Predici

(tipareste predicile)

 

Preasfântul Trup şi Sânge
Anul B (A, C)
Lecturi:
Exod 24,3-8
Evrei 9,11-15
Marcu 14,12-16.22-26

Marcu 14,12-16.22-26

Atunci a trimis doi dintre discipolii săi şi le-a spus: “Mergeţi în cetate şi vă va întâmpina un om care duce un urcior cu apă; mergeţi după el şi acolo unde va intra spuneţi stăpânului casei că învăţătorul zice: «Unde este camera mea, în care să mănânc Paştele cu discipolii mei?» El vă va arăta o sală mare, la etaj, gata aranjată. Pregătiţi acolo pentru noi”. Discipolii au ieşit şi au venit în cetate. Ei au găsit după cum le spusese şi au pregătit Paştele. Când s-a înserat, a venit împreună cu cei doisprezece. Şi, luând potirul, după ce a mulţumit, l-a dat lor şi au băut toţi din el. Şi le-a spus: “Acesta este sângele meu, al alianţei, care se varsă pentru mulţi. Adevăr vă spun că nu voi mai bea din rodul viţei până în ziua aceea când îl voi bea nou în împărăţia lui Dumnezeu”. Şi, după ce au cântat imnul, au plecat spre Muntele Măslinilor. Iar Isus le-a spus: “Voi toţi vă veţi scandaliza căci este scris: Voi bate păstorul şi oile se vor risipi.

 

Autori

pr. Joseph Pellegrino
pr. Phil Bloom
pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Ştefan Ciubotaru
FSC

 

* * *

 

Amintindu-ne despre Euharistie

Autor: pr. Joseph Pellegrino
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Astăzi prima lectură ne prezintă o importantă scenă din Cartea Exodului. Vedem cum poporul evreu a acceptat Legământul Legii lui Dumnezeu, Legământul celor Zece Porunci. Sigilarea Legământului s-a făcut printr-o jertfă: au fost tăiaţi câţiva viţei. Ca semn al acceptării de către oameni a Legământului, oamenii au fost stropiţi cu sângele viţeilor, cu sângele sacrificiului. Ciudat, dar semnificativ. Oamenii nu erau simpli observatori. Ei erau pregătiţi să devină parte intimă a Legământului.

Această lectură este prezentată ca o prevestire profetică a jertfei de Sânge a Noului Legământ. Noi luăm parte în mod intim la sacrificiul oferit Tatălui de Isus pe Cruce. În loc să fim martori la o jertfă, noi primim însăşi jertfa în noi, atunci când mâncăm Trupul Său. În loc să fim stropiţi cu Sângele jertfei, bem Sângele Domnului. Când primim Împărtăşania noi reafirmăm faptul că acceptăm Noul Legământ cu Dumnezeu. Este mai mult decât a spune: “Sunt de acord.” Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Cristos ne face părtaşi la prezenţa lui Cristos învingând răul pe Cruce. Noi nu suntem doar unşi cu sânge. Noi luăm sângele Mielului în noi. Noi nu doar oferim viţei pentru jertfă. Noi luăm jertfa în noi. Jertfa este Trupul lui Cristos.

Pe când eram mici copii am învăţat că în Euharistie îl primim pe Isus. Dar după emoţia Primei Sfinte Împărtăşanii scăpam uşor din vedere ce facem sau pe Cine îl primim. Părinţii noştri ne reaminteau constant că îl primim pe Isus, ne reaminteau să vorbim cu Isus, să ne rugăm. Biserica ne oferă solemnitatea Corpus Christi pentru a ne aminti nouă, adulţilor, ce facem şi pe Cine îl primim atunci când ne apropiem de Euharistie. Celebrarea Trupului lui Cristos a început prin secolul al XIII-lea şi a fost promovată de Sf. Iuliana de Liege, o călugăriţă augustiniană vizionară. După viziunea acestei călugăriţe, Papa Urban al IV-lea i-a cerut marelui teolog Sf. Toma de Aquino să elaboreze o Liturghie pentru această nouă sărbătoare. Şi astăzi mai folosim unele imnuri scrise de Sf. Toma de Aquino pentru această Liturghie, precum Tantum Ergo, O Salutaris Hostia şi altele. În unele locuri Euharistia mai este încă onorată în sărbătoarea Corpus Christi prin procesiuni. Preotul duce Preasfântul Sacrament prin oraş, oprindu-se de câteva ori pentru binecuvântări. De la caz la caz, sărbătoarea şi ceremonia se mută pe duminică, precum în cazul nostru, astăzi.

Euharistiei i se mai spune pe lângă Împărtăşanie şi Comuniune. Aspectul de comuniune al Euharistiei este mai mult decât un grup de oameni ce stau la aceeaşi masă. Este o uniune între cei care formează împreună Trupul lui Cristos în Împărăţia lui Dumnezeu. Când primim Împărtăşania prin însăşi acel act noi ne angajăm să luptăm cu păgânismul din vieţile noastre şi din lumea noastră. Ne angajăm să fim membri activi ai acelei comunităţi care răspândeşte Împărăţia lui Dumnezeu prin iubire jertfelnică. Pentru că primim frecvent Euharistia apare riscul să trecem cu vederea enormul angajament pe care îl facem în acele momente, de a trăi şi răspândi Împărăţia lui Dumnezeu.

Euharistia, cuvânt care înseamnă mulţumire, este modul prin care îi mulţumim lui Dumnezeu pentru viaţa pe care am primit-o. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru că ne-a unit într-o comunitate a mântuirii. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru multele moduri în care experimentăm iubirea Sa în fiecare moment al vieţilor noastre. Euharistia este misterul angajamentului şi al tăriei. Angajamentul de a lucra Împărăţia. Suntem parte a unei mari aventuri, a unei mari căutări. Când primim Împărtăşania ne reafirmăm rolul nostru în bătălia de a transforma lumea în Împărăţia lui Dumnezeu. Este şi tărie. Tăria de care avem nevoie pentru marea aventură este chiar prezenţa lui Isus în noi. Nu suntem singuri în luptă. Îl purtăm pe Domnul, tăria noastră. Întâmpinăm dificultăţi când trebuie să facem o alegere? Îi cerem lui Isus din noi să ne călăuzească. Simţim că viaţa noastră este fărâmiţată? Îi cerem lui Isus să ne adune. Căutăm cum să îl slujim pe Domnul? Ne predăm atunci Domnului din noi. Suntem bolnavi, foarte bolnavi, poate chiar pe moarte? Îi cerem lui Isus din noi să ne arate cum să ne folosim de boală pentru a ne îndeplini misiunea noastră în marea aventură. Ne simţim singuri? Ne oprim şi ne rugăm după Împărtăşanie, pentru a conştientiza că nu suntem niciodată singuri când suntem cu Domnul.

Există atâtea alte motive să ne rugăm când îl primim pe Isus în noi prin Sfânta Împărtăşanie. Toate sunt valide. Orice cerere este auzită de Domnul, în special când El este în noi. Astăzi ne rugăm pentru sinceritate. Ne rugăm ca să fim sinceri în angajamentul pe care îl facem de fiecare dată când primim Euharistia. Îi cerem lui Dumnezeu marele dar de a ne putea trăi acest angajament. Acest mare dar este Noul Legământ, însuşi Trupul şi Sângele lui Cristos.

 

* * *

 

Limbajul trupului

Autor: pr. Phil Bloom
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Mulţi tineri s-au arătat interesaţi de ceea ce este cunoscut sub numele de “teologie a trupului”. Ea vine dintr-o sursă surprinzătoare. Papa Ioan Paul al II-lea a dedicat o serie de audienţe de miercuri unui comentariu amplu asupra primelor trei capitole din Geneză. El a examinat semnificaţia persoanei umane pornind de la faptul că Dumnezeu ne-a creat ca bărbat şi femeie. Papa a explicat faptul că Dumnezeu ne-a dat un limbaj mai profund decât cel al cuvintelor: limbajul trupului. Prin acest limbaj comunică bărbatul şi femeia – o comunicare ce permite cel mai mare act de dăruire, rezervat de Dumnezeu căsătoriei: “De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Facerea 2,24).

Cunosc tineri care au studiat teologia trupului şi, ca urmare, s-a născut în ei un profund respect pentru femeie ca imagine unică a lui Dumnezeu. Acest respect le-a fost temelia motivaţiei de a trăi învăţătura lui Cristos despre castitate, păstrând exprimarea fizică a sexualităţii pentru căsătorie. În unele cazuri aceasta i-a condus la căsătorii frumoase, fidele. Pentru alţii a devenit baza pentru vocaţia la preoţie. Teologia trupului deţine cheia dezbaterilor actuale privind semnificaţia căsătoriei. În răspuns la cei care doresc să facă uniunile a doi bărbaţi sau a două femei egală cu uniunea dintre un bărbat şi o femeie, noi am răspuns natural concentrându-ne pe procreare şi pe creşterea copiilor. Este evident corect, dar există ceva mai profund: limbajul trupului. Chiar şi cei care se lasă în mreaja atracţiei homosexuale nu pot să scape de masculinitate şi feminitate – de faptul că suntem făcuţi că bărbaţi şi femei.

Teologia trupului are multe de spus despre semnificaţia căsătoriei. Dar ea aduce lumină şi asupra sărbătorii de astăzi: Corpus Christi, Trupul şi Sângele lui Cristos. În ultimele două duminici ne-am concentrat pe modul în care Cristos se comunică pe Sine prin Duhul Sfânt, a treia Persoană din Sfânta Treime. Dar El a dorit să avem alături şi o prezenţă fizică, ce să fie continuă. Din acest motiv, la ultima cină înainte de moartea Sa, El a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor Săi spunând: “Acesta este Trupul Meu”.

Desigur, noi am tot auzit despre şi spus adesea “Trupul şi Sângele lui Cristos”. Cuvintele se rostogolesc pe buzele noastre fără să evoce vreo imagine în minţile noastre. Cuvântului fără imagine îi lipseşte puterea. Prima lectură ne ajută să corectăm această situaţie. Ne oferă o imagine cu Moise tăind gâtlejurile unor viţei şi strângând sângele lor. El toarnă apoi grosul sângelui pe o masă de piatră şi stropeşte cu restul sângelui pe israelieni, aflaţi acolo pe triburi. Unii oameni tresaltă şi când îi stropesc pe faţă cu câteva picături de apă sfinţită. Imaginaţi-vă cum ar fi să fiţi stropiţi cu sânge de animal.

Această imagine a sângelui, vărsat şi stropit, ne este prezentă în minte când citim lectura din evrei. Doar că acum preţiosul Sânge al lui Cristos înlocuieşte sângele animalelor. Este un sacrament, un semn misterios, dar tot o realitate fizică. Vinul devine Sângele Său, iar pâinea Trupul Său. Nu observăm cu ochii pentru că materia îşi păstrează gustul şi aparenţa vinului şi pâinii. Cu toate acestea, Duhul Sfânt le transformă într-o nouă substanţă: adevăratul Sânge şi adevăratul Trup al lui Isus.

Majoritatea dintre noi conştientizăm prea puţin ce mare comoară ne-a dat Isus. Într-una din rugăciunile euharistice ne rugăm ca “primind preasfântul Trup şi Sânge al Fiului Tău, să fim umpluţi cu fiecare binecuvântare şi har ceresc”. Fiecare binecuvântare şi har. Ca şi voi, şi eu am multe dorinţe; mă rog pentru multe lucruri: pentru însănătoşire, pentru protecţia mea sau a unor prieteni, pentru rezolvarea unor probleme presante. Dar pe altar avem izvorul fiecărei binecuvântări şi fiecărui har. Catehismul explică aceasta cu următoarele cuvinte:

“Ceea ce produce hrana materială în viaţa noastră trupească, Împărtăşania realizează în chip minunat în viaţa noastră spirituală. Împărtăşirea cu Trupul lui Cristos înviat, ‘însufleţit de Duhul Sfânt şi dătător de viaţă’, păstrează, sporeşte şi reînnoieşte viaţa de har primită la Botez. Această dezvoltare a vieţii creştine are nevoie să fie întreţinută prin împărtăşania euharistică, pâinea peregrinării noastre, până în clipa morţii, când ni se va da ca viatic” (nr. 1392).

Nu este o întâmplare faptul că Isus ni se dă ca hrană. El doreşte să ne sprijine, să ne ajute să mergem, prin Trupul şi Sângele Lui. Din acest motiv Conciliul Vatican al II-lea învaţă că “toate sacramentele precum şi toate slujirile bisericeşti şi operele de apostolat sunt strâns legate de Euharistie şi orânduite în vederea ei” (Presbyterorum Ordinis, nr. 5). Euharistia, Trupul şi Sângele lui Isus, este inima Bisericii noastre, este inima vieţilor noastre de creştini. Este cel mai puternic limbaj pe care Isus ni-l poate vorbi – limbajul propriului său Trup. Să îi dăm astăzi mulţumire lui Dumnezeu pentru acest mare dar.

 

* * *

 

Domnie şi Euharistie

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Actele Conciliului Vatican II ne furnizează motive autentice pentru a face din această zi o sărbătoare cu adevărat domnească. Cristos este Domnul (1Cor 8,6). Despre unul sau altul se poate spune: A fost un domn, adică s-a comportat la înălţime din toate punctele de vedere, dar despre Isus trebuie să mărturisim mereu că el este Domnul, fiindcă s-a comportat domneşte nu numai când a trăit ca om pe pământ, ci s-a înălţat de-a dreapta Tatălui pentru a perpetua comportamentul său domnesc de pe pământ, continuând să facă bine, trimiţându-l mereu pe Duhul Sfânt ca să realizeze îndumnezeirea lumii, să-i facă domni pe oameni prin prezenţa sa din Euharistie, care constituie izvorul şi culmea întregii evanghelizări, ea este centrul comunităţii creştine (PO 5), în ea este conţinut tot binele spiritual al Bisericii, adică pe însuşi Cristos – Paştele nostru (PO 5), prin Euharistie, Biserica trăieşte şi creşte mereu (LG). Oare nu sunt aceste motive suficiente pentru a-l aclama mereu, dar mai ales azi, pe Isus ca Domn? Nici intrarea lui Isus în Ierusalim în ziua de Florii ca rege mesianic n-a fost mai impunătoare ca o procesiune bine organizată de Joia Verde: corturi, covoare, lumânări aprinse, haine de sărbătoare, cântări, muzică de fanfară, dangăte de clopote şi clinchete de clopoţei, copii în haine albe ca îngerii şi cu coşuleţe pline de petalele celor mai frumoase flori pe care le aruncă în faţa sfântului Sacrament etc. toate înalţă, emoţionează şi fac să ne simţim în siguranţa zilei de mâine când Isus va veni pe norii cerului înconjurat de îngerii şi sfinţii săi (Mt 25,31), ca să ne ia cu sine (cf. 1Tes 4,16-17), ca acolo unde este el ca Domn acum şi mijloceşte pentru noi, să fim şi noi cândva (cf. In 17,24).

La Cina cea de Taină, când Isus a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o ucenicilor zicând: Luaţi şi mâncaţi, acesta este trupul meu, şi apoi luând paharul, mulţumind, l-a dat şi le-a zis: Acesta este sângele meu, al legii celei noi, care pentru mulţi se varsă (Mc 14,22-24), nu a înfiinţat Euharistia numai pentru a fi o simplă taină, un gest istoric de impresie, ci pentru a se dovedi domn în conducerea credincioşilor pentru a trece de la moarte la viaţă (cf. 1In 3,14), la înviere, la fericire totală, adică la Tatăl (cf. In 6) şi, având această convingere, să mărturisim prin viaţa noastră domnia lui, mai mult decât evreii care i-au spus lui Moise: Toate poruncile, pe care ni le-a dat Domnul, le vom păzi (lectura I-a), fiindcă pentru noi porunca Domnului ne face domni. Euharistia este porunca noii alianţe (cf. Lc 22,19) prin care trupul şi sângele Domnului trec în trupul şi sângele oamenilor pe care îi duce la ospăţul veşnic (Lc 22,18), ca toţi să ştim toate (cf. In 16,23). În acea zi ni se va dovedi Domn pe veci prin schimbarea credinţei noastre în ştiinţa lui Dumnezeu, ca bucuria să ne fie deplină şi sărbătoarea veşnică.

Cristos Domnul a pus sigiliul pe noul document al alianţei prin propriul său trup şi sânge şi ni l-a lăsat în Euharistie, nu numai pentru a face din om un domn, dar mai ales pentru a face o nouă comunitate cu caracter domnesc (lectura a II-a), care numai prin Euharistie devine o împărăţie de preoţi (cf. 1Pt 2,9; Ap 1,6), o împărăţie regală, sfântă, catolică, apostolică şi de lumină pentru toate neamurile pământului, temelie şi coloană a adevărului (1Tim 3,15).

Primii creştini, uniţi la frângerea pâinii şi în rugăciune (Fap 2,46), marchează caracterul domnesc al Bisericii primare.

Domnii acestei lumi, puşi pe căpătuială şi pe tiranie, se simt ameninţaţi şi trec la luptă. Numai că o comunitate de domni, formată din acei oameni care ştiu să trăiască pentru a fi fericiţi fericind pe alţii, formează un zid inexpugnabil în faţa porţilor infernale. Tăria zidului o dă domnia creştinilor care se întăresc mereu prin Euharistie. Într-o relatare a unui istoric păgân, Pliniu cel Tânăr făcută împăratului Traian, se spune că Biserica, pe care el o numeşte molimă, s-a răspândit nu numai în oraşe, dar şi în sate şi pe ogoare. Creştinii obişnuiesc să se adune într-o zi anumită în zori, să înalţe pe rând imnuri de preamărire lui Cristos ca unui zeu. Această adunare a primilor creştini la frângerea pâinii, la rugăciune şi ascultarea cuvântului, suferinţele pe care trebuiau să le îndure din această cauză, i-a făcut Euharistie; sau, după cum se exprimă sfântul Paul: Împlinesc în trupul meu cele ce lipsesc pătimirii lui Cristos, pentru trupul său, care este Biserica (Col 1,24), la fel şi ei, au devenit cooperatori cauzali la creşterea trupului mistic. Ce a lipsit pătimirii lui Cristos pentru trupul său mistic? Domnii, adică acei colaboratori care să se ofere împreună pentru mântuirea lumii, să-şi dea şi viaţa pentru înălţarea lumii. Sfântul Paul vrea să spună: Dacă atunci n-am fost domn, trebuie să fiu acum, trebuie să mă ofer pe mine însumi, trebuie să mă dau tot, aşa cum Isus mi s-a dăruit total. Creştinii au aceeaşi datorie.

Semnificative sunt cuvintele unui renumit scriitor francez, Francois Coppée, citez: Mulţumită sfintei Euharistii, strămoşii noştri s-au bucurat în timpuri mult mai grele ca ale noastre de pace interioară şi de încredere. Vrea să spună că Euharistia i-a făcut să domnească, să fie domni faţă de cei din jur şi să se bucure de pace interioară.

Legouvé, membru al Academiei Franceze, scria fiului său cu intenţia de a-l determina să devină domn prin Euharistie, următoarele: Dacă las la o parte taina şi privesc prezenţa reală ca un fapt, ce-mi rămâne înainte? Una dintre cele mai mari mângâieri ale sufletului omenesc (aceea de a fi domn în faţa oricărei greutăţi). Fiul meu, am văzut-o pe scumpa ta mamă în spasmele durerii liniştindu-se numaidecât după primirea sfintei Împărtăşanii şi surâzând în faţa propriilor suferinţe. Mi-ar fi scârbă de mine însumi dacă asemenea amintiri nu mi-ar inspira respect. Ceea ce are putere să facă să strălucească atât de minunat faţa omenească nu poate fi decât sfânt.

Minunat este caracterul domnesc al Euharistiei din noi! Din toţi, oare?

Când Rabindranath Tagore (+1941), mare poet indian premiat cu Nobel, a vizitat ţara noastră şi a intrat în unele biserici, a spus: În bisericile acestea miroase a mort. Probabil că voia să spună că acolo unde Euharistia nu face domni, se instalează doar mirosul de tămâie şi de lumânări fumegânde; sau, poate a voit să spună că sunt goale ca nişte cavouri învechite, în care nu mai este nimic decât mirosul de mort care se mai desprinde din zidurile lor.

Cu mai mulţi ani în urmă, un misionar din Africa a trimis o notiţă dintre cele mai grăitoare la o revistă misionară cu următorul conţinut: Când am venit în sătişorul acesta din inima pădurii, am găsit în mijlocul lui o bisericuţă şi toate casele aranjate în formă de cerc în jurul ei, în aşa fel că toate aveau faţa şi ferestrele îndreptate spre dânsa. Întrebându-i pe cei care le-au făcut în felul acesta, mi-au răspuns: “Ca din casele noastre să putem privi oricând spre biserică, unde este Domnul Isus în altar, şi să-i trimitem cu cinste închinăciunile noastre”.

Minunat exemplu de credinţă şi de recunoştinţă!

Sfântul Ioan Vianney, vizitând un colegiu, a văzut copiii care făceau probe de aruncat flori înaintea preasfântului Sacrament la procesiunea de la Joia Verde şi le-a spus: Dragii mei, când veţi arunca florile înaintea lui Isus, puneţi printre petale şi inimile voastre! Iar sfânta Tereza a Pruncului Isus, fiind sacristană, când punea ostiile la consacrat, le săruta zicând: Când va veni Isus, să găsească aici sărutul meu de iubire.

Acelaşi îndemn vi-l dau tuturor: Întâmpinaţi preasfânta Taină cu florile virtuţilor: cu credinţă, speranţă şi mai ales cu multă, multă iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele! Fiţi domni faţă de toţi, ca Isus să domnească în inimile voastre cu pace şi fericire! Amin.

 

* * *

 

Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Dacă Isus n-a venit să desfiinţeze Legea şi profeţii, ci să desăvârşească toate (Mt 5, 17-19), n-a venit nici să anuleze valoarea jertfelor din Vechiul Testament, ci să le desăvârşească printr-o nouă alianţă.

Este clar că cina pascală celebrată de Isus comportă ceva special. Expresia de «trupul meu şi sângele meu» arată că Isus însuşi este preot şi victimă; că «sângele vărsat» pecetluieşte o înţelegere, nu numai cu ucenicii pe care i-a pregătit ca să fie vrednici de el, nu numai cu poporul lui Israel, ci cu întreaga lume, cu cei «mulţi». Şi, după cum înţelegerea de la muntele Sinai a făcut din cele douăsprezece triburi un singur popor cu o misiune unică în istorie, tot aşa alianţa pecetluită în sângele lui Isus de la Cina de Taină înlătură frontierele dintre oameni şi dintre diferitele grupări din care este format neamul omenesc, formând «noul popor al lui Dumnezeu».

Citind Faptele apostolilor ne dăm seama că ucenicii lui Isus din primele veacuri ale Bisericii erau ferm convinşi că sunt chemaţi de Dumnezeu să formeze o comunitate frăţească, că forma cea mai potrivită spre a da mărturie că îl urmează cu adevărat pe Cristos şi datoria de a aduce slavă lui Dumnezeu constă în a lupta contra acelora care tindeau spre bisericuţe separate, bazate pe clanuri, grupări, etnii (cf. Fap 6). Un aprig luptător contra diviziunilor a fost sf. Paul (cf. 1Cor 11, 17-34). În acest sens scrie sf. Ciprian creştinilor din oraşul Teba: Beţi în fiecare zi potirul sângelui lui Cristos, ca să puteţi şi voi să vă vărsaţi sângele vostru pentru Cristos (Tomas Spidkic, Izvoarele luminii, p.186), pentru unitatea Trupului mistic al lui Cristos, ca să se împlinească dorinţa lui Cristos “ca toţi să fie una” (In 17, 11).

Cristos este jertfă de unire.

În legea veche erau jertfe de eliberare, de alianţă şi de comuniune, de ispăşire, de cerere şi de mulţumire. Jerfa unică a lui Cristos cuprinde în sine toate acestea. Este jertfa pascală de eliberare, jertfa alianţei şi comuniunii cu Dumnezeu, jertfa de ispăşire pentru păcat, este jertfă de unire între oameni ca să-şi poată duce povoara credinţei şi apoi este jertfa de mulţumire. Ba mai mult, de la această jertfă îşi ia numele Euharistia, ceea ce vrea să spună tocmai aducere de mulţumire, fiindcă datoria de căpetenie a omului faţă de Creator este de a-i mulţumi că l-a chemat la viaţă, la existenţă, la comuniune cu sine (cf. MAC p. 509). Cu atât mai mult noi avem datoria să-i mulţumim că ne-a chemat la o nouă alianţă, mult superioară celei din Legea veche.

În lectura I-a (Ex 24, 3-8) este descris ritualul alianţei sinaitice încheiate între Dumnezeu şi poporul lui Israel. Moise prezintă israeliţilor termenii alianţei, adică cuvintele Domnului (Decalogul) şi toate normele care vor reglementa viaţa poporului. Israelul acceptă pactul şi atunci Moise ia sângele jerfelor şi stropeşte, în mod simbolic, pe cei doi contractanţi: altarul, care îl reprezenta pe Dumnezeu şi cele douăsprezece triburi ale lui Israel, reprezentate de cele douăsprezece pietre care erau la baza altarului, ca însuşi Iahve să-i suţină spre a rămâne credincioşi. Povoara credinţei este atât de grea că nu o poate duce nici individul (Moise), nici colectivitatea (Israelul), ci este trebuinţă de intervenţia divină.

Sângele, care la cei din vechime era considerat sediul vieţii, arată că alianţa este vitală; stropind cu el altarul şi poporul, arată că între Dumnezeu şi popor începe o comuniune (id.). Dumnezeu se angajează să suţină credinţa poporului său. Isus a venit să desăvârşească această comuniune dintre Dumnezeu şi om, între om şi semeni, nu prin sânge de animale, ci prin propriul său sânge dumnezeesc, de aceea el este Începătorul şi desăvârşitorul credinţei noastre (Evr 12, 2).

Într-un document sinodal se afirmă că Isus a învins ducând la desăvârşire toate riturile sacerdotale şi jertfele Vechiului Testament, chiar şi pe cele păgâne. În sângele său el ia asupra sa mizeriile şi jertfele oamenilor din toate neamurile (Al III-lea sinod episcopal italian «Il sacerdozio ministeriale» I,1). După cum marele preot, intrând cu sângele victimei de ispăşire în Sfânta sfintelor, dispărea din faţa poporului, dar era mai activ ca niciodată în favoarea poporului prin mijlocirea sa, tot aşa Cristos, intrând în cer, oferă pentru noi sângele său curăţitor prin taina euharistică de pe altar, pe care o numim Misterul credinţei.

Capitolul al IX-lea din Scrisoarea către evrei confruntă jertfa lui Cristos, preot şi victimă, cu cea oferită de Moise la muntele Sinai în ziua cea mare a ispăşirii. Efectul jertfei lui Isus este infinit superior: Cristos, o dată pentru totdeauna, cu o singură jertfă, a ispăşit păcatul lumii întregi şi ne-a făcut vrednici de a-i oferi lui Dumnezeu un cult spiritual care să-i placă. Jerfa lui Cristos, prin urmare, nu-i numai o jerfă de ispăşire, ci oferirea sângelui său este şi o jertfă de alianţă, de comuniune dumnezeiască şi prin moartea sa ea devine jertfă testament care ne face moştenitori ai promisiunilor divine.

Prin sângele lui Cristos se pecetluieşte o nouă alianţă spre a simţi în intern prezenţa divină.

Alianţa veche pornea din extern, călăuzea din extern, pe baza poruncilor, omul rămânea lângă Dumnezeu şi nu în Dumnezeu. Sângele lui Cristos ne introduce în Dumnezeu fiindcă are atotputernicia divină în sine, s-a jertfit pe sine de bunăvoie spre a ne curăţi de păcate, ca apoi să ne pună în comuniune cu Tatăl prin Duhul Sfânt, Duhul vieţii celei noi pe care ni l-a trimis de la Tatăl. Este alianţă nouă fiindcă se încheie între ambele părţi în acelaşi duh, în Duhul Sfânt care ni s-a dat spre iertarea păcatelor, adică spre a umple golul structural, spre a umple lipsa din firea umană, spre a da vieţii noastre trecătoare forma vieţii veşnice. Pentru aceasta noua alianţă porneşte din intern, călăuzeşte din intern, pe baza prezenţei divine: Dacă mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul meu şi Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi lăcaş la el vom face (In 14, 23). Pentru aceasta a spus Iahve profetului Ieremia: Voi pune legea mea înlăuntrul lor şi o voi scrie în inimile lor (31, 33). În inimă legea nu se poate scrie decât cu sânge. Ea se scrie mereu în inimile noastre prin sângele lui Isus. Vechea alianţă avea rolul de călăuză, cea nouă realizează inhabitaţiunea Preasfintei Treimi în suflet. Alianţa este nouă pentru că porneşte din iubire, din legea nouă, din porunca lui Isus, din jertfa lui Isus, din voinţa liberă a lui Isus care acceptă orice jertfă şi-i dă valoare, chiar şi celor care sunt inconştienţi de rolul jertfei lor, chiar dacă se jertfesc involuntar, cum este cazul Pruncilor nevinovaţi de la Betleem şi din împrejurimi. Alianţa este nouă deoarece Dumnezeu însuşi este acela care îşi jertfeşte Fiul pentru om, pe când în Vechiul Testament omul aducea lui Dumnezeu jertfe de animale; vechea alianţă urmărea să obţină ţara, pământul făgăduinţei; noua alianţă urmăreşte cerul, viaţa veşnică, Împărăţia lui Dumnezeu, o locuinţă care nu-i construită de mână omenească, în care Cristos a intrat prin sângele său şi vrea ca să intrăm şi noi. Sângele lui Isus, care ne mijloceşte această locuinţă are putere să ne obţină aceasta fiindcă este sfânt din două motive: ca purtător de viaţă, având o legătură directă cu dumnezeirea prin unirea hipostatică, este legat direct de izvorul vieţii; şi apoi, în al doilea rând, este ales în mod liber ca jertfă de comuniune de ambele părţi: de Dumnezeu şi de omul Isus şi de noi prin el. Ceea ce creează alianţa nu este ritul, ci voinţa liberă a celor două părţi. Noi suntem liberi în Cristos. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa (Gen 1, 26), adică liber; de aceea nu-l constrânge, chiar dacă a păcătuit şi a devenit rob păcatului (Evr 2, 15). Cristos prin sângele său ne-a redobândit libertatea. Când omul îşi afirmă libertatea, conform cu libertatea divină ca chip şi asemănare, îşi identifică voinţa cu voinţa liberă care l-a creat liber şi îşi afirmă demnitatea supremă de om, de copil al lui Dumnezeu, de frate al lui Cristos prin a cărui sânge preasfânt îşi poate da viaţa ca jertfă şi să o ia înapoi. Se realizează tocmai ceea ce spune sf. Ciprian creştinilor din Teba, bând în fiecare zi potirul sângelui lui Cristos, pot să-şi verse sângele pentru Cristos, ca apoi să-şi ia viaţa înapoi prin înviere: Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţă veşnică şi eu îl voi învia în ziua de apoi (In 6, 54).

Iată cum celebrarea de azi a Preasfântului Trup şi Sânge al lui Cristos ne aminteşte de întreaga nouă alianţă care capătă o semnificaţie mult mai plenară şi aşa ne face să înţelegem mai bine rodele jertfei lui Cristos, ne aminteşte că trebuie să-i aducem «mulţumirea» noastră lui Cristos pentru darul de sine, în trup şi sânge, ca hrană şi băutură (In 6,51-58). Modul cel mai potrivit de a ne aduce mulţumirea noastră este tocmai participarea la această pâine şi la acest vin pe care Cristos ni le oferă spre a realiza Euharistia noastră, Mulţumirea pe care Cristos o aduce Tatălui, spre a o oferi împreună cu el, hrăniţi fiind de el (cf. MAC p. 509).

Sfântul Vincenţiu de Paoli, întrebat cum ar putea cineva să aducă mulţumire lui Dumnezeu toată ziua pentru roadele răscumpărării, a spus: Cine se împărtăşeşte bine, face bine tot ceea ce trebuie să facă (Tomas Spidlik, Izvoarele luminii, p. 188).

 

* * *

 

Cel care mănâncă trupul meu şi bea sângele meu

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

“Azi creştinătatea cântă / Cea mai mare şi mai sfântă / Din fântânile de har, / Taina sfântului Altar: / Pâinea vieţii, Pâine vie, / Ce cu-atâta bucurie, / În iubirea-i de nespus, / Tuturor ne-o dă Isus” (Secvenţa LR).

Bucuria noastră este aceeaşi cu bucuria primilor creştini uniţi la masa sfântă.

Ascultaţi ce lucruri frumoase spune Pliniu cel Tânăr, guvernatorul Bitiniei, deşi păgân, despre primii creştini de la începutul secolului al II-lea! Aceştia, spune guvernatorul, au obiceiul de a se aduna în aceeaşi zi (duminica), înainte de răsăritul soarelui şi-i cântă împreună lui Cristos un imn, ca unui zeu (Epistola 10,94,7). Era celebrarea euharistică.

Primii creştini au înţeles măreţia darului de la Cina cea de Taină din Joia Mare şi îşi arătau recunoştinţa faţă de prezenţa lui Isus din mijlocul lor.

Mulţumirea noastră din Joia Mare, pentru

Pâinea vieţii, Pâine vie, / Ce cu-atâta bucurie, / În iubirea-i de nespus, / Tuturor ne-o dă Isus,

o sărbătorim în Joia Verde şi o reînnoim în fiecare duminică, pentru măreţia ei.

Din păcate, mulţi creştini din zilele noastre se îndepărtează tot mai mult unii de alţii, se îndepărtează de sfânta Liturghie duminicală şi, într-un cuvânt, uitând de datoria mulţumirii, se roagă tot mai puţin şi de aceea lumea devine tot mai rea. Din acest motiv se plânge papa Ioan Paul al II-lea că: Asistăm pe scară largă la practica “week-end”-ului, în sensul unui timp de destindere pe săptămână, petrecut uneori departe de locuinţă şi caracterizat deseori de participare la activităţi culturale, politice sau sportive (mai ales comerciale) a căror desfăşurare coincide în general tocmai cu zilele de sărbătoare [...]. Din nefericire duminica îşi pierde sensul originar şi se reduce doar la a fi “sfârşitul de săptămână” şi se poate întâmpla ca omul, deşi în haine de sărbătoare, să devină incapabil de a trăi o sărbătoare, deoarece rămâne limitat la un orizont atât de redus încât nu-i mai îngăduie să vadă cerul (Dies dominica 4).

Îngrijorat, papa strigă: Nu vă temeţi să daţi lui Cristos timpul vostru, fiindcă este un timp câştigat pentru umanizarea profundă a relaţiilor şi a vieţilor voastre! (DD 7).

Un bun creştin chinez se ruga aşa: Doamne, lumea este rea… Tu fă-o mai bună, începând cu mine!

Ca lumea să devină mai bună, începând cu mine, cu tine, cu fiecare dintre noi, trebuie să ne reînnoim credinţa în prezenţa lui Isus din taina sfântului altar şi să-i aducem prinosul mulţumirii noastre.

Da, credinţa este primul mare dar care ne-a fost dat la Botez, ne leagă de Dumnezeu şi ne face creştini, oameni cu cea mai înaltă demnitate de pe pământ: fii adoptivi ai Tatălui, fraţi ai lui Cristos şi temple ale Duhului Sfânt. Ce poate fi mai măreţ? Pe drept spune sfântul apostol Petru că am devenit părtaşi ai naturii divine (cf. 2Pt 1,4).

Autorul primei lecturi (Dt 8,2-3.14b-16a), gândindu-se la cele două mari minuni, la mana din pustiu (8,3.16) cu care Iahve şi-a hrănit poporul său, şi la apa ieşită din stâncă spre a-i ostoi setea (v. 15) în drum spre Ţara Promisă, trage concluzia că de hrana pe care omul şi-o procură prin munca sa se poate lipsi, dar de hrana spirituală, de cuvântul lui Dumnezeu, niciodată. Dacă această hrană spirituală ar lipsi, orice popor şi-ar găsi pieirea definitivă, s-ar întoarce, după cum spune Bloch, în întunericul neantului.

Ca această catastrofă universală să nu aibă loc, sfântul apostol Paul ne arată secretul fiinţării noastre veşnice: înfiinţarea Sfintei Euharistii (Lectura a II-a: 1Cor 10,16-17).

Prin sfânta Euharistie se realizează prezenţa lui Isus în lume până la sfârşitul lumii (cf. Mt 28,20), sfârşit prevăzut numai de Tatăl (cf. Mt 24,36). Această prezenţă are menirea să realizeze unirea dintre creştini şi Cristos, care singur este viaţa cea adevărată, singur şi sigur îi conduce pe creştini la viaţa veşnică.

Acest adevăr minunat ne este revelat de Isus însuşi în evanghelia zilei, pe care acum am ascultat-o (In 6,51-59) şi din care repet esenţialul: Eu sunt pâinea vie, coborâtă din cer. Dacă cineva mănâncă din această pâine va trăi în veci şi pâinea pe care eu o voi da este trupul meu pentru viaţa lumii [...] Adevăr, adevăr vă spun: dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele său, nu ve ţi avea viaţă în voi. Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţă veşnică şi eu îl voi învia în ziua de apoi [...], fiindcă: Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi eu în el.

Isus a rămas în Euharistie ca să rămână în noi şi noi în el şi prin el să avem viaţă veşnică.

Documentele Conciliului Vatican II ne arată ce lucruri minunate realizează Isus euharisticul în noi, fiind un dar regal, sacerdotal şi profetic fără egal, este izvorul şi culmea întregii evanghelizări (PO 5); conţine tot binele spiritual al Bisericii (id.) şi prin Euharistie Biserica trăieşte şi creşte mereu (LG 26); şi ceea ce este mai Biserica se îndreaptă cu paşi siguri spre slava şi fericirea viitoare, fiindcă la Cina cea de Taină Domnul însuşi a îndreptat privirile ucenicilor săi către Paştele veşnic din împărăţia Tatălui său, zicând: Vă spun că nu voi mai bea de acum din acest rod al viţei până în ziua când îl voi bea cu voi, nou, în împărăţia Tatălui meu (Mt 26,29).

Orice creştin este chemat prin Botez să celebreze această Liturghie veşnică din împărăţia Tatălui împreună cu Cristos, fiindcă, spune sfântul Petru, aceia care îşi trăiesc credinţa Botezului devin seminţie aleasă, preoţie regească, neam sfânt (1Pt 2,9). Pentru aceasta nu înceta să-i îndemne, fără oboseală, zi şi noapte, pe primii creştini, cu cuvintele: Voi înşivă clădiţi-vă, ca pietre vii, în casă duhovnicească, în preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe spirituale, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Cristos (1Pt 2,5), acum şi-n veşnicie.

Aceasta stă în puterea noastră să o facem prin participarea cu credinţă la sfânta Liturghie duminicală şi chiar în fiecare zi.

Scriitorul Alois Chiavrino defineşte sfânta Liturghie drept cea mai mare comoară; şi-i vom da dreptate, dacă vom citi cartea scrisă de el cu acest titlu şi din care vă redau acum doar câteva titluri de capitole mai importante:

Cap. III: Isus la sfânta Liturghie adoră şi cinsteşte pe Dumnezeu pentru noi

Cap. IV: Isus la sfânta Liturghie ispăşeşte pentru păcatele noastre

Cap. V: Isus la sfânta Liturghie mulţumeşte lui Dumnezeu în numele nostru

Cap. VI: Isus la sfânta Liturghie se roagă şi ne dobândeşte haruri

Cap. VII: Isus la sfânta Liturghie ne scapă de necazuri

Cap. VIII: Isus la sfânta Liturghie ne scapă de păcate

Cap. IX: Isus la sfânta Liturghie ne aduce belşug în casă

Cap. X: Isus la sfânta Liturghie ne dobândeşte o moarte bună

Cap. XI: Isus la sfânta Liturghie scurtează suferinţele sufletelor din purgator

Cine crede că nu-i dator să-l adore pe Dumnezeu şi să-i dea cinstea cuvenită? Cine crede că nu-i dator să-i mulţumească lui Dumnezeu, să-i ceară haruri, belşug în casă, o moarte bună, să scape de chinurile iadului şi ale purgatoriului? Cine nu are răposaţi dragi pentru care este dator să se roage?

Tot în această carte – Cea mai mare comoară – se spune că regele Carol al XI-lea al Franţei avea o piatră scumpă de o frumuseţe rară, pe care erau scrise aceste cuvinte: Cine mă are, nu va fi sărac niciodată.

Chiar dacă am avea un milion de astfel de pietre preţioase, dacă nu avem credinţă, speranţă şi iubire în jertfa lui Cristos, în sfânta Liturghie, tot săraci murim! Numai Ziua Domnului cu sfânta jertfă a învierii ne poate asigura acea comoară pe care hoţii nu o pot fura, rugina nu o poate măcina şi moliile nu o pot mânca, aşa cum ne spune Mântuitorul (cf. Lc 12,33).

Legouve, membru al Academiei Franceze, scria fiului său spre a-l încuraja să participe duminica la sfânta Liturghie şi să se împărtăşească cât mai des: Fiul meu, am văzut pe scumpa ta mamă în spasmele durerii liniştindu-se numaidecât după primirea sfintei Împărtăşanii şi surâzând în faţa propriilor suferinţe. Mi-ar fi ruşine de mine însumi, dacă asemenea amintiri nu mi-ar inspira respect. Ceea ce are putere să facă să strălucească atât de minunat faţa omenească, nu poate fi decât sfânt.

Împlinirea credinţei, aşa cum o proclama dreptul Iob încă din Vechiul Testament – Cred că Răscumpărătorul meu trăieşte şi în ziua cea din urmă din pământ voi învia şi cu ochii trupului meu îl voi vedea pe Dumnezeu, eu însumi îl voi vedea şi cu ochii mei îl voi privi (cf. Iob 19,26-27) – duce la bucuria concelebrării Liturghiei veşnice cu Isus Cristos.

De la o duminică la alta, Biserica înaintează spre ultima “zi a Domnului”, duminica veşnică (DD 37). Duminica este ziua în care harul se revarsă din izvorul divin şi reînnoieşte oamenii, viaţa, istoria (DD 81) şi: Astfel percepută şi trăită, duminica devine într-un fel sufletul celorlalte zile (DD 83) numai prin Euharistie. Dar, nu trebuie să uităm că: fără misterul preasfântului trup şi sânge al Mântuitorului însăşi duminica ar rămâne fără suflet.

Sfinţind duminica prin participarea la sfânta Liturghie şi hrănindu-se cu Pâinea vie coborâtă din cer, omul intră în dimensiunea “odihnei” lui Dumnezeu şi participă profund la aceasta, devenind capabil să resimtă freamătul de bucurie pe care Creatorul însuşi l-a simţit în urma creaţiei, văzând că toate câte le făcuse “erau foarte bune” (Gen 1,31; DD 17). Bunătatea dumnezeiască o va gusta însă numai acela care va fi alături de Isus în împărăţia Tatălui, în care toate sunt veşnic foarte bune.

Închei cu povestea a doi vecini. Unul mergea regulat la sfânta Liturghie în fiecare duminică şi zi de sărbătoare, şi chiar mai des, spre a cinsti preasfântul trup şi sânge, în timp ce celălalt îşi vedea de treburile gospodăriei. Acesta din urmă i-a zis primului într-o bună zi: “De ce pierzi timpul ca babele cu atâtea slujbe? Vino cu mine şi-ţi voi arăta secretul bunăstării: munca de fiecare zi”. “Ştiu”, i-a răspuns creştinul adevărat, “dar ne mai trebuie asigurată şi averea din cer!” Într-altă zi i-a zis creştinul vecinului ateu: “Ce mă sfătui să fac? Am avut şapte monede de aur. Într-o zi a venit la mine un sărman cerşetor şi mi-a cerut ceva de pomană. Ca să-l scot din necaz, i-am dat şase monede de aur, dar apoi în noaptea următoare a venit şi mi-a furat-o şi pe a şaptea”. Vecinul necredincios i-a zis: “Merită să-l dai în judecată, ca să fie condamnat la ocnă pentru toată viaţa. Dar cine este acest tâlhar?” Creştinul i-a zis: “Tu eşti tâlharul acela. Ţi-a dat Dumnezeu şase zile de aur şi lui şi-a păstrat doar una, duminica; or, tu i-ai furat-o şi pe aceasta numai pentru a-ţi face mai multă avere. Nu crezi că meriţi osânda veşnică?” Şi necredinciosul s-a văzut constrâns să admită adevărul: Ziua Domnului trebuie sfinţită. Din acea zi a fost văzut venind în fiecare duminică şi sărbătoare de poruncă la sfânta Liturghie şi deseori la sfânta Împărtăşanie.

Acelaşi lucru trebuie să-l facem şi noi, ca Isus să fie în noi şi noi în el!

Pentru aceasta să ne rugăm, aşa cum am făcut-o la începutul sfintei Liturghii de astăzi: Dumnezeule, care ne-ai lăsat în acest sacrament minunat amintirea pătimirilor tale, fă-ne, te rugăm, să cinstim astfel sfântul mister al trupului şi sângelui tău, încât să simţim necontenit în noi roadele răscumpărării tale! (LR). Amin.

 

* * *

 

Preasfântul Trup şi Sânge al Lui Cristos (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Ţinând cont de o legendă religioasă antică, Isus poate fi reprezentat ca “pelican”, care, negăsind nimic pentru a-şi hrăni micuţii, cu ciocul îşi sfâşie pieptul şi le dă puilor să bea sângele lui şi să mănânce carnea lui, ca să poată trăi.

2. Tema

De ce să participăm la Liturghie în fiecare duminică?

3. Mesajul zilei

De ce venim la Liturghie în fiecare duminică?

Pentru două motive principale.

- Pentru a ne uni cu Domnul, care ne mântuieşte. Elemente ale acestei mântuiri care se realizează pentru noi la fiecare Liturghie sunt:

$Alianţa: Dumnezeu a încheiat cu noi un pact veşnic de prietenie, mai perfect decât cel înfăptuit cu evreii la poalele muntelui Sinai (cf. prima lectură).

$Viaţa divină: evreii considerau sângele victimelor instrument de transformare a păcătoşilor în prieteni ai lui Dumnezeu. Isus, cu sângele său, ne-a purificat într-adevăr de păcat şi ne-a făcut fii ai lui Dumnezeu (cf. lectura a doua).

$Comuniunea de iubire: ca şi la Cina de pe urmă, şi astăzi Domnul ne adună într-o singură familie, în jurul Mesei sale sfinte, chezăşie a comuniunii veşnice de viaţă cu el.

- Pentru a ne educa la comuniunea de iubire cu Dumnezeu şi cu toţi oamenii.

$Noi ne străduim să fim buni; noi suntem slabi în iubire; pentru aceasta, Isus ne-a dat Euharistia, care este şcoala iubirii. Toate cele trei părţi principale ale celebrării euharistice concură în vederea atingerii acestui scop.

$Cum ne educă la iubire liturgia penitenţială? Purificându-ne de păcat, dându-ne iertarea lui Dumnezeu, invitându-ne să iertăm şi să refacem pacea cu toţi…

$Cum ne educă la iubire liturgia cuvântului? Prezentându-ne istoria de iubire a lui Dumnezeu faţă de noi, învăţându-ne preceptul carităţii, care este rezumatul Bibliei…

$Cum ne educă la iubire liturgia euharistică? Prezentându-ne şi unindu-ne cu jertfa lui Isus, care şi-a dat viaţa pentru prietenii săi, şi care – unit mereu cu trupul său mistic, care suntem noi – aduce în numele tuturor mulţumire şi laudă Tatălui.

$Copiii care nu iubesc Liturghia riscă să moară de malnutriţie spirituală, din lipsă de iubire.

Liturghia este sacramentul unităţii şi iubirii.

- În Euharistie, noi formăm o singură familie, unită în iertare, în ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, în unire cu Isus care moare şi învie pentru noi, în rugăciune şi în cântare.

- “Unitatea Bisericii este semnificată şi înfăptuită de Euharistie”.

4. Exemple

Participând la celebrarea euharistică, să ne lăsăm molipsiţi de iubirea lui Isus faţă de noi, mărturisind iubirea lui.

a) Germanii abia intraseră în sătucul Pusay, când o rafală plecată de la o fereastră a ucis un ofiţer al armatei invadatoare. Comandantul, ca represalii, i-a încolonat pe toţi bărbaţii din micul sat belgian în piaţă şi a ordonat:

- Unul dintre voi l-a ucis pe ofiţer. Ori se predă singur cel care l-a ucis şi se va face dreptate, ori voi ordona decimarea.

Toţi au tăcut. A fost ordonată decimarea… A izbucnit un urlet disperat al femeilor şi copiilor. Dar s-a ridicat o voce, cea a bătrânului paroh care a spus:

- Eu sunt vinovat! Ucideţi-mă pe mine!

A fost împuşcat. Era nevinovat. Moartea lui a însemnat viaţă pentru tot satul!

b) Pentru a traduce în termeni potriviţi mentalităţii copiilor aceste concepte, prezentăm această povestire.

Erau prieteni, în total o duzină. S-au organizat, au format un grup pentru vacanţa de Crăciun. S-au dus la munte ca să schieze. În ziua aceea zăpada era splendidă. Au petrecut toată ziua în aer liber. Dar spre apus, vremea s-a schimbat brusc. Un viscol puternic i-a surprins pe toţi acei tineri departe de refugiu. De acum era seară când, după eforturi mari, au reuşit să se întoarcă şi să fie din nou împreună. S-au numărat: mai lipsa cineva: Renata! Viscolul a blocat-o cine ştie unde.

Ce să facă? Discută. Un grup spune:

- Să aşteptăm, va sosi! Nu este copil!… Aşa îi trebuie, nu trebuia să se desprindă de noi. Nu este bine să ieşim şi să mergem după ea: este prea periculos pe vremea aceasta! Şi apoi, cine ştie unde este?

Un al doilea grup, în schimb, gândea astfel:

- Suntem prieteni; unul pentru toţi, toţi pentru unul! Nu putem rămâne aici când o prietenă de-a noastră poate că este pe moarte. Să mergem să o căutăm! Şi au ieşit, au căutat-o îndelung, inutil; au strigat, au făcut semne cu torţe: nimic!

S-au întors cu inima şi cu membrele frânte. Unul din acest grup, însă, nu s-a întors: nu s-a dat bătut. Îşi propunea:

- Vreau să o regăsesc pe Renata cu orice preţ, chiar cu preţul vieţii! Suntem prieteni: destinul ei este şi al meu! A căutat, a tot căutat, a strigat îndelung… S-a întors la miezul nopţii, epuizat, dar o aducea pe Renata rănită cu sine. Acea întoarcere a provocat bucurie, felicitări, discuţii şi chiar acuzaţii… Dar Renata era în siguranţă cu ei.

Aici sunt trei grade de participare: care sunt?

Ce a făcut Isus pentru mine pentru a mă mântui?

Ce fac eu pentru el şi pentru fraţii care au nevoie de ajutor?

În care dintre aceste trei grade de participare mă pot regăsi?

 

* * *

 

Trupul şi Sângele Domnului

Autor: pr. Claudiu Budău
Copyright: Predici.cnet.ro

Era odată un bărbat care şedea la marginea unei oaze, la intrarea unei cetăţi din Orientul Mijlociu. Un tânăr se apropie într-o bună zi şi îl întrebă: “Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?” Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare: “Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?” “Egoişti şi răi. De aceea mă bucur că am putut pleca de acolo!” “Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul”.

Puţin după aceea, un alt tânăr se apropie de omul nostru şi îi puse aceeaşi întrebare: “Abia am sosit în acest ţinut. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?” Omul nostru răspunse cu aceeaşi întrebare: “Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?” “Erau buni, mărinimoşi, primitori, cinstiţi. Aveam mulţi prieteni acolo şi cu greu i-am părăsit”. “Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi”, răspunse bătranul.

Un neguţător care îşi aducea pe acolo cămilele la adăpat auzise aceste convorbiri şi pe când cel de-al doilea tânăr se îndepărta, se întoarse spre bătrân şi îi zise cu reproş: “Cum poţi să dai două răspunsuri cu totul diferite la una şi aceeaşi întrebare pe care ţi-o adresează două persoane?”

“Fiule, fiecare poartă lumea sa în propria-i inimă. Acela care nu a găsit nimic bun în trecut nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, acela care a avut şi în alt oraş prieteni va găsi şi aici tovarăşi credincioşi şi de încredere. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decât ceea ce ştim noi să găsim/descoperim în ei”.

Am început cu această istorisire cu tâlc pentru a-mi crea premisa, cadrul necesar punctelor pe care vreau să le ating în aceste câteva minute, care sper să nu pară mai lungi decât sunt ele în realitate. Vin dintr-o comunitate creştină vecină dumneavoastră, cu un profund respect faţă de Sfânta Euharistie şi vreau să cred din toată inima că mă aflu tot în faţa unor creştini cu adâncă veneraţie faţă de Trupul şi Sângele Domnului, cu atât mai mult cu cât este şi hramul parohiei dumneavoastră. Dacă cumva se află alte motive care au determinat prezenţa dumneavoastră în acest moment în biserică, vă reamintesc că elemente care să potolească curiozitatea ori plictiseala veţi găsi mai degrabă în spaţiul din faţa bisericii, care are mai puţin de-a face cu misterul pe care-l celebrăm noi acum.

În al doilea rând, ca să mă pun la adăpost de criticile vehemente ale cârcotaşilor, vă avertizez din start că nu veţi auzi lucruri noi. Îmi place să cred că o carte nouă cu adevărat nouă va conţine întotdeauna adevăruri vechi, în sensul de universal-valabile. Avem în popor o vorbă care zice “soarta unei glume depinde nu numai de gura care o rosteşte, ci şi de urechea care o ascultă”. Aşadar depinde mai mult de dumneavoastră, prin răspunsul la provocarea Cuvântului lui Dumnezeu, să demonstraţi noutatea acestui cuvânt “vechi”, al cărui mesager se întâmplă de această dată să fiu eu.

Foarte des se aude astăzi, mai ales când intervine în discuţii, mai rar ce-i drept, tema religiei, că oamenilor le merge prea bine, motiv pentru care nu mai resimt necesitatea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa lor. Aţi auzit acest lucru probabil de nenumărate ori sau chiar aţi rostit-o dumneavoastră. Ne închipuim adesea în mod naiv că suntem deja în ţara în care curge bani şi plăcere (Scuzaţi, am vrut să spun “lapte şi miere”) şi în care nu mai rămâne timp şi spaţiu pentru Cel care este totul, la modul absolut, şi oferă totul celor care nu ar avea de fapt nici un drept să-l ceară. Cât de uşor uităm că Dumnezeu ne-a ajutat şi cât de repede începem să credem, în abundenţa aparentă în care înnotăm lacomi, că nu ne mai lipseşte nimic, că nu mai avem ce anume cere sau pentru ce să mulţumim!

Dragi credincioşi din Gherăeşti, nu vă merge cumva prea bine?! De fapt, iertaţi-mă, nu aceasta e întrebarea corectă, căci Dumnezeu nu poate avea nimic împotrivă ca omului să-i meargă bine. Rectific: L-am uitat cumva pe Dumnezeu, pentru că ne merge bine? Ne e inima atât de arogantă, încât nu ne mai amintim că Dumnezeu ne-a condus aici şi uităm ceea ce a făcut pentru noi?

Nu e această o credinţă ciudată în Dumnezeu, atâta timp cât avem nevoie de el la prima vedere doar când avem probleme şi-l uităm când ne merge bine? De fapt, chiar şi când nu ne merge grozav, nu facem decât să-i cerem lui Dumnezeu să ne meargă bine, pentru ca apoi să uităm repede cât de mult îi datorăm. Să fie doar acesta nivelul credinţei noastre?

Sărbătoarea “Trupul şi sângele Domnului” este un protest exigent tocmai împotriva unei astfel de atitudini. Sărbătoarea de astăzi ne aminteşte clar, din ce anume trăim, ca şi creştini. Ea vrea să ne protejeze de aroganţa fără temei de care am pomenit mai înainte. Vrea să ne reamintească ce anume ne dă viaţă şi ne menţine în existenţă, în calitate de creştini: Sfânta Euharistie.

Poate aţi auzit de opera “Un rabin vorbeşte cu Isus”, scrisă de rabinul american Jacob Neusner, căruia Papa Benedict al XVI-lea i-a dedicat un capitol important în lucrarea sa “Isus din Nazaret”, de curând apărută: “Este impresionant schimbul de idei pe care rabinul, după întâlnirea (ideală) cu Isus, îl are cu învăţătorul lui la sinagogă. Învăţătorul întreabă: “A lăsat ceva deoparte din Torah acest Isus al tău?” Rabinul Neusner răspunde: “Nimic”. Învăţătorul reia: “Atunci, a adăugat ceva?” Rabinul Neusner afirmă: “Da, pe sine însuşi”. Este acelaşi răspuns dat de Sf. Irineu, în secolul al II-lea, celor care se întrebau cu privire la noutatea pe care a adus-o Cristos venind în lume: “Cristos, scria Sf. Irineu, a adus toată noutatea aducându-se pe sine”.

De aceea este atât de important Sacramentul Euharistiei, pentru că îl conţine pe însuşi Cristos, noutatea veşnică şi absolută. În speciile sfinte e prezent Cristos, cu trupul şi sângele, sufletul şi dumnezeirea sa. Se poate prelungi mult tema argumentelor în favoarea adevărului că Trupul şi Sângele Domnului, Sfânta Euharistie, reprezintă un mister central, esenţial şi nu marginal al credinţei noastre. Eu m-aş opri la trei dintre ele, cu câteva aplicaţii în notă spirituală.

1. Sfânta Euharistie este un mister central al credinţei noastre, fiind şi centru al comunităţii noastre. Aici, în jurul altarului, la Sfânta Liturghie ne întâlnim cu toţii, tineri sau bătrâni, mai implicaţi sau distanţi, mai bogaţi ori săraci, mai moderni sau de modă veche. Aici, în biserică, când se celebrează Euharistia, îşi pierd din valoare detaliile vestimentare, luxul ori sărăcia în care trăim, haina profesională pe care ne-o asumăm zilnic sau imaginea pentru care luptăm zi de zi. Aici suntem pur şi simplu împreună, creştini ce participă la Sfânta Jertfă pentru că au răspuns invitaţiei Domnului de a sta la masă cu el, ca şi la Cina cea de Taină.

2. În al doilea rând, trebuie să acceptăm că Sfânta Euharistie ne dezvăluie un Dumnezeu atât de simplu, într-o lume ce se vrea adesea atât de complicată. Astăzi îl adorăm pe Isus Cristos sub speciile pâinii şi a vinului. Pâinea este importantă, esenţială pentru viaţă. Pâinea este un aliment ce se găseşte chiar şi la cei mai săraci oameni. Isus, pentru a ne fi aproape, nu-şi asumă un chip extraordinar, ieşit din comun, ci unul obişnuit, la îndemâna oricui şi, simultan, absolut necesar oricui. Nu putem supravieţui doar cu prăjituri, torturi, coca-cola etc. Când suntem înfometaţi, ne e suficientă fie şi doar o bucăţică de pâine. Dumnezeu, în atotputernicia sa, se dovedeşte a fi mai simplu, mic, accesibil decât ne-o putem închipui noi, oamenii.

3. Euharistia e semnul prin excelenţă al permanenţei lui Dumnezeu în/între noi. Cu siguranţă v-aţi pus măcar o dată întrebarea “de ce purtăm în procesiune Sfântul Sacrament?”

a. Procesiunea simbolizează că noi, creştinii suntem încă pe drum, pelerini în drum spre ţintă, dar nu suntem singuri. Cristos e cu noi şi ne conduce, ne luminează drumul precum monstranţa străluceşte şi indică calea credincioşilor în procesiune.

b. Dumnezeu nu se lasă zăvorât în tabernacol şi nici închis între zidurile bisericilor. Este viu şi vrea să prindă viaţă în noi, să fie parte din viaţa noastră.

c. Acceptând să fie purtat pe drumurile satului nostru, Dumnezeu vrea de fapt să sfinţească toate elementele componente ale vieţii noastre, casele, şcolile, locurile de muncă şi de joacă, toate dimensiunile vieţii noastre.

Un principiu latin spune “contemplata aliis tradere”, adică trebuie să împărtăşim şi celorlalţi din fructele propriei contemplaţii. Forţând sensul acestui dicton, vreau să încercăm acum să concretizăm cele trei argumente pomenite în aplicaţii practice în viaţa noastră.

1. Faptul că Euharistia pare că este astăzi aşezată “printre altele” şi aura de mister central al credinţei noastre parcă păleşte, se datorează şi atrofierii simţului omului de azi pentru esenţă, pentru ceea ce e mai important. Omul de azi se pierde mult în detalii. Ar putea fi o provocare această sărbătoare la a ne orienta viaţa spre esenţial. Poate ar fi timpul să nu ne mai irosim sănătatea pentru a face mai mulţi bani decât am avea nevoie, pentru ca apoi să ne irosim banii pentru a ne recâştiga sănătatea pierdută. Poate ar fi timpul să ne dăm seama că nu merită să riscăm unitatea familiei şi valorile pe care se întemeiază ea pentru a câştiga bani la mii de km distanţă, căci nu vor putea toţi banii din lume să ne reîntregească familia. Poate va veni odată timpul când nu vom mai construi case prea mari şi arătoase, care devin ulterior pustii şi goale. E un fapt care se constată şi în Gherăeşti că avem astăzi case mai mari, dar familii mai mici; copii mai puţini, câini şi pisici mai multe; averi mai multe şi valori mai puţine; profituri mai mari şi relaţii mai superficiale; case mai frumoase, dar cămine destrămate. Ce este oare cu adevărat esenţial şi necesar pentru noi?!

