştele lui Dumnezeu” – trecerea Tatălui din veşnicie în timp prin Cristos. Dumnezeu Tatăl realiza în Cristos botezul întregii creaţii: trecerea de la moarte la viaţă, începutul unui cer şi a unui pământ nou.

Azi, în ziua învierii lui Isus, noi îl putem parafraza pe Dumnezeu şi să spunem: Acesta este fratele nostru iubit în care ne găsim toată bucuria.

După ce Cristos ne-a arătat drumul credinţei până pe Calvar: deşi ca om avea natura sa unită hipostatic cu natura divină, deşi ca om putea să apară în forma (condiţia) divinităţii, aşa cum va apărea în ziua de apoi pe norii cerului înconjurat de îngeri şi de slavă (cf. Mt 25,31-32), el s-a golit de această formă divină, ba chiar şi de forma omului liber şi a apărut în forma sclavului, după ce însuşi Dumnezeu l-a tratat mai rău decât pe “sclav”, l-a tratat ca “păcat” (cf. 2Cor 5,21), acum Duhul Sfânt îl ridică din mormânt înviindu-l din morţi, ca Isus să ne arate drumul spre cer, spre paradis, spre Împărăţia veşnică a Tatălui prin manifestarea lui ca Fiu al omului în forma dumnezeirii.

În viaţa sa publică Isus a făcut multe minuni, dar acestea nu dovedeau dumnezeirea sa, ci adevărul cuvintelor sale, erau “semne” care conduceau la credinţă în dumnezeirea sa, dovedeau că ceea ce el spune despre sine ca Dumnezeu, o spune cu toată convingerea, semn că el crede ca om, ca Fiul-omului, şi această credinţă a fost făcătoare de minuni. Minunile, semnele, profeţiile şi învăţăturile din viaţa publică sunt daruri ale credinţei lui ca Fiu al omului, pe când învierea singură este darul dumnezeirii Fiului lui Dumnezeu.

După ce Cristos ne-a arătat că drumul credinţei trebuie să treacă prin “cruce”, acum ne arată răsplata credinţei: învierea fericită, sau “drumul luminii” spre Tatăl.

În el, germenul vieţii veşnice ascuns în creaţie încă de la începutul lumii, ajunge la o maturitate personală unică, fiindcă: n-a avut păcat, i-a iubit pe păcătoşi, s-a lăsat călăuzit de Duhul Sfânt în toate, dar mai ales în virtutea uniunii hipostatice, deoarece are în sine toată plinătatea dumnezeirii, aceea a Unicului Fiu născut din veci din Tatăl.

Cristos înviat este cerul şi pământul în haină de sărbătoare, el este germenul vieţii noastre veşnice. În el vedem lumea fără durere şi lacrimi, o lume de pace şi dreptate, de bucurie şi viaţă fără umbra morţii, fără sfârşit…

Dar, cu toate că pe acestea toate noi le vedem prin credinţă, fiindcă spune sfântul Augustin că “Are şi credinţa ochii săi” şi cu aceşti ochi vedem trăsăturile noii creaţiei care tinde spre desăvârşire prin întunericul şi truda existenţei pământeşti, noi ne bucurăm, fiindcă: moartea este învinsă prin moartea liber acceptată de Cristos, cu toate că ea va continua “să-şi facă de cap” până când totul se va împlini conform planului divin, când ultimul duşman răpus va fi moartea noastră (cf. 1Cor 15,26); păcatul este învins prin jertfa nevinovatului Isus, care a acceptat să fie tratat de “păcat”, cu toate că “misterul nelegiuirii” (2Tes 2,7) se va ţine scai de viaţa omului şi o va însoţi până în ziua de apoi.

Bucuria noastră stă în Cristos înviat, fiindcă în el descoperim sensul morţii şi al păcatului; în el descoperim că moartea şi păcatul sunt cuprinse într-un plan plin de înţelepciune şi de iubire şi de aceea nu ne mai pot ţine sub teroarea fricii, fiindcă de acum încolo aparţin lumii celei vechi de care am fost eliberaţi.

