Predici

(tipareste predicile)

 

Preasfântul Trup şi Sânge
Anul C (A, B)
Lecturi:
Geneza 14,18-20
1Corinteni 11,23-26
Luca 9,11-17

Luca 9,11-17

Când au aflat mulţimile, au mers după el. El le-a primit şi le-a vorbit despre împărăţia lui Dumnezeu, vindecându-i pe bolnavi. Începuse să se lase înserarea; atunci cei doisprezece s-au apropiat şi i-au spus: “Dă drumul mulţimii pentru ca, mergând prin satele şi ţinuturile dimprejur, să-şi găsească adăpost şi de mâncare, pentru că suntem într-un ţinut pustiu”. El însă le-a spus: “Daţi-le voi să mănânce”. Dar ei au răspuns: “Nu avem decât cinci pâini şi doi peşti. Doar dacă ne-am duce noi să cumpărăm de mâncare pentru tot poporul acesta!” Erau cam cinci mii de bărbaţi. Atunci a zis discipolilor săi: “Puneţi-i să se aşeze în grupuri de câte cincizeci!” Ei au făcut astfel şi i-au aşezat pe toţi. Atunci, luând cele cinci pâini şi cei doi peşti, a privit spre cer, le-a binecuvântat, le-a frânt şi le-a dat discipolilor ca să le pună înaintea mulţimii. Toţi au mâncat şi s-au săturat şi au strâns din ceea ce a rămas douăsprezece coşuri cu bucăţi.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato
pr. Şerban Tarciziu
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Pietro Righetto
pr. Alessandro Pronzato
pr. Anton Dancă
pr. Claudiu Dumea

 

* * *

 

Împlinire: făgăduinţe şi recunoştinţe

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Isus ne-a făgăduit că va rămâne cu noi până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28,20), pentru a ne susţine în lupta vieţii, ca să nu ne învingă porţile iadului (Mt 16,18). Forţele noastre spirituale vor fi susţinute de hrana cerească: trupul şi sângele său (cf. In 6,56), iar când ne vom simţi obosiţi şi împovăraţi, ne va uşura povara (cf. Mt 11,28).

Îşi împlineşte făgăduinţele azi? Simţim noi înşine?

În anul 1940 a murit Tereza Neumann într-un sat din Germania. Ea a avut o viaţă minunată. În fiecare vineri apăreau în trupul ei, la mâini, picioare, coastă şi cap, rănile pe care le-a avut Domnul nostru Isus Cristos în timpul pătimirilor sale. De la Epifanie, anul 1923, Tereza nu a mai luat altă mâncare decât un pahar de suc pe zi. Apoi, din 6 august 1924 şi până la moarte, adică timp de 16 ani, nu a mai mâncat nimic, dar în fiecare zi primea sfânta Împărtăşanie. Când parohul o silea să mănânce în virtutea ascultării, pentru a o pune la încercare, ea asculta, dar stomacul nu mai suferea mâncarea şi îndată o vomita. Episcopul diecezan a supus-o unui control foarte sever. Patru călugăriţe s-au jurat să o supravegheze zi şi noapte şi să-i relateze tot adevărul, iar un medic le însoţea în numele ştiinţei, pentru a evita orice înşelătorie sau interpretare tendenţioasă. Din contra, s-a constatat un lucru şi mai minunat: greutatea Terezei scădea în fiecare vineri din pricina sângelui care îi curgea din stigmate, mai mult de un kilogram, dar cu toate acestea, după o zi sau două, greutatea îi revenea la normal, deşi nu mânca nimic, ceea ce din punct de vedere natural, ştiinţific este imposibil.

Un alt caz, sfântul Nicolae Flüe, mort în 1487, tată a zece copii, a fost primar, consilier şi judecător cantonal şi deputat în dieta Elveţiei, timp de nouăsprezece ani nu s-a hrănit decât cu sfânta Împărtăşanie.

Acestea şi multe altele sunt daruri cereşti, carisme ale Duhului Sfânt date spre folosul întregii Biserici deci şi pentru noi. Iată cum îşi arată Isus din sfânta Taină puterea de a da viaţă, nu numai sufletului, ci chiar şi trupului.

Într-un chip deosebit de minunat, deşi mai puţin perceptibil pentru noi, îşi arată atotputernicia sa din sfânta Euharistie prin desele miracole morale, de convertire, pe care le săvârşeşte şi pe care cronicile Bisericii le-au înregistrat sau nu. Minunile săvârşite de Isus în viaţa sfântului Anton de Padova sunt cunoscute, mai ales cu măgăriţa lui Bonvil, care, ţinută la post trei zile, apoi adusă în faţa bisericii, în loc să mănânce verdeaţa pe care stăpânul s-a grăbit să i-o pună sub bot, ea a îngenuncheat în faţa sfintei Taine pe care sfântul a adus-o din altar. Recent este cazul celebrului artist evreu Herman Cohen, care, rugat de un prieten al său să-l înlocuiască la orga bisericii “Sfânta Valeria” din Paris în timpul unei celebrări liturgice, a fost pătruns de o lumină puternică din sfânta Taină la binecuvântare care l-a silit să îngenuncheze. Din acel moment nu a mai avut pace până în momentul în care a primit Botezul. Până în zilele noastre s-a discutat cazul scriitorului francez André Frossard, fiul primului prim-secretar al Partidului Comunist Francez, crescut în totală indiferenţă religioasă, nebotezat până la douăzeci de ani şi, după cum mărturiseşte el însuşi în cartea sa Dumnezeu există, eu l-am întâlnit, citez: La ora 17 şi 10 minute am intrat într-o capelă din Cartierul Latin în căutarea unui prieten şi am ieşit de acolo la 17 şi 15 minute în tovărăşia unei prietenii care nu era de pe acest pământ. Ce s-a întâmplat? În faţa sfântului Sacrament expus pentru adoraţie din bisericuţa Surorilor Reparatoare, în mai puţin de cinci minute, André Frossard, iluminat miraculos, iese alt om, ca un alt Saul pe drumul Damascului. Convertirea sa a relatat-o papei Ioan-Paul al II-lea, cu care a întreţinut o prietenie intimă toată viaţa. Cardinalul Manning, pe când era încă pastor protestant, a vizitat Roma. El mărturiseşte: Nu aveam nici cea mai mică îndoială asupra adevărului anglicanismului, nici un gând de a-mi schimba ideile religioase. A intrat să viziteze biserica “Sfântul Ludovic”, ca turist, unde se ţinea o celebrare euharistică. Mărturiseşte: Acesta a fost momentul în care Dumnezeu m-a chemat la sine. Mi-am simţit sufletul mişcat într-un chip tainic. Muzicianul anglican George Rotkwel, din pură întâmplare fiind de faţă la o procesiune cu preasfântul Sacrament, s-a simţit silit de o forţă tainică să se aşeze în genunchi. Mărturiseşte el însuşi: În momentul în care Domnul nostru Isus Cristos trecea pe lângă mine, o lumină vie mi-a luminat mintea şi harul mi-a atins inima; am primit darul credinţei şi i-am spus Domnului nostru Isus: “Dumnezeul meu, cred că eşti de faţă şi te ador”. Când m-am ridicat, eram catolic.

Exemplele ar putea continua, mai ales cu vindecările de la Lourdes din timpul binecuvântării bolnavilor cu Isus din sfânta Taină, dar cred că sunt suficiente pentru această predică. Aceste exemple şi altele, ne dau convingerea că Isus este cu noi, este în mijlocul nostru, este Domn, adică ne dovedeşte din plin că îşi ţine făgăduinţele.

Dacă Isus este Domn şi îşi ţine făgăduinţele, noi suntem domni în a ne arăta recunoştinţa? Viaţa ne oferă multe ocazii în care ne putem dovedi recunoştinţa: la orele de adoraţie, la procesiunile cu cântece şi flori, prin rugăciuni, vizite cât mai dese, păstrarea curată a bisericii, împodobirea cu flori a altarului etc. Recunoştinţa cea mai vie şi plină de iubirea cea mai înflăcărată ne-o arătăm când îi împlinim voinţa şi venim la sfânta Liturghie pentru a ne împărtăşi. În sfânta Împărtăşanie, Dumnezeu ne dă nu numai opera atotputerniciei, înţelepciunii, îndurării şi iubirii sale, dar se oferă pe sine însuşi întreg, făcându-se nu numai hrana noastră, dar ne dă însăşi puterea sa de a fi domni cu cei din jur, aşa cum el este Domn cu noi; ne face să trăim viaţa sa şi, încetul cu încetul, dacă ne împărtăşim deseori, ne schimbă trupul şi sângele nostru în trupul şi sângele său şi, aşa cum ne spune sfântul Augustin, ne face cereşti precum este el.

De împlinirea voinţei sale de a ne împărtăşi, Isus a legat cele mai mari făgăduinţe, aşa cum i le-a descoperit sfintei Maria Margareta Alacoque. I-a spus: Tuturor acelora care în nouă luni de-a rândul se vor împărtăşi la fiecare prima vineri din lună, le făgăduiesc darul pocăinţei din urmă; ei nu vor muri în duşmănie cu mine, ci vor primi sfintele taine, iar inima mea le va fi scăpare sigură în ceasul din urmă.

Cu atât mai mult vor avea această fericire cei care se împărtăşesc mai des, chiar zilnic.

Într-o dimineaţă, sfântul Pius al X-lea îşi făcea rugăciunea de mulţumire după sfânta Liturghie. Dintr-odată s-a făcut o lumină mare. Isus i se arată în strălucirea învierii sale şi îi spune: Scumpul meu vicar, sunt mulţumit de munca ta pentru împărtăşania deasă a celor în vârstă şi mai ales a copiilor. Continuă, pentru că în ea stă mântuirea lumii din timpurile de faţă. Deci, în primirea sfintei Împărtăşanii stă mântuirea noastră, stă viaţa nouă, stă fericirea veşnică.

Sfânta Împărtăşanie este pâinea care ne face tari în credinţă, tari în firea noastră fizică pentru a suporta necazurile vieţii.

În istoria sacră este vestit numele profetului Ilie. Prigonit de regina Izabela, fuge departe în pustiu şi, obosit, cade la pământ şi adoarme. Un înger trimis de Dumnezeu îl trezeşte şi îi spune: Ilie, scoală-te! Întinzându-i o pâine, adaugă: Ia, mănâncă din pâinea aceasta şi continuă-ţi drumul! Ilie a mâncat şi a adormit din nou. Îngerul l-a trezit pentru a doua şi chiar pentru a treia oară, zicându-i: Ia şi mănâncă, fiindcă lungă este calea până la muntele sfânt al lui Dumnezeu (3Rg 19,1-8).

Calea noastră până la Ierusalimul ceresc este şi mai lungă. Înţelegem că numai Isus ne poate însoţi şi, dacă îl primim în suflet aşa cum cei doi ucenici l-au primit în casa lor la Emaus, arătându-se domni cu cel care le-a explicat Scripturile şi le-a înflăcărat inimile pe drum, Isus le-a deschis ochii la frângerea pâinii şi ei l-au recunoscut şi au devenit martorii învierii lui.

Aceeaşi este şi datoria noastră: să devenim martori ai învierii lui Isus, mărturisind că el este Domnul (Rom 10,9). O facem când ne împărtăşim şi devenim domni cu toţi cei din jur, fiindcă le deschidem ochii ca în noi să-l descopere pe Isus. Amin.

 

* * *

 

A da socoteală de pâinea care se mănâncă

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Voinţa de “a ieşi”

Este ziua în care El doreşte “să iasă”. Biserica îi este un pic strâmtă. Acela care, cu o expresie patetică, a fost definit ca “Divinul Prizonier”, părăseşte minuscula celulă aurită şi merge în aer liber, parcurge străzile, se amestecă între oameni, se bucură de sărbătoare, de flori, de culori. Primeşte omagii chiar exterioare. Acest caracter “public” al Euharistiei era subliniată, o dată, în special de procesiunea “Corpus Domini”, astăzi din păcate dispărută, din împrejurări şi situaţii şi motive diferite, în multe locuri.

Totuşi şi acolo unde a fost suprimată procesiunea, cred că ar trebui recuperată cel puţin semnificaţia, însemnătatea simbolică. Pentru ca să fie cunoscută realitatea Trupului şi Sângelui Domnului. Desigur, credinţa în Euharistie, implică o dimensiune de tăcere adoratoare. Isus a ales ascunderea, obscuritatea, modestia. Semnele pâinii şi ale vinului nu sunt “răsunătoare”, strălucitoare ci simple, comune, zilnice. Amintesc de masa din familie, nu piaţa. Cămara casei, nu tronul (sau micul tron).

În Euharistie Cristos nu ne permite să-l “vedem”. Se oferă, nu atât privirii, cât gurii. Nu este vorba de “expoziţii”, ci de foame. “Luaţi şi mâncaţi…” (Mt 26,26). Totuşi, cel puţin o dată pe an, trebuie purtat Sacramentul ascunderii la lumina soarelui. Ceva excepţional, extraordinar. Dar care ne aminteşte de ceea ce ar trebui să fie normal, realitate comună, obişnuită. Trebuie subliniată, într-adevăr, eficacitatea Euharistiei, de pus în evidenţă riscul, consecinţele, puterea ei de transformare.

Între expunere şi ostentaţie

Procesiunea euharistică nu descoperă numai pe Protagonistul acestui extraordinar, miraculos gest de iubire, dar şi pe credincios, care se hrăneşte cu această mâncare, gustă această pâine, bea din acest vin, adică se împărtăşeşte cu acest Trup. Cine mărturiseşte propria credinţă în Euharistie, astăzi este chemat să dea socoteală de pâinea pe care o mănâncă, să se declare şi să se angajeze public. În fond, el se expune împreună cu Euharistia. Expunere, prezentare, care nu trebuie confundată cu ostentaţia.

Ostentaţia este un fapt pur exterior, formal, şi poate fi chiar un păcat. A mărturisi nu înseamnă etalarea propriei credinţe. “A profesa” nu înseamnă în mod necesar a se da în spectacol, de a se lăsa admirat, ci pur şi simplu a-ţi asuma în mod deschis propriile responsabilităţi. Nu vanitate, ci conştiinţă. Adevăratul curaj nu este niciodată separat de modestie.

Păcatul vanităţii

Şi aici să-mi fie permisă mărturisirea unui vechi păcat al meu de vanitate clericală. Eram încă în seminar şi, de regulă, la sărbătoarea Trupului Domnului, crăpam de invidie pentru tovarăşul meu “ministrant”, care avea norocul şi onoarea de a defila pe străzile oraşului, cu un pas solemn, îmbrăcat într-o cotă fin brodată şi punând mănuşi albe elegante cu revere de mătase roşie. Ei bine. El purta pe umeri cârja, destul de grea de argint, expresie (dacă nu mă înşel) a “puterii” canonicilor de la catedrală. Pentru aceasta îmbrăca o haină foarte elegantă (cel puţin, aşa mi se părea). Şi eu îl invidiam mai ales din cauza acelor mănuşi albe cu manşete roşii şi cota splendid perforată.

Am uneltit atât încât, în sfârşit, am reuşit să obţin acea însărcinare (jur că a fost singura dată în viaţa mea în care am pus în acţiune toate resursele vicleniei, am cerşit sprijin, am “manevrat” cu abilitate pentru a smulge o poziţie). Şi în acel an, mândru, foarte preocupat de demnitatea mea, îmbrăcat cu cota foarte fină, punând fatidicele mănuşi cu revere de mătase roşie, şi ducând pe umeri măciuca de argint nu prea uşoară (un baston lung având în vârf o sferă mare de cel puţin patruzeci de centimetri în diametru), în procesiunea din sărbătoarea Corpus Domini, de-a lungul străzilor din oraşul meu capitala Monferratului, deschideam drumul pentru cucernicii canonici de Capitlul Catedralei, purtând insignele “puterii” lor.

Trebuie să recunosc că a fost cea mai înaltă treaptă atinsă în “cariera” mea bisericească. După acea experienţă, primită de mine cu plăcere, am rămas din fericire imun împotriva oricărei forme de vanitate clericală. Aceea, totuşi, a fost o impertinentă ostentaţie, din partea mea şi nu o adevărată “prezentare” a credinţei mele.

Foamea noastră este cea a altora

Da. A participa la Euharistie înseamnă “a risca” ieşirea. Cristos doreşte să iasă afară, să viziteze casele oamenilor. Să dea mângâiere, speranţă. Să umple singurătatea unor existenţe în derivă. Să vindece răni profunde. Să se plece asupra mizeriilor, suferinţelor, decepţiilor, tulburărilor, disperărilor. Euharistia nu este numai dulceaţă, intimitate, reculegere pioasă. Este avânt, dinamism de participare, exerciţiu de împărtăşire, exigenţă a dreptăţii, pasiune de fraternitate, capacitate de a lua asupra noastră greutăţile altora (foarte diferite de bastonul ornamental râvnit de vanitatea mea de cleric), hotărâre de a pune mâini delicate pe durerea fratelui meu.

A participa la acest banchet, nu înseamnă numai satisfacerea foamei proprii, ci a te ocupa concret de foamea “mulţimii” (“daţi-le voi să mănânce…”). A primi Euharistia nu înseamnă a te închide, a te izola, ci de a te deschide (ochii, inima, mâinile), a te deschide, a merge către…, a întâlni (minunată întâlnirea dintre Melchisedek şi Avram din prima lectură: orice întâlnire, în special cu cel diferit, este mereu surprinzătoare), a purta (sau a te lăsa purtat). Paul – a doua lectură – foloseşte verbul “a transmite”. Pentru noi nu este vorba numai de a transmite cu fidelitate relatarea înfiinţării Euharistiei. Ci de a transmite altora ceea ce am primit prin darul Pâinii. În sfârşit: a primi pentru a transmite.

Riscul de a deveni un altul

A ne hrăni din acel Trup echivalează cu a risca de a deveni un “altul”. Da, pentru că în interiorul tău este un Altul. Este însăşi energia lui Dumnezeu. Este generozitatea sa. În vinele tale circulă viaţa divină. Prin acea hrană, primeşti capacitatea de a împlini gesturile sale de iubire, compătimire, dăruire fără calcule şi rezerve. Apropiindu-te de Euharistie, te obligi să te “încredinţezi” altora.

Adesea auzim pronunţându-se judecăţi severe despre anumiţi creştini care nu fac să “iasă” Euharistia din sfera lor intimă, ci arată comportamente în privinţa aproapelui în contradicţie vădită cu practica religioasă. “Aceea s-a împărtăşit şi apoi…”. Acuzele sunt diferite: este o clevetitoare, apare distantă, dură, manifestă atitudini egoiste. Mi se pare semnificativă – şi fundamental legitimă – această exigenţă în privinţa celor care se apropie des de Sf. Sacrament, dar nu-l trăiesc, nu îl manifestă, evită impactul cu realitatea. Adică, nu-l “transmit”. Dacă Euharistia nu este forţă transformatoare, nu se implică în realitate, nu dă semne evidente de schimbare, cu alte cuvinte, nu te face să devii “altul”, înseamnă că este ceva care nu funcţionează în metabolismul tău spiritual.

Atunci când parcurg paginile misalului, mă trec fiorii când citesc, după Împărtăşanie, cuvinte ca: “Ritul încheierii”. Sau “Concedierea adunării”. Nu. Euharistia nu poate avea niciodată o încheiere, ci este totdeauna un început. “Concediere” apoi aminteşte absolvirea de datorii militare, prin care cineva este “dezlegat” de orice obligaţie ulterioară. În Euharistie nu există niciodată “concediaţi”. Mai degrabă, sunt “trimişi”, trimişi în misiune, expediaţi pe frontul necesităţilor altuia.

Anumite sărbători se încheie, solemn, cu binecuvântarea euharistică. După care totul s-a terminat. Nu. Totul rămâne de făcut. Mai mult, totul începe din acel moment. Dacă accept cu adevărat Euharistia, accept şi riscul. Nu al procesiunii. Ci al datoriei de a fi transformat şi de a transforma. A crede în “prezenţa reală” înseamnă a crede că acea prezenţă este purtată şi “demonstrată” afară…

 

* * *

 

Preasfântul Trup şi Sânge al lui Cristos

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Celebrările din Săptămâna Sfântă au rezervat un loc important Cinei de Taine, acelei Cine pe care Isus a luat-o împreună cu ucenicii săi şi în timpul căreia El a făcut câteva gesturi care aveau să rămână gravate în memoria lor (şi în memoria Bisericii) pentru totdeauna: le-a spălat ucenicilor picioarele arătând astfel în ce consta mesianitatea şi senioria sa – slujire şi dăruire -, şi a instituit sfânta Euharistie ca memorial al Morţii şi Învierii sale.

Sărbătoarea Preasfântului Trup şi Sânge al lui Cristos, revenind asupra temei Cinei euharistice, îi aprofundează semnificaţia şi îi stabileşte locul în viaţa noastră creştină.

Pentru a aprofunda misterul Euharistiei să remarcăm în textele propuse pentru această sărbătoare strânsa legătură dintre un eveniment şi elementele care vor constitui baza unei cine:

Pe când Abraham se întorcea, după înfrângerea lui Kedarlaomer şi a regilor uniţi cu el,… Melchisedec, regele Salemului, a oferit pâine şi vin; el era preot al Dumnezeului cel Preaînalt. El l-a binecuvântat pe Abraham cu aceste cuvinte: “Binecuvântat să fie Abraham de Dumnezeul cel Preaînalt… care i-a dat pe duşmanii tăi în mâinile tale!”. Şi Abraham i-a dat a zecea parte din tot ce luase. (Gn 14,18-20)

În acest text evenimentul evocat este victoria lui Abraham împotriva regilor coalizaţi împotriva cetăţii Sodomei, regi care l-au luat captiv pe Lot. Victoria lui Abraham a însemnat şi eliberare lui Lot şi a tuturor bunurilor sale. Pâine şi vinul sunt acele elemente oferite de Melchisedec care, din acest moment, capătă o forţă evocatoare a acestui eveniment victorios şi eliberator din viaţa lui Abraham. Oferirea pâinii şi a vinului începe astfel să asimileze şi să evoce o victorie şi o eliberare.

Isus vorbea mulţimii despre Împărăţia lui Dumnezeu şi-i vindeca pe toţi cei care aveau nevoie de ajutorul lui. Cei doisprezece s-au apropiat de el şi i-au spus: “Dă drumul mulţimii ca să meargă… să-şi găsească ceva de mâncare, căci aici suntem într-un ţinut pustiu”… Isus a luat cele cinci pâini şi doi peşti şi ridicându-şi ochii spre cer, le-a binecuvântat, le-a frânt şi le-a dat ucenicilor să ca să le împartă mulţimii. Toţi au mâncat pe săturate şi, adunând firimiturile care au rămas, au umplut douăsprezece coşuri. (Lc 9,11-17)

În acest text evenimentul evocat este Predica despre Împărăţia lui Dumnezeu şi mulţimea vindecărilor săvârşite de Isus, ambele vindecătoare (şi eliberatoare) atât ale sufletului cât ale trupului. Cele cinci pâini şi cei doi peşti binecuvântaţi şi înmulţiţi de Mântuitorul reprezintă acele elemente cu care Isus îi hrăneşte mulţimea venită la El. Asocierea,însă, dintre predica şi vindecările săvârşite şi înmulţirea pâinii şi a peştilor face ca, de aici înainte, evocare acestei mese luate de mulţime în pustiu să reprezinte şi suportul prin care se reiterează şi se perpetuează vindecările săvârşite de Isus.

Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâinea şi, mulţumind, a frânt-o şi a spus: “Acesta este trupul meu dat pentru voi; faceţi aceasta în amintirea mea”. După cină a făcut la fel cu potirul zicând: “Acest potir este noul legământ încheiat prin sângele meu; ori de câte ori veţi bea din el, faceţi aceasta în amintirea mea”. Astfel, ori de câte ori mâncaţi din această pâine şi beţi din acest potir, moartea Domnului o vestiţi până la venirea lui. (1 Cor 11,23-26)

Sfântul Pavel (Paul) stabileşte foarte clar, în ultimul verset, legătura dintre evenimentul morţii şi evocare (şi perpetuarea) lui în cadrul Cinei euharistice.

Aceste conexiuni stabilite de textele sărbătorii din Joia Verde ne ajută să înţelegem că celebrarea Euharistiei nu ne pune în prezenţa doar a Trupului, a Sângelui, a dumnezeirii lui Cristos etc., ci a evenimentelor reale al căror suport memorial au devenit pâine şi vinul oferite la altar. În plus, participând la celebrarea euharistică şi împărtăşindu-ne noi devenim “contemporani” cu aceste evenimente şi ne facem părtaşi de roadele ei de vindecare, de eliberare, de mântuire.

 

* * *

 

Euharistia, amintirea şi hrana celor vii

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Copyright: Predici.cnet.ro

Astăzi, Sfânta noastră Biserică îşi sărbătoreşte misterul ei cel mai important şi cel mai scump: Euharistia. Este ca o mare familie reunită în jurul mesei; noi ne aflăm în această biserică, la fel ca unul dintre acele grupuri de câte cincizeci de persoane din pustiu, care şedeau pe pajişte aşteptând să mănânce pâinea înmulţită de Isus. Pâinea pe care El ne-o va da este Trupul Său, pentru viaţa noastră şi a lumii.

Atunci când familia ebraică se reunea pentru Cina pascală, era prescris în Biblie ca fiul cel mai mic al casei, înainte de începere, să adreseze tatălui de familie această întrebare: “Ce înseamnă acest obicei?” Aceasta a fost şi întrebarea pe care unul dintre ucenici (probabil Ioan, care era cel mai tânăr dintre apostoli) i-a adresat-o lui Isus în acea seară, când s-au aşezat la masă pentru a sărbători cel din urmă Paşte din viaţa Sa. Iar Isus a răspuns cu Cuvintele din cartea Exodului, începând cu jertfirea mielului pascal, şi cum că cele întâmplate atunci nu erau decât un simbol şi o profeţie despre dânsul, “Mielul lui Dumnezeu”, care trebuia să fie jertfit pentru a lua asupra Sa păcatele lumii cu scopul de a fi nutremânt şi băutură pentru prietenii Săi.

Şi noi, cei adunaţi aici pentru Cina Domnului, să ne punem acea întrebare: “Ce înseamnă acest obicei?” Nu pentru că nu am şti ce avem de făcut, ci pentru a-i cere Domnului să ne explice încă o dată, prin glasul Bisericii, misterul Său, pentru a-l înţelege mai bine. La această întrebare, Domnul ne răspunde mai întâi de toate cu cuvintele lui Paul, din lectura a doua, când ne spune: “Ori de câte ori mâncaţi din această pâine şi beţi din paharul acesta, moartea Domnului o vestiţi până va veni El”.

Aceasta nu este decât explicarea de către Paul a Cuvântului Domnului din clipa înfiinţării Euharistiei: “Faceţi aceasta în amintirea Mea”. Iată deci cuvântul cheie pentru a înţelege Euharistia: ea este o amintire. Dar ce fel de amintire? Desigur că amintirea morţii Domnului, însă nu numai aceasta. Isus a spus: “În amintirea Mea”. Euharistia îl aminteşte aşadar pe El, întregul său mister: prefigurarea sa în Vechiul Testament, ca şi actualizarea sa în Noul Testament.

Euharistia este amintirea Domnului şi a mântuirii adusă de El, care culminează în moartea şi în învierea Sa. Ea este aducerea aminte a poporului lui Dumnezeu. Fiecare popor, care îşi are o istorie, are şi o amintire, care poate fi o zi de sărbătoare, un moment, un parc sau altceva în care este condensată întreaga sa istorie, de care este legată amintirea unei biruinţe sau a biruitorului. Am rămas plăcut impresionat văzând ce reprezintă pentru poporul indian, la New Delhi, monumentul ridicat în amintirea lui Gandhi! Este atât de impunător acest monument, ca şi cum sufletul colectiv al ţării ar fi închis aici. Primul monument pe care străinul este invitat a-l vedea este tocmai acesta.

Şi poporul lui Dumnezeu îşi are memorialul, amintirea sa, însă aceasta este o amintire vie. Marea deosebire tocmai aici se află: o amintire vie şi nu cenuşa unui oarecare biruitor. Amintirea biblică este cu totul deosebită de cea omenească, ce face să trăiască realitatea numai în amintire. Amintirea biblică face să reînvie însăşi realitatea: este amintire şi prezenţă în acelaşi timp. Prin Euharistie, mântuirea şi moartea lui Cristos nu reînvie numai în memoria noastră, ci este o prezenţă reală pe altar; este însăşi prezenţa, oricât ar fi ea de misterioasă şi ascunsă, cu care Isus a fost prezent pe Calvar; este prezenţa lui Isus cel înviat care spune: “Nu vă temeţi! Atingeţi-mă! Eu sunt!” Noi ne amintim de El, de moartea Sa, adică asistăm la moartea Sa şi primim asupra noastră sângele Său curăţitor. Noi ne aflăm în jurul altarului tot aşa cum se aflau Maria şi cu Ioan la picioarele crucii; dar mai există şi trista posibilitate de a ne afla aici ca nişte soldaţi, ca duşmani, sau ca nişte simpli trecători, asemenea acelora ce se perindau pe lângă crucea lui Isus.

Iată cum ne ajută astăzi Paul, prin cuvintele sale, să răspundem la întrebarea: “Ce înseamnă obiceiul acesta?”. El ne-a făcut să înţelegem că Euharistia este în primul rând Amintirea şi prezenţa Domnului printre noi; este cea mai puternică legătură a noastră cu El, care face din El un contemporan al nostru, şi din noi tot atâţia contemporani ai Săi, prezenţi la moartea şi învierea Sa. Evanghelia, prin episodul înmulţirii pâinilor, are şi ea un răspuns la această întrebare: “Ce înseamnă obiceiul acesta?” Un răspuns pe care trebuie neapărat să-l primim, pentru a înţelege aspectul existenţial al Euharistiei, ceea ce o apropie mai mult de viaţă noastră cotidiană. Acesta se află în unele adunări, care fac din episodul înmulţirii pâinilor un simbol şi o profeţie a Euharistiei. Isus, în pustiu, înmulţeşte pâinea şi o împarte poporului prin apostoli, pentru ca aceia care au ascultat cuvântul Său să nu cadă pe cale; cu toţii au mâncat şi s-au săturat.

Pustiul este această viaţă pe care o traversăm, pentru a ajunge şi noi în ţara făgăduinţei. Viaţa aceasta este un pustiu, din cauza singurătăţii pe care adesea o experimentăm, din cauza aridităţii şi a lipsei de bucurie, din cauza asprimii şi a nesiguranţei cărărilor sale întortocheate… Cuvântul Domnului, pe care l-am ascultat, şi care într-un fel sau altul ne-a luminat, nu este suficient, deoarece chiar şi cu acesta vom cădea pe cale, ne vom descuraja, ne vom lăsa cuprinşi de ispite, şi poate şi noi ne-am meşteri viţelul nostru de aur. Pe lângă lege, mai avem nevoie şi de mana cerească. Iată, deci, pentru ce Euharistia este “hrana celor vii”, cum o numeşte Sfânta Biserică, adică hrana acelora care prin botez au fost eliberaţi de sclavia lumii, şi acum se află pe cale spre patria făgăduită.

Profetul Ilie, fugind şi voind să se ascundă de regina Isabela, a ajuns într-una din zile în pustie; obosit, extenuat cum era, a şezut sub un ienupăr şi dorea să moară, zicând: “Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul, căci nu sunt mai bun decât părinţii mei”. S-a culcat şi a adormit şi iată un înger l-a atins şi i-a zis: “Scoală-te şi mănâncă pentru că drumul pe care-l ai de făcut este prea lung pentru tine”. El s-a sculat, a mâncat şi a băut, şi cu puterea pe care i-a dat-o mâncarea aceasta a mers patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi până la muntele lui Dumnezeu, Horeb.

Şi noi suntem prea adesea obosiţi, cu o mare dorinţă de a ne opri şi a spune: “Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul…!” Astăzi, Sfânta Biserică, aşa cum de altfel o face în tot cursul anului, ne repetă cuvintele pe care îngerul le-a spus lui Ilie: “Mănâncă şi mergi înainte. Cine mănâncă această pâine are viaţa veşnică şi Domnul îl va învia în ziua cea de apoi”.

 

* * *

 

Cel care mănâncă trupul meu şi bea sângele meu

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

“Azi creştinătatea cântă / Cea mai mare şi mai sfântă / Din fântânile de har, / Taina sfântului Altar: / Pâinea vieţii, Pâine vie, / Ce cu-atâta bucurie, / În iubirea-i de nespus, / Tuturor ne-o dă Isus” (Secvenţa LR).

Bucuria noastră este aceeaşi cu bucuria primilor creştini uniţi la masa sfântă.

Ascultaţi ce lucruri frumoase spune Pliniu cel Tânăr, guvernatorul Bitiniei, deşi păgân, despre primii creştini de la începutul secolului al II-lea! Aceştia, spune guvernatorul, au obiceiul de a se aduna în aceeaşi zi (duminica), înainte de răsăritul soarelui şi-i cântă împreună lui Cristos un imn, ca unui zeu (Epistola 10,94,7). Era celebrarea euharistică.

Primii creştini au înţeles măreţia darului de la Cina cea de Taină din Joia Mare şi îşi arătau recunoştinţa faţă de prezenţa lui Isus din mijlocul lor.

Mulţumirea noastră din Joia Mare, pentru

Pâinea vieţii, Pâine vie, / Ce cu-atâta bucurie, / În iubirea-i de nespus, / Tuturor ne-o dă Isus,

o sărbătorim în Joia Verde şi o reînnoim în fiecare duminică, pentru măreţia ei.

Din păcate, mulţi creştini din zilele noastre se îndepărtează tot mai mult unii de alţii, se îndepărtează de sfânta Liturghie duminicală şi, într-un cuvânt, uitând de datoria mulţumirii, se roagă tot mai puţin şi de aceea lumea devine tot mai rea. Din acest motiv se plânge papa Ioan Paul al II-lea că: Asistăm pe scară largă la practica “week-end”-ului, în sensul unui timp de destindere pe săptămână, petrecut uneori departe de locuinţă şi caracterizat deseori de participare la activităţi culturale, politice sau sportive (mai ales comerciale) a căror desfăşurare coincide în general tocmai cu zilele de sărbătoare [...]. Din nefericire duminica îşi pierde sensul originar şi se reduce doar la a fi “sfârşitul de săptămână” şi se poate întâmpla ca omul, deşi în haine de sărbătoare, să devină incapabil de a trăi o sărbătoare, deoarece rămâne limitat la un orizont atât de redus încât nu-i mai îngăduie să vadă cerul (Dies dominica 4).

Îngrijorat, papa strigă: Nu vă temeţi să daţi lui Cristos timpul vostru, fiindcă este un timp câştigat pentru umanizarea profundă a relaţiilor şi a vieţilor voastre! (DD 7).

Un bun creştin chinez se ruga aşa: Doamne, lumea este rea… Tu fă-o mai bună, începând cu mine!

Ca lumea să devină mai bună, începând cu mine, cu tine, cu fiecare dintre noi, trebuie să ne reînnoim credinţa în prezenţa lui Isus din taina sfântului altar şi să-i aducem prinosul mulţumirii noastre.

Da, credinţa este primul mare dar care ne-a fost dat la Botez, ne leagă de Dumnezeu şi ne face creştini, oameni cu cea mai înaltă demnitate de pe pământ: fii adoptivi ai Tatălui, fraţi ai lui Cristos şi temple ale Duhului Sfânt. Ce poate fi mai măreţ? Pe drept spune sfântul apostol Petru că am devenit părtaşi ai naturii divine (cf. 2Pt 1,4).

Autorul primei lecturi (Dt 8,2-3.14b-16a), gândindu-se la cele două mari minuni, la mana din pustiu (8,3.16) cu care Iahve şi-a hrănit poporul său, şi la apa ieşită din stâncă spre a-i ostoi setea (v. 15) în drum spre Ţara Promisă, trage concluzia că de hrana pe care omul şi-o procură prin munca sa se poate lipsi, dar de hrana spirituală, de cuvântul lui Dumnezeu, niciodată. Dacă această hrană spirituală ar lipsi, orice popor şi-ar găsi pieirea definitivă, s-ar întoarce, după cum spune Bloch, în întunericul neantului.

Ca această catastrofă universală să nu aibă loc, sfântul apostol Paul ne arată secretul fiinţării noastre veşnice: înfiinţarea Sfintei Euharistii (Lectura a II-a: 1Cor 10,16-17).

Prin sfânta Euharistie se realizează prezenţa lui Isus în lume până la sfârşitul lumii (cf. Mt 28,20), sfârşit prevăzut numai de Tatăl (cf. Mt 24,36). Această prezenţă are menirea să realizeze unirea dintre creştini şi Cristos, care singur este viaţa cea adevărată, singur şi sigur îi conduce pe creştini la viaţa veşnică.

Acest adevăr minunat ne este revelat de Isus însuşi în evanghelia zilei, pe care acum am ascultat-o (In 6,51-59) şi din care repet esenţialul: Eu sunt pâinea vie, coborâtă din cer. Dacă cineva mănâncă din această pâine va trăi în veci şi pâinea pe care eu o voi da este trupul meu pentru viaţa lumii [...] Adevăr, adevăr vă spun: dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele său, nu ve ţi avea viaţă în voi. Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţă veşnică şi eu îl voi învia în ziua de apoi [...], fiindcă: Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi eu în el.

Isus a rămas în Euharistie ca să rămână în noi şi noi în el şi prin el să avem viaţă veşnică.

Documentele Conciliului Vatican II ne arată ce lucruri minunate realizează Isus euharisticul în noi, fiind un dar regal, sacerdotal şi profetic fără egal, este izvorul şi culmea întregii evanghelizări (PO 5); conţine tot binele spiritual al Bisericii (id.) şi prin Euharistie Biserica trăieşte şi creşte mereu (LG 26); şi ceea ce este mai Biserica se îndreaptă cu paşi siguri spre slava şi fericirea viitoare, fiindcă la Cina cea de Taină Domnul însuşi a îndreptat privirile ucenicilor săi către Paştele veşnic din împărăţia Tatălui său, zicând: Vă spun că nu voi mai bea de acum din acest rod al viţei până în ziua când îl voi bea cu voi, nou, în împărăţia Tatălui meu (Mt 26,29).

Orice creştin este chemat prin Botez să celebreze această Liturghie veşnică din împărăţia Tatălui împreună cu Cristos, fiindcă, spune sfântul Petru, aceia care îşi trăiesc credinţa Botezului devin seminţie aleasă, preoţie regească, neam sfânt (1Pt 2,9). Pentru aceasta nu înceta să-i îndemne, fără oboseală, zi şi noapte, pe primii creştini, cu cuvintele: Voi înşivă clădiţi-vă, ca pietre vii, în casă duhovnicească, în preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe spirituale, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Cristos (1Pt 2,5), acum şi-n veşnicie.

Aceasta stă în puterea noastră să o facem prin participarea cu credinţă la sfânta Liturghie duminicală şi chiar în fiecare zi.

Scriitorul Alois Chiavrino defineşte sfânta Liturghie drept cea mai mare comoară; şi-i vom da dreptate, dacă vom citi cartea scrisă de el cu acest titlu şi din care vă redau acum doar câteva titluri de capitole mai importante:

Cap. III: Isus la sfânta Liturghie adoră şi cinsteşte pe Dumnezeu pentru noi

Cap. IV: Isus la sfânta Liturghie ispăşeşte pentru păcatele noastre

Cap. V: Isus la sfânta Liturghie mulţumeşte lui Dumnezeu în numele nostru

Cap. VI: Isus la sfânta Liturghie se roagă şi ne dobândeşte haruri

Cap. VII: Isus la sfânta Liturghie ne scapă de necazuri

Cap. VIII: Isus la sfânta Liturghie ne scapă de păcate

Cap. IX: Isus la sfânta Liturghie ne aduce belşug în casă

Cap. X: Isus la sfânta Liturghie ne dobândeşte o moarte bună

Cap. XI: Isus la sfânta Liturghie scurtează suferinţele sufletelor din purgator

Cine crede că nu-i dator să-l adore pe Dumnezeu şi să-i dea cinstea cuvenită? Cine crede că nu-i dator să-i mulţumească lui Dumnezeu, să-i ceară haruri, belşug în casă, o moarte bună, să scape de chinurile iadului şi ale purgatoriului? Cine nu are răposaţi dragi pentru care este dator să se roage?

Tot în această carte – Cea mai mare comoară – se spune că regele Carol al XI-lea al Franţei avea o piatră scumpă de o frumuseţe rară, pe care erau scrise aceste cuvinte: Cine mă are, nu va fi sărac niciodată.

Chiar dacă am avea un milion de astfel de pietre preţioase, dacă nu avem credinţă, speranţă şi iubire în jertfa lui Cristos, în sfânta Liturghie, tot săraci murim! Numai Ziua Domnului cu sfânta jertfă a învierii ne poate asigura acea comoară pe care hoţii nu o pot fura, rugina nu o poate măcina şi moliile nu o pot mânca, aşa cum ne spune Mântuitorul (cf. Lc 12,33).

Legouve, membru al Academiei Franceze, scria fiului său spre a-l încuraja să participe duminica la sfânta Liturghie şi să se împărtăşească cât mai des: Fiul meu, am văzut pe scumpa ta mamă în spasmele durerii liniştindu-se numaidecât după primirea sfintei Împărtăşanii şi surâzând în faţa propriilor suferinţe. Mi-ar fi ruşine de mine însumi, dacă asemenea amintiri nu mi-ar inspira respect. Ceea ce are putere să facă să strălucească atât de minunat faţa omenească, nu poate fi decât sfânt.

Împlinirea credinţei, aşa cum o proclama dreptul Iob încă din Vechiul Testament – Cred că Răscumpărătorul meu trăieşte şi în ziua cea din urmă din pământ voi învia şi cu ochii trupului meu îl voi vedea pe Dumnezeu, eu însumi îl voi vedea şi cu ochii mei îl voi privi (cf. Iob 19,26-27) – duce la bucuria concelebrării Liturghiei veşnice cu Isus Cristos.

De la o duminică la alta, Biserica înaintează spre ultima “zi a Domnului”, duminica veşnică (DD 37). Duminica este ziua în care harul se revarsă din izvorul divin şi reînnoieşte oamenii, viaţa, istoria (DD 81) şi: Astfel percepută şi trăită, duminica devine într-un fel sufletul celorlalte zile (DD 83) numai prin Euharistie. Dar, nu trebuie să uităm că: fără misterul preasfântului trup şi sânge al Mântuitorului însăşi duminica ar rămâne fără suflet.

Sfinţind duminica prin participarea la sfânta Liturghie şi hrănindu-se cu Pâinea vie coborâtă din cer, omul intră în dimensiunea “odihnei” lui Dumnezeu şi participă profund la aceasta, devenind capabil să resimtă freamătul de bucurie pe care Creatorul însuşi l-a simţit în urma creaţiei, văzând că toate câte le făcuse “erau foarte bune” (Gen 1,31; DD 17). Bunătatea dumnezeiască o va gusta însă numai acela care va fi alături de Isus în împărăţia Tatălui, în care toate sunt veşnic foarte bune.

Închei cu povestea a doi vecini. Unul mergea regulat la sfânta Liturghie în fiecare duminică şi zi de sărbătoare, şi chiar mai des, spre a cinsti preasfântul trup şi sânge, în timp ce celălalt îşi vedea de treburile gospodăriei. Acesta din urmă i-a zis primului într-o bună zi: “De ce pierzi timpul ca babele cu atâtea slujbe? Vino cu mine şi-ţi voi arăta secretul bunăstării: munca de fiecare zi”. “Ştiu”, i-a răspuns creştinul adevărat, “dar ne mai trebuie asigurată şi averea din cer!” Într-altă zi i-a zis creştinul vecinului ateu: “Ce mă sfătui să fac? Am avut şapte monede de aur. Într-o zi a venit la mine un sărman cerşetor şi mi-a cerut ceva de pomană. Ca să-l scot din necaz, i-am dat şase monede de aur, dar apoi în noaptea următoare a venit şi mi-a furat-o şi pe a şaptea”. Vecinul necredincios i-a zis: “Merită să-l dai în judecată, ca să fie condamnat la ocnă pentru toată viaţa. Dar cine este acest tâlhar?” Creştinul i-a zis: “Tu eşti tâlharul acela. Ţi-a dat Dumnezeu şase zile de aur şi lui şi-a păstrat doar una, duminica; or, tu i-ai furat-o şi pe aceasta numai pentru a-ţi face mai multă avere. Nu crezi că meriţi osânda veşnică?” Şi necredinciosul s-a văzut constrâns să admită adevărul: Ziua Domnului trebuie sfinţită. Din acea zi a fost văzut venind în fiecare duminică şi sărbătoare de poruncă la sfânta Liturghie şi deseori la sfânta Împărtăşanie.

Acelaşi lucru trebuie să-l facem şi noi, ca Isus să fie în noi şi noi în el!

Pentru aceasta să ne rugăm, aşa cum am făcut-o la începutul sfintei Liturghii de astăzi: Dumnezeule, care ne-ai lăsat în acest sacrament minunat amintirea pătimirilor tale, fă-ne, te rugăm, să cinstim astfel sfântul mister al trupului şi sângelui tău, încât să simţim necontenit în noi roadele răscumpărării tale! (LR). Amin.

 

* * *

 

Trupul şi Sângele Domnului

Autor: pr. Claudiu Budău
Copyright: Predici.cnet.ro

Era odată un bărbat care şedea la marginea unei oaze, la intrarea unei cetăţi din Orientul Mijlociu. Un tânăr se apropie într-o bună zi şi îl întrebă: “Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?” Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare: “Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?” “Egoişti şi răi. De aceea mă bucur că am putut pleca de acolo!” “Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul”.

Puţin după aceea, un alt tânăr se apropie de omul nostru şi îi puse aceeaşi întrebare: “Abia am sosit în acest ţinut. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?” Omul nostru răspunse cu aceeaşi întrebare: “Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?” “Erau buni, mărinimoşi, primitori, cinstiţi. Aveam mulţi prieteni acolo şi cu greu i-am părăsit”. “Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi”, răspunse bătranul.

Un neguţător care îşi aducea pe acolo cămilele la adăpat auzise aceste convorbiri şi pe când cel de-al doilea tânăr se îndepărta, se întoarse spre bătrân şi îi zise cu reproş: “Cum poţi să dai două răspunsuri cu totul diferite la una şi aceeaşi întrebare pe care ţi-o adresează două persoane?”

“Fiule, fiecare poartă lumea sa în propria-i inimă. Acela care nu a găsit nimic bun în trecut nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, acela care a avut şi în alt oraş prieteni va găsi şi aici tovarăşi credincioşi şi de încredere. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decât ceea ce ştim noi să găsim/descoperim în ei”.

Am început cu această istorisire cu tâlc pentru a-mi crea premisa, cadrul necesar punctelor pe care vreau să le ating în aceste câteva minute, care sper să nu pară mai lungi decât sunt ele în realitate. Vin dintr-o comunitate creştină vecină dumneavoastră, cu un profund respect faţă de Sfânta Euharistie şi vreau să cred din toată inima că mă aflu tot în faţa unor creştini cu adâncă veneraţie faţă de Trupul şi Sângele Domnului, cu atât mai mult cu cât este şi hramul parohiei dumneavoastră. Dacă cumva se află alte motive care au determinat prezenţa dumneavoastră în acest moment în biserică, vă reamintesc că elemente care să potolească curiozitatea ori plictiseala veţi găsi mai degrabă în spaţiul din faţa bisericii, care are mai puţin de-a face cu misterul pe care-l celebrăm noi acum.

În al doilea rând, ca să mă pun la adăpost de criticile vehemente ale cârcotaşilor, vă avertizez din start că nu veţi auzi lucruri noi. Îmi place să cred că o carte nouă cu adevărat nouă va conţine întotdeauna adevăruri vechi, în sensul de universal-valabile. Avem în popor o vorbă care zice “soarta unei glume depinde nu numai de gura care o rosteşte, ci şi de urechea care o ascultă”. Aşadar depinde mai mult de dumneavoastră, prin răspunsul la provocarea Cuvântului lui Dumnezeu, să demonstraţi noutatea acestui cuvânt “vechi”, al cărui mesager se întâmplă de această dată să fiu eu.

Foarte des se aude astăzi, mai ales când intervine în discuţii, mai rar ce-i drept, tema religiei, că oamenilor le merge prea bine, motiv pentru care nu mai resimt necesitatea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa lor. Aţi auzit acest lucru probabil de nenumărate ori sau chiar aţi rostit-o dumneavoastră. Ne închipuim adesea în mod naiv că suntem deja în ţara în care curge bani şi plăcere (Scuzaţi, am vrut să spun “lapte şi miere”) şi în care nu mai rămâne timp şi spaţiu pentru Cel care este totul, la modul absolut, şi oferă totul celor care nu ar avea de fapt nici un drept să-l ceară. Cât de uşor uităm că Dumnezeu ne-a ajutat şi cât de repede începem să credem, în abundenţa aparentă în care înnotăm lacomi, că nu ne mai lipseşte nimic, că nu mai avem ce anume cere sau pentru ce să mulţumim!

Dragi credincioşi din Gherăeşti, nu vă merge cumva prea bine?! De fapt, iertaţi-mă, nu aceasta e întrebarea corectă, căci Dumnezeu nu poate avea nimic împotrivă ca omului să-i meargă bine. Rectific: L-am uitat cumva pe Dumnezeu, pentru că ne merge bine? Ne e inima atât de arogantă, încât nu ne mai amintim că Dumnezeu ne-a condus aici şi uităm ceea ce a făcut pentru noi?

Nu e această o credinţă ciudată în Dumnezeu, atâta timp cât avem nevoie de el la prima vedere doar când avem probleme şi-l uităm când ne merge bine? De fapt, chiar şi când nu ne merge grozav, nu facem decât să-i cerem lui Dumnezeu să ne meargă bine, pentru ca apoi să uităm repede cât de mult îi datorăm. Să fie doar acesta nivelul credinţei noastre?

Sărbătoarea “Trupul şi sângele Domnului” este un protest exigent tocmai împotriva unei astfel de atitudini. Sărbătoarea de astăzi ne aminteşte clar, din ce anume trăim, ca şi creştini. Ea vrea să ne protejeze de aroganţa fără temei de care am pomenit mai înainte. Vrea să ne reamintească ce anume ne dă viaţă şi ne menţine în existenţă, în calitate de creştini: Sfânta Euharistie.

Poate aţi auzit de opera “Un rabin vorbeşte cu Isus”, scrisă de rabinul american Jacob Neusner, căruia Papa Benedict al XVI-lea i-a dedicat un capitol important în lucrarea sa “Isus din Nazaret”, de curând apărută: “Este impresionant schimbul de idei pe care rabinul, după întâlnirea (ideală) cu Isus, îl are cu învăţătorul lui la sinagogă. Învăţătorul întreabă: “A lăsat ceva deoparte din Torah acest Isus al tău?” Rabinul Neusner răspunde: “Nimic”. Învăţătorul reia: “Atunci, a adăugat ceva?” Rabinul Neusner afirmă: “Da, pe sine însuşi”. Este acelaşi răspuns dat de Sf. Irineu, în secolul al II-lea, celor care se întrebau cu privire la noutatea pe care a adus-o Cristos venind în lume: “Cristos, scria Sf. Irineu, a adus toată noutatea aducându-se pe sine”.

De aceea este atât de important Sacramentul Euharistiei, pentru că îl conţine pe însuşi Cristos, noutatea veşnică şi absolută. În speciile sfinte e prezent Cristos, cu trupul şi sângele, sufletul şi dumnezeirea sa. Se poate prelungi mult tema argumentelor în favoarea adevărului că Trupul şi Sângele Domnului, Sfânta Euharistie, reprezintă un mister central, esenţial şi nu marginal al credinţei noastre. Eu m-aş opri la trei dintre ele, cu câteva aplicaţii în notă spirituală.

1. Sfânta Euharistie este un mister central al credinţei noastre, fiind şi centru al comunităţii noastre. Aici, în jurul altarului, la Sfânta Liturghie ne întâlnim cu toţii, tineri sau bătrâni, mai implicaţi sau distanţi, mai bogaţi ori săraci, mai moderni sau de modă veche. Aici, în biserică, când se celebrează Euharistia, îşi pierd din valoare detaliile vestimentare, luxul ori sărăcia în care trăim, haina profesională pe care ne-o asumăm zilnic sau imaginea pentru care luptăm zi de zi. Aici suntem pur şi simplu împreună, creştini ce participă la Sfânta Jertfă pentru că au răspuns invitaţiei Domnului de a sta la masă cu el, ca şi la Cina cea de Taină.

2. În al doilea rând, trebuie să acceptăm că Sfânta Euharistie ne dezvăluie un Dumnezeu atât de simplu, într-o lume ce se vrea adesea atât de complicată. Astăzi îl adorăm pe Isus Cristos sub speciile pâinii şi a vinului. Pâinea este importantă, esenţială pentru viaţă. Pâinea este un aliment ce se găseşte chiar şi la cei mai săraci oameni. Isus, pentru a ne fi aproape, nu-şi asumă un chip extraordinar, ieşit din comun, ci unul obişnuit, la îndemâna oricui şi, simultan, absolut necesar oricui. Nu putem supravieţui doar cu prăjituri, torturi, coca-cola etc. Când suntem înfometaţi, ne e suficientă fie şi doar o bucăţică de pâine. Dumnezeu, în atotputernicia sa, se dovedeşte a fi mai simplu, mic, accesibil decât ne-o putem închipui noi, oamenii.

3. Euharistia e semnul prin excelenţă al permanenţei lui Dumnezeu în/între noi. Cu siguranţă v-aţi pus măcar o dată întrebarea “de ce purtăm în procesiune Sfântul Sacrament?”

a. Procesiunea simbolizează că noi, creştinii suntem încă pe drum, pelerini în drum spre ţintă, dar nu suntem singuri. Cristos e cu noi şi ne conduce, ne luminează drumul precum monstranţa străluceşte şi indică calea credincioşilor în procesiune.

b. Dumnezeu nu se lasă zăvorât în tabernacol şi nici închis între zidurile bisericilor. Este viu şi vrea să prindă viaţă în noi, să fie parte din viaţa noastră.

c. Acceptând să fie purtat pe drumurile satului nostru, Dumnezeu vrea de fapt să sfinţească toate elementele componente ale vieţii noastre, casele, şcolile, locurile de muncă şi de joacă, toate dimensiunile vieţii noastre.

Un principiu latin spune “contemplata aliis tradere”, adică trebuie să împărtăşim şi celorlalţi din fructele propriei contemplaţii. Forţând sensul acestui dicton, vreau să încercăm acum să concretizăm cele trei argumente pomenite în aplicaţii practice în viaţa noastră.

1. Faptul că Euharistia pare că este astăzi aşezată “printre altele” şi aura de mister central al credinţei noastre parcă păleşte, se datorează şi atrofierii simţului omului de azi pentru esenţă, pentru ceea ce e mai important. Omul de azi se pierde mult în detalii. Ar putea fi o provocare această sărbătoare la a ne orienta viaţa spre esenţial. Poate ar fi timpul să nu ne mai irosim sănătatea pentru a face mai mulţi bani decât am avea nevoie, pentru ca apoi să ne irosim banii pentru a ne recâştiga sănătatea pierdută. Poate ar fi timpul să ne dăm seama că nu merită să riscăm unitatea familiei şi valorile pe care se întemeiază ea pentru a câştiga bani la mii de km distanţă, căci nu vor putea toţi banii din lume să ne reîntregească familia. Poate va veni odată timpul când nu vom mai construi case prea mari şi arătoase, care devin ulterior pustii şi goale. E un fapt care se constată şi în Gherăeşti că avem astăzi case mai mari, dar familii mai mici; copii mai puţini, câini şi pisici mai multe; averi mai multe şi valori mai puţine; profituri mai mari şi relaţii mai superficiale; case mai frumoase, dar cămine destrămate. Ce este oare cu adevărat esenţial şi necesar pentru noi?!

2. Dumnezeu ni se dăruieşte într-un mod atât de simplu şi accesibil tuturor! Ce ne-ar putea determina să stăm departe de Euharistie, cât timp ştim că este esenţială pentru noi, că e viaţa noastră? La ce anume folosesc zeci de Liturghii ascultate, practicile de pietate, rugăciunile, faptele bune dacă stăm departe exact de ceea ce ne pune în relaţia cea mai intimă cu Dumnezeu, Sf. Împărtăşanie? Poate faptul că am pierdut simţul păcatului şi am devenit lacşi, poate faptul că ne este frică să recunoaştem în faţa lui Dumnezeu cine suntem noi cu adevărat, poate frica de Dumnezeu, de ceilalţi, teama de a ne pierde imaginea, gândul că ne merge bine şi fără Dumnezeu… Nu ştiu… Dacă Isus Cristos ar fi ales o formă mai complicată a prezenţei sale între noi, i-am fi acordat oare mai multă atenţie?!

3. Să nu uităm că suntem pe drum, că suntem trecători, dar nu suntem singuri, atâta timp cât îl primim pe Cristos în Sf. Împărtăşanie. Cristos vrea să devină parte din viaţa noastră. Să nu ne facem iluzii aşadar că problema relaţiei noastre cu Dumnezeu şi a credinţei în Presfântul Trup şi Sânge se epuizează în minutele petrecute aici în biserică! Viaţa de zi cu zi demonstrează de fapt dacă suntem sau nu nişte ipocriţi în trăirea credinţei ce o mărturisim la Sf. Liturghie. Dostoievski spunea: “Secretul existenţei nu constă doar în a trăi, ci şi în a şti pentru ce se trăieşte”. E nevoie de două lucruri: a alege bine drumul şi, apoi, a-l parcurge cu sinceritate.

4. Şi, în ultimul rând, Cristos trebuie purtat cu recunoştinţă pe drumurile vieţii noastre.

Se spune că un împărat avea ca bun prieten un pictor, care însă trăia în foarte mare mizerie. Împăratul obişnuia să se plimbe uneori deghizat prin piaţă. Într-o zi, a dat peste vechiul său prieten, plin de mizerie şi, evident, într-o stare înaintată de ebrietate. Făcându-i-se milă de el, i-a strecurat în buzunar un diamant foarte mare, de preţ, care, se gândea el, îl va ajuta pe bietul pictor, după ce se va trezi din beţie, să ducă pe viitor o viaţă onorabilă. După ani şi ani, la o nouă plimbare incognito prin piaţă, a dat din nou peste vechiul său prieten, devenit acum doar un biet cerşetor. “De ce eşti încă în această stare de sărăcie profundă?”, l-a întrebat împăratul. “Ştii foarte bine, i-a răspuns bietul pictor, că nu m-am priceput niciodată să câştig bani şi de aceea duc o viaţă lamentabilă”. “Dar cum se face, a zis împăratul, că n-ai găsit diamantul acela mare pe care ţi l-am pus deunăzi în buzunarul hainei?” Pictorul s-a uitat la el uluit şi râzând neîncrezător a răspuns: “Văd că-ţi baţi joc de mine! Sunt un amărât şi în buzunarul meu nu va ajunge niciodată un diamant!”

Sensul primar al cuvântului “Euharistie” este “mulţumire, aducere de mulţumire”. Să nu ne purtăm aşadar ca şi cum am fi săraci, aruncaţi de Dumnezeu într-o existenţă întâmplătoare, lamentabilă. Euharistia este cel mai mare dar oferit oamenilor, este Darul prin excelenţă, căci îl conţine pe însuşi Dumnezeu.

Se spune că odată un călugăr se pregătea să vorbească în piaţa mare a satului. Îşi compusese cu grijă discursul şi se pregătea să-l citească, când o pală bruscă de vânt a făcut să-i zboare foile în crengile unui lămâi. Luat prin surprindere, incapabil să-şi găsească şirul predicii, a zis: “Prieteni, iată în rezumat ce voiam să vă spun. Când mi-e foame, mănânc; când mi-e somn, dorm!” “Dar nu toată lumea face aşa, maestre?” a întrebat cineva din mulţime. “NU! Nu în acelaşi fel!” a replicat el. “De ce?” “Când oameni mănâncă, se gândesc la o mie de lucuri; când adorm, se gândesc la problemele lor. Iată de ce nu fac la fel ca mine!” Şi călugărul şi-a strâns lucrurile şi s-a retras, iar celor care îi mai puneau încă întrebări, le răspundea: “Detaliile le veţi găsi în crengile lămâiului…”

Nu am avut ghinionul să îmi pierd foile prin crengile copacilor din jur, dar esenţa mesajului meu e cam aceeaşi: “Să dea Domnul să vă fie mereu foame de Dumnezeu, să veniţi mereu înfometaţi la acest izvor de viaţă care este Sfânta Euharistie şi dacă cuvintele mele nu au reuşit să vă adoarmă, să dea Domnul să nu aveţi niciodată odihnă până când nu veţi fi cu adevărat cristofori, purtători de Cristos, creştini profund euharistici care-l poartă în gândul, cuvântul şi viaţa lor pe Cristos, cu trupul şi sângele, sufletul şi dumnezeirea sa. Ceea ce-mi doresc şi mie! Amin.

 

* * *

 

Preasfântul Trup şi Sânge al lui Cristos

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Preotul De Bruel a găsit în arhivele Vaticanului următoarea relatare.