2. Dumnezeu ni se dăruieşte într-un mod atât de simplu şi accesibil tuturor! Ce ne-ar putea determina să stăm departe de Euharistie, cât timp ştim că este esenţială pentru noi, că e viaţa noastră? La ce anume folosesc zeci de Liturghii ascultate, practicile de pietate, rugăciunile, faptele bune dacă stăm departe exact de ceea ce ne pune în relaţia cea mai intimă cu Dumnezeu, Sf. Împărtăşanie? Poate faptul că am pierdut simţul păcatului şi am devenit lacşi, poate faptul că ne este frică să recunoaştem în faţa lui Dumnezeu cine suntem noi cu adevărat, poate frica de Dumnezeu, de ceilalţi, teama de a ne pierde imaginea, gândul că ne merge bine şi fără Dumnezeu… Nu ştiu… Dacă Isus Cristos ar fi ales o formă mai complicată a prezenţei sale între noi, i-am fi acordat oare mai multă atenţie?!

3. Să nu uităm că suntem pe drum, că suntem trecători, dar nu suntem singuri, atâta timp cât îl primim pe Cristos în Sf. Împărtăşanie. Cristos vrea să devină parte din viaţa noastră. Să nu ne facem iluzii aşadar că problema relaţiei noastre cu Dumnezeu şi a credinţei în Presfântul Trup şi Sânge se epuizează în minutele petrecute aici în biserică! Viaţa de zi cu zi demonstrează de fapt dacă suntem sau nu nişte ipocriţi în trăirea credinţei ce o mărturisim la Sf. Liturghie. Dostoievski spunea: “Secretul existenţei nu constă doar în a trăi, ci şi în a şti pentru ce se trăieşte”. E nevoie de două lucruri: a alege bine drumul şi, apoi, a-l parcurge cu sinceritate.

4. Şi, în ultimul rând, Cristos trebuie purtat cu recunoştinţă pe drumurile vieţii noastre.

Se spune că un împărat avea ca bun prieten un pictor, care însă trăia în foarte mare mizerie. Împăratul obişnuia să se plimbe uneori deghizat prin piaţă. Într-o zi, a dat peste vechiul său prieten, plin de mizerie şi, evident, într-o stare înaintată de ebrietate. Făcându-i-se milă de el, i-a strecurat în buzunar un diamant foarte mare, de preţ, care, se gândea el, îl va ajuta pe bietul pictor, după ce se va trezi din beţie, să ducă pe viitor o viaţă onorabilă. După ani şi ani, la o nouă plimbare incognito prin piaţă, a dat din nou peste vechiul său prieten, devenit acum doar un biet cerşetor. “De ce eşti încă în această stare de sărăcie profundă?”, l-a întrebat împăratul. “Ştii foarte bine, i-a răspuns bietul pictor, că nu m-am priceput niciodată să câştig bani şi de aceea duc o viaţă lamentabilă”. “Dar cum se face, a zis împăratul, că n-ai găsit diamantul acela mare pe care ţi l-am pus deunăzi în buzunarul hainei?” Pictorul s-a uitat la el uluit şi râzând neîncrezător a răspuns: “Văd că-ţi baţi joc de mine! Sunt un amărât şi în buzunarul meu nu va ajunge niciodată un diamant!”

Sensul primar al cuvântului “Euharistie” este “mulţumire, aducere de mulţumire”. Să nu ne purtăm aşadar ca şi cum am fi săraci, aruncaţi de Dumnezeu într-o existenţă întâmplătoare, lamentabilă. Euharistia este cel mai mare dar oferit oamenilor, este Darul prin excelenţă, căci îl conţine pe însuşi Dumnezeu.

Se spune că odată un călugăr se pregătea să vorbească în piaţa mare a satului. Îşi compusese cu grijă discursul şi se pregătea să-l citească, când o pală bruscă de vânt a făcut să-i zboare foile în crengile unui lămâi. Luat prin surprindere, incapabil să-şi găsească şirul predicii, a zis: “Prieteni, iată în rezumat ce voiam să vă spun. Când mi-e foame, mănânc; când mi-e somn, dorm!” “Dar nu toată lumea face aşa, maestre?” a întrebat cineva din mulţime. “NU! Nu în acelaşi fel!” a replicat el. “De ce?” “Când oameni mănâncă, se gândesc la o mie de lucuri; când adorm, se gândesc la problemele lor. Iată de ce nu fac la fel ca mine!” Şi călugărul şi-a strâns lucrurile şi s-a retras, iar celor care îi mai puneau încă întrebări, le răspundea: “Detaliile le veţi găsi în crengile lămâiului…”

Nu am avut ghinionul să îmi pierd foile prin crengile copacilor din jur, dar esenţa mesajului meu e cam aceeaşi: “Să dea Domnul să vă fie mereu foame de Dumnezeu, să veniţi mereu înfometaţi la acest izvor de viaţă care este Sfânta Euharistie şi dacă cuvintele mele nu au reuşit să vă adoarmă, să dea Domnul să nu aveţi niciodată odihnă până când nu veţi fi cu adevărat cristofori, purtători de Cristos, creştini profund euharistici care-l poartă în gândul, cuvântul şi viaţa lor pe Cristos, cu trupul şi sângele, sufletul şi dumnezeirea sa. Ceea ce-mi doresc şi mie! Amin.

 

* * *

 

Undeva-n Balcani… Omul euharistic

Autor: pr. Ştefan Ciubotaru
Copyright: Predici.cnet.ro

Undeva-n Balcani, unde fetele se dau în vânt după ruj cu particule de aur de 24 de carate, unde băieţii se tunează cu deodorant antiperspirant cu molecule de argint, unde părinţii spun că suntem o mare familie, că ne-avem ca fraţii, dar la probleme, ştim bine, fugim unii de alţii…, unde avem multe biserici, că păcătuim cam des…

Aici şi acum dorinţa noastră, dorinţa poporului creştin este de a ne manifesta credinţa în Trupul şi Sângele Mântuitorului şi mai ales de a propune şi altora, măcar o dată pe an, să-l privească, să stea faţă-n faţă cu el, să-şi întâlnească ochii, să-şi atingă inimile.

Undeva-n Balcani: – Fată, da soarele ala cu pâiniţa aia în mijloc e din aur? – Da, fată. – Vai, nu pot să cred, cât ruj cu particule de aur ar ieşi… Altundeva, tot în Balcani: – Frate, da cutia aia din care iese fum e din argint? – Cred că da… – Tu îţi dai seama câte molecule de argint sunt acolo? – Cum, din acelea de care conţine şi sprayul tău!?

Acesta nu este în niciun caz omul euharistic. Şi sunt şanse mari nici să nu fie vreodată. Omul euharistic nu este aşa! Omul euharistic nu se comportă în acest fel! Omul euharistic nu gândeşte astfel!

Cum este Omul euharistic? Poate el să existe şi undeva în Balcani? Poate el să fie azi, aici şi acum? Cum îl recunosc? Ce însuşiri are Omul euharistic? Ce trebuie să faci ca să devii om euharistic?

Încercăm să dăm un răspuns la aceste întrebări referindu-ne în primul rând la lecturile pe care le-am proclamat la această Liturghie. La prima vedere cu uşurinţă se poate observa că apare de mai multe ori cuvântul sânge decât cuvântul trup. Vom rămâne aşadar la raportul care există între Omul euharistic şi sângele Mântuitorului. Asta datorită constatării de mai sus, dar şi datorită promisiunii pe care am făcut-o unui preot care a ţinut o predică de Trupul şi Sângele Domnului şi a vorbit (aproape) numai despre Trupul Domnului şi foarte puţin despre Sângele Domnului. Eu am promis că o să fac invers.

Să începem. Pentru început omul euharistic este un om al Duhului. De ce? Poate pentru că şi sângele euharistic este tot un rod al lucrării Duhului Sfânt. El este cel care face posibil ca din câteva picături de apă amestecate cu vin să bem sângele Mântuitorului. Mai mult decât atât: Duhul face ca acest sânge să şi curgă prin venele noastre. Şi mai face ca el să nu întreţină doar viaţa, dar şi mântuirea. Nu în ultimul rând, tot Duhul prin sângele euharistic, prin potirul mântuirii potoleşte setea după tot ceea ce înseamnă sens, motivaţie şi rost de a trăi (undeva-n Balcani).

Omul euharistic mai este şi un om al păcii. Nu este vorba de lipsa războiului. Un om al păcii, al păcii interioare, care într-un anumit fel este şi lipsă a războiului, dar este mai ales luptă, luptă interioară, trântă cu duşmanii interiori, efort, străduinţă pentru a învinge o greutate. Pacea omului euharistic, pacea interioară, este sorbită odată cu sângele euharistic, cel din care, după cum găsim şi în prima prefaţă comună, izvorăşte adevărata pace.

Omul euharistic este şi un om care se varsă. Să privim sângele: el curge, se varsă, se dăruieşte mereu. Tainic e sângele. Cu a lui curgere, cu a lui vărsare pentru noi şi pentru mulţi. Spre iertarea păcatelor. De asemeni, cu a lui dăruire, generos: există doar pentru a-i sluji pe ceilalţi, a-i curăţa şi a-i înviora.

Trăia în Georgia un om foarte bătrân. Într-o zi a mers într-un cimitir ca să-şi aleagă un mormânt şi a putut vedea câteva pietre funerare cam ciudate pe care se putea citi: “Aici zace Boris, care a trăit douăsprezece minute”; “Ekaterina, care a trăit o oră şi două minute”…

Bătrânul vizită întregul cimitir şi văzu doar epitafuri care atribuiau puţine ore sau minute de viaţă. Surprins, se apropie de îngrijitorul cimitirului şi îl întrebă:

- Tovarăşe, cimitirul acesta este cumva un cimitir de copii?

- Nu – răspunse omul. Este un cimitir special. Măsurăm vieţile răposaţilor în funcţie de binele pe care l-au făcut celorlalţi. Unii au trăit mult timp, însă au dat puţin din el celorlalţi.

Există zile pline, folosite la maximum şi zile goale, pierdute. Şi există, de asemenea, vieţi pline şi vieţi goale, sterile. Ceea ce umple o viaţă, ceea ce face o viaţă să fie euharistică este iubirea faţă de Dumnezeu şi slujirea celorlalţi.

În cartea Înţelepciunii este lăudat Omul euharistic: atingând îndată perfecţiunea, a umplut mulţi ani (Înţ 4,13). O temă bună pentru examenul de conştiinţă: ce calitate au zilele mele? ce “epitaf” merit astăzi? Epitaful Omul euharistic: pentru voi şi pentru mulţi s-a vărsat.

Omul euharistic, nu în cele din urmă, este şi un om adevărat. Adevăratul om este Omul euharistic. Om adevărat în primul rând pentru că nu este “da” şi “nu” în acelaşi timp. Sângele euharistic este cel care conduce (la) şi obţine coerenţă. Om adevărat şi pentru că nu vede totul ca pe o competiţie. Omul euharistic cu ajutorul sângelui euharistic se ţine departe de tot felul de întreceri şi mai ales de “competiţiile” care pe care. El nu vrea să fie primul om, dar vrea mereu să fie mai om.

Undeva-n Balcani este posibil, chiar şi aici, să-l întâlnim pe omul euharistic atâta timp cât cei care vieţuiesc pe aceste meleaguri vor fi însetaţi şi înfometaţi după sângele şi trupul euharistic şi mai ales dacă nu vor uita că atât trupul, cât mai ales sângele nu ar ajunge la ei fără Inima dulce a Omului-Dumnezeu care bate pentru toţi cei în pieptul cărora arde iubirea-i mereu.

 

* * *

 

Trupul şi Sângele Domnului (lectio divina)

Autor: FSC
Copyright: FSC

TEXTUL BIBLIC: Marcu 14,12-16.22-25

O cină de neuitat

12 În prima zi a sărbătorii Azimelor, când era sacrificat mielul pascal, ucenicii l-au întrebat pe Isus:

- Unde vrei să mergem să-ţi pregătim masa de Paşti?

13-14 Isus a trimis doi dintre ucenicii săi zicându-le:

- Mergeţi în cetate: acolo vă va ieşi în cale un om purtând un urcior cu apă; mergeţi pe urma lui şi unde va intra spuneţi stăpânului casei: “Învăţătorul ne-a trimis să te întrebăm: unde este o sală unde aş putea să iau masa împreună cu ucenicii mei?” 15 Şi el vă va arăta o încăpere mare, la etaj, cu masa gata aşternută. Acolo să ne pregătiţi.

16 Ucenicii au plecat şi, ajungând în cetate, totul s-a petrecut după cum li se spusese. Acolo au pregătit masa de Paşti.

22 În timp ce stătea la masă, Isus a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o lor, zicând:

«Luaţi, acesta este trupul meu».

23 Apoi luând paharul şi, mulţumind, l-a dat lor şi au băut din el toţi. 24 El le-a zis:

«Acesta este sângele meu, sângele noului legământ vărsat pentru voi toţi. 25 Adevăr, adevăr vă spun: nu voi mai bea din rodul viţei de vie până în ziua în care voi bea un vin nou în împărăţia lui Dumnezeu».

26 După ce au cântat psalmii de mulţumire, au plecat spre Muntele Măslinilor.

1 – LECTURA

Ce spune textul?

Piste pentru lectură

Dragi prieteni:

În această zi, liturgia Bisericii celebrează Solemnitatea Corpus Christi, adică amintirea specială a prezenţei reale a lui Isus în Pâinea şi Vinul consacrate.

Nu toate tradiţiile creştine trăiesc acest mister în acelaşi mod. Aici propunem câteva reflecţii care pornesc de la o privire conformă Bisericii catolice.

Anul acesta, cu textul din Mc 14, ne revelează misterul Euharistiei în cadrul Pătimirii Domnului. Textul este scurtat. O primă parte, versetele 12-16, ne relatează pregătirile pentru Cina Pascală. După aceea sunt omise versetele 17-21 unde se relatează trădarea lui Iuda. Este reluată relatarea în versetele 22-25 unde este descrisă instituirea Euharistiei.

În această relatare apar diferite elemente pe care este util să le explicăm pe scurt:

- Versetul 12 face referinţă la sacrificiu. Acesta era un element foarte obişnuit în credinţa din vechea alianţă. Era oferirea rituală a unui miel pe care-l sacrifica fiecare familie. Sacrificiul este un “cadou” care i se face lui Dumnezeu aşteptând să se primească de la El harul şi binecuvântarea sa.

- Comunitatea creştină avea să înţeleagă că în spatele acestui miel sacrificat este însuşi Isus, Dumnezeu, Domn şi Mesia, oferind propriul său Trup şi Sânge.

- Isus vrea ca acest Paşte aşa de special să se pregătească aşa cum se cuvine, cu toate detaliile pe care le stabileşte legea şi tradiţia strămoşilor.

- Era obişnuit ca fiecare familie să se adune pentru a mânca în formă rituală mielul care a fost sacrificat în Templul din Ierusalim. Isus care este capul acestei noi familii decide să mănânce mielul împreună cu cei doisprezece apostoli ai săi.

- Însă Cina Pascală iudaică se transformă într-un nou rit: Isus însuşi este Mielul care luând pâinea şi paharul rosteşte binecuvântarea dintr-o nouă perspectivă.

- Pâinea reprezintă în mod simbolic tot ceea ce are nevoie omul pentru a trăi. Este semn al alimentului, a ceea ce este necesar pentru om în drumul său istoric. În această Cină este remarcată în mod clar identificarea Pâinii cu Trupul lui Cristos.

- Ucenicii înţeleg că în pâine se dăruieşte însuşi Isus. Toţi cei care mănâncă din această pâine vor intra în comuniune cu El.

- Vinul simbolizează sărbătoarea şi veselia. Pâinea reprezintă ceea ce este necesar; vinul reprezintă ceea ce este gratuit. Pentru concepţia semită în general în sânge se află viaţa, pentru aceasta se înţelege în acest episod că Isus îşi oferă viaţa. Literalmente relatarea spune sânge “vărsat” făcând referinţă la viitoarea moarte pe care Isus o va îndura pentru toţi.

Pentru a ţine cont: În Noul Testament avem patru relatări ale instituirii Euharistiei: în cele trei evanghelii sinoptice (Mt, Mc şi Lc) şi în sfântul Paul în 1Cor 11,23-25.

Alte texte biblice pentru a confrunta: Mt 26,17-19.26-29; Lc 22,7-13.15-20.

Pentru a continua aprofundarea acestor teme se poate vedea într-un dicţionar biblic cuvântul “Cină”.

Întrebări pentru lectură

- Ce se făcea în sărbătoarea Azimelor?

- Ce-l întreabă ucenicii pe Isus în ziua sărbătorii?

- Ce le spune Isus?

- Ce trebuie să facă ucenicii?

- Pentru ce Isus acordă atâta atenţie celebrării acestei sărbători?

- În definitiv, ce fac ucenicii?

- Ce face Isus atunci când stăteau la masă?

- Ce spune?

- Ce simbolizează pâinea?

- Ce simbolizează vinul?

- Cum se termină relatarea?

2 – MEDITAŢIA

Ce-mi spune? Ce ne spune?

Întrebări pentru meditaţie

- Cum celebrez sărbătorile credinţei mele?

- Le acord timpul cuvenit, mă concentrez?

- Am grijă de detalii pentru ca să fie demnă celebrarea şi să semnifice tot ceea ce vrea să celebreze?

- Ce sens are pentru mine astăzi a celebra Paştele creştin?

- Ce impact are în viaţa mea faptul că Isus mi se revelează ca Pâine pentru a mă hrăni pe drumul meu?

- Ce înseamnă pentru mine că Isus este vin care înveseleşte inima mea în mod gratuit?

- Ce repercusiune are în viaţa mea spirituală faptul că Isus îşi varsă sângele pentru a mă mântui?

- Cum trăiesc celebrarea Liturghiei în fiecare duminică?

- Este realmente o sărbătoare în care mă întâlnesc cu Cristos care m-a iubit şi s-a dat pentru mine, aşa cum ne spune sfântul Paul?

3 – RUGĂCIUNEA

Ce-i spun? Ce-i spunem?

Pentru rugăciune vom folosi câteva reflecţii ale Slujitorului lui Dumnezeu, Ioan Paul al II-lea: Mane nobiscum Domine, 18

Îndeosebi este necesară, atât în celebrarea Liturghiei, cât şi în cultul euharistic din afara Liturghiei, să se cultive conştiinţa vie a prezenţei reale a lui Cristos, având grijă de a o mărturisi cu tonul vocii, cu gesturile, cu mişcările, cu întregul ansamblu al comportamentului. În acest sens, normele amintesc – şi eu însumi am avut recent ocazia să reafirm – importanţa care trebuie dată momentelor de tăcere atât în celebrare, cât şi în adoraţia euharistică. Într-un cuvânt, este necesar ca întregul mod de a trata Euharistia de către slujitori şi de către credincioşi să fie marcat de un respect extrem. Prezenţa lui Isus în tabernacol trebuie să constituie un pol de atracţie pentru un număr tot mai mare de suflete îndrăgostite de el, capabile să stea îndelung să-i asculte glasul şi aproape să-i simtă palpitaţiile inimii. “Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul!” (Ps 33 [34],9).

Aceste reflecţii ne ajută să mărim evlavia noastră euharistică, măcar în perspectiva modul de a o trăi în credinţa Bisericii catolice.

4 – CONTEMPLAŢIA

Cum interiorizez mesajul? Cum interiorizăm mesajul?

Pentru a reafirma credinţa noastră în prezenţa reală a lui Isus în Pâinea euharistică, vă propun să repetaţi foarte rar frazele rostite de Domnul asupra Pâinii:

- Luaţi, acesta este trupul meu…

- Luaţi, acesta este trupul meu…

Trebuie să “savurăm” aceste cuvinte ale Domnului care continuă şi astăzi să se ofere pentru noi la fiecare celebrare a Euharistiei.

5 – ACŢIUNEA

La ce mă angajez? La ce ne angajăm?

Propunere personală

- Caută să măreşti evlavia euharistică prin celebrarea Liturghiei, prin comuniunea cu fraţii şi prin adoraţia Preasfântului Sacrament.

Propunere comunitară

- Cu mult respect şi spirit cordial, să vă apropiaţi de fraţii de alte confesiuni pentru a-i întreba cum trăiesc şi cum înţeleg ei în credinţa lor prezenţa lui Isus în Pâine şi Vin.