Predici

(tipareste predicile)

Preasfântul Trup şi Sânge
Anul U
Lecturi:
Deuteronom 8,2-3.14-16
1Corinteni 10,16-17
Ioan 6,51-58

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Claudiu Budău

* * *

Cel care mănâncă trupul meu şi bea sângele meu

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

“Azi creştinătatea cântă / Cea mai mare şi mai sfântă / Din fântânile de har, / Taina sfântului Altar: / Pâinea vieţii, Pâine vie, / Ce cu-atâta bucurie, / În iubirea-i de nespus, / Tuturor ne-o dă Isus” (Secvenţa LR).

Bucuria noastră este aceeaşi cu bucuria primilor creştini uniţi la masa sfântă.

Ascultaţi ce lucruri frumoase spune Pliniu cel Tânăr, guvernatorul Bitiniei, deşi păgân, despre primii creştini de la începutul secolului al II-lea! Aceştia, spune guvernatorul, au obiceiul de a se aduna în aceeaşi zi (duminica), înainte de răsăritul soarelui şi-i cântă împreună lui Cristos un imn, ca unui zeu (Epistola 10,94,7). Era celebrarea euharistică.

Primii creştini au înţeles măreţia darului de la Cina cea de Taină din Joia Mare şi îşi arătau recunoştinţa faţă de prezenţa lui Isus din mijlocul lor.

Mulţumirea noastră din Joia Mare, pentru

Pâinea vieţii, Pâine vie, / Ce cu-atâta bucurie, / În iubirea-i de nespus, / Tuturor ne-o dă Isus,

o sărbătorim în Joia Verde şi o reînnoim în fiecare duminică, pentru măreţia ei.

Din păcate, mulţi creştini din zilele noastre se îndepărtează tot mai mult unii de alţii, se îndepărtează de sfânta Liturghie duminicală şi, într-un cuvânt, uitând de datoria mulţumirii, se roagă tot mai puţin şi de aceea lumea devine tot mai rea. Din acest motiv se plânge papa Ioan Paul al II-lea că: Asistăm pe scară largă la practica “week-end”-ului, în sensul unui timp de destindere pe săptămână, petrecut uneori departe de locuinţă şi caracterizat deseori de participare la activităţi culturale, politice sau sportive (mai ales comerciale) a căror desfăşurare coincide în general tocmai cu zilele de sărbătoare [...]. Din nefericire duminica îşi pierde sensul originar şi se reduce doar la a fi “sfârşitul de săptămână” şi se poate întâmpla ca omul, deşi în haine de sărbătoare, să devină incapabil de a trăi o sărbătoare, deoarece rămâne limitat la un orizont atât de redus încât nu-i mai îngăduie să vadă cerul (Dies dominica 4).

Îngrijorat, papa strigă: Nu vă temeţi să daţi lui Cristos timpul vostru, fiindcă este un timp câştigat pentru umanizarea profundă a relaţiilor şi a vieţilor voastre! (DD 7).

Un bun creştin chinez se ruga aşa: Doamne, lumea este rea… Tu fă-o mai bună, începând cu mine!

Ca lumea să devină mai bună, începând cu mine, cu tine, cu fiecare dintre noi, trebuie să ne reînnoim credinţa în prezenţa lui Isus din taina sfântului altar şi să-i aducem prinosul mulţumirii noastre.

Da, credinţa este primul mare dar care ne-a fost dat la Botez, ne leagă de Dumnezeu şi ne face creştini, oameni cu cea mai înaltă demnitate de pe pământ: fii adoptivi ai Tatălui, fraţi ai lui Cristos şi temple ale Duhului Sfânt. Ce poate fi mai măreţ? Pe drept spune sfântul apostol Petru că am devenit părtaşi ai naturii divine (cf. 2Pt 1,4).

Autorul primei lecturi (Dt 8,2-3.14b-16a), gândindu-se la cele două mari minuni, la mana din pustiu (8,3.16) cu care Iahve şi-a hrănit poporul său, şi la apa ieşită din stâncă spre a-i ostoi setea (v. 15) în drum spre Ţara Promisă, trage concluzia că de hrana pe care omul şi-o procură prin munca sa se poate lipsi, dar de hrana spirituală, de cuvântul lui Dumnezeu, niciodată. Dacă această hrană spirituală ar lipsi, orice popor şi-ar găsi pieirea definitivă, s-ar întoarce, după cum spune Bloch, în întunericul neantului.

Ca această catastrofă universală să nu aibă loc, sfântul apostol Paul ne arată secretul fiinţării noastre veşnice: înfiinţarea Sfintei Euharistii (Lectura a II-a: 1Cor 10,16-17).

Prin sfânta Euharistie se realizează prezenţa lui Isus în lume până la sfârşitul lumii (cf. Mt 28,20), sfârşit prevăzut numai de Tatăl (cf. Mt 24,36). Această prezenţă are menirea să realizeze unirea dintre creştini şi Cristos, care singur este viaţa cea adevărată, singur şi sigur îi conduce pe creştini la viaţa veşnică.

Acest adevăr minunat ne este revelat de Isus însuşi în evanghelia zilei, pe care acum am ascultat-o (In 6,51-59) şi din care repet esenţialul: Eu sunt pâinea vie, coborâtă din cer. Dacă cineva mănâncă din această pâine va trăi în veci şi pâinea pe care eu o voi da este trupul meu pentru viaţa lumii [...] Adevăr, adevăr vă spun: dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele său, nu ve ţi avea viaţă în voi. Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţă veşnică şi eu îl voi învia în ziua de apoi [...], fiindcă: Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi eu în el.

Isus a rămas în Euharistie ca să rămână în noi şi noi în el şi prin el să avem viaţă veşnică.

Documentele Conciliului Vatican II ne arată ce lucruri minunate realizează Isus euharisticul în noi, fiind un dar regal, sacerdotal şi profetic fără egal, este izvorul şi culmea întregii evanghelizări (PO 5); conţine tot binele spiritual al Bisericii (id.) şi prin Euharistie Biserica trăieşte şi creşte mereu (LG 26); şi ceea ce este mai Biserica se îndreaptă cu paşi siguri spre slava şi fericirea viitoare, fiindcă la Cina cea de Taină Domnul însuşi a îndreptat privirile ucenicilor săi către Paştele veşnic din împărăţia Tatălui său, zicând: Vă spun că nu voi mai bea de acum din acest rod al viţei până în ziua când îl voi bea cu voi, nou, în împărăţia Tatălui meu (Mt 26,29).

Orice creştin este chemat prin Botez să celebreze această Liturghie veşnică din împărăţia Tatălui împreună cu Cristos, fiindcă, spune sfântul Petru, aceia care îşi trăiesc credinţa Botezului devin seminţie aleasă, preoţie regească, neam sfânt (1Pt 2,9). Pentru aceasta nu înceta să-i îndemne, fără oboseală, zi şi noapte, pe primii creştini, cu cuvintele: Voi înşivă clădiţi-vă, ca pietre vii, în casă duhovnicească, în preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe spirituale, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Cristos (1Pt 2,5), acum şi-n veşnicie.

Aceasta stă în puterea noastră să o facem prin participarea cu credinţă la sfânta Liturghie duminicală şi chiar în fiecare zi.

Scriitorul Alois Chiavrino defineşte sfânta Liturghie drept cea mai mare comoară; şi-i vom da dreptate, dacă vom citi cartea scrisă de el cu acest titlu şi din care vă redau acum doar câteva titluri de capitole mai importante:

Cap. III: Isus la sfânta Liturghie adoră şi cinsteşte pe Dumnezeu pentru noi

Cap. IV: Isus la sfânta Liturghie ispăşeşte pentru păcatele noastre

Cap. V: Isus la sfânta Liturghie mulţumeşte lui Dumnezeu în numele nostru

Cap. VI: Isus la sfânta Liturghie se roagă şi ne dobândeşte haruri

Cap. VII: Isus la sfânta Liturghie ne scapă de necazuri

Cap. VIII: Isus la sfânta Liturghie ne scapă de păcate

Cap. IX: Isus la sfânta Liturghie ne aduce belşug în casă

Cap. X: Isus la sfânta Liturghie ne dobândeşte o moarte bună

Cap. XI: Isus la sfânta Liturghie scurtează suferinţele sufletelor din purgator

Cine crede că nu-i dator să-l adore pe Dumnezeu şi să-i dea cinstea cuvenită? Cine crede că nu-i dator să-i mulţumească lui Dumnezeu, să-i ceară haruri, belşug în casă, o moarte bună, să scape de chinurile iadului şi ale purgatoriului? Cine nu are răposaţi dragi pentru care este dator să se roage?

Tot în această carte – Cea mai mare comoară – se spune că regele Carol al XI-lea al Franţei avea o piatră scumpă de o frumuseţe rară, pe care erau scrise aceste cuvinte: Cine mă are, nu va fi sărac niciodată.

Chiar dacă am avea un milion de astfel de pietre preţioase, dacă nu avem credinţă, speranţă şi iubire în jertfa lui Cristos, în sfânta Liturghie, tot săraci murim! Numai Ziua Domnului cu sfânta jertfă a învierii ne poate asigura acea comoară pe care hoţii nu o pot fura, rugina nu o poate măcina şi moliile nu o pot mânca, aşa cum ne spune Mântuitorul (cf. Lc 12,33).

Legouve, membru al Academiei Franceze, scria fiului său spre a-l încuraja să participe duminica la sfânta Liturghie şi să se împărtăşească cât mai des: Fiul meu, am văzut pe scumpa ta mamă în spasmele durerii liniştindu-se numaidecât după primirea sfintei Împărtăşanii şi surâzând în faţa propriilor suferinţe. Mi-ar fi ruşine de mine însumi, dacă asemenea amintiri nu mi-ar inspira respect. Ceea ce are putere să facă să strălucească atât de minunat faţa omenească, nu poate fi decât sfânt.

Împlinirea credinţei, aşa cum o proclama dreptul Iob încă din Vechiul Testament – Cred că Răscumpărătorul meu trăieşte şi în ziua cea din urmă din pământ voi învia şi cu ochii trupului meu îl voi vedea pe Dumnezeu, eu însumi îl voi vedea şi cu ochii mei îl voi privi (cf. Iob 19,26-27) – duce la bucuria concelebrării Liturghiei veşnice cu Isus Cristos.

De la o duminică la alta, Biserica înaintează spre ultima “zi a Domnului”, duminica veşnică (DD 37). Duminica este ziua în care harul se revarsă din izvorul divin şi reînnoieşte oamenii, viaţa, istoria (DD 81) şi: Astfel percepută şi trăită, duminica devine într-un fel sufletul celorlalte zile (DD 83) numai prin Euharistie. Dar, nu trebuie să uităm că: fără misterul preasfântului trup şi sânge al Mântuitorului însăşi duminica ar rămâne fără suflet.

Sfinţind duminica prin participarea la sfânta Liturghie şi hrănindu-se cu Pâinea vie coborâtă din cer, omul intră în dimensiunea “odihnei” lui Dumnezeu şi participă profund la aceasta, devenind capabil să resimtă freamătul de bucurie pe care Creatorul însuşi l-a simţit în urma creaţiei, văzând că toate câte le făcuse “erau foarte bune” (Gen 1,31; DD 17). Bunătatea dumnezeiască o va gusta însă numai acela care va fi alături de Isus în împărăţia Tatălui, în care toate sunt veşnic foarte bune.

Închei cu povestea a doi vecini. Unul mergea regulat la sfânta Liturghie în fiecare duminică şi zi de sărbătoare, şi chiar mai des, spre a cinsti preasfântul trup şi sânge, în timp ce celălalt îşi vedea de treburile gospodăriei. Acesta din urmă i-a zis primului într-o bună zi: “De ce pierzi timpul ca babele cu atâtea slujbe? Vino cu mine şi-ţi voi arăta secretul bunăstării: munca de fiecare zi”. “Ştiu”, i-a răspuns creştinul adevărat, “dar ne mai trebuie asigurată şi averea din cer!” Într-altă zi i-a zis creştinul vecinului ateu: “Ce mă sfătui să fac? Am avut şapte monede de aur. Într-o zi a venit la mine un sărman cerşetor şi mi-a cerut ceva de pomană. Ca să-l scot din necaz, i-am dat şase monede de aur, dar apoi în noaptea următoare a venit şi mi-a furat-o şi pe a şaptea”. Vecinul necredincios i-a zis: “Merită să-l dai în judecată, ca să fie condamnat la ocnă pentru toată viaţa. Dar cine este acest tâlhar?” Creştinul i-a zis: “Tu eşti tâlharul acela. Ţi-a dat Dumnezeu şase zile de aur şi lui şi-a păstrat doar una, duminica; or, tu i-ai furat-o şi pe aceasta numai pentru a-ţi face mai multă avere. Nu crezi că meriţi osânda veşnică?” Şi necredinciosul s-a văzut constrâns să admită adevărul: Ziua Domnului trebuie sfinţită. Din acea zi a fost văzut venind în fiecare duminică şi sărbătoare de poruncă la sfânta Liturghie şi deseori la sfânta Împărtăşanie.

Acelaşi lucru trebuie să-l facem şi noi, ca Isus să fie în noi şi noi în el!

Pentru aceasta să ne rugăm, aşa cum am făcut-o la începutul sfintei Liturghii de astăzi: Dumnezeule, care ne-ai lăsat în acest sacrament minunat amintirea pătimirilor tale, fă-ne, te rugăm, să cinstim astfel sfântul mister al trupului şi sângelui tău, încât să simţim necontenit în noi roadele răscumpărării tale! (LR). Amin.

* * *

Trupul şi Sângele Domnului

Autor: pr. Claudiu Budău
Copyright: Predici.cnet.ro

Era odată un bărbat care şedea la marginea unei oaze, la intrarea unei cetăţi din Orientul Mijlociu. Un tânăr se apropie într-o bună zi şi îl întrebă: “Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?” Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare: “Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?” “Egoişti şi răi. De aceea mă bucur că am putut pleca de acolo!” “Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul”.

Puţin după aceea, un alt tânăr se apropie de omul nostru şi îi puse aceeaşi întrebare: “Abia am sosit în acest ţinut. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?” Omul nostru răspunse cu aceeaşi întrebare: “Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?” “Erau buni, mărinimoşi, primitori, cinstiţi. Aveam mulţi prieteni acolo şi cu greu i-am părăsit”. “Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi”, răspunse bătranul.

Un neguţător care îşi aducea pe acolo cămilele la adăpat auzise aceste convorbiri şi pe când cel de-al doilea tânăr se îndepărta, se întoarse spre bătrân şi îi zise cu reproş: “Cum poţi să dai două răspunsuri cu totul diferite la una şi aceeaşi întrebare pe care ţi-o adresează două persoane?”

“Fiule, fiecare poartă lumea sa în propria-i inimă. Acela care nu a găsit nimic bun în trecut nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, acela care a avut şi în alt oraş prieteni va găsi şi aici tovarăşi credincioşi şi de încredere. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decât ceea ce ştim noi să găsim/descoperim în ei”.

Am început cu această istorisire cu tâlc pentru a-mi crea premisa, cadrul necesar punctelor pe care vreau să le ating în aceste câteva minute, care sper să nu pară mai lungi decât sunt ele în realitate. Vin dintr-o comunitate creştină vecină dumneavoastră, cu un profund respect faţă de Sfânta Euharistie şi vreau să cred din toată inima că mă aflu tot în faţa unor creştini cu adâncă veneraţie faţă de Trupul şi Sângele Domnului, cu atât mai mult cu cât este şi hramul parohiei dumneavoastră. Dacă cumva se află alte motive care au determinat prezenţa dumneavoastră în acest moment în biserică, vă reamintesc că elemente care să potolească curiozitatea ori plictiseala veţi găsi mai degrabă în spaţiul din faţa bisericii, care are mai puţin de-a face cu misterul pe care-l celebrăm noi acum.

În al doilea rând, ca să mă pun la adăpost de criticile vehemente ale cârcotaşilor, vă avertizez din start că nu veţi auzi lucruri noi. Îmi place să cred că o carte nouă cu adevărat nouă va conţine întotdeauna adevăruri vechi, în sensul de universal-valabile. Avem în popor o vorbă care zice “soarta unei glume depinde nu numai de gura care o rosteşte, ci şi de urechea care o ascultă”. Aşadar depinde mai mult de dumneavoastră, prin răspunsul la provocarea Cuvântului lui Dumnezeu, să demonstraţi noutatea acestui cuvânt “vechi”, al cărui mesager se întâmplă de această dată să fiu eu.

Foarte des se aude astăzi, mai ales când intervine în discuţii, mai rar ce-i drept, tema religiei, că oamenilor le merge prea bine, motiv pentru care nu mai resimt necesitatea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa lor. Aţi auzit acest lucru probabil de nenumărate ori sau chiar aţi rostit-o dumneavoastră. Ne închipuim adesea în mod naiv că suntem deja în ţara în care curge bani şi plăcere (Scuzaţi, am vrut să spun “lapte şi miere”) şi în care nu mai rămâne timp şi spaţiu pentru Cel care este totul, la modul absolut, şi oferă totul celor care nu ar avea de fapt nici un drept să-l ceară. Cât de uşor uităm că Dumnezeu ne-a ajutat şi cât de repede începem să credem, în abundenţa aparentă în care înnotăm lacomi, că nu ne mai lipseşte nimic, că nu mai avem ce anume cere sau pentru ce să mulţumim!

Dragi credincioşi din Gherăeşti, nu vă merge cumva prea bine?! De fapt, iertaţi-mă, nu aceasta e întrebarea corectă, căci Dumnezeu nu poate avea nimic împotrivă ca omului să-i meargă bine. Rectific: L-am uitat cumva pe Dumnezeu, pentru că ne merge bine? Ne e inima atât de arogantă, încât nu ne mai amintim că Dumnezeu ne-a condus aici şi uităm ceea ce a făcut pentru noi?

Nu e această o credinţă ciudată în Dumnezeu, atâta timp cât avem nevoie de el la prima vedere doar când avem probleme şi-l uităm când ne merge bine? De fapt, chiar şi când nu ne merge grozav, nu facem decât să-i cerem lui Dumnezeu să ne meargă bine, pentru ca apoi să uităm repede cât de mult îi datorăm. Să fie doar acesta nivelul credinţei noastre?

Sărbătoarea “Trupul şi sângele Domnului” este un protest exigent tocmai împotriva unei astfel de atitudini. Sărbătoarea de astăzi ne aminteşte clar, din ce anume trăim, ca şi creştini. Ea vrea să ne protejeze de aroganţa fără temei de care am pomenit mai înainte. Vrea să ne reamintească ce anume ne dă viaţă şi ne menţine în existenţă, în calitate de creştini: Sfânta Euharistie.

Poate aţi auzit de opera “Un rabin vorbeşte cu Isus”, scrisă de rabinul american Jacob Neusner, căruia Papa Benedict al XVI-lea i-a dedicat un capitol important în lucrarea sa “Isus din Nazaret”, de curând apărută: “Este impresionant schimbul de idei pe care rabinul, după întâlnirea (ideală) cu Isus, îl are cu învăţătorul lui la sinagogă. Învăţătorul întreabă: “A lăsat ceva deoparte din Torah acest Isus al tău?” Rabinul Neusner răspunde: “Nimic”. Învăţătorul reia: “Atunci, a adăugat ceva?” Rabinul Neusner afirmă: “Da, pe sine însuşi”. Este acelaşi răspuns dat de Sf. Irineu, în secolul al II-lea, celor care se întrebau cu privire la noutatea pe care a adus-o Cristos venind în lume: “Cristos, scria Sf. Irineu, a adus toată noutatea aducându-se pe sine”.

De aceea este atât de important Sacramentul Euharistiei, pentru că îl conţine pe însuşi Cristos, noutatea veşnică şi absolută. În speciile sfinte e prezent Cristos, cu trupul şi sângele, sufletul şi dumnezeirea sa. Se poate prelungi mult tema argumentelor în favoarea adevărului că Trupul şi Sângele Domnului, Sfânta Euharistie, reprezintă un mister central, esenţial şi nu marginal al credinţei noastre. Eu m-aş opri la trei dintre ele, cu câteva aplicaţii în notă spirituală.

1. Sfânta Euharistie este un mister central al credinţei noastre, fiind şi centru al comunităţii noastre. Aici, în jurul altarului, la Sfânta Liturghie ne întâlnim cu toţii, tineri sau bătrâni, mai implicaţi sau distanţi, mai bogaţi ori săraci, mai moderni sau de modă veche. Aici, în biserică, când se celebrează Euharistia, îşi pierd din valoare detaliile vestimentare, luxul ori sărăcia în care trăim, haina profesională pe care ne-o asumăm zilnic sau imaginea pentru care luptăm zi de zi. Aici suntem pur şi simplu împreună, creştini ce participă la Sfânta Jertfă pentru că au răspuns invitaţiei Domnului de a sta la masă cu el, ca şi la Cina cea de Taină.

2. În al doilea rând, trebuie să acceptăm că Sfânta Euharistie ne dezvăluie un Dumnezeu atât de simplu, într-o lume ce se vrea adesea atât de complicată. Astăzi îl adorăm pe Isus Cristos sub speciile pâinii şi a vinului. Pâinea este importantă, esenţială pentru viaţă. Pâinea este un aliment ce se găseşte chiar şi la cei mai săraci oameni. Isus, pentru a ne fi aproape, nu-şi asumă un chip extraordinar, ieşit din comun, ci unul obişnuit, la îndemâna oricui şi, simultan, absolut necesar oricui. Nu putem supravieţui doar cu prăjituri, torturi, coca-cola etc. Când suntem înfometaţi, ne e suficientă fie şi doar o bucăţică de pâine. Dumnezeu, în atotputernicia sa, se dovedeşte a fi mai simplu, mic, accesibil decât ne-o putem închipui noi, oamenii.

3. Euharistia e semnul prin excelenţă al permanenţei lui Dumnezeu în/între noi. Cu siguranţă v-aţi pus măcar o dată întrebarea “de ce purtăm în procesiune Sfântul Sacrament?”

a. Procesiunea simbolizează că noi, creştinii suntem încă pe drum, pelerini în drum spre ţintă, dar nu suntem singuri. Cristos e cu noi şi ne conduce, ne luminează drumul precum monstranţa străluceşte şi indică calea credincioşilor în procesiune.

b. Dumnezeu nu se lasă zăvorât în tabernacol şi nici închis între zidurile bisericilor. Este viu şi vrea să prindă viaţă în noi, să fie parte din viaţa noastră.

c. Acceptând să fie purtat pe drumurile satului nostru, Dumnezeu vrea de fapt să sfinţească toate elementele componente ale vieţii noastre, casele, şcolile, locurile de muncă şi de joacă, toate dimensiunile vieţii noastre.

Un principiu latin spune “contemplata aliis tradere”, adică trebuie să împărtăşim şi celorlalţi din fructele propriei contemplaţii. Forţând sensul acestui dicton, vreau să încercăm acum să concretizăm cele trei argumente pomenite în aplicaţii practice în viaţa noastră.

1. Faptul că Euharistia pare că este astăzi aşezată “printre altele” şi aura de mister central al credinţei noastre parcă păleşte, se datorează şi atrofierii simţului omului de azi pentru esenţă, pentru ceea ce e mai important. Omul de azi se pierde mult în detalii. Ar putea fi o provocare această sărbătoare la a ne orienta viaţa spre esenţial. Poate ar fi timpul să nu ne mai irosim sănătatea pentru a face mai mulţi bani decât am avea nevoie, pentru ca apoi să ne irosim banii pentru a ne recâştiga sănătatea pierdută. Poate ar fi timpul să ne dăm seama că nu merită să riscăm unitatea familiei şi valorile pe care se întemeiază ea pentru a câştiga bani la mii de km distanţă, căci nu vor putea toţi banii din lume să ne reîntregească familia. Poate va veni odată timpul când nu vom mai construi case prea mari şi arătoase, care devin ulterior pustii şi goale. E un fapt care se constată şi în Gherăeşti că avem astăzi case mai mari, dar familii mai mici; copii mai puţini, câini şi pisici mai multe; averi mai multe şi valori mai puţine; profituri mai mari şi relaţii mai superficiale; case mai frumoase, dar cămine destrămate. Ce este oare cu adevărat esenţial şi necesar pentru noi?!

2. Dumnezeu ni se dăruieşte într-un mod atât de simplu şi accesibil tuturor! Ce ne-ar putea determina să stăm departe de Euharistie, cât timp ştim că este esenţială pentru noi, că e viaţa noastră? La ce anume folosesc zeci de Liturghii ascultate, practicile de pietate, rugăciunile, faptele bune dacă stăm departe exact de ceea ce ne pune în relaţia cea mai intimă cu Dumnezeu, Sf. Împărtăşanie? Poate faptul că am pierdut simţul păcatului şi am devenit lacşi, poate faptul că ne este frică să recunoaştem în faţa lui Dumnezeu cine suntem noi cu adevărat, poate frica de Dumnezeu, de ceilalţi, teama de a ne pierde imaginea, gândul că ne merge bine şi fără Dumnezeu… Nu ştiu… Dacă Isus Cristos ar fi ales o formă mai complicată a prezenţei sale între noi, i-am fi acordat oare mai multă atenţie?!

3. Să nu uităm că suntem pe drum, că suntem trecători, dar nu suntem singuri, atâta timp cât îl primim pe Cristos în Sf. Împărtăşanie. Cristos vrea să devină parte din viaţa noastră. Să nu ne facem iluzii aşadar că problema relaţiei noastre cu Dumnezeu şi a credinţei în Presfântul Trup şi Sânge se epuizează în minutele petrecute aici în biserică! Viaţa de zi cu zi demonstrează de fapt dacă suntem sau nu nişte ipocriţi în trăirea credinţei ce o mărturisim la Sf. Liturghie. Dostoievski spunea: “Secretul existenţei nu constă doar în a trăi, ci şi în a şti pentru ce se trăieşte”. E nevoie de două lucruri: a alege bine drumul şi, apoi, a-l parcurge cu sinceritate.

4. Şi, în ultimul rând, Cristos trebuie purtat cu recunoştinţă pe drumurile vieţii noastre.

Se spune că un împărat avea ca bun prieten un pictor, care însă trăia în foarte mare mizerie. Împăratul obişnuia să se plimbe uneori deghizat prin piaţă. Într-o zi, a dat peste vechiul său prieten, plin de mizerie şi, evident, într-o stare înaintată de ebrietate. Făcându-i-se milă de el, i-a strecurat în buzunar un diamant foarte mare, de preţ, care, se gândea el, îl va ajuta pe bietul pictor, după ce se va trezi din beţie, să ducă pe viitor o viaţă onorabilă. După ani şi ani, la o nouă plimbare incognito prin piaţă, a dat din nou peste vechiul său prieten, devenit acum doar un biet cerşetor. “De ce eşti încă în această stare de sărăcie profundă?”, l-a întrebat împăratul. “Ştii foarte bine, i-a răspuns bietul pictor, că nu m-am priceput niciodată să câştig bani şi de aceea duc o viaţă lamentabilă”. “Dar cum se face, a zis împăratul, că n-ai găsit diamantul acela mare pe care ţi l-am pus deunăzi în buzunarul hainei?” Pictorul s-a uitat la el uluit şi râzând neîncrezător a răspuns: “Văd că-ţi baţi joc de mine! Sunt un amărât şi în buzunarul meu nu va ajunge niciodată un diamant!”

Sensul primar al cuvântului “Euharistie” este “mulţumire, aducere de mulţumire”. Să nu ne purtăm aşadar ca şi cum am fi săraci, aruncaţi de Dumnezeu într-o existenţă întâmplătoare, lamentabilă. Euharistia este cel mai mare dar oferit oamenilor, este Darul prin excelenţă, căci îl conţine pe însuşi Dumnezeu.

Se spune că odată un călugăr se pregătea să vorbească în piaţa mare a satului. Îşi compusese cu grijă discursul şi se pregătea să-l citească, când o pală bruscă de vânt a făcut să-i zboare foile în crengile unui lămâi. Luat prin surprindere, incapabil să-şi găsească şirul predicii, a zis: “Prieteni, iată în rezumat ce voiam să vă spun. Când mi-e foame, mănânc; când mi-e somn, dorm!” “Dar nu toată lumea face aşa, maestre?” a întrebat cineva din mulţime. “NU! Nu în acelaşi fel!” a replicat el. “De ce?” “Când oameni mănâncă, se gândesc la o mie de lucuri; când adorm, se gândesc la problemele lor. Iată de ce nu fac la fel ca mine!” Şi călugărul şi-a strâns lucrurile şi s-a retras, iar celor care îi mai puneau încă întrebări, le răspundea: “Detaliile le veţi găsi în crengile lămâiului…”

Nu am avut ghinionul să îmi pierd foile prin crengile copacilor din jur, dar esenţa mesajului meu e cam aceeaşi: “Să dea Domnul să vă fie mereu foame de Dumnezeu, să veniţi mereu înfometaţi la acest izvor de viaţă care este Sfânta Euharistie şi dacă cuvintele mele nu au reuşit să vă adoarmă, să dea Domnul să nu aveţi niciodată odihnă până când nu veţi fi cu adevărat cristofori, purtători de Cristos, creştini profund euharistici care-l poartă în gândul, cuvântul şi viaţa lor pe Cristos, cu trupul şi sângele, sufletul şi dumnezeirea sa. Ceea ce-mi doresc şi mie! Amin.