Predici

(tipareste predicile)

 

Preasfântul Trup şi Sânge
Anul A (B, C)
Lecturi:
Deuteronom 8,2-3.14-16
1Corinteni 10,16-17
Ioan 6,51-58

Ioan 6,51-58

În acel timp, Isus a spus mulţimii: “Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta va trăi în veci; iar pâinea pe care o voi da eu pentru viaţa lumii este trupul meu”. Iudeii se certau zicând: “Cum poate acesta să ne dea trupul să-l mâncăm?” Isus le-a zis: “Adevăr, adevăr vă spun: dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi nu beţi sângele lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţa veşnică şi eu îl voi învia în ziua de apoi. Trupul meu cu adevărat este mâncare şi sângele meu cu adevărat băutură. Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi eu rămân în el. Precum m-a trimis pe mine Tatăl cel viu şi eu trăiesc prin Tatăl, la fel şi cel care mă va mânca pe mine va trăi prin mine. Aceasta este pâinea care coboară din cer, nu ca aceea din care au mâncat părinţii voştri. Ei au murit; cine mănâncă din această pâine va trăi în veci”. Acestea le-a zis pe când învăţa în sinagoga din Cafarnaum.

 

Autori

pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC 2
pr. Anton Iştoc
pr. Alessandro Pronzato
pr. Şerban Tarciziu
pr. Felician Tiba
volum colectiv ITRC

 

* * *

 

Pâinea cea vie

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Biserica, în fiecare zi a anului, celebrează taina Euharistiei; o oferă lui Dumnezeu ca jertfă de laudă, o dă credincioşilor ca hrană şi o păstrează în tabernacol drept centrul spiritualităţii noastre de fiecare clipă. Din aceste motive, solemnitatea de azi nu este atât amintirea instituirii ei ca sacrament, cât mai ales celebrarea unui mister viu şi actual (Intimità divina).

Fiecare celebrare euharistică înseamnă o victorie zilnică, iar toate împreună trec pe sub arcul de triumf al trupului şi sângelui celui Înviat din morţi, actualizând prezenţa sa divină în om până la sfârşitul lumii (cf. Mt 28,20).

În ce constă această victorie zilnică?

Grija deosebită a lui Moise (lectura I-a) era de a ţine trează conştiinţa poporului asupra minunilor săvârşite de Dumnezeu şi mai ales de mana minunată, ca să rămână credincios. Poporul israelit voia ca Iahve să-i înţeleagă suferinţele fizice şi cerinţele materiale, crezând că, având tot belşugul, se va îndrepta mai uşor spre cunoaşterea lui Dumnezeu şi păzirea poruncilor sale. Pe de altă parte, Dumnezeu voia ca poporul să-i înţeleagă programul său spiritual, că omul nu trăieşte numai cu pâine, iar satisfacerea trebuinţelor pământeşti, temporale, nu duce la cunoaşterea celor veşnice, ci din contra, satisfăcând mai întâi cerinţele sufleteşti, trupul nu mai are trebuinţe deosebite. Pentru a-i aduce la această convingere, Dumnezeu le-a dat mana. Se satură şi de ea, deşi avea în sine orice plăcere, şi vor murmura din nou.

Superioritatea Euharistiei faţă de mană a fost pusă în evidenţă de Isus în timpul vieţii sale pământeşti şi azi Biserica îi continuă acţiunea. Biserica, asemenea lui Moise, ne reaminteşte prin solemnitatea de azi de pâinea şi vinul pe care nici Moise şi nici profeţii nu le-au cunoscut, că ne sunt date spre a ne mări foamea şi setea după infinit, după viaţa veşnică. Dacă Euharistia ar fi numai pentru suflet, ar fi suficientă adoraţia ei, dar, fiind şi hrană necesară învierii trupului, este necesar ca Euharistia să fie mâncare şi băutură, ca să întipărească şi în trup viaţa cea nouă şi dorinţa după viaţa veşnică, să primească germenul învierii. Este ştiut că total numai Dumnezeu poate mulţumi inima omului, dar înţelegem necesitatea celebrării zilnice a Euharistiei? Este victoria zilnică asupra morţii.

Euharistia este definită drept Misterul credinţei (LR) şi ne ajută să intrăm zilnic în misterul Preasfintei Treimi, spre a stabili o intimitate cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Ajungându-se la dorinţa vieţii veşnice şi a fericirii totale în Dumnezeu, mai departe se pune problema înfăptuirii ei. Sfântul apostol Paul ne arată calea (lectura a II-a): prin binecuvântarea unui potir şi frângerea unei pâini, prin care se intră în misterul lui Cristos şi prin el în misterul Tatălui şi al Duhului Sfânt, spunând: Dacă mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul meu, Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi lăcaş (templul Duhului Sfânt) la el vom face (In 14,23). În această intimitate se află toată fericirea sufletului credincios.

Euharistia este definită ca jertfă neînsângerată a crucii. Devenind hrană, jertfa ne face părtaşi ai vieţii divine, fiindcă atât la jertfele evreilor cât şi la cele ale păgânilor, era credinţa că zeul, respectiv Iahve la evrei, mânca din aceeaşi jertfă care îi era oferită, împreună cu cei care i-o ofereau şi astfel jertfa ca hrană dădea tuturor aceeaşi viaţă. Se spune că omul este ceea ce mănâncă (Feuerbach), numai că Euharistia pe care o mâncăm este mâncată deja de Dumnezeu în momentul în care dispare substanţa pâinii şi a vinului şi apare substanţa trupului şi sângelui lui Cristos care are menirea să ne asimileze pe noi, dându-ne o viaţă nouă şi încadrându-ne în trupul mistic, asigurându-ne viaţa veşnică, biruinţa totală asupra morţii.

Cu toate că Euharistia ne asimilează, caracteristic mai este faptul că la masă se leagă cele mai multe prietenii, deoarece vinul dezleagă limbile şi bucuria de a fi împreună cu cei care mâncăm dezleagă inimile. De obicei la nunţi, la cumetrii, la diverse întruniri cu caracter sărbătoresc şi chiar la praznice pentru răposaţi, oamenii sunt mai deschişi, mai darnici şi mai receptivi. Fiecare comesean vesel, mulţumit, fericit oferă vecinului său un pahar cu vin, o felie de pâine etc. Darul ne leagă pe unii de alţii, ne deschide spre înţelegerea altora şi ne leagă pe toţi de Dumnezeu, aşa cum boabele de grâu se leagă şi formează pâinea şi bobiţele din struguri îşi unesc mustul şi formează vinul.

Ceea ce a împlinit trupul (soma), adică totalitatea fiinţei umane a lui Cristos pe pământ în serviciul divin şi uman, aceea trebuie să împlinească Biserica şi fiecare membru al ei în parte. Isus a fost pe pământ în serviciul divin ca revelator, adorator, jertfă, cult etc. Acelaşi lucru trebuie avut în vedere la împărtăşirea cu trupul său. Ceea ce a împlinit pe pământ în slujba oamenilor – învăţătură, hrană, vindecare, salvare, minuni etc. acelaşi lucru trebuie avut în vedere la împărtăşirea cu trupul său. Nu numai Biserica, dar şi fiecare creştin în parte, trebuie să devină obiect revelator (cf. In 13,35); adorator (cf. In 4,23); jertfitor (Evr 13,15; 1Pt 2,5); învăţător (cf. Mt 5,19); vindecător (cf. Mc 16,18) etc.

Sfinţi şi sfinte au trăit ani şi zeci de ani hrănindu-se numai cu sfânta Împărtăşanie. Tereza Neumann a trăit peste douăzeci de ani numai cu sfânta Împărtăşanie; Ecaterina Emerich, doisprezece ani; Angela de Foligno, doisprezece ani; Nicolae Flüe, nouăsprezece ani; sfânta Lidvina, doi ani etc. Primii creştini au împărtăşit lumea păgână cu trupul şi sângele lor vărsat pentru Cristos. Din acest motiv se spune că sângele martirilor, sămânţa creştinilor.

Ceea ce mai caracterizează Euharistia ca jertfă este iubirea divină care ne scuteşte de alte jertfe costisitoare. În Vechiul Testament citim despre o mulţime de jertfe care se cereau de la evrei: arderi de tot (cf. Lev 1,2-3; de mâncare (cf. Lev 2,1; de împăcare

(cf. Lev 3,1; pentru păcat (cf. Lev 4,3) un viţel fără meteahnă, chiar dacă păcatul a fost săvârşit din neştiinţă; pentru vinovăţie (cf. Lev 6,6) un berbec fără meteahnă; pentru jertfă de ispăşire, de împăcare (cf. Lev 16,3) un viţel şi un berbec etc. Pe când în Noul Testament ni se cere să primim jertfa lui Cristos de pe cruce ca pe cea mai mare laudă, mulţumire ce se aduce lui Dumnezeu; ea mijloceşte şi ispăşeşte pentru întreaga lume. Cu toate acestea mulţi rămân indiferenţi faţă de această iubire şi o iau în seamă doar la Paşte sau la Crăciun şi, nu rareori, pentru a da doar un plus de poezie vieţii. Şi chiar dintre cei care se împărtăşesc mai des, câţi o fac în spirit evanghelic, de jertfă? Faptul următor s-a petrecut la Sinaia în anul 1977, în timpul exerciţiilor spirituale pentru preoţi. La sfânta Liturghie de încheiere, a venit la împărtăşanie un tânăr necatolic, pe care parohul îl cunoştea şi nu i-a dat sfânta Taină. Tânărul s-a supărat şi l-a lovit peste mână, împrăştiind sfintele Ostii, apoi s-a repezit să ia sfânta Taină din tabernacol. Împiedicat, s-a întors să fugă din biserică, lovind pe cei care îi stăteau în cale. Parohul ne-a explicat că acel tânăr l-a întrebat într-o zi despre Euharistie şi, aflând că este Taina care ne dă o viaţă nouă, că acei care se împărtăşesc vor deveni în viaţa veşnică asemenea îngerilor, el a spus: Dacă aşa stau lucrurile, atunci se merită ca sfânta Împărtăşanie să fie furată, dacă nu ţi se dă. Şi el a voit, probabil, să-l răpească pe Dătătorul vieţii veşnice. O fi fost el nebun, după cum susţineau unii, dar era logic. Mulţi suntem chemaţi să-l primim, ba chiar ni se porunceşte să-l primim în timpul Paştelui, şi câţi ascultăm?

Sfânta Euharistie este dar ceresc; ea ne dă siguranţa victoriei asupra morţii. Nu se cuvine să facem sărbătoare?

Doamne Isuse Cristoase, om şi Dumnezeu ascuns în sfânta Taină a altarului, ajută-ne ca, ori de câte ori ne împărtăşim sau participăm la rugăciunile liturgice ale Bisericii, să devenim noi înşine hrană: unora drept credinţă, altora drept speranţă, dar pentru toţi iubire care face sărbătoare; celor săraci să le fim ajutor, celor bolnavi să le fim medicament, celor bătrâni sprijin, celor ce mor viatic. Amin.

 

* * *

 

Solemnitatea Preasfântului Trup şi Sânge al lui Cristos

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

“Cine mănâncă Trupul meu şi bea Sângele meu rămâne în mine şi eu în el” (In 6,56).

Cunoaştem faptul că anul liturgic i-a dedicat deja Euharistiei seara şi noaptea din Joia Sfântă. Euharistia este “izvorul şi apogeul întregii vieţi creştine” (LG 11), inima oricărei activităţi ecleziale. Iată pentru ce, sfânta Biserică, în Solemnitatea Preasfântului Trup şi Sânge al lui Cristos, ne aduce iarăşi în centrul atenţiei şi al evlaviei noastre creştine, această Taină sublimă şi ne îndeamnă să reflectăm, într-un mod particular, asupra marelui şi adâncului mister Euharistic. Aşadar, o a doua zi consacrată într-un mod aparte sărbătoririi, venerării, recunoştinţei, din partea noastră, pentru acest mare Dar al iubirii divine faţă de noi.

Unde îşi are originea şi care este sensul solemnităţii de astăzi? Sub imboldul dezvoltării tot mai mari a reflecţiei teologice asupra prezenţei reale a lui Cristos în speciile euharistice consacrate, dar şi a amploarei pe care o luase devoţiunea euharistică populară, Papa Urban al IV-lea a dispus ca sărbătoarea, care se celebra deja în anul 1246 în dieceza de Liège, să se extindă la toată lumea catolică. Obiectul acestei celebrări este foarte bine rezumat de prefaţa Liturghiei de astăzi: “Cristos, la Cina sa de pe Urmă împreună cu apostolii, voind să perpetueze în veac jertfa crucii mântuitoare, s-a oferit Ţie Miel fără pată, Jertfă bine plăcută a laudei desăvârşite. Hrănindu-i cu această Taină vrednică de închinare, Tu Doamne, îi sfinţeşti pe credincioşii tăi, pentru ca neamul omenesc, care trăieşte pe acelaşi pământ, să fie luminat de aceeaşi credinţă şi să fie unit de aceeaşi iubire” (Prefaţa Euharistică II).

Acesta este misterul pe care îl celebrăm astăzi, taina Sfintei Euharistii, în care ni se revelează culmea iubirii Sfintei Treimi faţă de oameni, perpetuarea sacrificiului crucii în timpul Bisericii, memorialul prezenţei reale şi răscumpărătoare a lui Cristos sub speciile euharistice ale pâinii şi vinului, ca “pâine vie coborâtă din cer” (In 6,51) spre viaţa veşnică a celor credincioşi care se împărtăşesc din ea; pentru că, “cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţa veşnică” (In 6,54) – ne asigură Cristos în fragmentul din Evanghelia după sfântul Ioan. Multe sunt denumirile cu care reflecţia teologică a încercat să definească, de-a lungul timpurilor, Sfânta Euharistie. A fost numită: frângerea Pâinii, adunare euharistică, memorialul pătimirii şi învierii Domnului, sfânta Jertfă, sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, Sfânta Misă etc. (cf. CBC 1328-1332). În lumina textelor liturgiei cuvântului de astăzi, în centrul cărora este “Cristos ca pâine a vieţii”, a vieţii care nu moare niciodată, să reflectăm puţin asupra Euharistiei, mai ales ca “Cină a Domnului”, ca “Împărtăşanie”, ca principiu şi izvor de comuniune între Dumnezeu şi noi, şi între noi, în trupul şi sângele Fiului său, din care participăm hrănindu-ne la aceeaşi Masă Euharistică.

În prima lectură, luată din cartea Deuteronomului, vedem cum Moise îndeamnă cu insistenţă poporul israelit, în ciuda tuturor pericolelor şi lipsurilor pe care le experimentează de-a lungul peregrinării sale prin deşert în drum spre Ţara Promisă, să nu uite de Domnul Dumnezeul său care l-a “făcut să iasă din ţara Egiptului” (Dt 8,14) şi care acum îi dăruieşte şi îl hrăneşte cu mană, în chip miraculos trimisă din cer, şi-l susţine tainic în încercările prin care trece. Redactorului cărţii Deuteronomului, viaţa în deşert, în cei 40 de ani de exod, îi apare ca o încercare la care Iahve îşi supune poporul ales pentru a-i pune la probă fidelitatea faţă de alianţa de pe Sinai, a cărei pecete o constituia Decalogul. Avem în acest comportament al lui Iahve faţă de poporul său o adevărată pedagogie divină: îl face să simtă lipsurile, îl “umileşte”, dar tot el intervine şi-l menţine în existenţă, voind să-l facă să înţeleagă că supravieţuirea nu e legată atât de factorul material, reprezentat aici de mană, cât mai ales de intervenţia Cuvântului viu şi vivificant al lui Iahve, de observarea voinţei sale, manifestată în “cele zece porunci”. Simbolismul manei, această mâncare ca un fel de grindină care cădea pe pământ, şi cu care Dumnezeu a hrănit poporul israelit timp de 40 de ani în pustiu, a cunoscut în progresul Revelaţiei un continuu proces de spiritualizare, ajungând să fie considerată tipul Cuvântului lui Dumnezeu, care dă viaţă (cf. Înţ 16,20.25-26), şi chiar hrana erei mesianice, pe care Mesia o va dărui din nou omenirii, după cum Moise a oferit hrană Israelului în pustiu (cf. E. FERENŢ, Euharistia, 36-37). Isus însuşi recurge la această imagine a manei atunci când făgăduieşte instituirea Sfintei Euharistii, recunoscând însă în ea doar o prefigurare a tainicei hrane pe care avea să o instituie în seara Cinei de Taină. Diferenţa dintre aceste două tipuri de hrană, de esenţă şi de efect, este afirmată în mod clar de Isus: “Eu sunt pâinea vieţii, spune Isus, eu sunt pâinea vie, coborâtă din cer. Părinţii voştri, în deşert, au mâncat mana şi au murit… dar pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viaţa lumii… cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţa veşnică” (In 6,48.51.49.54).

Consecvent stilului său, în capitolul şase al evangheliei care-i poartă numele, evanghelistul Ioan, supranumit teologul, reuneşte fapte şi învăţături propuse de Isus cu ocazii diferite, cu scopul de a ne da o adevărată cateheză euharistică, cateheză care reprezintă “o profundă teologie apostolică despre Euharistie” (E. FERENŢ, Euharistia, 63). Primele 21 de versete ale acestui capitol şase sunt ca o pregătire a ceea ce urmează în continuare, marele discurs euharistic, sau marele discurs despre “Pâinea vieţii” ţinut de Isus în sinagoga din Cafarnaum. Aşadar, fragmentul proclamat în evanghelia de astăzi este aşezat de Ioan după relatarea minunii înmulţirii pâinilor şi după apariţia miraculoasă a lui Isus ucenicilor săi, mergând pe apă. Avem aici două adevărate “semne” săvârşite de Isus în vederea instituirii Euharistiei, deoarece el cunoştea greutatea pe care o întâmpinau iudeii care îl ascultau, şi chiar apostolii, în a crede originii divine a Persoanei şi a misiunii sale. Ştia şi faptul că vor rămâne pur şi simplu scandalizaţi când avea să instituie Sfânta Euharistie: “Cum poate acesta să ne dea carnea sa să o mâncăm?” (In 6,52) Tocmai de aceea înmulţeşte pâinile, hrănind cei 5000 mii de oameni, şi umblă pe apă, pentru a declanşa în sufletele auditoriului său credinţa, în primul rând, în persoana sa, în lucrarea şi în misiunea sa, care este de a face nu voinţa sa, dar voinţa aceluia care l-a trimis: “Iar voia celui care m-a trimis este să nu pierd nimic din ceea ce mi-a fost dat” (In 6,39).

Într-adevăr, credinţa în misterul întrupării Cuvântului şi în acela al Euharistiei, care sunt intim unite şi inseparabile, a reprezentat pentru iudeii de ieri, contemporani lui Isus, dar este încă şi pentru mulţi creştini de astăzi, piatra de poticnire în aderarea lor cu toată credinţa la mesajul lui Cristos. E necesară credinţa în Cuvânt, mai înainte de a ne apropia de comuniunea sacramentală Euharistică. În Sfânta Euharistie Isus a vrut să permanentizeze o prezenţă şi o lucrare: prezenţa – odinioară vizibilă – a Cuvântului lui Dumnezeu întrupat, şi lucrarea răscumpărării noastre săvârşită de Cristos prin toate misterele cărnii sale, dar înfăptuită în mod sublim pe Calvar, prin pătimirile sale şi prin jertfa crucii în care, manifestând maxima sa ascultare faţă de voinţa Tatălui, ne-a dezvăluit nouă culmea iubirii lui Dumnezeu faţă de noi. Euharistia este cel mai frumos dialog de iubire, de iubire sacrificală, dintre Dumnezeu şi om: Dumnezeu ni se dă nouă şi noi ne oferim lui Dumnezeu. Unicul sacrificiu al crucii oferit în mod sângeros, o singură dată, de Cristos Tatălui “pentru viaţa lumii” (In 6,33), în celebrarea euharistică, este reactualizat, este adus în prezent, în mod real dar nesângeros, ascuns sub speciile consacrate ale pâinii şi vinului, pentru a hrăni şi a face să crească sâmburele vieţii veşnice sădit de Dumnezeu în noi la botez.

Acesta este adevărul de credinţă pe care îl proclamăm şi pe care suntem invitaţi să ni-l însuşim mai intim astăzi: “Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi eu în el” (In 6,56), rămânerea lui Cristos în cel care-l primeşte, în acela care îl “mănâncă” cu credinţă şi în mod demn în Sfânta Împărtăşanie, şi a acestuia în Cristos. Această comuniune cu Dumnezeu şi a oamenilor între ei, pe care o realizează, astfel, Euharistia, este subliniată de sfântul Paul în a doua lectură: participând la binecuvântarea cupei cu vin şi la frângerea pâinii, devenim părtaşi ai comuniunii cu Trupul şi Sângele lui Cristos. Şi, deşi mulţi, pentru că toţi participăm la unica pâine a lui Cristos, nu formăm decât un singur trup, învaţă apostolul Paul (cf. 1Cor 10,17). Aici este misterul profund al Bisericii: Euharistia naşte Biserica; unitatea, creşterea şi sfinţirea ei se produc şi se menţin în jurul Cuvântului lui Dumnezeu şi al Mesei Euharistice.

Unui discipol al său, care obiecta că nu simte nevoia de “a se împărtăşi”, sfântul Augustin îi dădu un răspuns care a devenit apoi faimos: “Dumnezeu, deşi fiind foarte înţelept, nu a ştiut să ne dea nimic mai util decât Euharistia; deşi fiind foarte puternic, nu a putut să ne dea nimic mai bun decât Euharistia; deşi fiind foarte bogat, nu a găsit să ne dea un dar mai preţios decât Euharistia… Şi tu, care eşti ignorant, neputincios şi foarte sărac, pretinzi să facă mai puţin?” (sfântul Augustin, Confessiones). Discipolul s-a dat învins şi, de atunci înainte, nu a scăpat nici o ocazie de a se hrăni cu “alimentul celor puternici”, al celor puternici prin roadele pe care Euharistia le produce în ei.

Aceasta să fie pe viitor şi atitudinea noastră în faţa Euharistiei: recunoscând neputinţa şi “sărăcia” minţii noastre în a cuprinde o Taină atât de mare, să-l rugăm pe Cristos să ne ajute cu harul său, ca să înlăturăm de pe ochii credinţei noastre vălul ignoranţei, pentru a-l putea recunoaşte şi pentru a simţi nevoia de a ne apropia cât mai des de el în Euharistie. De altfel, un moment specific al sărbătorii de astăzi îl constituie procesiunea publică cu Preasfântul Sacrament. Adorându-l în mod public pe Isus Euharisticul, Biserica nu face nici paradă, nici – pur şi simplu – un “act de solidaritate” cu Cristos; să fie acest gest de adoraţie expresia credinţei noastre vii în Euharistie şi a dorinţei noastre de a trăi tot mai intens din ea! Atunci vom putea răspândi şi în jurul nostru această trăire, atunci va creşte gradul de intimitate al unirii noastre cu Dumnezeu şi ne va fi, Euharistia, chezăşie sigură a gloriei viitoare şi veşnice din ceruri.

Gabriel Budulai

 

* * *

 

Presfântul Trup şi Sânge al lui Cristos

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

- Şi sărbătoarea “Corpus Domini”, ca şi cea a Preasfintei Treimi, este o moştenire medievală: de fapt, a fost “inventată” în secolul al XIII-lea şi a rămas caracterizată mai ales de procesiunea cu Preasfântul Sacrament, care a cunoscut – până nu de mult – un mare grad de popularitate.

Astăzi lucrurile s-au schimbat un pic. Se priveşte la Euharistie într-un alt mod, mai apropiat de spiritul şi practica Bisericii din vechime. Este celebrarea Euharistiei care “constituie centrul întregii vieţi creştine pentru Biserica universală, pentru cea locală şi pentru fiecare credincios” (Principii şi norme pentru folosirea Misalului Roman n.1). Susnumita celebrare ritmează viaţa comunităţilor creştine, încă din epoca apostolică, în fiecare duminică; şi cea mai bună formă de “cult” euharistic consistă în participarea fidelă, conştientă şi responsabilă la Liturghia duminicală.

– Aceasta nu împiedică faptul ca în această sărbătoare să se poată evidenţia credinţa în prezenţa reală şi permanentă a Domnului în sacramentul Euharistiei prin alte forme de cult euharistic, cum ar putea fi expunerea/adoraţie şi procesiunea însăşi, dacă circumstanţele o sugerează. În acest sens vă trimitem la indicaţiile şi normele conţinute în cartea liturgică (poate nu de toţi cunoscută…), Ritualul împărtăşaniei în afara Liturghiei şi cultul euharistic, la nn 87-104. Semnalăm, mai ales ceea ce se spune la n. 103: “Este preferabil ca procesiunea cu preasfântul Sacrament să aibă loc imediat după Liturghia, în care este consacrată hostia care trebuie purtată apoi în procesiune. Însă nimic nu împiedică ca procesiunea să se desfăşoare drept o încoronare a unei adoraţii publice şi prelungite, făcută după Liturghie”.

– La sfânta Liturghie să se aibă în vederea într-un chip special liturgia euharistică (adesea făcută prea în grabă…):

Altarul să apară clar ca “masă”: dacă se poate să se insiste asupra momentului prezentării darurilor şi să nu se reducă “la o sumă de obiecte care adesea nu au nimic comun cu liturgia euharistică”.

Să se organizeze prezentarea pâinii şi a vinului din partea credincioşilor. În timpul acestei mici “procesiuni” se va cânta un cântec adaptat momentului.

În sfârşit să se ţină cont (şi nu numai în această duminică…) a ceea ce recomandă Conferinţa Episcopală Italiană: “Pentru ca semnul participări la unica pâine frântă să fie evidenţiat, este bine să se facă gestul frângerii pâinii într-un mod cu adevărat expresiv şi vizibil pentru toţi. De aceea se cuvine ca pâinea azimă, făcută în forma tradiţională, să fie astfel făcută încât preotul să poată frânge hostia în mai multe părţi care să fie distribuită cel puţin la câţiva credincioşi”.

Pentru a trăi, toţi avem nevoie să mâncăm… Pur şi simplu, fără de hrană murim de foame. Şi dacă aceasta de obicei nu se întâmplă în părţile noastre (noi avem o problemă opusă: ar trebui să mâncăm mai puţin, pentru a ne fi mai bine), totuşi continuă să se întâmple în multe părţi ale lumii. Hrana şi viaţa sunt două realităţi foarte strâns legate între ele.

Foamea nu este un lux. Este simbolul cel mai radical al nevoii, al necesităţii care caracterizează condiţia umană. La drept vorbind, nimeni nu este “autosuficient”: toţi depindem de pământ pentru subzistenţa noastră. Nimeni nu poate trăi “singur”, prin puterea proprie. Toţi avem nevoie să găsim în afara noastră, în lumea care ne înconjoară, izvoarele de energie (hrana), fără de care nu putem continua să trăim.

În fiecare zi, în civilizaţia noastră de abundenţă, avem multe lucruri la îndemână ca hrană de mâncat: pâine, produse de panificaţie, orez, cartofi, carne, verdeaţă, fructe… Iar pentru a spune că mă îngrijesc să-mi câştig existenţa, ne exprimăm deseori că merg să-mi câştig şi eu o pâine. Pentru că pâinea – în regiunile noastre precum şi în limbajul nostru – a rămas însuşi simbolul hranei minime indispensabile pentru toţi pentru a putea trăi.

Pâinea nu se găseşte deja “gata făcută”. Ea se naşte din colaborarea dintre forţele naturii şi activitatea omenească; este “rodul pământului şi al muncii omului”; este în acelaşi timp dar (pentru că pământul nu l-am făcut noi) şi dobândire (pentru că nu este obţinută fără de efort).

“Omul nu trăieşte numai cu pâine…” (prima lectură). Deşi indispensabilă, hrana pământească, nu este suficientă pentru a asigura viaţa. Iar “foamea” noastră nu se satură cu saţietatea hranei. Ne este “foame” de multe alte lucruri: de bani, de iubire, de putere…

“Eu sunt pâinea vie coborâtă din cer…” (Evanghelie). Isus Cristos se propune oamenilor ca “pâine care dă viaţă”: principiu de energie vitală care rămâne chiar şi dincolo de moarte (“Cine mănâncă trupul meu… eu îl voi învia în ziua de apoi”); o “pâine a vieţii” care este dar al lui Dumnezeu, şi izvorul şi originea oricărei vieţi (“Aşa cum m-a trimis Tatăl care este viu, iar eu trăiesc prin Tatăl, la fel şi cel care mă mănâncă pe mine, va trăi prin mine”).

“Pâinea pe care noi o frângem, nu este oare împărtăşirea cu trupul lui Cristos”? (lectura a doua). În sacramentul Euharistiei noi ne hrănim cu Cristos, care “şi-a dat trupul său” – adică pe sine însuşi şi viaţa sa – “pentru viaţa lumii” (Evanghelie).

În felul acesta suntem uniţi cu el printr-un raport foarte strâns (“Cine mănâncă trupul meu… rămâne în mine şi eu în el), formăm împreună cu el o singură realitate, primim de la el energia, puterea Duhului său, ca să “devenim în Cristos un singur trup şi un singur Duh” (Rugăciunea euharistică III).

“Pentru că este o singură pâine, iar noi, deşi suntem mulţi, suntem un singur trup…” (lectura a doua). Împărtăşirea cu trupul lui Cristos face din noi înşine “trupul lui Cristos”, Biserica.

Participarea la Euharistie ne leagă unii de alţii ca pe diferitele membre (sau diferitele celule) ale unuia şi aceluiaşi organism viu, într-o angajare reciprocă de comuniune, mereu şi continuu de construit şi de întărit, până când ne vom putea “bucura pe deplin de viaţa divină” a lui Cristos la ospăţul cel veşnic, pe care el “ne face să-l pregustăm în sacramentul Trupului şi Sângelui său” (rugăciunea de după Împărtăşanie).

 

* * *

 

Gust de pâine, parfum de umanitate

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Dumnezeu are un viitor

Astăzi este sărbătoarea recunoştinţei. Şi deci şi a memoriei. Nu poate fi recunoştinţă dacă nu este memorie. Creştinul nu “celebrează memoria” unei definiţii abstracte a lui Dumnezeu, a unei doctrine, a unei idei. “Celebrează memoria” faptelor săvârşite de Domnul său. “Celebrează memoria” unui fapt. Euharistia este un fapt. Este un Dumnezeu care se dăruieşte ca hrană pentru foamea noastră. Se oferă ca forţă pentru călătoria noastră. “Amintiţi-vă de tot drumul pe care Domnul Dumnezeul tău te-a făcut să-l parcurgi…”

Dumnezeu are un trecut, operează în istorie. Şi acest trecut, în Euharistie, devine prezent, este “astăzi”. Şi această istorie nu este numai istoria sa. Devine şi istoria mea. Eu sunt implicat în ea. Acel fapt mă priveşte. Acele opere (“măreţiile lui Dumnezeu”) contează pentru mine. Acele gesturi nu sunt consemnate într-o carte. Sunt scrise, întipărite zilnic în trupul meu şi în sângele meu. Mă hrănesc cu acţiunile lui Dumnezeu şi le asimilez. Nu este vorba de o memorie care deranjează, conservatoare, paralizantă. Euharistia este o memorie dinamică, deschisă, agilă, care transformă, care cere să facem lucruri noi, să ne implicăm în prezent.

Prin Euharistie, Dumnezeu are un prezent. Care este şi prezentul meu. Euharistia, în loc să ne împingă să repetăm, ne stimulează să inventăm, să facem gesturi nevăzute niciodată. Memoria euharistică este subversivă. Ne obligă să punem mereu totul în discuţie. Să creăm o ordine diferită în lume, în raporturile dintre persoane, în interiorul indivizilor. Să ne gândim să construim Biserica în mod surprinzător, original. Euharistia asigură un viitor. Fiecare dintre noi are un viitor euharistic. Trebuie să ne aşteptăm la oarecare surpriză din partea celui care cultivă acea memorie care răscoleşte şi transformă totul.

Euharistia este viitorul lui Dumnezeu în univers. Îndrăznesc să spun că este tinereţea lui Dumnezeu. Euharistia neutralizează procesul de îmbătrânire. A participa la Euharistie înseamnă a intra în starea tinereţii. Paradoxal, deci, memoria este sacramentul celor tineri. Euharistia, într-adevăr, învinge definitiv moartea şi ne deschide un viitor veşnic. “Cine mănâncă această pâine va trăi în veci”. Astăzi mulţumim pentru un trecut care devine actual şi ne deschide spre viitor. Sărbătoarea recunoştinţei. Pentru ceea ce El a făcut, şi… pentru ceea ce vom fi, fără a uita desigur prezentul.

Balanţa dezechilibrată

Nu. Nu suntem buni, cei mai meritoşi. Astăzi ne recunoaştem păcătoşi. Mărturisim slăbiciunile noastre, greşelile noastre, oboselile şi nedreptăţile, mizeriile, vinovăţiile, dezertările şi neîmplinirile noastre. Euharistia nu este un premiu. Nimeni dintre noi nu “merită” Euharistia. Trebuie să avem o doză discretă de prezumţie pentru a declara că primim Sfânta Împărtăşanie pentru că ne simţim în regulă, am împlinit datoria noastră, ne-am comportat ireproşabil. Dimpotrivă, a întinde mâinile spre acea Pâine înseamnă să ne recunoaştem slabi, bolnavi, incapabili, nevoiaşi. A apropia buzele de acel potir înseamnă a admite că avem nevoie de purificare. Nu ne simţim de fapt în regulă. Ne simţim, dimpotrivă, iertaţi, împăcaţi, iubiţi, în ciuda mizeriilor noastre.

Suntem primiţi pentru că ne recunoaştem “nedemni”. A se apropia de banchetul euharistic înseamnă a merge să primeşti îmbrăţişarea milostivirii Domnului. Eu trăiesc, răsuflu, încep să merg, datorită memoriei acelei îmbrăţişări care mă reînnoieşte zilnic. Eu stau în picioare datorită acelei îmbrăţişări. Paul spună că acolo unde s-a înmulţit păcatul, s-a înmulţit şi mai mult harul (Rom. 5,20). Într-adevăr este ciudat acel bilanţ. Talerele nu mai sunt în echilibru. În ciuda apăsării relelor pe care noi le aruncăm pe unul din ele, celălalt taler are o mai mare greutate pentru că intervine Dumnezeu. Euharistia, adică bilanţul se echilibrează mereu din partea milostivirii lui Dumnezeu.

O logică păguboasă

Şi să nu vorbim despre triumf, vă rog. Logica din care se naşte Euharistia este aceeaşi cu a crucii. Adică o logică păguboasă.

Pe Calvar Cristos nu este desigur victorios, cel puţin în felul în care suntem noi obişnuiţi să gândim. Cea mai mare operă a lui Dumnezeu, acţiunea sa cea mai senzaţională, chiar crucea, apare în ochii lumii ca un dezastru, un scandal, o ruşine. Când Dumnezeu intervine în istorie, nu o face cu forţa şi desfăşurarea mijloacelor celor puternici ai pământului. Dimpotrivă, renunţă la putere. Şi pe câmpul de bătălie îl lasă pe Fiul său, care refuză să se lupte, să recurgă la forţă, ba chiar să se apere.

Credinţa euharistică, de aceea, celebrează memoria unei înfrângeri şi nu a unei victorii. Mai precis: “dintr-o înfrângere poate să prindă rădăcini şi poate să dea rod sămânţa unei iubiri şi a unei speranţe. Mulţi au învins, în toate acele feluri pe care le cunoaştem bine: numai Isus a învins pe lemnul crucii. De această victorie-înfrângere specială îşi aminteşte cel credincios în credinţă” (F. Gentiloni).

Practica euharistică trebuie să dezvolte în noi o mentalitate păguboasă, să favorizeze acele alegeri costisitoare care nu asigură automat şi îndată succesul şi rezultatele. Micimea şi nu măreţia. Slujirea şi nu cucerirea. Dăruirea dezinteresată şi nu privilegiile şi onorurile. Ascunderea şi nu exteriorizarea. O prezenţă discretă care determină maturizări lente, şi nu acapararea puterii şi acţiunile fulgerătoare. Oferirea fără condiţii şi nu cu pretenţii. Speranţa stăruitoare şi nu aprecieri cantitative. Muncă obscură şi nu reprezentaţii spectaculoase.

Euharistia implică şi capacitatea de a se pierde, de a dispare, o voinţă de dăruire, o fidelitate “până la sfârşit”, în ciuda trădării, a abandonului, a refuzului, a singurătăţii, a nopţii, a complotului, a prevalării forţelor răului coalizate pentru a distruge acel germen lipsit de apărare. Euharistia, ca şi crucea, nu poate fi o probă de forţă. Ci numai o probă de slăbiciune. Mai bine: un pariu pus pe slăbiciune. Iubirea nu are nevoie de forţă. Pentru a se dovedi mai puternică, aşa cum este într-adevăr, iubirea nu se poate afirma decât în slăbiciune.

Cel evlavios nu este numai un evlavios

Se poate întreba, atunci, cine este evlavios faţă de Sf. Euharistie. Nu este problema numai de practici, tăcere, reculegere, expuneri frecvente şi prelungite ale Preasfântului Sacrament, ore de adoraţie, celebrări de ispăşire, binecuvântări euharistice care încheie, solemn, orice tip de celebrare. Cel evlavios faţă de Euharistie este consumat de fraternitate, împărtăşire, unire (“pentru că este numai o pâine, noi, deşi suntem mulţi, suntem un trup”), un făcător de pace, un pasionat de dreptate. Un evlavios faţă de Euharistie este unul capabil de iertare, solidaritate, respect, toleranţă, acceptare a diversităţii.

Este un păzitor gelos al demnităţii şi sacralităţii fraţilor, faţă de oricare frate, care nu profanează niciodată nici cu gesturile nici cu cuvintele. Cel evlavios faţă de Euharistie se poate recunoaşte nu prin mâinile împreunate, ci cu mânecile suflecate. Şi, natural, cu inima nechircită, neîncreţită, ci dilatată, sensibilă, vulnerabilă. Cel evlavios faţă de Euharistie nu poate pur şi simplu să arate bătăturile de la genunchi. Trebuie să arate dispariţia durităţilor provocate de egoism şi indiferenţă, căderea crustelor individualismului, zdrobirea barierelor de separare. Cel evlavios faţă de Euharistie nu se distinge prin suspine, plângeri sau invocaţii, ci prin implicarea concretă în favoarea comuniunii între oameni. Dacă este un parfum caracteristic al Euharistiei, nu este desigur cel al tămâiei, ci cel, pătrunzător, al omeniei. Vai dacă Euharistia pierde (chiar absorbit de fumul lumânărilor) gustul său inconfundabil de pâine.

Câte procesiuni?

Sunt din aceia care contestă procesiunile, inclusiv cea de astăzi. Prezintă motive, dacă se referă la un anumit “mod” de participare, care micşorează credinţa în loc s-o mărturisească, o pune la grea încercare în loc s-o susţină. Câtă “vizibilitate” şi cât este de opacă şi deranjantă o ştim deja. Anumite semne sunt lucrurile cele mai neînsemnate care se pot întâlni. Totuşi aceasta este o falsă problemă. Fie că vrem sau nu, procesiunea euharistică se desfăşoară în toate zilele, chiar dacă în formă discretă, aproape clandestină. Şi se desfăşoară, evident, în biserică. Cine participă la Euharistie nu poate să nu “iasă” în procesiune. Să poarte, să manifeste, să declare, să schimbe.

În special din cauza Euharistiei, credinţa nu este o problemă privată, chestiune de egoism confortabil, un climat pietist. Euharistia este un tărâm deschis, o provocare a străzii, întâlnire cu mizeriile, ameninţare pentru situaţiile de nedreptate, voinţă de transformare a realităţii apăsătoare, înfrângerea fricii. Euharistia determină criza unei religiozităţi de faţadă, inofensive, liniştitoare, care multiplică şi alimentează tradiţii golite în loc să creeze puternice tensiuni ideale. Euharistia nu este o problemă de sentiment, ci de implicare totală a persoanei. Este un “mulţumesc” şoptit în mijlocul răstignirilor, al suferinţelor, sfâşierilor, contradicţiilor, şi care se traduce printr-un “a-şi face de lucru”. Un “mulţumesc” aruncat în faţa nopţii care pretinde că ne înghite, şi care devine lumină de speranţă.

Da, în fiecare zi are loc procesiunea euharistică. Pe timp de soare sau furtună. Cald sau frig. Când este senin sau nori. În fiecare zi este necesar să “ieşim”. Nu pentru a face paradă. Ci pentru a ne face să înţelegem că am fost cuprinşi, recrutaţi pentru acţiuni de o mare valoare şi care se referă la toţi. Nu putem, nu vrem să ne sustragem. Suntem “înăuntru”. Şi deci suntem împinşi să ieşim “afară”, în public, să riscăm credinţa, inima. Ne-a fost încredinţat un vis. Şi este visul lui Dumnezeu în privinţa lumii. Euharistia constituie proba “posibilităţii” acestui vis. Să ne iertaţi, fraţilor, dacă nu reuşim întotdeauna. Dar vă promitem că vom mai încerca.

 

* * *

 

Preasfântul Trup şi Sânge al lui Cristos (A)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Moise a spus poporului israelit: “Aminteşte-ţi de drumul lung, pe care Domnul Dumnezeul tău te-a făcut să-l străbaţi timp de patruzeci de ani în pustiu… Te-a făcut să cunoşti sărăcia, să simţi foamea şi apoi te-a hrănit cu mană… ca să afli că omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu tot cuvântul care vine din gura lui Dumnezeu. Să nu uiţi pe Domnul Dumnezeul tău care te-a scos din Egipt, din casa robiei”. (Dt 8,2-4.14-16)

Reamintind de experienţa grea a exodului, Moise scoate în evidenţă ceea ce poporul lui Israel a fost nevoit să înveţe pe parcursul drumului către pământul făgăduinţei (către libertate), şi anume cât de mult depinde existenţa lui de Dumnezeu… câtă nevoie are el de Cuvântul Lui… mai mult chiar decât pâinea care le ostoieşte foamea trupului.

Încercaţi ca şi strămoşii lor în credinţă, creştinii din toate timpurile au nevoie să descopere acelaşi lucru. Ei trebuie să descopere, la rândul lor, că numai sărăcia, cu tot ceea ce ea comportă în materie de dependenţă faţă de Dumnezeu, poate să-i împiedice, astăzi mai mult ca oricând, să aştepte de la puterile şi capacităţile proprii acele reuşite care să le măgulească satisfacţia de sine. Cine ar putea pretinde că nu are nevoie de o astfel de lecţie? Cuvântul lui Dumnezeu “te hrăneşte” cu această înţelepciune eliberatoare.

Isus a spus mulţimii: “Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta va trăi în veci; iar pâinea pe care o voi da eu pentru viaţa lumii este trupul meu”… “Precum m-a trimis pe mine Tatăl cel viu şi eu trăiesc prin Tatăl, la fel şi cel care mă va mânca pe mine va trăi prin mine”. (In 6,51-59)

Dacă în prima lectură a acestei sărbători, experienţele dureroase ale peregrinării prin pustiu şi mai ale Cuvântul lui Dumnezeu sunt prezentate ca “hrănind” inteligenţa omului aidoma unei pâini, în textul evanghelic Isus se prezintă pe sine ca pâinea cea vie care s-a coborât din cer, pâine pe care cine o mănâncă va trăi în veci. Dar despre ce fel de pâine vorbeşte aici Isus?

Mai înainte ca să facă referinţă la pâinea şi vinul euharistic care, începând din Joia sfânt, au devenit suporul sacramental al jertfirii de sine consumată în Vinera sfântă, ea (pâinea cea vie) este însăşi revelaţia Tatălui în persoana Fiului: evanghelia mântuirii dezvăluită nouă prin predica lui Isus şi gesturile resaturatoare ale fiinţei umane marcate de păcat. Aşadar, împreună toate aceste trei elemente devin în Isus Cristos acea “pâine” pe care cel ce o mănâncă va trăi în veci.

 

* * *

 

Predică pentru Trupul şi Sângele Domnului

Autor: pr. Felician Tiba
Copyright: Predici.cnet.ro

Într-una din zile, pe când Isus traversa Lacul Genezaret, apostolii şi-au amintit că nu au decât o singură pâine pentru masă. În urma acestei constatări, au început o dispută între ei. Isus, cunoscându-i, a intervenit şi le-a amintit de cele două minuni ale înmulţirii pâinilor. “Când am frânt cinci pâini pentru cinci mii, câte coşuri pline de bucăţi aţi adunat? I-au spus: “Douăsprezece”. Şi cele şapte pâini pentru cei patru mii, câte coşuri pline de bucăţi aţi adunat? Ei i-au răspuns: “Şapte”. Iar el le-a zis: “Încă nu înţelegeţi?” (Mc 8, 19-21).

De fapt, ce nu înţelegeau ucenicii? La ce se referă Isus când îi apostrofează parcă spunând: “Încă nu înţelegeţi?” (Mc 8, 21)

Era vorba de misterul Sfintei Euharistii, Trupul şi Sângele Domnului, cel pe care îl sărbătorim în mod deosebit astăzi.

Isus ştie că ucenicii sunt limitaţi în a înţelege misterele, de aceea, înainte să-i invite propriu-zis la Cina de Taină, acolo unde înfiinţează în mod oficial Taina Euharistiei, îi pregăteşte mai întâi prin cele două minuni ale înmulţirii pâinilor, dar şi prin celelalte minuni făcute de Isus, prin predicile şi prin exemplul său.

Ucenicii încă sunt tributari gândirii umane. Când au văzut că nu au decât o pâine au început să arunce vina neglijenţei unul pe altul. “Tu trebuia să iei pentru că tu ai banii”, i-o fi spus Petru lui Iuda. “Ba nu, Ioan trebuia să meargă să ia, este mai tânăr şi putea să alerge”, o fi răspuns Iuda. “Ba nu, tu trebuia să iei pâine, Petru, pentru că tu eşti mai apropiat de Isus. Nu te-a întrebat el pe tine dacă vrem să plecăm şi noi?” I-ai spus că nu vrem să plecăm, atunci de ce nu ai avut grijă să cumperi pâine? Acum ce-o să spună Isus? Că suntem neglijenţi!?

Isus însă vrea să-i orienteze de la gândirea lor limitată la înălţimea misterului. În planul lui Dumnezeu, uitarea pâinii, probabil a fost premeditată. Trebuiau să porească de la ceva palpabil pentru a ajunge în inima misterului, mai ales că nu trecuse mult timp de la cele două minuni ale înmulţirii pâinilor, dovadă că ştiau şi numărul exact al coşurile pe care le adunase la sfârşit.

“De ce discutaţi că nu aveţi pâine?” (Mc 8,17) “Eu sunt pâinea vieţii” (In 6,35), spusese Isus în discursul de după prima înmulţire a pâinilor. Cum să nu aveţi pâine? Dacă eu sunt pâinea vieţii şi dacă eu sunt acum cu voi în barcă, înseamnă că aveţi pâine şi aveţi din belşug. Nu pâinea fizică trebuie să fie prioritatea în viaţa voastră, ci pâinea euharistică, eu care sunt aici cu voi, eu care voi rămâne cu voi până la sfârşitul veacurilor în taina euharistică din tabernacolele din lumea întreagă.

Probabil că nu e întâmplător faptul că la întrebarea lui Isus: “Câte coşuri pline cu bucăţi aţi adunat?”, apostolii au răspuns mai întâi: “Douăsprezece!”, apoi “Şapte!”. Să fi fost oare aluzie la numărul celor doisprezece apostoli care, după înălţarea lui Isus la cer, aveau să meargă în lumea întreagă să celebreze Euharistia şi să ducă hrana cuvântului? Ei erau cei care rămăseseră în urma lui Isus, cei mai îndreptăţiţi să meargă în numele lui. Iar numărul celor şapte, să fi fost oare cei şapre diaconi, aleşi pentru a sluji la mese, pentru a sluji caritatea? Aceasta să fie oare ordinea în viaţa noastră? Mai întâi pâinea euharistică, apoi pâinea carităţii, pâinea fizică?

Dacă avem în vedere preocuparea lui Isus legată de neînţelegerea acestui mare mister din partea ucenicilor, suntem îndreptăţiţi să credem că aceasta este ordinea.

Până la Isus, Dumnezeu-Tatăl s-a folosit de cele lumeşti pentru a-i orienta pe oameni spre el, spre Fiul său pe care îl promisese şi care urma să vină. Întreaga creaţie vorbea despre Dumnezeu. Poporul ales, şi el era un semn al prezenţei lui Dumnezeu. Legea, patriarhii, profeţii, regii, înţelepţii din Vechiul Testament, toţi au avut rolul de a orienta poporul ales spre Dumnezeu. La rândul său, pentru a înţelege marile mistere ale vieţii de credinţă, Isus porneşte de la semne palpabile: pâine, vin, viţă-de-vie, grâu, poarta oilor, păstorul, semnul lui Iona, etc. Toate aceste elemente reale aveau rolul de a-i conduce pe cei prezenţi, fie pe apostoli, fie mulţimile, la elementul nepalpabil, la sacrament, la izvorul harului, care este Dumnezeu.

În barcă, Isus porneşte de la lipsa pâiniii fizice pentru a-i face pe ucenici să înţeleagă care este adevărata pâine şi pentru care pâine trebuie să se preocupe.

Şi evanghelia de astăzi prezintă tot un moment în care oamenii, fie ei şi cei care au beneficiat de o minune a lui Isus, de înmulţirea pâinilor, nu înţeleg misterul la care vrea Isus să-i conducă. Şi ei sunt limitaţi în gândire. Şi ei se opresc doar la cele aparente, voind parcă cu încăpăţânare să nu treacă dincolo, la ceea ce nu se vede, dar trebuie crezut şi experimentat prin credinţă.

Mai mult, Isus condiţionează chiar viaţa de hrana nouă pe care le-o promite: Trupul şi Sângele său. “Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta va trăi in veci; iar pâinea pe care o voi da eu pentru viaţa lumii este trupul meu” (In 6, 51)

De data aceasta iudeii sunt cei care nu înţeleg. Şi pentru a-i determina să înţeleagă, Isus face aluzie la pâinea care au mâncat-o strămoşii lor în pustiu, la mană, dorind să scoată în evidenţă faptul că deşi ei au mâncat, au murit. “Cine mănâncă din această pâine va trăi în veci” (In 6,58).

Aceasta este diferenţa dintre realitate şi mister, dintre pâinea pentru care se preocupau ucenicii în barcă, dintre pâinea-mană pe care au mâncat-o evreii în pustiu şi Euharistie, pâinea vieţii, Trupul şi Sângele Domnului. Cine rămâne în realitatea celor care se văd riscă să rămână şi dezamăgit, în timp ce cel care trece de la realitatea vizibilă la cea invizibilă prin credinţă, înţelege că Euharistia este hrană pentru viaţa veşnică, că cel care se grăneşte din ea, se hrăneşte pentru viaţa veşnică.

Printre preocupările acestei lumi, este şi cea legată de procurarea hranei zilnice, a pâinii, aşa cum de multe ori sintetizăm această nevoie. A căuta însă în mod exagerat această hrană fizică, în timp ce am ignora-o pe cea spirituală, ar însemna să rămânem de multe ori dezamăgiţi.

Pentru a intra în posesia pâinii fizice este nevoie de efort, uneori de un efort susţinut, este nevoie să pleci departe, aşa cum este cazul multora din zilele noastre, care îşi câştigă existenţa la atâţia kilometri departe de casă. Uneori se fac revoluţii, greve, proteste, etc. Pentru pâinea fizică, omul este gata, dacă e nevoie, să fure şi chiar să ucidă.

Pentru pâinea euharistică nu e nevoie de efort fizic, nu se fac greve, revoluţii şi nici proteste. Nu fură şi nu ucide nimeni pentru a o avea. Sunt ucişi poate cei care o oferă; episcopii, preoţii.

Cine o primeşte, nu poate să răspundă cu ură, nu poate iniţia războaiei, nu poate face nedreptăţi, nu se poate lipsi de iubire şi nu este zgârcit în a oferi iubirea. Căci cine face măcar una din acestea, înseamnă că este asemenea ucenicilor sau a iudeilor care “încă nu au înţeles”.

În sărbătoarea Trupulul şi a Sângelui Domnului să mulţumim lui Dumnezeu pentru un aşa mare dar. Să-l rugăm pe Duhul Sfânt să ne facă să înţelegem cât mai mult acest mare mister, iar pe Isus, prezent în Sfânta Taină a altarului, în Euharistie, să-l adorăm şi să-i mulţumim că a găsit această cale pentru a rămâne pururi cu noi, spre a ne fi hrană pentru viaţa veşnică.

Să adorăm în orice moment Preasfântul şi Dumnezeiescul Sacrament.

 

* * *

 

Solemnitatea Preasfântului Trup şi Sânge al lui Cristos

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

“Dumnezeu este dragoste”, iar Euharistia este dovada supremă a iubirii lui Dumnezeu manifestată faţă de om. Multe sunt darurile Domnului: EL ne-a dat cerul ca să-l respirăm, pâinea ca s-o mâncăm, lumina pentru minte, pacea pentru inimă, sfinţenia pentru suflet. Însă nici unul din aceste daruri nu îl întrec pe acela al Euharistiei, prin care Dumnezeu ni se comunică pe sine însuşi, cu tot cu tezaurul infinit al harurilor sale. Cristos, murind pe cruce, ne-a dat o mare dovadă de iubire. Însă Dumnezeu a voit să ne dea mai mult: fiind el infinit şi etern, şi iubirea lui este infinită şi eternă. Pentru ca apostolii să înţeleagă acest lucru, Domnul le-a spus în ajunul morţii sale: “Iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul lumii“(Mt 28, 20). Cu siguranţă, apostolii s-au întrebat: Dacă moare cum mai poate rămâne cu noi? Drept răspuns, Cristos ia pâinea în mâinile sale, la fel şi vinul, le binecuvântează, şi le dă lor zicând: “Luaţi şi mâncaţi… luaţi şi beţi… acesta este trupul meu… acesta este sângele meu” (Lc 22,19-20). “Chiar dacă mor, Euharistia îmi dă posibilitatea să rămân cu voi până la sfârşitul lumii“.

Liturgia cuvântului de astăzi ne arată cum Dumnezeu a pregătit în mod progresiv poporul în vederea manifestării depline a misterului euharistic în Cristos. Pustiul a fost pentru poporul evreu piatra de încercare a fidelităţii sale faţă de Iahwe. Cu toate că evreii au încălcat de nenumărate ori legământul încheiat cu Domnul, ei au putut totuşi gusta din providenţa şi generozitatea divină. Datorită spectrului foametei, care se profila în mod dramatic în acel pustiu mare şi înspăimântător, loc pustiu şi fără apă, poporul strigă disperat către Domnul. Rezultatul este minunea cu mana. Se vor sătura şi de mană, fiindcă omul are nu numai cerinţe trupeşti, dar şi cerinţe spirituale, care trebuiesc satisfăcute: “Nu numai cu pâine trăieşte omul dar şi cu tot cuvântul care vine din gura lui Dumnezeu” (Dt 8,3).

Fragmentul evanghelic este concluzia marelui discurs rostit de Isus asupra pâinii vieţii, discurs precedat de minunea înmulţirii pâinilor. Isus opune manei, pe care Dumnezeu a dat-o poporului ales în pustiu, pâinea vieţii care comunică viaţa şi care coboară din cer ca dar al Tatălui ceresc. Superioritatea acestei pâini, al cărei semn a fost mana, consistă în capacitatea de a asigura celui care o mănâncă viaţa eternă. În decursul veacurilor s-a discutat mult despre întrebarea evreilor: Cum poate acesta să ne dea trupul său ca hrană? Isus însă nu şi-a retras cuvintele şi nu şi-a retractat afirmaţia care a produs scandal. ‘Eu sunt pâinea coborâtă din cerA, a spus El, deşi ştia ce vor spune despre aceasta Luther, Calvin, Zwingli şi toţi materialiştii de-a lungul timpului.

Biserica păstrează cu mare grijă moştenirea primită de la Isus, şi nu schimbă nici o literă din învăţătura Domnului, pentru că Biserica trăieşte din adevăr, iar iubirea adevărului dă viaţă. Pentru ca să se perpetueze acest sacrament – jertfă, Cristos a poruncit: “Aceasta să o faceţi în amintirea mea” (Lc 22,19). Cristos ne dăruieşte dumnezeiasca Euharistie nu în ziua când mulţimile îi sorbeau cuvintele sau când vor să-l proclame rege, dar în noaptea când a fost trădat şi condamnat la moarte de aceeaşi mulţime. Domnul a instituit Euharistia deşi prevedea lipsa de corespundere, indiferenţa, profanările şi sacrilegiile ce le vor comite creştinii. Însă iubirea lui nu cunoaşte margini.

Isus vrea să trăiască mereu în mijlocul nostru. Pentru aceasta, în seara dinaintea pătimirii sale, El a venit să ne dea ceva care să asigure prezenţa sa permanentă pe Pământ. Şi pentru că nu a voit să ne dea ceva care să valoreze mai puţin decât El însuşi, de aceea îşi ascunde dumnezeirea şi umanitatea sa în pâine şi vin. Acest dar îl face înainte de moartea sa, ca un testament. Pentru aceasta scrie Apostolul Paul: “Ori de câte ori mâncaţi această pâine, moartea Domnului o vestiţi...” (1 Cor 11,26).

Euharistia este memorialul patimii, morţii şi învierii lui Cristos, e sacrificiul de ispăşire pentru păcatele noastre, pe care Isus le-a şters prin oferirea propriei sale vieţi pe lemnul crucii. Participarea noastră la dumnezeiasca Euharistie reprezintă unirea propriei noastre suferinţe cu jertfa răscumpărătoare a lui Cristos. “Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu, rămâne în mine şi Eu în el” (In 6,56). Această unire intimă a creştinului cu Cristos Euharisticul, nu este statică, dar dinamică: “va trăi prin Mine” spune Domnul. Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Cristos reprezintă participarea deplină la sacrificiul lui Cristos – Victima de ispăşire pentru păcatele lumii – care s-a jertfit pe cruce, şi care se jertfeşte din nou ca jertfa prin intermediul speciilor euharistice ale pâinii şi ale vinului. Înainte de a se da pentru câteva ore pe mâna duşmanilor săi, la cina din Joia Mare, Cristos şi-a dăruit viaţa pentru totdeauna credincioşilor săi. Creştinul care se hrăneşte cu Trupul lui Cristos, realizează încorporarea sa în Cristos, şi participă cu atât mai activ la viaţa lui Cristos cu cât îşi uneşte mai mult propria suferinţă cu cea a Domnului. Acest lucru are o valoare răscumpărătoare atât pentru sine, cât şi pentru alţii. Hrăniţi şi intăriţi cu Trupul şi Sângele Domnului, noi trecem de la starea de păcat la viaţa curată, harică, de la pământ la cer.

Euharistia este culmea iubirii, este sacramentul Iubirii lui Dumnezeu, al lui Emanuel, al lui Dumnezeu cu noi şi pentru noi. Răspunsul nostru la această iubire nu trebuie să se reducă doar la cuvinte, căci spune Sfântul Ioan: “Să nu iubiţi doar cu vorba, dar cu fapta“. Primul mod prin care preţuim darul Euharistiei, este acela de a primi frecvent Sfânta Împărtăşanie. Comuniunea sacramentală trebuie să fie centrul participării noastre la sacrificiul Euharistic. O Sfântă Liturghie fără Împărtăşanie este o jumătate de Liturghie. Este ca şi cum am lua parte la o masă, fără a mânca… Cristos rămâne cu noi: prezenţa lui este o prezenţă plină de iubire, o prezenţă permanentă. Acesta este un semn că avem nevoie de El. Adoraţia personală şi comunitară în faţa Preasfântului Sacrament este un mod simplu dar fructuos prin care prelungim roadele participării noastre la jertfa euharistică. În sfârşit să ne arătăm recunoştinţa şi cinstea faţă de dumnezeiasca Euharistie prin frumuseţea cultului nostru, dar mai ales prin viaţa noastră trăită în spiritul Euharistiei.

Sărbătoarea Trupului Domnului este o bună ocazie pentru a reînnoi profesiunea noastră de credinţă în prezenţa reală a Domnului Cristos sub speciile euharistice. Mai presus de toate este o invitaţie insistentă de a participa în mod activ la celebrarea memorialului patimii, morţii şi învierii Domnului. Deasemenea, să ne apropiem cu credinţă de masa Euharistică pentru a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului. Numai astfel putem spune împreună cu Sf. apostol Paul: “Trăiesc eu; dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine!” (Gal 2,20).

Adrian Ciobanu

 

* * *

 

Cel care mănâncă trupul meu şi bea sângele meu

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

“Azi creştinătatea cântă / Cea mai mare şi mai sfântă / Din fântânile de har, / Taina sfântului Altar: / Pâinea vieţii, Pâine vie, / Ce cu-atâta bucurie, / În iubirea-i de nespus, / Tuturor ne-o dă Isus” (Secvenţa LR).

Bucuria noastră este aceeaşi cu bucuria primilor creştini uniţi la masa sfântă.

Ascultaţi ce lucruri frumoase spune Pliniu cel Tânăr, guvernatorul Bitiniei, deşi păgân, despre primii creştini de la începutul secolului al II-lea! Aceştia, spune guvernatorul, au obiceiul de a se aduna în aceeaşi zi (duminica), înainte de răsăritul soarelui şi-i cântă împreună lui Cristos un imn, ca unui zeu (Epistola 10,94,7). Era celebrarea euharistică.

Primii creştini au înţeles măreţia darului de la Cina cea de Taină din Joia Mare şi îşi arătau recunoştinţa faţă de prezenţa lui Isus din mijlocul lor.

Mulţumirea noastră din Joia Mare, pentru

Pâinea vieţii, Pâine vie, / Ce cu-atâta bucurie, / În iubirea-i de nespus, / Tuturor ne-o dă Isus,

o sărbătorim în Joia Verde şi o reînnoim în fiecare duminică, pentru măreţia ei.

Din păcate, mulţi creştini din zilele noastre se îndepărtează tot mai mult unii de alţii, se îndepărtează de sfânta Liturghie duminicală şi, într-un cuvânt, uitând de datoria mulţumirii, se roagă tot mai puţin şi de aceea lumea devine tot mai rea. Din acest motiv se plânge papa Ioan Paul al II-lea că: Asistăm pe scară largă la practica “week-end”-ului, în sensul unui timp de destindere pe săptămână, petrecut uneori departe de locuinţă şi caracterizat deseori de participare la activităţi culturale, politice sau sportive (mai ales comerciale) a căror desfăşurare coincide în general tocmai cu zilele de sărbătoare [...]. Din nefericire duminica îşi pierde sensul originar şi se reduce doar la a fi “sfârşitul de săptămână” şi se poate întâmpla ca omul, deşi în haine de sărbătoare, să devină incapabil de a trăi o sărbătoare, deoarece rămâne limitat la un orizont atât de redus încât nu-i mai îngăduie să vadă cerul (Dies dominica 4).

Îngrijorat, papa strigă: Nu vă temeţi să daţi lui Cristos timpul vostru, fiindcă este un timp câştigat pentru umanizarea profundă a relaţiilor şi a vieţilor voastre! (DD 7).

Un bun creştin chinez se ruga aşa: Doamne, lumea este rea… Tu fă-o mai bună, începând cu mine!

Ca lumea să devină mai bună, începând cu mine, cu tine, cu fiecare dintre noi, trebuie să ne reînnoim credinţa în prezenţa lui Isus din taina sfântului altar şi să-i aducem prinosul mulţumirii noastre.

Da, credinţa este primul mare dar care ne-a fost dat la Botez, ne leagă de Dumnezeu şi ne face creştini, oameni cu cea mai înaltă demnitate de pe pământ: fii adoptivi ai Tatălui, fraţi ai lui Cristos şi temple ale Duhului Sfânt. Ce poate fi mai măreţ? Pe drept spune sfântul apostol Petru că am devenit părtaşi ai naturii divine (cf. 2Pt 1,4).

Autorul primei lecturi (Dt 8,2-3.14b-16a), gândindu-se la cele două mari minuni, la mana din pustiu (8,3.16) cu care Iahve şi-a hrănit poporul său, şi la apa ieşită din stâncă spre a-i ostoi setea (v. 15) în drum spre Ţara Promisă, trage concluzia că de hrana pe care omul şi-o procură prin munca sa se poate lipsi, dar de hrana spirituală, de cuvântul lui Dumnezeu, niciodată. Dacă această hrană spirituală ar lipsi, orice popor şi-ar găsi pieirea definitivă, s-ar întoarce, după cum spune Bloch, în întunericul neantului.

Ca această catastrofă universală să nu aibă loc, sfântul apostol Paul ne arată secretul fiinţării noastre veşnice: înfiinţarea Sfintei Euharistii (Lectura a II-a: 1Cor 10,16-17).

Prin sfânta Euharistie se realizează prezenţa lui Isus în lume până la sfârşitul lumii (cf. Mt 28,20), sfârşit prevăzut numai de Tatăl (cf. Mt 24,36). Această prezenţă are menirea să realizeze unirea dintre creştini şi Cristos, care singur este viaţa cea adevărată, singur şi sigur îi conduce pe creştini la viaţa veşnică.

Acest adevăr minunat ne este revelat de Isus însuşi în evanghelia zilei, pe care acum am ascultat-o (In 6,51-59) şi din care repet esenţialul: Eu sunt pâinea vie, coborâtă din cer. Dacă cineva mănâncă din această pâine va trăi în veci şi pâinea pe care eu o voi da este trupul meu pentru viaţa lumii [...] Adevăr, adevăr vă spun: dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele său, nu ve ţi avea viaţă în voi. Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţă veşnică şi eu îl voi învia în ziua de apoi [...], fiindcă: Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi eu în el.

Isus a rămas în Euharistie ca să rămână în noi şi noi în el şi prin el să avem viaţă veşnică.

Documentele Conciliului Vatican II ne arată ce lucruri minunate realizează Isus euharisticul în noi, fiind un dar regal, sacerdotal şi profetic fără egal, este izvorul şi culmea întregii evanghelizări (PO 5); conţine tot binele spiritual al Bisericii (id.) şi prin Euharistie Biserica trăieşte şi creşte mereu (LG 26); şi ceea ce este mai Biserica se îndreaptă cu paşi siguri spre slava şi fericirea viitoare, fiindcă la Cina cea de Taină Domnul însuşi a îndreptat privirile ucenicilor săi către Paştele veşnic din împărăţia Tatălui său, zicând: Vă spun că nu voi mai bea de acum din acest rod al viţei până în ziua când îl voi bea cu voi, nou, în împărăţia Tatălui meu (Mt 26,29).

Orice creştin este chemat prin Botez să celebreze această Liturghie veşnică din împărăţia Tatălui împreună cu Cristos, fiindcă, spune sfântul Petru, aceia care îşi trăiesc credinţa Botezului devin seminţie aleasă, preoţie regească, neam sfânt (1Pt 2,9). Pentru aceasta nu înceta să-i îndemne, fără oboseală, zi şi noapte, pe primii creştini, cu cuvintele: Voi înşivă clădiţi-vă, ca pietre vii, în casă duhovnicească, în preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe spirituale, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Cristos (1Pt 2,5), acum şi-n veşnicie.

Aceasta stă în puterea noastră să o facem prin participarea cu credinţă la sfânta Liturghie duminicală şi chiar în fiecare zi.

Scriitorul Alois Chiavrino defineşte sfânta Liturghie drept cea mai mare comoară; şi-i vom da dreptate, dacă vom citi cartea scrisă de el cu acest titlu şi din care vă redau acum doar câteva titluri de capitole mai importante:

Cap. III: Isus la sfânta Liturghie adoră şi cinsteşte pe Dumnezeu pentru noi

Cap. IV: Isus la sfânta Liturghie ispăşeşte pentru păcatele noastre

Cap. V: Isus la sfânta Liturghie mulţumeşte lui Dumnezeu în numele nostru

Cap. VI: Isus la sfânta Liturghie se roagă şi ne dobândeşte haruri

Cap. VII: Isus la sfânta Liturghie ne scapă de necazuri

Cap. VIII: Isus la sfânta Liturghie ne scapă de păcate

Cap. IX: Isus la sfânta Liturghie ne aduce belşug în casă

Cap. X: Isus la sfânta Liturghie ne dobândeşte o moarte bună

Cap. XI: Isus la sfânta Liturghie scurtează suferinţele sufletelor din purgator

Cine crede că nu-i dator să-l adore pe Dumnezeu şi să-i dea cinstea cuvenită? Cine crede că nu-i dator să-i mulţumească lui Dumnezeu, să-i ceară haruri, belşug în casă, o moarte bună, să scape de chinurile iadului şi ale purgatoriului? Cine nu are răposaţi dragi pentru care este dator să se roage?

Tot în această carte – Cea mai mare comoară – se spune că regele Carol al XI-lea al Franţei avea o piatră scumpă de o frumuseţe rară, pe care erau scrise aceste cuvinte: Cine mă are, nu va fi sărac niciodată.

Chiar dacă am avea un milion de astfel de pietre preţioase, dacă nu avem credinţă, speranţă şi iubire în jertfa lui Cristos, în sfânta Liturghie, tot săraci murim! Numai Ziua Domnului cu sfânta jertfă a învierii ne poate asigura acea comoară pe care hoţii nu o pot fura, rugina nu o poate măcina şi moliile nu o pot mânca, aşa cum ne spune Mântuitorul (cf. Lc 12,33).

Legouve, membru al Academiei Franceze, scria fiului său spre a-l încuraja să participe duminica la sfânta Liturghie şi să se împărtăşească cât mai des: Fiul meu, am văzut pe scumpa ta mamă în spasmele durerii liniştindu-se numaidecât după primirea sfintei Împărtăşanii şi surâzând în faţa propriilor suferinţe. Mi-ar fi ruşine de mine însumi, dacă asemenea amintiri nu mi-ar inspira respect. Ceea ce are putere să facă să strălucească atât de minunat faţa omenească, nu poate fi decât sfânt.

Împlinirea credinţei, aşa cum o proclama dreptul Iob încă din Vechiul Testament – Cred că Răscumpărătorul meu trăieşte şi în ziua cea din urmă din pământ voi învia şi cu ochii trupului meu îl voi vedea pe Dumnezeu, eu însumi îl voi vedea şi cu ochii mei îl voi privi (cf. Iob 19,26-27) – duce la bucuria concelebrării Liturghiei veşnice cu Isus Cristos.

De la o duminică la alta, Biserica înaintează spre ultima “zi a Domnului”, duminica veşnică (DD 37). Duminica este ziua în care harul se revarsă din izvorul divin şi reînnoieşte oamenii, viaţa, istoria (DD 81) şi: Astfel percepută şi trăită, duminica devine într-un fel sufletul celorlalte zile (DD 83) numai prin Euharistie. Dar, nu trebuie să uităm că: fără misterul preasfântului trup şi sânge al Mântuitorului însăşi duminica ar rămâne fără suflet.

Sfinţind duminica prin participarea la sfânta Liturghie şi hrănindu-se cu Pâinea vie coborâtă din cer, omul intră în dimensiunea “odihnei” lui Dumnezeu şi participă profund la aceasta, devenind capabil să resimtă freamătul de bucurie pe care Creatorul însuşi l-a simţit în urma creaţiei, văzând că toate câte le făcuse “erau foarte bune” (Gen 1,31; DD 17). Bunătatea dumnezeiască o va gusta însă numai acela care va fi alături de Isus în împărăţia Tatălui, în care toate sunt veşnic foarte bune.

Închei cu povestea a doi vecini. Unul mergea regulat la sfânta Liturghie în fiecare duminică şi zi de sărbătoare, şi chiar mai des, spre a cinsti preasfântul trup şi sânge, în timp ce celălalt îşi vedea de treburile gospodăriei. Acesta din urmă i-a zis primului într-o bună zi: “De ce pierzi timpul ca babele cu atâtea slujbe? Vino cu mine şi-ţi voi arăta secretul bunăstării: munca de fiecare zi”. “Ştiu”, i-a răspuns creştinul adevărat, “dar ne mai trebuie asigurată şi averea din cer!” Într-altă zi i-a zis creştinul vecinului ateu: “Ce mă sfătui să fac? Am avut şapte monede de aur. Într-o zi a venit la mine un sărman cerşetor şi mi-a cerut ceva de pomană. Ca să-l scot din necaz, i-am dat şase monede de aur, dar apoi în noaptea următoare a venit şi mi-a furat-o şi pe a şaptea”. Vecinul necredincios i-a zis: “Merită să-l dai în judecată, ca să fie condamnat la ocnă pentru toată viaţa. Dar cine este acest tâlhar?” Creştinul i-a zis: “Tu eşti tâlharul acela. Ţi-a dat Dumnezeu şase zile de aur şi lui şi-a păstrat doar una, duminica; or, tu i-ai furat-o şi pe aceasta numai pentru a-ţi face mai multă avere. Nu crezi că meriţi osânda veşnică?” Şi necredinciosul s-a văzut constrâns să admită adevărul: Ziua Domnului trebuie sfinţită. Din acea zi a fost văzut venind în fiecare duminică şi sărbătoare de poruncă la sfânta Liturghie şi deseori la sfânta Împărtăşanie.

Acelaşi lucru trebuie să-l facem şi noi, ca Isus să fie în noi şi noi în el!

Pentru aceasta să ne rugăm, aşa cum am făcut-o la începutul sfintei Liturghii de astăzi: Dumnezeule, care ne-ai lăsat în acest sacrament minunat amintirea pătimirilor tale, fă-ne, te rugăm, să cinstim astfel sfântul mister al trupului şi sângelui tău, încât să simţim necontenit în noi roadele răscumpărării tale! (LR). Amin.

 

* * *

 

Trupul şi Sângele Domnului

Autor: pr. Claudiu Budău
Copyright: Predici.cnet.ro

Era odată un bărbat care şedea la marginea unei oaze, la intrarea unei cetăţi din Orientul Mijlociu. Un tânăr se apropie într-o bună zi şi îl întrebă: “Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?” Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare: “Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?” “Egoişti şi răi. De aceea mă bucur că am putut pleca de acolo!” “Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul”.

Puţin după aceea, un alt tânăr se apropie de omul nostru şi îi puse aceeaşi întrebare: “Abia am sosit în acest ţinut. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?” Omul nostru răspunse cu aceeaşi întrebare: “Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?” “Erau buni, mărinimoşi, primitori, cinstiţi. Aveam mulţi prieteni acolo şi cu greu i-am părăsit”. “Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi”, răspunse bătranul.

Un neguţător care îşi aducea pe acolo cămilele la adăpat auzise aceste convorbiri şi pe când cel de-al doilea tânăr se îndepărta, se întoarse spre bătrân şi îi zise cu reproş: “Cum poţi să dai două răspunsuri cu totul diferite la una şi aceeaşi întrebare pe care ţi-o adresează două persoane?”

“Fiule, fiecare poartă lumea sa în propria-i inimă. Acela care nu a găsit nimic bun în trecut nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, acela care a avut şi în alt oraş prieteni va găsi şi aici tovarăşi credincioşi şi de încredere. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decât ceea ce ştim noi să găsim/descoperim în ei”.

Am început cu această istorisire cu tâlc pentru a-mi crea premisa, cadrul necesar punctelor pe care vreau să le ating în aceste câteva minute, care sper să nu pară mai lungi decât sunt ele în realitate. Vin dintr-o comunitate creştină vecină dumneavoastră, cu un profund respect faţă de Sfânta Euharistie şi vreau să cred din toată inima că mă aflu tot în faţa unor creştini cu adâncă veneraţie faţă de Trupul şi Sângele Domnului, cu atât mai mult cu cât este şi hramul parohiei dumneavoastră. Dacă cumva se află alte motive care au determinat prezenţa dumneavoastră în acest moment în biserică, vă reamintesc că elemente care să potolească curiozitatea ori plictiseala veţi găsi mai degrabă în spaţiul din faţa bisericii, care are mai puţin de-a face cu misterul pe care-l celebrăm noi acum.

În al doilea rând, ca să mă pun la adăpost de criticile vehemente ale cârcotaşilor, vă avertizez din start că nu veţi auzi lucruri noi. Îmi place să cred că o carte nouă cu adevărat nouă va conţine întotdeauna adevăruri vechi, în sensul de universal-valabile. Avem în popor o vorbă care zice “soarta unei glume depinde nu numai de gura care o rosteşte, ci şi de urechea care o ascultă”. Aşadar depinde mai mult de dumneavoastră, prin răspunsul la provocarea Cuvântului lui Dumnezeu, să demonstraţi noutatea acestui cuvânt “vechi”, al cărui mesager se întâmplă de această dată să fiu eu.

Foarte des se aude astăzi, mai ales când intervine în discuţii, mai rar ce-i drept, tema religiei, că oamenilor le merge prea bine, motiv pentru care nu mai resimt necesitatea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa lor. Aţi auzit acest lucru probabil de nenumărate ori sau chiar aţi rostit-o dumneavoastră. Ne închipuim adesea în mod naiv că suntem deja în ţara în care curge bani şi plăcere (Scuzaţi, am vrut să spun “lapte şi miere”) şi în care nu mai rămâne timp şi spaţiu pentru Cel care este totul, la modul absolut, şi oferă totul celor care nu ar avea de fapt nici un drept să-l ceară. Cât de uşor uităm că Dumnezeu ne-a ajutat şi cât de repede începem să credem, în abundenţa aparentă în care înnotăm lacomi, că nu ne mai lipseşte nimic, că nu mai avem ce anume cere sau pentru ce să mulţumim!

Dragi credincioşi din Gherăeşti, nu vă merge cumva prea bine?! De fapt, iertaţi-mă, nu aceasta e întrebarea corectă, căci Dumnezeu nu poate avea nimic împotrivă ca omului să-i meargă bine. Rectific: L-am uitat cumva pe Dumnezeu, pentru că ne merge bine? Ne e inima atât de arogantă, încât nu ne mai amintim că Dumnezeu ne-a condus aici şi uităm ceea ce a făcut pentru noi?

Nu e această o credinţă ciudată în Dumnezeu, atâta timp cât avem nevoie de el la prima vedere doar când avem probleme şi-l uităm când ne merge bine? De fapt, chiar şi când nu ne merge grozav, nu facem decât să-i cerem lui Dumnezeu să ne meargă bine, pentru ca apoi să uităm repede cât de mult îi datorăm. Să fie doar acesta nivelul credinţei noastre?

Sărbătoarea “Trupul şi sângele Domnului” este un protest exigent tocmai împotriva unei astfel de atitudini. Sărbătoarea de astăzi ne aminteşte clar, din ce anume trăim, ca şi creştini. Ea vrea să ne protejeze de aroganţa fără temei de care am pomenit mai înainte. Vrea să ne reamintească ce anume ne dă viaţă şi ne menţine în existenţă, în calitate de creştini: Sfânta Euharistie.

Poate aţi auzit de opera “Un rabin vorbeşte cu Isus”, scrisă de rabinul american Jacob Neusner, căruia Papa Benedict al XVI-lea i-a dedicat un capitol important în lucrarea sa “Isus din Nazaret”, de curând apărută: “Este impresionant schimbul de idei pe care rabinul, după întâlnirea (ideală) cu Isus, îl are cu învăţătorul lui la sinagogă. Învăţătorul întreabă: “A lăsat ceva deoparte din Torah acest Isus al tău?” Rabinul Neusner răspunde: “Nimic”. Învăţătorul reia: “Atunci, a adăugat ceva?” Rabinul Neusner afirmă: “Da, pe sine însuşi”. Este acelaşi răspuns dat de Sf. Irineu, în secolul al II-lea, celor care se întrebau cu privire la noutatea pe care a adus-o Cristos venind în lume: “Cristos, scria Sf. Irineu, a adus toată noutatea aducându-se pe sine”.

De aceea este atât de important Sacramentul Euharistiei, pentru că îl conţine pe însuşi Cristos, noutatea veşnică şi absolută. În speciile sfinte e prezent Cristos, cu trupul şi sângele, sufletul şi dumnezeirea sa. Se poate prelungi mult tema argumentelor în favoarea adevărului că Trupul şi Sângele Domnului, Sfânta Euharistie, reprezintă un mister central, esenţial şi nu marginal al credinţei noastre. Eu m-aş opri la trei dintre ele, cu câteva aplicaţii în notă spirituală.

1. Sfânta Euharistie este un mister central al credinţei noastre, fiind şi centru al comunităţii noastre. Aici, în jurul altarului, la Sfânta Liturghie ne întâlnim cu toţii, tineri sau bătrâni, mai implicaţi sau distanţi, mai bogaţi ori săraci, mai moderni sau de modă veche. Aici, în biserică, când se celebrează Euharistia, îşi pierd din valoare detaliile vestimentare, luxul ori sărăcia în care trăim, haina profesională pe care ne-o asumăm zilnic sau imaginea pentru care luptăm zi de zi. Aici suntem pur şi simplu împreună, creştini ce participă la Sfânta Jertfă pentru că au răspuns invitaţiei Domnului de a sta la masă cu el, ca şi la Cina cea de Taină.

2. În al doilea rând, trebuie să acceptăm că Sfânta Euharistie ne dezvăluie un Dumnezeu atât de simplu, într-o lume ce se vrea adesea atât de complicată. Astăzi îl adorăm pe Isus Cristos sub speciile pâinii şi a vinului. Pâinea este importantă, esenţială pentru viaţă. Pâinea este un aliment ce se găseşte chiar şi la cei mai săraci oameni. Isus, pentru a ne fi aproape, nu-şi asumă un chip extraordinar, ieşit din comun, ci unul obişnuit, la îndemâna oricui şi, simultan, absolut necesar oricui. Nu putem supravieţui doar cu prăjituri, torturi, coca-cola etc. Când suntem înfometaţi, ne e suficientă fie şi doar o bucăţică de pâine. Dumnezeu, în atotputernicia sa, se dovedeşte a fi mai simplu, mic, accesibil decât ne-o putem închipui noi, oamenii.

3. Euharistia e semnul prin excelenţă al permanenţei lui Dumnezeu în/între noi. Cu siguranţă v-aţi pus măcar o dată întrebarea “de ce purtăm în procesiune Sfântul Sacrament?”

a. Procesiunea simbolizează că noi, creştinii suntem încă pe drum, pelerini în drum spre ţintă, dar nu suntem singuri. Cristos e cu noi şi ne conduce, ne luminează drumul precum monstranţa străluceşte şi indică calea credincioşilor în procesiune.

b. Dumnezeu nu se lasă zăvorât în tabernacol şi nici închis între zidurile bisericilor. Este viu şi vrea să prindă viaţă în noi, să fie parte din viaţa noastră.

c. Acceptând să fie purtat pe drumurile satului nostru, Dumnezeu vrea de fapt să sfinţească toate elementele componente ale vieţii noastre, casele, şcolile, locurile de muncă şi de joacă, toate dimensiunile vieţii noastre.

Un principiu latin spune “contemplata aliis tradere”, adică trebuie să împărtăşim şi celorlalţi din fructele propriei contemplaţii. Forţând sensul acestui dicton, vreau să încercăm acum să concretizăm cele trei argumente pomenite în aplicaţii practice în viaţa noastră.

1. Faptul că Euharistia pare că este astăzi aşezată “printre altele” şi aura de mister central al credinţei noastre parcă păleşte, se datorează şi atrofierii simţului omului de azi pentru esenţă, pentru ceea ce e mai important. Omul de azi se pierde mult în detalii. Ar putea fi o provocare această sărbătoare la a ne orienta viaţa spre esenţial. Poate ar fi timpul să nu ne mai irosim sănătatea pentru a face mai mulţi bani decât am avea nevoie, pentru ca apoi să ne irosim banii pentru a ne recâştiga sănătatea pierdută. Poate ar fi timpul să ne dăm seama că nu merită să riscăm unitatea familiei şi valorile pe care se întemeiază ea pentru a câştiga bani la mii de km distanţă, căci nu vor putea toţi banii din lume să ne reîntregească familia. Poate va veni odată timpul când nu vom mai construi case prea mari şi arătoase, care devin ulterior pustii şi goale. E un fapt care se constată şi în Gherăeşti că avem astăzi case mai mari, dar familii mai mici; copii mai puţini, câini şi pisici mai multe; averi mai multe şi valori mai puţine; profituri mai mari şi relaţii mai superficiale; case mai frumoase, dar cămine destrămate. Ce este oare cu adevărat esenţial şi necesar pentru noi?!

2. Dumnezeu ni se dăruieşte într-un mod atât de simplu şi accesibil tuturor! