Predici

(tipareste predicile)

 

Învierea Domnului
Anul A (B, C)
Lecturi:
Fapte 10,34a.37-43
Psalmul 117
Coloseni 3,1-4 (1Corinteni 5,6b-8)
Ioan 20,1-9

Ioan 20,1-9

În prima zi a săptămânii, dis-de-dimineaţă, pe când mai era încă întuneric, Maria Magdalena a venit la mormânt şi a văzut că piatra fusese luată de la mormânt. Atunci, a alergat şi a venit la Simon Petru şi la celălalt discipol, pe care îl iubea Isus, şi le-a spus: “L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde l-au pus”. A ieşit atunci Petru şi celălalt discipol şi au venit la mormânt. Alergau amândoi împreună, dar celălalt discipol a alergat mai repede decât Petru şi a ajuns primul la mormânt. Aplecându-se, a văzut giulgiurile aşezate, dar nu a intrat. Atunci a venit şi Simon Petru, care îl urma, şi a intrat în mormânt. El a văzut giulgiurile aşezate, dar ştergarul, care fusese pe capul lui, nu era aşezat împreună cu giulgiurile, ci împăturit aparte, într-un loc. Atunci a intrat şi celălalt discipol care sosise primul la mormânt. A văzut şi a crezut; pentru că încă nu ştiau Scriptura: că el trebuia să învie din morţi.

 

Autori

pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC
volum colectiv ITRC 2

 

* * *

 

Aleluia, Domnul să fie lăudat!

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

O educatoare le vorbea copiilor de la grădiniţă despre Isus. În grupa ei era un băieţel dintr-o familie necreştină. Acesta asculta foarte atent deoarece totul era nou pentru el. Când educatoarea a povestit cum a fost condamnat Isus şi cum l-au răstignit pe cruce, faţa băieţelului s-a întristat şi a murmurat: “O, nu! Ce păcat!” Educatoarea a continuat spunând că a treia zi Isus a înviat din morţi, revenind la viaţă. Ochii băieţelului s-au luminat de bucurie şi el a exclamat: “Grozav!” În Vinerea Mare, auzim relatarea suferinţelor şi morţii lui Isus. Asemenea micului băieţel, mulţi dintre noi am spune: “O, nu! Ce păcat!” Astăzi auzim restul povestirii şi din nou împreună cu băieţelul putem exclama acum: “Da! Grozav!” Astăzi putem cânta din nou “Aleluia” pe care nu l-am cântat în întreg Postul Mare. “Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea” (Psalmul 117,24).

Pentru ce ne bucurăm astăzi? Ne bucurăm deoarece credinţa noastră în Cristos a fost confirmată, adevărul a triumfat asupra minciunii, dreptatea asupra nedreptăţii şi tragedia s-a transformat în bucurie. Este ca şi când ne-am uita la un episod din Batman. La început vedem o victimă nevinovată şi lipsită de apărare care este atacată, jefuită, răpită şi torturată de un atacator netrebnic. Şi ne pare atât de rău să vedem triumful personajului negativ. Apoi, în momentul în care victima aproape că a renunţat la speranţă şi este pe punctul de a muri, coboară din cer Batman ca să o salveze. El se luptă şi îl învinge pe răufăcător şi eliberează victima nevinovată. Şi ne bucurăm de triumful dreptăţii.

Relatarea suferinţei şi morţii lui Isus în Vinerea Mare este povestea victoriei minciunii asupra adevărului, a nedreptăţii asupra dreptăţii, a răului asupra binelui. Isus a fost acuzat în mod fals de crime pe care nu le-a comis, şi condamnat pe nedrept la o moarte pe care nu o merita. Prietenul Lui l-a trădat, tovarăşii Săi de încredere l-au părăsit şi omul lui numărul unu a negat că îl cunoaşte. Oamenii pe care i-a iubit au cerut răstignirea Lui şi au ales în schimb eliberarea tâlharului Baraba. Este o poveste a trădării şi a minciunii, a necinstei şi a mediocrităţii, a infidelităţii şi a violenţei îndreptate împotriva unei victime nevinovate şi aparent lipsite de apărare. Toate acestea îşi au punctul culminant în Vinerea Mare, în care îl vedem pe Isus biciuit, batjocorit, dus la moarte, pironit pe cruce, unde moare după câteva ore şi este aşezat în grabă în mormânt. Dacă acesta ar fi sfârşitul relatării, ar fi o poveste tristă, o tragedie. Însă slavă Domnului nu acesta este sfârşitul.

Moartea nu este sfârşitul poveştii. Mai există un capitol. Acesta este cel mai important capitol deoarece, aşa cum se spune, cine râde la urmă râde mai bine. Şi în ultimul capitol al relatării despre Isus îl vedem ridicându-se din morţi în toată gloria şi măreţia. Este reabilitat. Duşmanii lui sunt ruşinaţi şi derutaţi. Isus îşi recâştigă gloria eternă cu Tatăl. El este Domnul care va stăpâni asupra întregii omeniri, inclusiv asupra duşmanilor Săi. Pentru noi, discipolii Săi, aceasta este o veste bună.

Este o veste bună să ştim că Adevărul este nemuritor. Putem înăbuşi Adevărul, să îl acuzăm că este o minciună, să îl condamnăm, să îl torturăm, să îl ucidem, să îl îngropăm în mormânt, dar a treia zi Adevărul va învia. Să ţinem minte aceasta şi să nu renunţăm la Adevăr chiar şi atunci când toţi par să renunţe la el. Să nu renunţăm la Adevăr; să nu renunţăm la Dreptate. Să nu renunţăm la a face ceea ce este bine. Ceea ce este adevărat va fi întotdeauna adevărat. Ceea ce este drept va fi întotdeauna drept. Ceea ce este corect va fi întotdeauna corect, chiar şi atunci când lumea din jurul nostru ar dori să fie altfel. Trebuie să învăţăm să credem în soare chiar şi atunci când nu străluceşte, ştiind că odată şi odată va străluci din nou. Acesta este sfârşitul care contează. De aceea astăzi Biserica ne cere să ne bucurăm şi să ne veselim. Chiar şi atunci când trecem prin momente foarte dificile: trădare, discriminare nedreaptă, minciuni, neînţelegeri; chiar şi atunci când duşmanul pare să câştige bătălia din vieţile noastre. Astăzi Cristos a câştigat. Şi noi ştim că în Cristos vom învinge. Aleluia, Domnul să fie lăudat!

 

* * *

 

Cristos a înviat!

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

De două mii de ani, întreaga lume creştină se bucură de învierea Domnului.

Tot de două mii de ani acest eveniment unic din întreg universul este cercetat, analizat, contrazis cu îndârjire, dar şi apărat cu eroism. Toţi oamenii caută argumente: unii pro şi alţii contra învierii.

Femeile, venite la mormânt dis-de-dimineaţă în prima zi a săptămânii să caute un mort, devin ele însele un semn psihologic al învierii lui Isus prin comportamentul lor. Erau îndurerate din cauza morţii Învăţătorului şi îngrijorate din cauza pietrei de pe mormânt. Cine le-o va da la o parte, ca apoi să-i ungă trupul? Apropiindu-se, văd piatra răsturnată şi mormântul deschis. Durerii şi îngrijorării i se adaugă curiozitatea: Cine a înlăturat piatra? Intră în mormânt şi văd un înger, care le asigură că Isus a înviat. Curiozităţii i se adaugă uimirea. Uimirea nu ţine mult, fiindcă se transformă în frică şi frica le pune pe fugă. Vestea îngerului li se pare de necrezut şi, ca să nu fie considerate nebune şi luate în râs, tac şi nu spun nimănui nimic. Aceste emoţii şi sentimente sufleteşti atât de naturale, normale, sincere sunt semnul adevărului. Aceste persoane simple nu aveau puterea şi intuiţia făţarnică de a face comedie din drama sfâşietoare a morţii lui Isus. Ele sunt sincere până şi în gestul ruşinos al fugii, semn de laşitate prin părăsirea unei acţiuni bine intenţionate.

Tot una dintre ele ne oferă semnul inimii ca dovadă a învierii, ea este Maria Magdalena. Se obişnuieşte să se spună: Cine iubeşte nu minte. Or, Maria Magdalena afirmă că l-a văzut pe Isus înviat. Iubirea ei sinceră şi curată nu-i putea permite să născocească o astfel de minciună. Minciuna este o injurie adusă persoanei iubite; ea nu poate usca lacrimile inimii şi nici nu poate izbucni în cântări de bucurie. Înţeleptul Solomon a recurs la argumentul inimii pentru a o descoperi pe adevărata mamă a pruncului viu (1Rg 3,25).

Mormântul gol este şi el un semn al învierii, dacă nu pentru alţii, atunci a fost pentru ucenici şi, în primul rând, pentru femeile venite să-i ungă trupul lui Isus. La obiecţia unora că s-au înşelat, că acela pe care l-au văzut nu era Domnul, ei şi ele puteau răspunde: De-ar fi fost altul, n-ar fi fost mormântul gol.

Semnul răsplăţii formează armonia dintre agonie şi extaz.

Îngerul vesteşte femeilor venite la mormânt bucuria învierii şi le impune datoria de a vesti ucenicilor şi lui Petru întâlnirea din Galileea. Pe pământ toată bucuria se plăteşte şi toată infidelitatea se dojeneşte sau pedepseşte. Isus înviat îi va dojeni pe apostoli pentru laşitatea şi fuga lor, dar pe femeile pline de grijă faţă de trupul său din mormânt, pentru faptul că s-au sculat dis-de-dimineaţă, pentru procurarea mirodeniilor pentru îmbălsămare, străbaterea drumului, preocuparea pentru înlăturarea pietrei de pe uşa mormântului, Isus le răsplăteşte cu bucuria învierii sale înaintea ucenicilor.

Semn contrar uzanţei istorice din acel timp.

Evangheliştii, preocupaţi mai mult de adevăr decât de uzanţa timpului, când mărturia femeilor nu avea nici o valoare apodictică, respectă cronologia apariţiilor lui Isus înviat aşa cum au avut loc, chiar cu riscul de a nu fi acceptată mărturia lor. Spre ruşinea lor, bărbaţii sunt constrânşi să-şi recunoască slăbiciunea. Învierea lui Isus este aceea care restabileşte demnitatea femeii în istorie: pot da mărturie despre adevăr. O vrea Dumnezeu.

Trebuie să avem un afect plin de toată iubirea faţă de Isus, iubire pe care să o facem semn vizibil în iubirea efectivă faţă de aproapele!

Din apariţiile lui Isus înviat, atât apostolilor, femeilor evlavioase cât şi altor ucenici, a luat fiinţă un alt semn, care apoi a devenit un argument istoric viu: sensul comun. Zilnic, un număr tot mai mare de oameni accepta Botezul. Cei încreştinaţi, cuprinşi de euforia învierii Domnului, îşi vindeau şi împărţeau săracilor bunurile materiale. Au sărăcit din punct de vedere material, dar au îmbogăţit patrimoniul spiritual al Bisericii, fiindcă păgânii îi priveau cu admiraţie cum se iubesc şi viaţa lor le trezea interesul faţă de învăţătura lui Isus, faţă de învierea lui.

Înainte de venirea lui Isus în mărirea dumnezeirii sale pe norii cerului, noi trebuie să realizăm o întâlnire personală cu el în iubire, ca apoi să dea fiinţei noastre muritoare slava învierii sale şi fericirea împărăţiei Tatălui său. Realizăm întâlnirea personală cu Isus prin primirea sfintei Împărtăşanii din care căpătăm sensul existenţei noastre din plinătatea lui Cristos din noi şi putem spune cu sfântul Paul: Trăiesc eu, dar nu mai trăiesc eu, Cristos trăieşte în mine (Gal 2,20), sau cu marele savant Pierre Teilhard de Chardin: Sunt o frunză, dar prin transformările chimice, care se elaborează în laboratorul nervurilor mele, eu sporesc vitalitatea întregului organism şi degajez oxigenul de care are nevoie universul. Oxigenul, de care are trebuinţă universul, este iubirea. Fă, Doamne, ca în laboratorul spiritului meu să se distileze, din materiile pământului, din truda mea, din durerile mele, din moartea mea, mireasma cerească a iubirii.

Închei cu un exemplu grăitor. Pe vremea împăratului Napoleon Bonaparte al Franţei, un cavaler a voit să facă un cadou logodnicei sale, de sărbătorile Învierii, însoţit de cele mai alese urări. A realizat cel mai mare ou roşu din lume, cât o căsuţă, pe care l-a aşezat într-o caleaşcă aurită, trasă de şase cai frumoşi şi i l-a trimis de Paşte la Paris. Curioşii de pe străzi s-au luat după caleaşcă, să vadă cui îi este destinat frumosul ou roşu. Caleaşca şi preţiosul dar, ajungând la casa logodnicei, din partea superioară a oului roşu s-a deschis un căpăcel şi din el au ieşit porumbei albi care au zburat în cele patru zări; în partea laterală a oului s-a deschis o uşă şi din ea au ieşit doi copilaşi în costume aurii de pui de cloşcă, purtând în mânuţele lor o inimă de aur, pe care au oferit-o logodnicei şi în tot acest timp din interiorul oului se auzeau cântări de Paşte cu nemuritorul Aleluia.

Cristos este mirele. Mireasa este Biserica.

Primul dar al lui Cristos înviat, făcut Bisericii, este pacea. Simbolul păcii sunt porumbeii. Isus spune ucenicilor: Pace vouă!

Inima de aur este însăşi inima lui Isus, care ne aduce harul mântuirii, viaţa cea nouă în Duhul Sfânt, rod al învierii, care ne face atât de frumoşi încât, după cum spune sfântul Bonaventura, am muri de fericire, dacă am vedea un suflet îmbrăcat în har, am crede că îl vedem pe Dumnezeu însuşi.

Să-i oferim lui Isus inimile noastre, ca să le facă asemenea cu inima sa în viaţă pentru a ne iubi veşnic. Amin. Aleluia.

 

* * *

 

Solemnitatea Învierii Domnului – Liturghia din timpul zilei

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Orice realizare, împlinire a unei aspiraţii din viaţa noastră ne bucură. Şi sentimentul de bucurie creşte cu cât mai important şi măreţ este scopul pe care l-am atins. Dar care realizare omenească, trecătoare se poate asemăna cu gloria învierii lui Cristos, cu bucuria deplină adusă în sufletele tuturor? Astăzi, mai mult decât în oricare altă zi a anului liturgic suntem invitaţi să participăm la această bucurie, să înviem spiritual cu Cristos, să participăm la bucuria învierii lui şi a victoriei sigure a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Învierea lui Cristos e marea garanţie a creştinismului. Ea este izvor al credinţei şi constituie darul oferit de Cristos pentru a dobândi o nouă existenţă veşnic fericită prin răscumpărarea trupului nostru muritor. Isus vorbise de multe ori despre Învierea Sa, pe care o prezenta ca pe dovada cea mai convingătoare a mesajului său de mântuire. Dacă n-ar fi apărut niciodată dimineaţa luminoasă de Paşti, toată Evanghelia ar fi fost insuficientă pentru a realiza noul destin al omenirii. Dar dimineaţa de Paşti a sosit cu adevărat şi încă într-o auroră splendidă de slavă, de certitudine şi bucurie.

În prima lectură luată din Faptele Apostolilor, Sf. Petru aflându-se în casa centurionului Corneliu anunţă mântuirea realizată de Cristos. Conţinutul său e concentrat asupra morţii şi învierii lui Cristos. Dar Petru face şi o recapitulare rapidă a misiunii prepascale a lui Isus – după cum spune un teolog (Rasco): “viaţa lui Isus în miniatură“.

Toată activitatea prepascală a lui Isus este prezentată ca o rază de lumină aducătoare de mântuire care trece prin mijlocul oamenilor. Isus, plin de Duhul lui Dumnezeu trece printre oameni, realizând semnele mântuirii, eliberându-i de puterea răului: este clară referirea nu numai la exorcisme dar şi la vindecări, la binefacerile spirituale, la iertarea păcatelor. Toate semnele arată un nou timp de mântuire, inaugurate de prezenţa lui Cristos pe pământ. Această iniţiativă salvifică a lui Dumnezeu întâlneşte însă necredinţa oamenilor care l-au răstignit. Dar Dumnezeu intervine şi-l învie din morţi. Mesajul mântuirii părea redus la tăcere, însă reîncepe să răsune din nou prin Apostolii trimişi ca martori ai celui Înviat.

Experienţa eliberării de sub puterea răului, a iertării păcatelor, oferită de Isus celor care l-au întâlnit în viaţa Sa pământească, revine într-o formă nouă, aceea a iertării care este acordată celor care cred în El, “în numele Său”.

Biserică îşi exprimă sentimentele de bucurie mai ales în psalmul responsorial: “Acesta este ziua lui Cristos Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa”. Paşte inaugurează ziua veşnică a lui Cristos. Piatra aruncată a devenit fundamentul unui edificiu care creşte mereu până ce va cuprinde toată omenirea şi toate realităţile existente în victoria totală a lui Cristos.

Ziua veşnică a lui Cristos a început de la învierea Sa. Marea minune a devenit garanţia că planul lui Dumnezeu s-a împlinit. Biserica îşi formulează siguranţa în manieră lirică după cum am auzit în secvenţa: “Spune-ne Maria, ce-ai văzut pe cale? Am văzut mormântul lui Isus cel viu şi slava celui înviat. Tu, Rege biruitor adu-ne mântuirea Ta“.

Planul de mântuire al lui Dumnezeu va avea de acum un succes infailibil. El se desfăşoară în cadrul mai multor etape, dar pentru noi creştinii ele sunt în principal două: Prima are loc prin Botez – prima comuniune vitală cu Cristos înviat şi cea a comuniunii vitale cu Cristos glorios în viaţa viitoare. Între aceste două etape se desfăşoară viaţa Bisericii şi a fiecărui creştin cu toate dificultăţile, suferinţele, luptele şi moartea fizică.

Textul din epistola Sfântului Paul se referă tocmai la aceste două faze şi la timpul dinte ele. Noi, cei botezaţi am înviat împreună cu Cristos şi trebuie să ne orientăm în întregime viaţa spre gloria vieţii viitoare la care Cristos ne cheamă. Trebuie să mergem pe urma lui Cristos, spre Paştele veşnic în sfinţenia vieţii.

Opoziţia prezentată de Sfântul Paul între “lucrurile de sus” şi “cele de pe pământ” trebuie văzută în lumina polemicii cauzată de deviaţiile colosenilor, cărora Apostolul Neamurilor le scrie. Aceştia, sub influxul misionarilor creştini de tendinţă iudaizantă erau înclinaţi să se reîntoarcă la unele practici din Legea veche.

Învierea lui Cristos, regalitatea Sa sunt realităţi deja prezente, daruri oferite în dimensiunea profundă şi “ascunsă” nu numai pe plan vizibil şi tangibil. Gloria viitoare nu va fi dezvăluită decât creştinului viu, celui care trăieşte mesajul lui Cristos, acum. Cum trăim noi acest mesaj al lui Cristos în viaţa noastră? Suntem noi conştienţi de importanţa lui pentru mântuirea noastră? De faptul că numai acceptarea şi împlinirea lui asigură participarea la gloria învierii lui Cristos? Desigur, fiecare trebuie să ne angajăm mai conştient şi mai deplin pentru ca mesajul lui Cristos să pătrundă întreaga noastră viaţă.

A căuta “lucrurile de sus” şi “ascunse” nu înseamnă o evadare în afară realităţii obişnuite, sau într-o stare de pură interiorizare. Termenii “sus” şi “ascuns“, formează izvorul realităţii profunde a vieţii creştine; roadele acestei vieţii trebuie să se arate în existenţa cotidiană, într-un mod simplu şi concret.

În evanghelie, apostolul Ioan, relatează descoperirea mormântului gol, deşi în acest capitol, 20, se pune accent mai mult pe apariţiile lui Isus. Lângă elementele tradiţionale prezente şi în celelalte Evanghelii (prima zi a săptămânii, dis-de-dimineaţă, piatra înlăturată, femeile, Petru), episodul subliniază mai mult rolul “ucenicului pe care îl iubea Isus”. El, care a stat cel mai aproape de Isus, la Cină şi la picioarele crucii este primul care ajunge la credinţa în învierea Sa.

“A crede” urmează pe “a vedea”. Constatarea fâşiilor de pânză cu care fusese înfăşurat trupul lui Isus şi ştergarul de pe capul lui, care se găsesc în mormânt, exclud furtul, dar credinţa este posibilă numai în lumina Scripturii, acea Scriptură care până atunci ucenicii nu o înţelegeau. În timpul ministerului prepascal cuvintele şi gesturile lui Isus, chiar şi pentru ucenici rămân obscure. Era necesară patima şi moartea Sa ca omul să fie eliberat de orbirea Sa.

Experienţa ucenicilor, deşi este unică şi irepetibilă nu e atât de diferită de a noastră. Acel Petru care cu atâta siguranţă îl anunţa pe Isus înviat iudeilor şi păgânilor, e acelaşi Petru asemenea celorlalţi ucenici, care au trecut prin dubiu, prin incapacitatea de a înţelege planul lui Dumnezeu. Sigur, experienţa trăită alături de Isus era destul de puternică: viaţa pământească a lui Isus, văzută retrospectiv era ca o rază luminoasă a mântuirii care străbătu-se omenirea. Faptul că ucenicii acceptă cu greu realitatea mormântului gol, că trăiesc între îndoială şi speranţă, ne arată cât a fost de importantă întâlnirea lor cu Cristos. Apariţiile lui Isus însuşi îi vor face să înţeleagă nu numai că Isus a înviat, dar că moartea Sa era împlinirea planului lui Dumnezeu. Pentru toţi oamenii, pentru ucenicii care l-au părăsit, pentru iudeii care l-au condamnat se deschide acum, prin credinţa în El calea convertirii şi a mântuirii.

Misterul de azi este înainte de toate retrăirea, celebrarea celui mai mare eveniment al istoriei: Paştele lui Cristos. Pentru evrei Paştele era trecerea de la sclavia Egiptului la libertatea ării promise, trecere consfinţită prin sângele mielului jertfit. Este un simbol al Paştelui creştin, al Paştelui lui Cristos, Mielul nepătat, jertfit pentru a ierta păcatele lumii.

Pentru Cristos Paşte înseamnă trecerea glorioasă, triumfală, de la moarte la viaţă. Şi pentru noi Paştele e invitaţia de a trece de la dubiu la credinţă, de la păcat la har, de la o viaţă pătrunsă de ceea ce este vechi şi trecător, la o viaţă pătrunsă de spiritul lui Cristos cel înviat. Învierea Sa este zălogul credinţei noastre; prin înviere speranţa noastră a devenit sigură: noi sperăm nu într-un mort, dar într-un înviat, un învingător ale cărui promisiuni sunt sigure. Şi caritatea noastră e hrănită: cum să nu iubim pe Cristos care a consimţit să moară pentru păcatele noastre şi să învie pentru răscumpărarea noastră?

Isus înviat este aici în mijlocul nostru şi ne face să participăm la victoria Sa asupra păcatului, asupra morţii şi infernului, ne asociază la triumful său, ne comunică viaţa Sa divină. Ne permite să facem Paştele nostru personal, care înseamnă trecerea de la păcat la har, de la rău la bine, de la “faptele cărnii”, cum le numeşte Sfântul Paul, la viaţa harului, la sfinţenie.

Învierea lui Cristos nu este eficace pentru noi dacă nu e completată de Paştele nostru, al creştinilor: trecerea de la moarte la viaţă. Trecerea de la moartea spirituală la viaţa harului, care se realizează prin Mărturisire, care distruge păcatul şi prin Euharistie, care comunică persoana şi viaţa lui Isus glorios. Iată pentru ce Biserica doreşte pentru noi Mărturisirea şi Comuniunea pascală.

Pentru aceasta suntem adunaţi, să celebrăm învierea lui Cristos glorios care se oferă în Euharistie pentru a ne comunica viaţa şi bucuria Sa. Paştele e sărbătoarea bucuriei, trăire inseparabilă de învierea lui Cristos. Să nu lăsăm condiţionată această bucurie pascală de mizeriile legate de contingenţa noastră: de capriciile amorului propriu, de dificultăţile zilnice, de sentimentele schimbătoare, de răul moral sau fizic care ne înconjoară.

Isus a triumfat asupra mizeriei umane: El vrea să transforme totul în bucurie, chiar şi umilinţa, crucea şi moartea, făcând din ele izvor de viaţă şi bucurie prin atotputernicia învierii Sale.

Deci, să ne bucurăm şi să fim martorii acestei bucurii pentru toţi cei din jurul nostru. Să luăm din această bucurie pascală un nou curaj pentru a trăi Paştele nostru de moarte şi de viaţă cu Cristos, astfel ca la sfârşitul călătoriei noastre de pe acest pământ să înviem cu Cristos pentru viaţa veşnic fericită.

Alois Balint

 

* * *

 

Solemnitatea Învierii – Liturghia din timpul zilei

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Există în viaţa noastră evenimente deosebite cărora noi, oamenii, le acordăm cea mai mare importanţă. Astăzi Biserica universală, după ce timp de patruzeci de zile s-a pregătit cu seriozitate pentru celebrarea celui mai mare mister al mântuirii noastre, după ce şi-a purificat întreaga fiinţă de tot ce era mizerie umană, sărbătoreşte cel mai mare eveniment mântuitor din viaţa ei: evenimentul Învierii Domnului nostru Isus Cristos.

Cristos a înviat! Acest salut creştinesc răsună astăzi în toată Biserica. Preamărim cu inimile pline de bucurie pe cel care a creat cerul şi pământul, pe cel care l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa şi care astăzi ne cheamă pe toţi la viaţă. El, care a învins moartea prin moarte, oferă întregii creaţii răscumpărarea. Astăzi, gândul frământat care priveşte spre moarte, gândul înspăimântător de întrebarea: “Nu cumva nu va mai fi nimic după moarte”, este spulberat. Cristos a înviat din morţi pentru ca viaţa noastră să capete sens, să aibă speranţă şi lumină. Iată, motive de bucurie şi de încurajare pentru noi, creştinii, cei care credem în învierea lui Cristos, şi care suntem prezenţi la această Sfântă Liturghie.

Lecturile, pe care Biserica le propune pentru această mare sărbătoare, sunt luate din Noul Testament. Lucrul acesta nu este lipsit de importanţă, deoarece cei care au trăit în preajma lui Isus, apostolii şi femeile sfinte, dau mărturie despre el, mărturia lor fiind consemnată în scrierile neotestamentare, în special în Cartea Bisericii cum este numită cartea Faptele Apostolilor.

În prima lectură luată din cartea Faptele Apostolilor, Petru, după o scurtă introducere, prezintă în sinteză Misterul Pascal al lui Cristos. Acum, ochii săi spălaţi parcă de lacrimile care au curs la auzul cocoşului, devin capabili să privească şi să înţeleagă mai bine decât toţi cărturarii şi fariseii cine este acest Isus de care se lepădase mai înainte, şi dintr-un pescar talentat, dar fricos, devine un apostol plin de credinţă. Ajuns la Cezareea începe să-l predice pe Cristos în public. De la renegarea lui Cristos în faţa slujnicei Marelui Preot, Petru, plin de credinţă, mărturiseşte în faţa unei comunităţi întregi pe Cel Înviat.

Care este atitudinea noastră în faţa acestui mister? Îl predicăm noi pe Cristos înviat prin viaţa noastră? Transpare această credinţă vie care îl caracterizează pe Petru, acum după înviere, în viaţa noastră de fiecare zi sau în timp ce după două milenii întreaga creştinătate dă mărturie despre el, noi stăm şi acum pasivi în faţa acestei realităţi incontestabile, în faţa celui mai mare mister al credinţei noastre în Dumnezeu, al iubirii lui Dumnezeu faţă de noi, şi al speranţei noastre escatologice? Petru îl prezintă pe Cristos ca fiind cel consacrat de Dumnezeu, întărit de Duhul Sfânt. Unul care a făcut mult bine şi era cunoscut de toţi. Cu toate acestea el este dat la moarte tocmai de conaţionalii săi. Cristos este părăsit de toţi cei care nu au credinţă, dar nu şi de Dumnezeu Tatăl, căci “El l-a înviat a treia zi” (Fap 10,40).

După săptămâna zbuciumată şi plină de teamă, după încercările prin care trec apostolii şi femeile sfinte, iată, evanghelia ne prezintă o persoană curajoasă. O prezintă pe Maria Magdalena. Ea, după moartea lui Isus, în prima zi a săptămânii, adică duminica, a mers dis-de-dimineaţă la mormânt, pe când era încă întuneric, să-l vadă pe Isus, pe cel care-i iertase păcatele. Ce constată Maria Magdalena? Ea observă că Domnul nu mai este în mormânt. Fără să mai zăbovească vine în grabă la Petru şi la ceilalţi apostoli sperând că aceştia o vor putea ajuta, spunându-i unde este Domnul. Azi ne putem întreba şi noi: dacă ne-am afla în faţa mormântului gol, ce gânduri ne-ar trece prin minte? Oare ne-ar interesa doar mormântul cu aspectul său exterior? Suntem oare atât de incapabili de a discerne mesajul mormântului gol? Mormântul deschis al lui Isus simbolizează victoria lui Cristos asupra morţii. Inimilor încătuşate de moarte, prin învierea lui Cristos le este deschisă o nouă lume, aceea a vieţii lui Cristos. Moartea este distrusă odată pentru totdeauna. Între viaţă şi moarte s-a dat o luptă zguduitoare, iar “viaţa, care este mai tare decât moartea, a învins”, după cum ne învaţă sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, în enciclica sa Dominum et vivificantem. Această viaţă este viaţa veşnică, spre care Cristos cel înviat ne conduce, după cum în timpul exodului “braţul cel puternic al lui Iahve” conducea poporul israelit spre libertate şi pace.