Spre deosebire de viaţa naturală, care ne este dată fără consimţământul nostru, în noua viaţă se poate intra numai cu asentimentul nostru conştient şi responsabil, pe care ni-l dăm prin botez (personal îl dau cei maturi şi prin părinţi şi naşi îl dau pruncii, care la maturitate confirmă).

Astfel, pentru fiecare credincios, Paştele înseamnă trecerea de la un fel de a trăi la alt fel de viaţă. Într-un cuvânt: “viaţa cea nouă în Cristos” înseamnă parcurgerea drumului din această viaţă spre Tatăl (cf. In 13,1; Lc 9,31), păşind pe urmele lui Cristos, pe calea credinţei desăvârşite, el fiind “capul”, “începătorul şi desăvârşitorul” prin credinţă a “noului popor al lui Dumnezeu” însufleţit de suflul vital al Duhului Sfânt din ziua de Paşti şi apoi de Rusalii.

Ce vrea să ne spună sfânta Evanghelie? Că ucenicii au fost pregătiţi pentru o întâlnire personală cu Isus înviat.

În lectura din Faptele apostolilor (10,34a.37-43) apostolul Petru scoate în evidenţă faptul că Dumnezeu l-a consacrat în Duhul Sfânt pe Isus din Nazaret, care a trecut prin această viaţă făcând numai bine: vindecând pe toţi cei care stăteau sub puterea diavolului, de aceea Dumnezeu l-a înviat şi i-a rânduit pe apostoli ca să-i fie martori, să vestească faptul că Isus este, prin înviere, rânduit judecător al celor vii şi al celor morţi şi tot cel care va crede în numele lui să obţină iertarea păcatelor şi dreptul la înviere şi la viaţa veşnică. Centurionul roman Corneliu, deşi păgân, dar dat fiind faptul că acceptă credinţa în învierea lui Isus, i se iartă păcatele, îl primeşte pe Duhul Sfânt, fiindcă Dumnezeu nu-i părtinitor: toţi au fost creaţi de el din iubire, toţi sunt meniţi de el să dobândească viaţa veşnică prin credinţă. Ca dovadă a învierii, Petru îi aduce întâlnirea personală la care au mâncat şi băut împreună

Pentru aceasta sfântul apostol, Paul insistă în faţa credincioşilor din Corint să nu mai umble în vechea frământătură făcută din drojdia răutăţii şi perversităţii, ci să se hrănească cu “azima sincerităţii şi a adevărului” (cf. 1Cor 5,6-8), cu sfânta Euharistie care dă viaţa cea nouă şi asigură învierea, deoarece Isus s-a jertfit ca noi să devenim euharistie, comuniune frăţească şi această Euharistie ne înalţă la cele de sus, fiindcă viaţa noastră, datorită învierii lui Isus, este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu (cf. Col 3,1-4). Iată, adevărul!

Dacă gărzile, care păzeau mormântul, au rămas înmărmurite de frica celui Înviat, dacă cei ce nu cred în învierea lui Isus rămân reci ca nişte statui de marmoră, nouă, celor care credem, ne răsună glasul îngerilor din adâncul istoriei: “A înviat precum a zis”. Dovada supremă a învierii lui Isus stă în întâlnirea personală dintre Înviat şi ucenici. Credinţa învierii nu se bazează nici pe mormântul gol, nici pe giulgiurile rămase în mormânt, nici pe cele spuse de îngeri. Acestea toate au fost o pregătire, ci pe faptul că Isus s-a arătat ucenicilor săi, s-a arătat femeilor venite la mormânt să-i ungă trupul, s-a arătat, spune sfântul Paul, la peste cinci sute de fraţi (cf. 1Cor 15,6). Noi ştim că aceştia au pecetluit credinţa în înviere cu propriul lor sânge. Iată, adevărul!

Prima noastră întâlnire personală cu Cristos a avut loc la botez. Atunci el ne-a iertat păcatul strămoşesc. A doua întâlnire s-a realizat prin Euharistie şi ea trebuie să dureze până la a treia întâlnire, când ne va chema la viaţa fără de sfârşit, ca la venirea glorioasă de pe norii cerului să fim de-a dreapta lui. La botez şi prin Euharistie întâlnirea personală se realizează prin credinţă, dar după “credinţă” urmează “vederea”: “faţă în faţă” (1Cor 13,12). Aceasta va fi ziua pe care ne-o va da Domnul ca să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa pentru toată veşnicia.

* * *

A celebra Sfintele Paşti

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Nu se întâmplă nimic…

Expresia mi s-a întipărit în memorie încă de copil: “a trăi Paştele”. În satul meu parohul, de-a lungul întregului Post, bătea insistent asupra acestui punct: datoria fiecărui bun creştin de a “trăi Paştele”. Şi invita femeile să colaboreze, solicitând, convingând, îndemnând, chiar dacă puţin forţând pe cei mai recalcitranţi (dintre care nu lipsea cineva, chiar şi în cele mai bune familii). De fapt mulţi oameni, ca urmare a insistenţelor, protestelor, a mâhnirilor şi chiar a ameninţărilor soţiilor, se hotărau să “trăiască Paştele”.

Era organizată o celebrare exclusiv pentru ei – nu se puteau amesteca cu femeile, ar fi fost puţin umilitor!… -, când era încă întuneric, în deplină clandestinitate. Îşi luau o mină bizară pentru a masca ceea ce socoteau o “slăbiciune”. O spovadă rapidă şi neplăcută (şi jenantă pentru preot: am experimentat chiar din primii ani de preoţie), o împărtăşire între un şovăielnic şi un resemnat (dacă priveai unele chipuri, aveai impresia că erau gata să înghită un medicament amar). Apoi, pentru a schimba impresia ironică, toţi se precipitau acasă cu senzaţia de a fi eliberaţi de o greutate plictisitoare.

Au plătit impunerea cea mai împovărătoare – chiar neplăcută – în ceea ce priveşte religia. Acum totul era la post, în regulă. Ca o mică intervenţie chirurgicală, din păcate necesară, dar care tindea să se amâne cât mai mult posibil, şi care totuşi se transforma îndată într-o stare de anestezie aproape totală.

“A trăi Paştele” era minimul care era cerut celui care avea numele propriu scris în registrul botezaţilor. Cel puţin o dată pe an. “Acela nu a trăit nici măcar Paştele”, se murmura în cercul celor pioşi apropo de unul care a refuzat să păşească pragul bisericii chiar cu această ocazie. Cel puţin la Paşti. Am auzit pe o vecină a mea care ţipa astfel la bărbatul ei: – Dar ce istorie! Rău nu-ţi face… Şi apoi nu se întâmplă nimic, stai liniştit: nu se năruie lumea! Şi acela, încurajat, chiar dacă clătinând din cap, se furişa pe stradă.

Teama de a te lăsa surprins de lumină

Şi, dimpotrivă, este aşa. La Paşti se năruie lumea. La Paşti are loc sfârşitul lumii! Dacă “trăim Paştele”, nimic nu mai merge înainte ca mai întâi. Totul se schimbă. Se aruncă gândurile obişnuite şi să fie prezente alte gânduri (“Dacă aţi înviat cu Cristos… cugetaţi la cele de sus, nu la cele de pe pământ”, ne îndeamnă Paul scriind către Coloseni). Dacă se aruncă drojdia “expirată”, râncedă, incapabilă de a dospi ceva, şi se plămădeşte în chip total diferit propria viaţă (“Îndepărtaţi drojdia veche, pentru a fi un aluat nou…”, recomandă tot Paul pe Creştinii din Corint).

Marea şi radicala curăţenie a Paştelui trebuie să aibă loc, înainte de tot, în inimi. În familia ebraică, la vigilia sărbătorii, se săvârşea o sârguincioasă inspecţie (bediqah) în toată casa, străduindu-se să înlăture chiar şi cel mai mic fragment de pâine dospită. Pentru noi, este vorba de a elimina vechile obiceiuri, vechile ranchiuni, vechile tendinţe, vechile interese. Nu se trăieşte Paştele fără o hotărâtă ruptură cu trecutul. O ruptură expresia sa cea mai evidentă în spovadă, prin care manifestăm voinţa de a muri pentru păcat şi să înviem la viaţă, la credinţă, la pace, la iertare, la iubire, la bucurie, la speranţă. În Euharistie nu se înghite un medicament amar, ci ne împărtăşim cu Pâinea care hrăneşte viaţa nouă: o pâine a fraternităţii, a sincerităţii, a dreptăţii, a solidarităţii, a împărtăşirii.

“A trăi Paştele” nu înseamnă a schimba hainele, ci a schimba viaţa. Să ieşim “afară” din mormintele noastre, uimiţi, cu o mare dorinţă de a râde, de a dansa, de a cânta. Dumnezeu a “făcut să fie trăit Paştele” pentru poporul său, eliberându-l din sclavie. Dumnezeu, mai ales, “a făcut să fie trăit Paştele” pentru propriul Fiu, făcându-l să iasă din mormânt (“Dumnezeu l-a înviat a treia zi”, vesteşte Petru centurionului roman Corneliu convertit, aşa cum este relatat în prima lectură de astăzi).

Dacă a fi creştin, a avea credinţă, înseamnă a crede în învierea lui Cristos, putem să adăugăm şi că a crede în învierea lui Cristos înseamnă a accepta ca totul să se schimbe. Înseamnă a accepta de a deveni înviaţi: morţi pentru tristeţile, angoasele, fricile, plânsetele noastre, eliberaţi de resentimentele, de egoismele, de interesele, de violenţa noastră, şi înglobaţi în viaţa nouă pe care ne-o oferă Cristos, chemaţi să intrăm, uimiţi, într-o lume nouă, să cercetăm totul. Poate acesta este tocmai paradoxul Paştelui: a regăsi aceleaşi lucruri de mai înainte, dar noi, “diferite”.

Mă întreb adesea pentru ce este aşa de greu de a deschide anumite guri şi a le elibera, pentru a face să explodeze în ele alleluia pascal cu toată forţa sa. Cel mult este scos un suspin, o plângere, un bombănit. Fapt este că, în ciuda aparenţelor, nu moartea ne produce teamă. Multora le este teamă de naştere. Puţini au curajul de a trăi, până acum, experienţa învierii. “A trăi Paştele” nu este minimul experienţei creştine, ci maximul. Probabil l-au intuit deja unii oameni din satul meu. Care se grăbeau să se întoarcă acasă, ca nişte clandestini, după ce şi-au făcut “datoria” lor. De ce atâta grabă? Poate frica de a se lăsa surprinşi de lumină…

Trebuie să-L înviem

Trebuie ca şi noi să-L înviem. Să-L facem să iasă din mormântul în care L-am închis. Să-L eliberăm de bandajele prejudecăţilor noastre, de decepţiile noastre, de frustrările noastre. Să-L curăţim de imaginile caricaturale cu care am deformat chipul său. Să-I permitem să fărâme schemele şi viziunile meschine în care L-am încarcerat. Dumnezeu izolat în biserică. Ostatic al riturilor noastre formale. Adormit de cântările noastre plângăcioase. Supravegheat special pentru ca să nu deranjeze liniştea publică şi să se atingă de programul de “onoruri” pe care le-am stabilit noi.