Ne aflăm în Groenlanda. Un misionar trebuie să-şi părăsească tribul împrăştiat de gheţari. Înainte de plecare, le dă un corporal. “Fiii mei, această pânză este preţioasă. Ani întregi, în fiecare zi, a fost aşezat pe ea trupul Domnului Isus”. A plecat şi nu s-a mai întors. Acel trib a rămas mai multe decenii fără să mai vadă un preot.

Însă, în fiecare duminică, şeful urca pe un sloi de gheaţă şi arăta acel corporal lumii adunate în jur şi spunea aceste cuvinte simple: “Amintiţi-vă că aici a fost aşezat trupul Domnului Isus”. Atunci, toţi îngenuncheau, îl adorau pe Domnul şi îşi plângeau păcatele, cerând cu glas puternic milă şi har. Apoi se întorceau mai senini şi înnoiţi la bordeiele şi la ocupaţiile lor (G. COLOMBO, Fides calore ferveat, Casale Monferrato 1988).

2. Tema

Isus ni se dăruieşte pentru că este mai bine să dai decât să primeşti.

3. Mesajul zilei

E frumos să primeşti un dar.

- Îţi aminteşti ultimul dar primit şi cu ce ocazie? Ai fost bucuros să-l primeşti.

- Dar, cu cât înaintăm mai mult în viaţă, înţelegem că, mai mult decât a primi, este frumos să faci un cadou, pentru că îl faci fericit pe cineva!

- Sunt multe persoane care se gândesc mai mult să-i facă pe alţii fericiţi decât să fie ele! Gândiţi-vă la mama şi la tata, care, fără interes, fac totul pentru a vă face fericiţi. V-au dat totul, chiar şi viaţa! Dacă aţi transforma în cifre tot ceea ce au cheltuit părinţii pentru haine, mâncare, casă, medicamente, şcoală etc. pentru voi, de când v-aţi născut până acum, aţi ajunge la sume de multe milioane!

Astăzi celebrăm sărbătoarea celui mai mare dar pe care ni l-a făcut Dumnezeu: sărbătoarea Preasfântului Trup şi Sânge al lui Isus.

- În timpul vieţii sale, Isus ne-a oferit multe daruri pentru a ne face fericiţi; înainte de moarte, ne-a oferit două daruri sublime: Mama Maria şi pe el însuşi!

- La celebrarea euharistică, Dumnezeu ne oferă, mai ales:

- – primirea în casa sa, ca fii (prima parte),

- – iertarea (liturgia penitenţială),

- – cuvântul său de iubire (liturgia cuvântului),

- – pe Fiul său, Isus, ca hrană pentru viaţă (liturgia euharistică),

- – şi binecuvântarea sa în viaţa noastră (partea finală).

Este greu să te dăruieşti pe tine însuţi pentru a-i face fericiţi pe alţii, pentru că deseori ne lăsăm învinşi de egoism.

- De aceea, în fiecare duminică, mergem la sfânta Liturghie şi pentru a primi puterea de a dărui, pentru a ne întări iubirea gratuită faţă de alţii.

- Pentru a trăi, avem nevoie de reîncărcarea energiei, cu hrană; pentru a călători cu maşina, din când în când, trebuie să facem plinul de benzină; pentru a înainta în iubire, trebuie să ne alimentăm din Euharistie.

Darurile se fac şi se primesc cu bucurie!

- Aşadar, venim la sfânta Liturghie nu constrânşi sau trişti, ci cu bucurie, aşa cum facem atunci când primim sau dăm un cadou!

4. Exemple

a) Dându-ne exemplu şi putere, Euharistia ne invită să “frângem pâinea”, adică să împărţim ce avem cu cei care nu au nimic.

Numele meu este “lacrimi şi suspine”.

O fetiţă de 12 ani, care trăieşte într-o suburbie săracă a oraşului, exprimă cu eficacitate, în formă poetică, faţa sărăciei din interiorul unei ţări din a lumea a treia.

Numele mamei mele este “trudă”: mama mea vara trudeşte pentru apă, iarna trudeşte pentru lemne şi tot anul trudeşte pentru orez.

Ziua, mama mea trudeşte pentru a merge mai departe, noaptea trudeşte pentru copii şi toată ziua nu face decât să trudească. De aceea, numele mamei mele este “trudă” şi al meu este “lacrimi şi suspine”.

b) Euharistia: cea mai mare încărcătură de iubire. Isus ne spune prin ea: “Te iubesc atât de mult!” De aceea:

- te primesc în casa mea,

- te invit la banchetul meu,

- îţi iert totul,

- îţi comunic cuvântul meu,

- îţi ofer toate darurile creaţiei,

- mă jertfesc pentru tine,

- semnez cu sânge noua, veşnica alianţă cu tine,

- îi mulţumesc Tatălui împreună cu tine,

- te umplu de Duhul Sfânt,

- intru în comuniune cu tine,

- voi fi locuinţa ta: vei fi locuinţa mea,

- voi rămâne întotdeauna cu tine,

- îţi voi fi Viatic la moarte,

- te voi învia,

- îţi voi da viaţa veşnică,

- te îndrum spre iubire şi jertfă,

- şi, împreună cu toţi oamenii, te voi face familia mea pentru totdeauna”.

c) Euharistia: banchet de iubire.

A fost odată un rege care îşi iubea foarte mult poporul şi, de aceea, dorea ca uşile palatului să fie deschise întotdeauna pentru toţi. Duminica îi invita pe oameni să stea la masă cu el, mici şi mari, bărbaţi şi femei din orice condiţie socială. Totuşi, el le impunea tuturor să vină cu un dar, nu conta ce, gândindu-se că aşa sărbătoarea va fi mai frumoasă, ca într-o mare familie. Într-o duminică dimineaţă a venit un domn bogat: aducea în mâini un cadou din argint şi aur, cizelat fin de meşteşugari din atelierele sale. Paznicii l-au invitat imediat la masă. A venit un păstor: avea pe umeri un mieluşel de culoare albă ca laptele şi a fost invitat şi el. A venit o tânără femeie cu un copil în braţe şi doi ţinându-se de haine. Se gândea: “Cine ştie dacă mă vor lăsa să trec, văzând că nu am nimic să-i ofer regelui”. Teama ei era fondată, pentru că paznicii i-au spus să aştepte pentru a examina cazul.

În acelaşi timp, a ajuns şi un miner bătrân: obosit, cu mâinile bătătorite şi cu faţa plină de riduri. Le-a explicat paznicilor:

- Toată săptămâna am fost în inima pământului. Pot oferi transpiraţia oboselii mele…

Şi el a fost lăsat să aştepte la poartă.

Între timp, toată dimineaţa, un fluviu de oameni a trecut pe acolo. Erau familii întregi, cu cete de copii în jur, fericiţi că merg la masa regelui.

Şi iată, regele în persoană a venit să rezolve cazul femeii sărmane şi a minerului.

I-a certat pe paznici. Nu trebuia să-şi permită să-i excludă pe cei săraci:

- Maiestate, nu am absolut nimic, numai aceşti copii de hrănit, a spus timid mama.

- Iar eu, sudoarea mea…, a spus şi minerul.

- Fiii mei, voi meritaţi locurile cele mai importante la masa regelui vostru, pentru că aduceţi darurile cele mai frumoase: iubirea şi munca.

Atunci au intrat şi au sărbătorit duminica împreună cu regele şi cu toată lumea. Erau fericiţi şi s-au întors acasă cu bucurie, plini de dorinţa de a începe o nouă săptămână încurajaţi chiar de rege (L. DI CARLUCCIO).

d) Sfaturi practice:

- scoateţi în evidenţă ritul oferirii darurilor, în aşa fel încât să fie oarecum un răspuns la darurile lui Dumnezeu de la sfânta Liturghie;

- invitaţi la procesiunea euharistică.

 

* * *

 

O pâine pentru alţii

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

“Melchisedec, împăratul Salemului, a adus pâine şi vin şi era preot al Dumnezeului celui Preaînalt.” Gen. 14, 18-20

“Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut a luat pâinea. Şi după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt-o şi a zis: “Luaţi, mâncaţi; acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre

pomenirea Mea.” 1Cor. 11, 23-26

“Isus a luat cele cinci pâini şi cei doi peşti. Şi-a ridicat ochii spre cer şi le-a binecuvântat. Apoi le-a frânt şi le-a dat ucenicilor ca să le împartă norodului.” Lc. 9, 11-17

Anticipări

Dacă vrem să prelucrăm materialul oferit de Liturghia Cuvântului din această sărbătoare în schema cea mai simplă, atunci prima lectură şi Evanghelia formează cadrul destinat a acceptării şi evidenţierii a tot ceea ce reprezintă lectura a II-a. În felul acesta figura preotului Melchisedec al cărui nume înseamnă “Regele dreptăţii”, regele Salemului, (“ţara păcii”), după ce a oferit lui Avram pâine şi vin, l-a binecuvântat pe El, şi l-a binecuvântat şi pe Dumnezeul cel Preaînalt, devine mesaj după cele spuse de Isus: “Tu eşti preot în veci după rânduiala lui Melchisedec”, (Ps. 110, 4), care le oferă alor săi pâinea euharistică. Autorul scrisorii către Evrei, în cap. 7, ne prezintă o pildă semnificativă de interpretare alegorică a personajului profetic al lui Melchisedec în raport cu Cristos şi Euharistia.

Prin zeciuiala pe care o plătea Avram din toată agoniseala lui, aici apare clar superioritatea acestui preot asupra lui Avram. Apoi tăcerea cu privire la genealogia lui ne sugerează ideea unei preoţii veşnice, prefigurarea preoţiei desăvârşite şi fără de sfârşit a lui Cristos. Aşa stând lucrurile, chiar şi Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre înmulţirea pâinilor şi a peştilor, ce poate fi interpretată ca semnul anticipării darului euharistiei. Va fi suficient ca să ne oprim la gestul lui Isus, care înţelege să sature acea mulţime aşa cum o prezintă evanghelistul Luca la versetul 16 (“A luat cele cinci pâini şi cei doi peşti. şi-a ridicat ochii spre cer şi le-a binecuvântat. Apoi, le-a frânt şi le-a dat ucenicilor ca să le împartă norodului”).

În centrul atenţiei se află povestirea înfiinţării euharistiei despre care cele relatate de prima scrisoare către Corinteni, reprezintă mărturia cea mai veche pe care o posedăm. În cele spuse de Sfântul Paul realitatea ia locul imaginii, făgăduinţa devine împlinire, figura cea îndepărtată a lui Melchisedec dispare, lăsând loc unicului preot, garantul Noului Legământ, pecetluit cu sângele său. Apostolul care se declară purtătorul celei mai autentice tradiţii, evidenţiază gestul deosebit şi cuvintele lui Isus asupra pâinii şi asupra vinului, nu apar ca în cazul lui Avram într-un context de biruinţă asupra duşmanului, ci în iminenţa eşecului “… în noaptea în care va fi vândut”.

Perspectiva este aceea a patimii şi a morţii, îndurate pentru eliberarea omului (“Acesta este Trupul Meu care pentru voi…”). În cele din urmă Sfântul Paul trece la prezentarea euharistiei (“… faceţi aceasta…”), cu referire la trecut (“în amintirea mea”) şi mesajul pentru viitor (“Voi vestiţi moartea Domnului până când El va veni”).

Planul 2 “dimisionar” şi planul coresponsabilităţii

Trebuie ştiut că Evanghelia nu este numai prefigurarea banchetului euharistic. Ea poate fi citită şi ca o interpretare punctuală a ceea ce trebuie să fie practica concretă a unei comunităţi, care participă la masa aceea şi care se hrăneşte din pâinea aceea frântă. Mai putem avea o lecţie importantă, chiar şi dialogul lui Isus cu ucenicii Lui: “… Cei doisprezece s-au apropiat de El şi i-au zis: “Dă drumul noroadelor ca să se ducă prin satele şi prin cătunele din jur, să găzduiască şi să-şi caute de ale mâncării, pentru că aici suntem într-un loc pustiu.” Însă Isus le spuse: “Daţi-le voi de mâncare!”.

Planul ucenicilor, ca şi al nostru este redus, dictat de bunul simţ şi de renunţare, într-un cuvânt, de dimisionarism. Se pretinde rezolvarea problemelor urgente, realităţile incomode, prin trecerea acestora dincolo de orizontul nostru. Am vrea să trăim liniştiţi şi în pace prin îndepărtarea persoanelor care cer sau pretind ceva de la noi. Însă planul lui Isus este un plan îndrăzneţ. Un plan de angajare şi de coresponsabilitate (“Puneţi-i să şadă jos, în cete de câte cincizeci… A luat cele cinci pâini şi cei doi peşti… Le-a frânt şi le-a dat ucenicilor ca să le împartă norodului”).