Dar învierea lui Cristos nu este înţeleasă numai din mormântul gol sau din apariţiile lui Isus, acestea rămânând realităţi pur istorice care demonstrează că mărturia apostolilor nu este o născocire, dar ea este întărită de cunoaşterea faptelor şi cuvintelor minunate (Gestisverbisque Dei) înfăptuite de Dumnezeu în favoarea poporului israelit în decursul istoriei mântuirii. De aceea, cu învierea lui Isus Cristos, toată Biblia a devenit istoria mântuirii. Dumnezeu care l-a creat pe om şi l-a aşezat în paradisul pământesc, Dumnezeu care a ales un popor în Abraham, care l-a eliberat din sclavia Egiptului şi l-a condus în ţara promisă şi pe care din nou l-a eliberat din robia babilonică şi-l îndreaptă pe drumul către Mesia, este acelaşi Dumnezeu care l-a înviat pe Cristos din morţi. Teologul Michel Quesnel, profesor la Institutul Catolic din Paris, în cartea sa Istoria evangheliilor, afirmă că: “Fără învierea lui Isus n-ar exista nici Evangheliile, nici Biserica”.

Într-o zi o fetiţă mergea pentru prima oară în viaţa ei cu trenul. Privea fascinată cu ochii mari maşinile, oamenii şi pomii. Când trenul s-a apropiat de un râu, fetiţa a strigat speriată: “Mămico, cădem în apă!” Dar un pod a fost la locul potrivit şi trenul a ajuns cu bine pe malul celălalt. Mai târziu, trenul se îndrepta cu viteză spre un munte. Fetiţa s-a speriat din nou şi a ţipat: “Mămico, intrăm în munte!” Dar la baza muntelui se afla un tunel şi trenul a trecut cu viteză prin munte. “Oh”, răspunse fetiţa, în sfârşit, lămurită de cele ce se întâmplau în jurul ei: “Cineva a mers înaintea noastră şi a făcut un pod şi un tunel”.

Desigur, este adevărat, Isus a făcut un pod şi un tunel pentru noi. El a făcut acelaşi lucru pe plan spiritual pentru noi, cei care l-am primit ca Mântuitor şi Domn al vieţii noastre. El ne-a deschis un drum prin moarte şi prin învierea sa glorioasă. Cristos, prin învierea sa, a făcut căile noastre accesibile unul către altul, a făcut posibilă împăcarea cu Tatăl ceresc şi trăirea în pace între oameni. Dar dacă pentru noi creştinii, învierea lui Cristos rămâne doar un simplu eveniment istoric care s-a desfăşurat în timpul guvernatorului Pilat, atunci zadarnică este pentru noi învierea sa.

Petru aleargă împreună cu Ioan spre mormânt, curioşi fiind de cele auzite de la Maria Magdalena. Nu aveau nici acum credinţă în mesajul învierii transmis de Maria Magdalena, vor o experienţă sensibilă a acestui eveniment mântuitor. Vor să vadă cu ochii mormântul gol. “A văzut şi a crezut”, subliniază evanghelistul, referindu-se la Ioan. Verbul a vedea în Sfânta Scriptură are o valoare semantică mult mai profundă decât aceea pe care o cunoaştem noi astăzi. El indică o cunoaştere profundă a istoriei mântuirii în care Dumnezeu intervine şi împlineşte planul său prin Cristos, care după Scripturi, a înviat din morţi. Credinţa lui Ioan, la vederea mormântului gol, prinde viaţă. Ea este mai puternică decât aceea a lui Petru sau a celorlalţi apostoli care cred doar după o întâlnire personală cu Isus, Mesia deoarece însuşi Isus ne spune: “Fericit este cel care a crezut, fără să fi văzut”.

Iată care este dimensiunea esenţială a vieţii noastre: credinţa. De fapt, acest mister al învierii Domnului, deşi este un fapt istoric, totuşi el este un eveniment care depăşeşte modul nostru uman de a gândi. Paştele lui Cristos reprezintă misterul mântuirii noastre care trebuie trăit de toţi creştinii. De aceea creştinul trebuie să-şi orienteze viaţa spre cele de sus, după cum ne îndeamnă sfântul Paul în lectura a doua, către Coloseni: “Dacă aşadar aţi înviat împreună cu Cristos, râvniţi la lucrurile de sus” (Col 3,1).

Aşadar identitatea noastră de creştini a fost ridicată la un rang superior, prin învierea lui Cristos, comparativ cu evenimentul Paştelui ebraic. Datoria noastră, acum, este să părăsim lumea păcatului şi să ne comportăm ca adevăraţi creştini, urmându-ne propria vocaţie, aceea de fii ai lui Dumnezeu şi fraţi ai lui Cristos. Eliberaţi odată pentru totdeauna din ghearele morţii să cântăm cu psalmistul: “Aceasta este ziua pe care ne-a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa”.

Rugăciunea pe care am rostit-o la începutul liturghiei să fie mereu prezentă în inimile noastre pentru ca având “porţile vieţii veşnice deschise, să sărbătorim Învierea Domnului şi reînnoiţi prin Duhul Sfânt şi înviaţi la viaţa luminoasă a harului” să fim “aluat nou al curăţiei şi al adevărului”.

Mihai DIAC

 

* * *

 

Învierea Domnului

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

Poate că vi se pare straniu, dar poate că aceasta este ziua în care îmi este greu să predic: nu ştiu prea bine ce să spun, nu ştiu de unde să încep, nu ştiu ce cuvinte să folosesc…

Şi totuşi ştiu foarte bine despre ce ar trebui să vorbesc: despre Cristos înviat, despre învierea lui Isus; şi despre aceasta vorbeşte tocmai Evanghelia pe care am ascultat-o. Isus a fost răstignit şi înmormântat cu două zile mai înainte; în dimineaţa celei de-a treia zi, când Maria din Magdala şi cealaltă Maria au mers la mormânt, nu au mai găsit trupul lui Isus, iar un înger le-a spus: “Ştiu că îl căutaţi pe Isus cel răstignit. Nu este aici. A înviat precum a zis”.

La drept vorbind, parcă ar relata un lucru foarte normal… Dar să încercăm să ne gândim puţin: despre ce vorbim? Ce este această pericopă din Evanghelia pe care am ascultat-o? O istorisire frumoasă pe care o cunoaştem deja?… Sau mărturia a ceva ce s-a întâmplat cu adevărat?

Atunci când vorbim despre “Isus înviat”, oare vorbim despre literatură, despre un personaj-creaţie a fanteziei? Sau vorbim despre cineva care a trăit cu adevărat în această lume? Iar când spunem că “a înviat din morţi”, aceasta este numai o modalitate de exprimare? Sau vrem să spunem că a început să trăiască ca mai înainte? Sau vrem să spunem şi altceva?

Pentru că este uşor să spunem cuvântul “înviere”… Dar ce înseamnă el? Putem să ne imaginăm şi realitatea unui mort care revine la viaţă… Însă fantezia este ceva, iar realitatea este altceva! Iar în realitatea lucrurilor, atunci când cineva este mort, este mort; dacă “revine la viaţă” înseamnă că nu era mort cu adevărat, chiar dacă era în aşa hal încât părea mort. Sau este numai un mod de a vorbi, şi nimic mai mult…

Faptul că Isus din Nazaret a fost într-adevăr un om în carne şi oase, că a trăit în Palestina acum douăzeci de secole, nu este nici un dubiu. Faptul că acest Isus a fost condamnat şi răstignit la Ierusalim pe timpul lui Ponţiu Pilat, este sigur. Faptul că a murit cu adevărat, este sigur (este imposibil să supravieţuieşti unei răstigniri romane!).

Dar acest Isus, ne spune Evanghelia, a înviat. Şi acest cuvânt nu înseamnă numai că “sufletul său” a rămas nemuritor… Aşa cum nu înseamnă numai că Isus “continuă să trăiască” prin învăţăturile sale şi prin amintirea ucenicilor săi.

Evanghelia afirmă că, după ce a experimentat realitatea morţii, Isus a înviat la viaţa cea nouă: chiar “el” în carne şi oase. Nu în sensul că a revenit să trăiască la fel ca mai înainte, ca unul “care s-a întors înapoi” din moarte: mai devreme sau mai târziu ar fi murit din nou, definitiv… Aici vorbim în sensul că a intrat într-o condiţie de viaţă superioară, diferită de cea care se trăieşte mai înainte de moarte: o viaţă de acum înainte definitivă, o viaţă deplină şi perfectă care nu mai este supusă limitelor condiţiei pământeşti şi nici legilor fizicii sau biologiei…

Dar aceasta este realitate, sau este fantezie?

Ne-am obişnuit să vedem la cinema şi televiziune totul ca produs al imaginaţiei şi al tehnicii moderne de “fabricare de imagini”. În domeniul spectacolului şi al literaturii ştiinţifico-fantastice, suntem dispuşi să vedem şi să ascultăm lucruri mai neverosimile…

Dar “pretenţia” Evangheliei este cea de a ne spune că Isus din Nazaret, răstignit la Ierusalim sub Ponţiu Pilat, a înviat cu adevărat din morţi.

Şi dacă noi purtăm numele de creştini, aceasta se datorează tocmai faptului că cu douăzeci de secole mai înainte, un grup de persoane care l-au urmat pe Isus mai înainte de condamnarea sa la moarte au început să spună tuturor: “Fiţi atenţi, vedeţi că este foarte adevărat: Dumnezeu l-a înviat pe Isus din morţi; noi l-am văzut, şi suntem martorii acestor lucruri…”.

Credinţa creştină în întregime a pornit de aici. Dacă Isus nu ar fi înviat cu adevărat din morţi, nu ar avea sens… Dacă Isus nu ar fi înviat din morţi, creştinismul nu s-ar fi născut niciodată.

Şi totuşi este aşa de greu, pentru noi creştinii de astăzi, să redescoperim cu realism punctul central al credinţei noastre! Pe de o parte suntem şi prea obişnuiţi să auzim, să spunem şi să cântăm cuvinte cum ar fi: “înviere, Cristos înviat” şi aşa mai departe. Pe de altă parte poate că ne lipseşte curajul de a accepta într-adevăr, cu o inimă deschisă, mesajul Paştelui.

Orizontul experienţei şi al ştiinţei nu epuizează în mod necesar tot “posibilul”… Moartea nu este în mod necesar ultimul cuvânt asupra misterului existenţei umane… Dumnezeu nu este un cuvânt lipsit de sens…

Isus a înviat: este ca un “semn” pe care Dumnezeu l-a lăsat în lume pentru a ne provoca să depăşim orizonturile noastre prea înguste, certitudinile noastre prezumpţioase, temerile noastre neliniştitoare…

Isus a înviat pentru că Dumnezeu l-a înviat; acel Dumnezeu Tatăl despre care vorbea Isus: Dumnezeu care este mare şi sfânt, Dumnezeu care este drept şi bun, Dumnezeu care este principiul prim al oricărei vieţi şi al oricărei bucurii, Dumnezeu care este într-adevăr orizontul ultim al vieţii omeneşti.

 

* * *

 

Bucurie mare vă vestesc: Cristos a înviat!

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

“Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul ca să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa.”

În ziua botezului lui Isus, când Cerul s-a deschis, glasul Tatălui a răsunat: “Acesta este Fiul meu iubit în care îmi găsesc toată bucuria” (Mt 3,17). Botezul lui Isus a fost “Paştele lui Dumnezeu” – trecerea Tatălui din veşnicie în timp prin Cristos. Dumnezeu Tatăl realiza în Cristos botezul întregii creaţii: trecerea de la moarte la viaţă, începutul unui cer şi a unui pământ nou.

Azi, în ziua învierii lui Isus, noi îl putem parafraza pe Dumnezeu şi să spunem: Acesta este fratele nostru iubit în care ne găsim toată bucuria.

După ce Cristos ne-a arătat drumul credinţei până pe Calvar: deşi ca om avea natura sa unită hipostatic cu natura divină, deşi ca om putea să apară în forma (condiţia) divinităţii, aşa cum va apărea în ziua de apoi pe norii cerului înconjurat de îngeri şi de slavă (cf. Mt 25,31-32), el s-a golit de această formă divină, ba chiar şi de forma omului liber şi a apărut în forma sclavului, după ce însuşi Dumnezeu l-a tratat mai rău decât pe “sclav”, l-a tratat ca “păcat” (cf. 2Cor 5,21), acum Duhul Sfânt îl ridică din mormânt înviindu-l din morţi, ca Isus să ne arate drumul spre cer, spre paradis, spre Împărăţia veşnică a Tatălui prin manifestarea lui ca Fiu al omului în forma dumnezeirii.

În viaţa sa publică Isus a făcut multe minuni, dar acestea nu dovedeau dumnezeirea sa, ci adevărul cuvintelor sale, erau “semne” care conduceau la credinţă în dumnezeirea sa, dovedeau că ceea ce el spune despre sine ca Dumnezeu, o spune cu toată convingerea, semn că el crede ca om, ca Fiul-omului, şi această credinţă a fost făcătoare de minuni. Minunile, semnele, profeţiile şi învăţăturile din viaţa publică sunt daruri ale credinţei lui ca Fiu al omului, pe când învierea singură este darul dumnezeirii Fiului lui Dumnezeu.

După ce Cristos ne-a arătat că drumul credinţei trebuie să treacă prin “cruce”, acum ne arată răsplata credinţei: învierea fericită, sau “drumul luminii” spre Tatăl.

În el, germenul vieţii veşnice ascuns în creaţie încă de la începutul lumii, ajunge la o maturitate personală unică, fiindcă: n-a avut păcat, i-a iubit pe păcătoşi, s-a lăsat călăuzit de Duhul Sfânt în toate, dar mai ales în virtutea uniunii hipostatice, deoarece are în sine toată plinătatea dumnezeirii, aceea a Unicului Fiu născut din veci din Tatăl.

Cristos înviat este cerul şi pământul în haină de sărbătoare, el este germenul vieţii noastre veşnice. În el vedem lumea fără durere şi lacrimi, o lume de pace şi dreptate, de bucurie şi viaţă fără umbra morţii, fără sfârşit…

Dar, cu toate că pe acestea toate noi le vedem prin credinţă, fiindcă spune sfântul Augustin că “Are şi credinţa ochii săi” şi cu aceşti ochi vedem trăsăturile noii creaţiei care tinde spre desăvârşire prin întunericul şi truda existenţei pământeşti, noi ne bucurăm, fiindcă: moartea este învinsă prin moartea liber acceptată de Cristos, cu toate că ea va continua “să-şi facă de cap” până când totul se va împlini conform planului divin, când ultimul duşman răpus va fi moartea noastră (cf. 1Cor 15,26); păcatul este învins prin jertfa nevinovatului Isus, care a acceptat să fie tratat de “păcat”, cu toate că “misterul nelegiuirii” (2Tes 2,7) se va ţine scai de viaţa omului şi o va însoţi până în ziua de apoi.

Bucuria noastră stă în Cristos înviat, fiindcă în el descoperim sensul morţii şi al păcatului; în el descoperim că moartea şi păcatul sunt cuprinse într-un plan plin de înţelepciune şi de iubire şi de aceea nu ne mai pot ţine sub teroarea fricii, fiindcă de acum încolo aparţin lumii celei vechi de care am fost eliberaţi.

Spre deosebire de viaţa naturală, care ne este dată fără consimţământul nostru, în noua viaţă se poate intra numai cu asentimentul nostru conştient şi responsabil, pe care ni-l dăm prin botez (personal îl dau cei maturi şi prin părinţi şi naşi îl dau pruncii, care la maturitate confirmă).

Astfel, pentru fiecare credincios, Paştele înseamnă trecerea de la un fel de a trăi la alt fel de viaţă. Într-un cuvânt: “viaţa cea nouă în Cristos” înseamnă parcurgerea drumului din această viaţă spre Tatăl (cf. In 13,1; Lc 9,31), păşind pe urmele lui Cristos, pe calea credinţei desăvârşite, el fiind “capul”, “începătorul şi desăvârşitorul” prin credinţă a “noului popor al lui Dumnezeu” însufleţit de suflul vital al Duhului Sfânt din ziua de Paşti şi apoi de Rusalii.

Ce vrea să ne spună sfânta Evanghelie? Că ucenicii au fost pregătiţi pentru o întâlnire personală cu Isus înviat.

În lectura din Faptele apostolilor (10,34a.37-43) apostolul Petru scoate în evidenţă faptul că Dumnezeu l-a consacrat în Duhul Sfânt pe Isus din Nazaret, care a trecut prin această viaţă făcând numai bine: vindecând pe toţi cei care stăteau sub puterea diavolului, de aceea Dumnezeu l-a înviat şi i-a rânduit pe apostoli ca să-i fie martori, să vestească faptul că Isus este, prin înviere, rânduit judecător al celor vii şi al celor morţi şi tot cel care va crede în numele lui să obţină iertarea păcatelor şi dreptul la înviere şi la viaţa veşnică. Centurionul roman Corneliu, deşi păgân, dar dat fiind faptul că acceptă credinţa în învierea lui Isus, i se iartă păcatele, îl primeşte pe Duhul Sfânt, fiindcă Dumnezeu nu-i părtinitor: toţi au fost creaţi de el din iubire, toţi sunt meniţi de el să dobândească viaţa veşnică prin credinţă. Ca dovadă a învierii, Petru îi aduce întâlnirea personală la care au mâncat şi băut împreună

Pentru aceasta sfântul apostol, Paul insistă în faţa credincioşilor din Corint să nu mai umble în vechea frământătură făcută din drojdia răutăţii şi perversităţii, ci să se hrănească cu “azima sincerităţii şi a adevărului” (cf. 1Cor 5,6-8), cu sfânta Euharistie care dă viaţa cea nouă şi asigură învierea, deoarece Isus s-a jertfit ca noi să devenim euharistie, comuniune frăţească şi această Euharistie ne înalţă la cele de sus, fiindcă viaţa noastră, datorită învierii lui Isus, este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu (cf. Col 3,1-4). Iată, adevărul!

Dacă gărzile, care păzeau mormântul, au rămas înmărmurite de frica celui Înviat, dacă cei ce nu cred în învierea lui Isus rămân reci ca nişte statui de marmoră, nouă, celor care credem, ne răsună glasul îngerilor din adâncul istoriei: “A înviat precum a zis”. Dovada supremă a învierii lui Isus stă în întâlnirea personală dintre Înviat şi ucenici. Credinţa învierii nu se bazează nici pe mormântul gol, nici pe giulgiurile rămase în mormânt, nici pe cele spuse de îngeri. Acestea toate au fost o pregătire, ci pe faptul că Isus s-a arătat ucenicilor săi, s-a arătat femeilor venite la mormânt să-i ungă trupul, s-a arătat, spune sfântul Paul, la peste cinci sute de fraţi (cf. 1Cor 15,6). Noi ştim că aceştia au pecetluit credinţa în înviere cu propriul lor sânge. Iată, adevărul!

Prima noastră întâlnire personală cu Cristos a avut loc la botez. Atunci el ne-a iertat păcatul strămoşesc. A doua întâlnire s-a realizat prin Euharistie şi ea trebuie să dureze până la a treia întâlnire, când ne va chema la viaţa fără de sfârşit, ca la venirea glorioasă de pe norii cerului să fim de-a dreapta lui. La botez şi prin Euharistie întâlnirea personală se realizează prin credinţă, dar după “credinţă” urmează “vederea”: “faţă în faţă” (1Cor 13,12). Aceasta va fi ziua pe care ne-o va da Domnul ca să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa pentru toată veşnicia.

 

* * *

 

A celebra Sfintele Paşti

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Nu se întâmplă nimic…

Expresia mi s-a întipărit în memorie încă de copil: “a trăi Paştele”. În satul meu parohul, de-a lungul întregului Post, bătea insistent asupra acestui punct: datoria fiecărui bun creştin de a “trăi Paştele”. Şi invita femeile să colaboreze, solicitând, convingând, îndemnând, chiar dacă puţin forţând pe cei mai recalcitranţi (dintre care nu lipsea cineva, chiar şi în cele mai bune familii). De fapt mulţi oameni, ca urmare a insistenţelor, protestelor, a mâhnirilor şi chiar a ameninţărilor soţiilor, se hotărau să “trăiască Paştele”.

Era organizată o celebrare exclusiv pentru ei – nu se puteau amesteca cu femeile, ar fi fost puţin umilitor!… -, când era încă întuneric, în deplină clandestinitate. Îşi luau o mină bizară pentru a masca ceea ce socoteau o “slăbiciune”. O spovadă rapidă şi neplăcută (şi jenantă pentru preot: am experimentat chiar din primii ani de preoţie), o împărtăşire între un şovăielnic şi un resemnat (dacă priveai unele chipuri, aveai impresia că erau gata să înghită un medicament amar). Apoi, pentru a schimba impresia ironică, toţi se precipitau acasă cu senzaţia de a fi eliberaţi de o greutate plictisitoare.

Au plătit impunerea cea mai împovărătoare – chiar neplăcută – în ceea ce priveşte religia. Acum totul era la post, în regulă. Ca o mică intervenţie chirurgicală, din păcate necesară, dar care tindea să se amâne cât mai mult posibil, şi care totuşi se transforma îndată într-o stare de anestezie aproape totală.

“A trăi Paştele” era minimul care era cerut celui care avea numele propriu scris în registrul botezaţilor. Cel puţin o dată pe an. “Acela nu a trăit nici măcar Paştele”, se murmura în cercul celor pioşi apropo de unul care a refuzat să păşească pragul bisericii chiar cu această ocazie. Cel puţin la Paşti. Am auzit pe o vecină a mea care ţipa astfel la bărbatul ei: – Dar ce istorie! Rău nu-ţi face… Şi apoi nu se întâmplă nimic, stai liniştit: nu se năruie lumea! Şi acela, încurajat, chiar dacă clătinând din cap, se furişa pe stradă.

Teama de a te lăsa surprins de lumină

Şi, dimpotrivă, este aşa. La Paşti se năruie lumea. La Paşti are loc sfârşitul lumii! Dacă “trăim Paştele”, nimic nu mai merge înainte ca mai întâi. Totul se schimbă. Se aruncă gândurile obişnuite şi să fie prezente alte gânduri (“Dacă aţi înviat cu Cristos… cugetaţi la cele de sus, nu la cele de pe pământ”, ne îndeamnă Paul scriind către Coloseni). Dacă se aruncă drojdia “expirată”, râncedă, incapabilă de a dospi ceva, şi se plămădeşte în chip total diferit propria viaţă (“Îndepărtaţi drojdia veche, pentru a fi un aluat nou…”, recomandă tot Paul pe Creştinii din Corint).

Marea şi radicala curăţenie a Paştelui trebuie să aibă loc, înainte de tot, în inimi. În familia ebraică, la vigilia sărbătorii, se săvârşea o sârguincioasă inspecţie (bediqah) în toată casa, străduindu-se să înlăture chiar şi cel mai mic fragment de pâine dospită. Pentru noi, este vorba de a elimina vechile obiceiuri, vechile ranchiuni, vechile tendinţe, vechile interese. Nu se trăieşte Paştele fără o hotărâtă ruptură cu trecutul. O ruptură expresia sa cea mai evidentă în spovadă, prin care manifestăm voinţa de a muri pentru păcat şi să înviem la viaţă, la credinţă, la pace, la iertare, la iubire, la bucurie, la speranţă. În Euharistie nu se înghite un medicament amar, ci ne împărtăşim cu Pâinea care hrăneşte viaţa nouă: o pâine a fraternităţii, a sincerităţii, a dreptăţii, a solidarităţii, a împărtăşirii.

“A trăi Paştele” nu înseamnă a schimba hainele, ci a schimba viaţa. Să ieşim “afară” din mormintele noastre, uimiţi, cu o mare dorinţă de a râde, de a dansa, de a cânta. Dumnezeu a “făcut să fie trăit Paştele” pentru poporul său, eliberându-l din sclavie. Dumnezeu, mai ales, “a făcut să fie trăit Paştele” pentru propriul Fiu, făcându-l să iasă din mormânt (“Dumnezeu l-a înviat a treia zi”, vesteşte Petru centurionului roman Corneliu convertit, aşa cum este relatat în prima lectură de astăzi).

Dacă a fi creştin, a avea credinţă, înseamnă a crede în învierea lui Cristos, putem să adăugăm şi că a crede în învierea lui Cristos înseamnă a accepta ca totul să se schimbe. Înseamnă a accepta de a deveni înviaţi: morţi pentru tristeţile, angoasele, fricile, plânsetele noastre, eliberaţi de resentimentele, de egoismele, de interesele, de violenţa noastră, şi înglobaţi în viaţa nouă pe care ne-o oferă Cristos, chemaţi să intrăm, uimiţi, într-o lume nouă, să cercetăm totul. Poate acesta este tocmai paradoxul Paştelui: a regăsi aceleaşi lucruri de mai înainte, dar noi, “diferite”.

Mă întreb adesea pentru ce este aşa de greu de a deschide anumite guri şi a le elibera, pentru a face să explodeze în ele alleluia pascal cu toată forţa sa. Cel mult este scos un suspin, o plângere, un bombănit. Fapt este că, în ciuda aparenţelor, nu moartea ne produce teamă. Multora le este teamă de naştere. Puţini au curajul de a trăi, până acum, experienţa învierii. “A trăi Paştele” nu este minimul experienţei creştine, ci maximul. Probabil l-au intuit deja unii oameni din satul meu. Care se grăbeau să se întoarcă acasă, ca nişte clandestini, după ce şi-au făcut “datoria” lor. De ce atâta grabă? Poate frica de a se lăsa surprinşi de lumină…

Trebuie să-L înviem

Trebuie ca şi noi să-L înviem. Să-L facem să iasă din mormântul în care L-am închis. Să-L eliberăm de bandajele prejudecăţilor noastre, de decepţiile noastre, de frustrările noastre. Să-L curăţim de imaginile caricaturale cu care am deformat chipul său. Să-I permitem să fărâme schemele şi viziunile meschine în care L-am încarcerat. Dumnezeu izolat în biserică. Ostatic al riturilor noastre formale. Adormit de cântările noastre plângăcioase. Supravegheat special pentru ca să nu deranjeze liniştea publică şi să se atingă de programul de “onoruri” pe care le-am stabilit noi.

Vrem să-i permitem acestui Dumnezeu să redevină Dumnezeu în noi? Vrem să consimţim să se manifeste, nu aşa cum pretindem noi cum să fie, ci aşa cum este? Vrem să-i acordăm libertatea de a săvârşi, nu lucrurile pe care le hotărâm noi – şi pe care noi înşine, suntem în stare de a le face – dar cele “imposibile” pe care numai el este capabil să le realizeze? Acceptăm ca el să se reveleze mult mai bine decât suntem noi obişnuiţi să-l descriem, mai fraged decât reuşim noi să ne imaginăm? Acceptăm ca el să ne ofere o bucurie, o pace, o calitate şi o plinătate şi o intensitate de a trăi pe care noi nu îndrăznim nici să bănuim?

Poate acesta este Paştele. A descoperi că Dumnezeu nu suportă mormântul în care l-am condamnat, închisoarea (infinitele închisori) în care l-am închis. A cerceta acel mormânt, nu pentru a-l regăsi, dar pentru a descoperi că El, din fericire, nu mai este acolo. Şi, urmându-l în lumina pascală, să găsim curajul de a murmura: Dumnezeul meu, cum te-am redus… Şi a lua în serios ceea ce spune Mariei din Magdala: Nu mă reţine… (Io 20, 17). Poate vom reuşi să rezistăm ispitei de a-l atinge, aducându-l înapoi, apropiindu-ne de el, ţinându-l sub strictă supraveghere. “A trăi Paştele” înseamnă şi acceptarea riscului unui Dumnezeu care nu se resemnează să fie mort, nu stă într-o parte unde l-am aşezat noi.

Trebuie să-L relatăm

“Mergeţi şi vestiţi…” (Mt 28,19). “A trăi Paştele”, în sfârşit, înseamnă a relata, a duce vestea. Acea veste trebuie s-o avem întipărită pe faţă. Sf. Augustin, într-o pagină sugestivă, povesteşte că în noaptea vigiliei Pascale păgânii nu reuşeau să adoarmă, pradă agitaţiei, şi cu o ciudată nelinişte (şi, poate, chiar cu un pic de invidie). În dimineaţa următoare, pe stradă, se întâmpla să întâlnească creştini proaspăt botezaţi, cu chipul strălucitor, transfigurat de lumina celui Înviat.

“La acea apariţie – ne asigură Augustin – mulţi îl recunoşteau pe Cristos”. Poate că povestirea să conţină unele trăsături retorice. Rămâne faptul, totuşi, că pentru a şti dacă cineva “a trăit Paştele”, nu ar mai trebui să-l întrebăm. Ar trebui să-l vedem! În satul meu, în timpul copilăriei mele, nu era tocmai cazul. Nu mai ştiu acum. Nu mai ştiu ce se întâmplă în alte locuri.

Mai înainte este insesizabil

Şi să încetăm odată de a sta să fixăm acel mormânt gol, şi de a face noi speculaţii. Specificul credinţei creştine în învierea lui Cristos nu este fondată pe faptul că mormântul este gol. Un mormânt gol echivalează cu un mormânt sigilat. Poate fi fost un furt, o înşelăciune, un truc. Un creştin – cum observă G. Becquet – “este invitat să creadă în puterea celui Înviat asupra morţii şi în fiinţa sa prezentă în universul oamenilor. Atunci începe o viaţă nouă care merge din descoperire în descoperire”.

Este inutil de a merge în locurile mormântului gol, ca nişte curioşi leneşi. Acolo se observă numai absenţa. În timp ce Isus este “în altă parte”. Şi continuă să se manifeste în chip imprevizibil. Cel Înviat este mereu “în altă parte”, mai înainte, inimaginabil. Şi nu mai poate fi cuprins total. În această perspectivă, “a trăi Paştele” reprezintă o lucrare care nu se încheie niciodată.