Vrem să-i permitem acestui Dumnezeu să redevină Dumnezeu în noi? Vrem să consimţim să se manifeste, nu aşa cum pretindem noi cum să fie, ci aşa cum este? Vrem să-i acordăm libertatea de a săvârşi, nu lucrurile pe care le hotărâm noi – şi pe care noi înşine, suntem în stare de a le face – dar cele “imposibile” pe care numai el este capabil să le realizeze? Acceptăm ca el să se reveleze mult mai bine decât suntem noi obişnuiţi să-l descriem, mai fraged decât reuşim noi să ne imaginăm? Acceptăm ca el să ne ofere o bucurie, o pace, o calitate şi o plinătate şi o intensitate de a trăi pe care noi nu îndrăznim nici să bănuim?

Poate acesta este Paştele. A descoperi că Dumnezeu nu suportă mormântul în care l-am condamnat, închisoarea (infinitele închisori) în care l-am închis. A cerceta acel mormânt, nu pentru a-l regăsi, dar pentru a descoperi că El, din fericire, nu mai este acolo. Şi, urmându-l în lumina pascală, să găsim curajul de a murmura: Dumnezeul meu, cum te-am redus… Şi a lua în serios ceea ce spune Mariei din Magdala: Nu mă reţine… (Io 20, 17). Poate vom reuşi să rezistăm ispitei de a-l atinge, aducându-l înapoi, apropiindu-ne de el, ţinându-l sub strictă supraveghere. “A trăi Paştele” înseamnă şi acceptarea riscului unui Dumnezeu care nu se resemnează să fie mort, nu stă într-o parte unde l-am aşezat noi.

Trebuie să-L relatăm

“Mergeţi şi vestiţi…” (Mt 28,19). “A trăi Paştele”, în sfârşit, înseamnă a relata, a duce vestea. Acea veste trebuie s-o avem întipărită pe faţă. Sf. Augustin, într-o pagină sugestivă, povesteşte că în noaptea vigiliei Pascale păgânii nu reuşeau să adoarmă, pradă agitaţiei, şi cu o ciudată nelinişte (şi, poate, chiar cu un pic de invidie). În dimineaţa următoare, pe stradă, se întâmpla să întâlnească creştini proaspăt botezaţi, cu chipul strălucitor, transfigurat de lumina celui Înviat.

“La acea apariţie – ne asigură Augustin – mulţi îl recunoşteau pe Cristos”. Poate că povestirea să conţină unele trăsături retorice. Rămâne faptul, totuşi, că pentru a şti dacă cineva “a trăit Paştele”, nu ar mai trebui să-l întrebăm. Ar trebui să-l vedem! În satul meu, în timpul copilăriei mele, nu era tocmai cazul. Nu mai ştiu acum. Nu mai ştiu ce se întâmplă în alte locuri.

Mai înainte este insesizabil

Şi să încetăm odată de a sta să fixăm acel mormânt gol, şi de a face noi speculaţii. Specificul credinţei creştine în învierea lui Cristos nu este fondată pe faptul că mormântul este gol. Un mormânt gol echivalează cu un mormânt sigilat. Poate fi fost un furt, o înşelăciune, un truc. Un creştin – cum observă G. Becquet – “este invitat să creadă în puterea celui Înviat asupra morţii şi în fiinţa sa prezentă în universul oamenilor. Atunci începe o viaţă nouă care merge din descoperire în descoperire”.

Este inutil de a merge în locurile mormântului gol, ca nişte curioşi leneşi. Acolo se observă numai absenţa. În timp ce Isus este “în altă parte”. Şi continuă să se manifeste în chip imprevizibil. Cel Înviat este mereu “în altă parte”, mai înainte, inimaginabil. Şi nu mai poate fi cuprins total. În această perspectivă, “a trăi Paştele” reprezintă o lucrare care nu se încheie niciodată.