În euharistie Isus răstoarnă fără menajamente planurile noastre particulare, care exclud necesităţile altora, pentru a ne impune planul său de fraternitate şi de solidaritate. Euharistia nu este compatibilă cu o masă restrânsă, egoistă, selectivă, ci implică pregătirea unei mese, care să se lungească la dimensiunile foamei (ale pâinii, ale prieteniei, ale dreptăţii şi ale semnificaţiei vieţii aproapelui). Euharistia nu înseamnă izolare, ci participare, comunicare, solidaritate.

Este cu neputinţă comunicarea cu Dumnezeu atâta vreme cât îi ţinem la distanţă pe oameni. Noi pretindem intimitatea şi izolarea (“lasă-i să plece…”). El ne constrânge la comunicare cu toţi (“daţi-le voi de mâncare. Puneţi-i să şadă…”) Noi, ca şi noi doisprezece, dorim ca toţi să dispară din ochii noştri şi fiecare să se intereseze numai de sine. Cristos ne porunceşte de a ne interesa şi de problemele fraţilor noştri. Din păcate, pentru mulţi creştini, euharistia se reduce la o simplă practică evlavioasă.

Însă mâinile care primesc pâinea aceea trebuie să devină ziditoarele bisericii, adică a comunităţii celor ce-l iubesc. Euharistia nu este numai tăcere, reculegere, intimitate, ci ea este sărbătoare, cântare, înălţare şi responsabilitate. O euharistie care nu ne leagă de dragostea şi de slujirea altora nu ne poate lega nici de dragostea lui Cristos. Prea mulţi creştini, cu toate că se apropie de împărtăşanie, nu se hrănesc din dragoste şi nu observă exigenţa prieteniei.

Îşi închipuie că se vor mântui prin lichidarea gloatei de concurenţi. Unii ca aceştia cred într-un fel de mântuire imposibilă, solitară, secretă, şi chiar clandestină. Unii ca aceştia nu-i dau seama că verbul a se mântui poate fi conjugat corect numai după dificilele reguli ale gramaticii euharistice, şi numai atunci când este întovărăşit de adverbul împreună.

 

* * *

 

Ridicând ochii spre cer, Isus le-a binecuvântat

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

De ce după solemnitatea Preasfintei Treimi urmează aceea a Preasfântului Trup şi Sânge? Răspunsul, printre altele, poate fi şi acesta: prima ne arată măreţia unui singur Dumnezeu în trei persoane care ne cheamă să ne satisfacem foamea de divin, iar a doua, solemnitatea de azi, ne oferă mijloacele prin care îi putem oferi lui Dumnezeu cinstea cuvenită şi prin care noi ne putem îndumnezei.

Din moment ce comuniunea dintre cele trei persoane divine este perfectă, fiindcă nu sunt una lângă alta, ci una în alta, ea trebuie să stea la baza comuniunii dintre oameni. Intuim acest adevăr încă de pe prima pagină a Scripturii: “Să-l facem pe om după chipul şi asemănarea noastră” (Gen 1,26), comuniune perfectă, fiinţă sociabilă.

Un model de comuniune având la bază iniţiativa divină găsim în prima lectură de azi (Gen 14,18-20) şi poate sta ca exemplu perfect de ecumenism pentru lumea din toate timpurile. Protagoniştii sunt patriarhul Avram şi regele-preot Melchisedec. Avram este părintele credinţei în Iahve, iar Melchisedec, al cărui nume înseamnă Dumnezeul meu este drept, este un ebuseu păgân, rege al Salemului (Ierusalimului) şi, surprinzător, este numit de Sfânta Carte drept preot al Dumnezeului preaînalt. Melchisedec îi oferă lui Avram pâine şi vin în semn de aleasă cinstire şi prietenie. Avram îi oferă a zecea parte din tot ce are, în semn de recunoaştere a caracterului preoţesc pe care acesta îl avea. Melchisedec, ca rege al Păcii (Salemului), îl binecuvântează pe Avram cu pacea Dumnezeului drept şi preaînalt pe care îl slujea, ca să-şi ţină făgăduinţele, ca Avram să fie strămoşul “Principelui păcii” (Is 9,5), al lui Mesia care să ofere tuturor popoarelor hrana păcii – pâine şi vin -, drept singura hrană dătătoare de viaţă şi de pace veşnică, făcând fericiţi pe toţi făcătorii de pace, spre a fi “fiii lui Dumnezeu” (Mt 5,9). Mai târziu, urmaşul lui Avram, regele David, cucereşte Ierusalimul de la ebusei şi îl acceptă pe preotul lor, Sadoc, drept preot al lui Iahve (cf. CBL pag. 106), cu scopul de a asimila un popor credincios lui Dumnezeu preaînalt, de a se bucura de credinţa lor şi de a-şi asigura o descendenţă paşnică, vrednică de Mesia.

Promisiunile mesianice făcute lui Avram şi binecuvântarea lui Melchisedec moştenite de regele David, se realizează în Cristos. Evanghelia de azi (Lc 9,11b-17) ne stă mărturie prin minunea înmulţirii pâinilor.

Un fapt este cu atât mai semnificativ cu cât este mai bogat în învăţături pline de înţelepciune divină. În acest sens trebuie să privim înmulţirea pâinilor realizată de Isus.

Evanghelistul Luca ne spune că Isus, după ce a vorbit mulţimilor despre împărăţia lui Dumnezeu şi a vindecat pe cei bolnavi, a înmulţit în chip miraculos cinci pâini şi doi peşti prin ridicarea ochilor spre cer şi binecuvântare, pentru a sătura pe cei flămânzi trupeşte, după ce în prealabil le săturase sufletul cu cuvântul lui Dumnezeu. Isus se dovedeşte hrana totală a fiinţei umane.

Prin ridicarea ochilor spre cer Isus imploră binecuvântarea Tatălui şi puterea Duhului Sfânt; prin binecuvântarea sa, Isus mulţumeşte că a fost ascultat.

Semnificaţia înmulţirii pâinilor.

În primul rând înmulţirea pâinilor confirmă mesianitatea lui Isus, prezisă de Isaia, că Iahve Sabaot va pregăti pentru toate popoarele un banchet cu mâncăruri alese (cf. Is 25,6). La această împlinire mesianică se referă Isus însuşi când îi îndeamnă pe ascultătorii săi să caute cu sârguinţă hrana împărăţiei lui Dumnezeu care se apropie (Lc 22,16). Isus este hrana totală a fiinţei umane, după cum am mai spus-o.

În al doilea rând, înmulţirea pâinilor constituie repetarea minunilor din vechime, pe care le-a săvârşit Dumnezeu în faţa poporului său pe când acesta se lamenta în pustiu că a fost părăsit şi moare de foame (Ex 16,3-4). Dumnezeu nu părăseşte niciodată pe acela care nu-l părăseşte el mai întâi pe Dumnezeu.

În al treilea rând, înmulţirea pâinilor constituie prima chemare a ucenicilor la diaconie, de consacrare totală în slujirea fraţilor: “Daţi-le voi de mâncare! Puneţi-i să se aşeze în grupe de câte cincizeci!” Iar ceea ce Isus a obţinut prin privirile spre cer şi binecuvântare, le dă tot lor să împartă mulţimii. Pe acei care au corespuns slujirii, Isus îi face părtaşi de preoţia sa la Cina cea de Taină, când le spune: “Faceţi aceasta în amintirea mea!” (Mt 26,26; Mc 14,22; Lc 22,19).

Prima înmulţire a pâinilor mai este semnul învierii, menit să realizeze comuniunea omului cu Dumnezeu, cu sine însuşi, cu aproapele, cu Biserica, cu lumea, cu întreaga natură, cu tot cosmosul, aşa cum îl consideră sfântul evanghelist Ioan, referitor la Euharistie (cf. In cap. 6).

În fine, înmulţirea pâinilor arată începutul banchetului escatologic, menit să se desăvârşească în împărăţia cerurilor – Fericiţi cei chemaţi la ospăţul Mielului – (LR). Are parte “de întâia înviere” (Ap 20,6) acela care se apropie de sfânta masă.

Pentru apostolul Paul, prima înmulţire a pâinilor a purtat amprenta Cinei celei de Taină, a prefigurat înfiinţarea Euharistiei, care este cu adevărat mâncare şi băutură, comuniune perfectă cu Cristos şi cu Trupul său Mistic, Biserica.

Din acest motiv Paul aminteşte (Lec. a II-a: 1Cor 11,23-26) că el însuşi a primit de la Domnul semnificaţia banchetului pe care l-a instituit chiar în noaptea în care a fost trădat. Prin urmare, festivitatea creştină a Cinei Domnului nu trebuie să uite de realitatea suferinţei. Isus a poruncit ucenicilor să repete Cina în amintirea sa, adică să prelungească în timp ceea ce s-a stabilit în memoria veşniciei, memorialul morţii lui. Întreaga teologie paulină este axată pe faptul că orice creştin este ţinut să se încorporeze în moartea Domnului (cf. Rom 6,2 ş.u.). Dar moartea lui Cristos nu-i punctul final, ci o trecere la viaţă, la înviere. Moartea lui Cristos numai în această măsură este salvatoare, dacă se pune în memoria unei morţi învinse de înviere, adică se fixează pentru totdeauna, ca pe banda magnetică, pentru a nu se mai şterge niciodată. Cina Domnului trebuie celebrată în lumina învierii şi în perspectiva revenirii lui Isus. Numai aşa poate fi memorialul morţii Domnului şi promisiunea care garantează participarea la învierea sa când va veni (cf. In 6,39.40.44.51.54.58). Participarea la Cina Domnului trebuie să fie vestirea cea mai concretă a lui Isus, evanghelizare în fapt: Ori de câte ori mâncaţi din această pâine şi beţi din acest potir, voi vestiţi moartea Domnului până când va veni, spune sfântul Paul.

Sfântul Toma de Aquino a exprimat foarte bine multipla semnificaţie a Euharistiei, zicând: Mister al cinei! Cristos devine hrană, se face memoria pătimirii sale, sufletul este umplut de har, ne este dată garanţia slavei (Vespere II, antifona de la Magnificat). Această formă de evanghelizare, care este Euharistia, angajează întreaga comunitate bisericească: mâncaţi, beţi, vestiţi! (cf. MAC pag. 527).

Sfântul Paul era nemulţumit de comunitatea creştină din Corint fiindcă tindea spre minimalizarea misterului divin dând loc divertismentului uman, făcând credinţa de râs şi adâncind nedreptăţile umane, tinzând spre un fel de păgânizare, de separare: un templu pentru cei bogaţi, altul pentru cei săraci; un templu pentru cei liberi, un altul pentru sclavi. Unii corinteni deveniseră făuritori de separeuri în dauna comuniunii.

Separatiştii de odinioară nu au oare urmaşi şi azi?

Prefaţa Euharistică I ne spune că Trupul lui jertfit pentru noi, ne e hrană şi ne întăreşte; sângele lui, vărsat pentru noi, ne este băutură şi ne spală de păcate (LR).

Spuneam la predica din duminica trecută – solemnitatea Preasfintei Treimi – că rolul smerit al Duhului Sfânt este cel al unui burete divin, înmuiat în sângele şi apa ieşite din coasta lui Isus de pe cruce (In 19,34), pentru a şterge păcatele noastre din memoria Tatălui. Spovada ni le iartă, le şterge din sufletul nostru, pe când Euharistia – preasfântul trup şi sânge al lui Isus – face să apară viaţa cea nouă în noi prin Duhul sfânt, ştergând păcatele din memoria lui Dumnezeu. Ba mai mult: ne dă puterea necesară ca noi înşine să ştergem din memoria noastră greşelile semenilor noştri, să le oferim pâinea şi vinul cinstirii şi preţuirii noastre. Numai aşa vor recunoaşte toţi că suntem zidiţi ca pietre vii ale casei spirituale, că am devenit o preoţie sfântă, că aducem lui Dumnezeu jertfe spirituale plăcute pe altar, Isus fiind piatra aleasă şi de mare preţ a acestui altar din Sion – Salem – Ierusalim – suflet, ca tot cel care crede în el să nu rămână de ruşine (cf. 1Pt 2,5-6).

Putem spune, oare, că nu avem motive de bucurie în această solemnitate?

Ca să avem comuniune deplină cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt prin Euharistia pe care o vom celebra în continuare, oferindu-i jertfele spirituale aduse de voi toţi: munca de fiecare zi, oboselile, rugăciunile, suferinţele, posturile, mortificaţiile, hotărârile sfinte etc., precum şi darul format din pâine şi vin care va deveni trupul şi sângele Mântuitorului, să-i adresăm ruga de la începutul sfintei Liturghii de azi: Dumnezeule, care ne-ai lăsat în acest sacrament minunat amintirea pătimirilor tale, fă-ne, te rugăm, să cinstim astfel sfântul mister al trupului şi sângelui tău, încât să simţim necontenit în noi roadele răscumpărării tale (LR), adică iertarea păcatelor, viaţa harului, comuniunea deplină cu Dumnezeu şi aproapele, pregustarea ospăţului veşnic şi fericita înviere. Amin.

 

* * *

 

Eu sunt pâinea cea vie, coborâtă din cer

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: Editura Sapientia

Ca să cunoaştem originea sărbătorii de azi, a Trupului şi Sângelui Domnului, trebuie să ne întoarcem cu mintea în urmă cu vreo şapte sute de ani. O copilă dintr-un sătuc de lângă Liège, în Belgia, rămasă orfană de părinţi, a fost luată din milă şi ţinută de maicile de la mănăstirea din Montcornillon. Copila se numea Iuliana şi avea să ajungă ea însăşi călugăriţă şi superioară a mănăstirii. O găsim în calendarul Bisericii cu numele de sfânta Iuliana de Montcornillon.

Când avea vârsta de 15 ani, Iuliana a început să aibă o serie de vedenii şi revelaţii. Într-una dintre ele, a văzut luna strălucitoare, mare, frumoasă, luminoasă, dar cu o mică pată întunecoasă, neagră, pe ea: “Doamne”, întreabă ea, “dar ce înseamnă lucrul acesta?” Răspunsul nu a întârziat: “Pe chipul luminos al Bisericii este o umbră, este o lipsă; lipseşte o sărbătoare în cinstea Preasfântului Sacrament”. Din ziua aceea, s-a străduit din răsputeri, s-a luptat ca să se introducă o sărbătoare în cinstea Sfântului Sacrament. Episcopul de Liège a introdus sărbătoarea în dieceza sa în anul 1246. Dar când a introdus-o, Iuliana murise deja. Acesta a fost numai începutul.

Câţiva ani mai târziu, un preot din Boemia, în pelerinaj spre Roma, străbătea Italia. Voia să fie primit de papa în audienţă şi să discute cu el despre prezenţa lui Cristos în sfânta Euharistie. Ajungând la Bolsena, s-a oprit şi a celebrat sfânta Liturghie în biserica “Sfânta Cristina” din această localitate. Dar în timpul Liturghiei, a fost cuprins de nişte îndoieli îngrozitoare: “Este cu adevărat Cristos în mâinile mele când rostesc cuvintele prefacerii?” Şi, când a început să rupă ostia deasupra potirului, înainte de Împărtăşanie, din ostie a început să curgă sânge din belşug. Sângele a acoperit corporalul – corporalul este bucata de pânză care se aşează pe altar la ofertoriu -, a curs pe faţa de altar. Preotul a rămas înmărmurit. Dar şi-a revenit şi, cu chiu, cu vai, a reuşit să termine Liturghia. Sfântul Părinte papa se afla într-un oraş apropiat, la Orvieto. Auzind de minunea întâmplată, a cerut să i se aducă corporalul plin de sânge. A dat poruncă să se construiască măreaţa catedrală din Orvieto, spre a se păstra în ea acest corporal, pe care îl poate vedea şi astăzi oricine vizitează această catedrală. Şi tot atunci, Urban al IV-lea a orânduit pentru întreaga Biserică sărbătoarea Trupului şi Sângelui Domnului. Acest lucru s-a petrecut în anul 1264.

Credinţa noastră creştină cuprinde o mulţime de adevăruri, de mistere uluitoare, care ne dezvăluie puterea şi iubirea fără margini a lui Dumnezeu; astfel, avem misterul unui Dumnezeu în Trei Persoane, al Neprihănitei Zămisliri a Mariei, al naşterii feciorelnice a lui Isus. Dar dintre toate misterele, cel mai mare şi mai de necuprins de mintea omenească este misterul Sfintei Euharistii: să priveşti cu ochii trupului o bucăţică de pâine şi să vezi în ea şi să-l adori pe Creatorul cerului şi al pământului! Mintea omenească este pusă la grea încercare atunci când omul, în mândria lui, refuză să accepte că Dumnezeu poate să facă lucruri pe care omul nu poate să le înţeleagă.

Când în sinagoga din Cafarnaum Isus a spus: “Eu sunt pâinea cea vie, coborâtă din cer… De nu veţi mânca trupul Fiului omului şi nu veţi bea sângele lui, nu veţi avea viaţă în voi”, evreii au refuzat să creadă, spunând: “Cum poate acesta să ne dea trupul lui să-l mâncăm?” Ba chiar şi ucenicii săi, mai toţi, auzind aceste cuvinte, i-au întors spatele, zicând; “Greu este cuvântul acesta. Cine poate să-l înţeleagă?” Şi din ziua aceea, nu l-au mai urmat. Isus, văzând că lângă el a mai rămas doar o mână de ucenici, i-a întrebat: “Vreţi, poate, să plecaţi şi voi?” “Doamne”, a răspuns Petru în numele tuturor, “la cine să mergem? Numai tu ai cuvintele vieţii veşnice”. Ne închipuim câtă durere era în cuvintele Mântuitorului, văzându-se respins de evrei, părăsit de ucenici! Aceeaşi mâhnire continuă să o simtă Cristos în faţa mândriei minţii omeneşti care refuză misterul Euharistiei.

A trăit în zilele noastre un mare filosof francez convertit de la iudaism J. Maritain. A murit în 1973, la vârsta de 90 de ani. Când cineva venea în vizită la el, primele cuvinte pe care i le spunea vizitatorului erau acestea: “Hai să-l salutăm pe stăpânul casei!” Şi îl ducea pe vizitator într-o capeluţă pe care o avea în casă, unde el participa în fiecare zi la Liturghie şi se împărtăşea. În capelă era un tabernacol cu o candelă aprinsă lângă el. Aici era stăpânul casei. Iar deasupra tabernacolului, privirea vizitatorilor era lovită de un crucifix cu o coroană de spini mare, stufoasă, pe capul Mântuitorului. “De ce atâţia spini?” – întrebau vizitatorii. “Spinii aceştia” – răspundea Maritain – “sunt păcatele noastre, ale filosofilor, ale gânditorilor care, în mândria noastră, ne închipuim că Dumnezeu nu poate să facă mai mult decât ceea ce pricepem noi”. “Greu este cuvântul acesta”. O fi greu pentru noi, dar nu pentru Cristos, care, în atotputernicia sa, poate să-şi ducă la îndeplinire cuvântul. “Şi cine îl poate înţelege?” Dar nici nu este cazul să înţelegem. Este de ajuns să credem, să ne plecăm capul, să ne smerim şi să-l adorăm. Căci, dacă vrem să înţelegem totul, nu mai poate fi vorba de credinţă; putem fi, cel mult, filosofi, dar nu credincioşi.

Spunea atât de frumos sfântul Ambrozie: “Cum poate pâinea să devină Trupul lui Cristos? Prin consacrare. Şi consacrarea cu ce cuvinte se face? Cu cuvintele Domnului Isus («Acesta este trupul meu…») Şi care este acest cuvânt al lui Cristos? Este acelaşi prin care el a creat toate lucrurile. Domnul a vorbit şi s-a făcut pământul. Domnul a vorbit şi au apărut mările. Domnul a vorbit şi au ieşit din nimic toate făpturile. Dacă atât de puternice sunt cuvintele lui Isus Cristos, încât a făcut ca lucrurile care nu existau să înceapă să existe, de ce nu ar fi în stare să transforme nişte lucruri care există deja în alte lucruri?”, adică pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele său?

Euharistia este trupul lui Cristos. Dar ce fel de trup? Este un grup jertfit. La Cina cea de Taină, la prima Liturghie celebrată cu ucenicii săi, Isus a spus: “Acesta este trupul meu jertfit pentru voi”. “Faceţi aceasta în amintirea mea”. La sfânta Liturghie, Trupul lui Cristos continuă să fie jertfit. Biserica ne spune la ultimul Conciliu: “Mântuitorul nostru, la Cina de pe Urmă, în noaptea în care a fost vândut, a orânduit jertfa euharistică a Trupului şi Sângelui său, pentru a perpetua peste veacuri, până la a doua sa venire, jertfa crucii” (S.C. 47). La fiecare Liturghie, noi, de fapt, ne aflăm pe Calvar, la picioarele crucii, alături de Maica Domnului şi de ucenicul pe care îl iubea Isus. Dar nu trebuie să stăm ca nişte spectatori, ci suntem invitaţi să ne jertfim pe noi înşine împreună cu Cristos. La ofertoriu, pâinea şi vinul care sunt aduse la altar reprezintă jertfa de noi înşine: viaţa noastră, cu bucuriile şi suferinţele ei, cu lacrimile, muncile, succesele şi insuccesele ei, care, unite cu jertfa lui Cristos, capătă o valoare infinită de mântuire.

“Acesta este sângele meu, vărsat pentru voi. E sângele noului şi veşnicului Legământ”. Dar sângele vechiului Legământ care a fost? A fost sângele animalelor jertfite, cu care Moise a stropit altarul şi poporul la poalele Sinaiului, sigilând astfel Legământul dintre Dumnezeu şi poporul său. În ce a constat acest Legământ? Dumnezeu a făcut cunoscute poruncile sale poporului, iar poporul s-a legat cu jurământ să le împlinească, spunând într-un glas: “Tot ce a spus Domnul, vom face” (Ex 24, 4). La sfânta Liturghie, noi reînnoim noul Legământ, spunând: “Tot ce a spus Domnul, vom face” – şi legământul nostru este pecetluit, nu cu sângele animalelor jertfite, ci cu Sângele lui Cristos.

Primii creştini erau conştienţi de acest legământ pe care îl reînnoiau în fiecare duminică la Liturghie. Ei se legau efectiv cu jurământ să facă tot ce a zis Domnul. În anul 112, Pliniu cel Tânăr, guvernatorul Bitiniei, o provincie din Asia Mică, îi trimitea împăratului de la Roma, Traian, o scrisoare referitoare la creştini, în care spunea, printre altele: “Ei, creştinii, adunându-se pentru a-l preamări pe Cristos, se leagă cu jurământ să nu săvârşească vreo crimă, să nu fure, să nu jefuiască, să nu facă fapte de desfrâu, să-şi respecte cuvântul dat, să nu reţină un lucru ce nu le aparţine”. Dar creştinii de astăzi, care, ieşind duminica din biserică, fac toate păcatele: înjură, se ceartă, vorbesc murdar, se îndreaptă direct spre cârciumă şi se îmbată, mai sunt ei conştienţi de ce fac la Liturghie? Se mai leagă ei cu jurământ să facă tot ce a poruncit Domnul? Mai este legământul lor stropit de Sângele lui Cristos?

În sărbătoarea de astăzi, Biserica ne invită să ne revizuim credinţa şi atitudinea faţă de Sfânta Euharistie. Ne invită la adoraţie. Adoraţia este bună, dar nu este suficientă. Isus nu spune: “luaţi şi adoraţi”, ci “luaţi şi mâncaţi”. Mâncaţi ceea ce adoraţi. Aceasta este adevărata mană coborâtă din cer, pâinea care vă susţine, vă dă putere în călătoria prin pustiul acestei vieţi, ca să puteţi ajunge în Ţara Făgăduită, în patria paradisului. Mana în pustiu cădea în fiecare zi, evreii o culegeau şi o mâncau zilnic. Isus spune că adevărata pâine coborâtă din cer, adevărata mană este Euharistia. Cum ar putea fi suficientă pâinea Euharistiei, luată o dată sau de două ori pe an, la Paşti şi la Crăciun?

Închei cu un gând pe care aş dori să-l reţineţi şi cu care să vă întoarceţi acasă toţi cei care aţi participat la Liturghie. Gândul este al unui mare episcop francez, Mons. De Segur, care spunea: “Cea mai mare nenorocire care i se poate întâmpla unui suflet este aceea de a face o Împărtăşanie sacrilegă; a doua nenorocire este aceea de a nu primi sfânta Împărtăşanie, atunci când poate să o facă”.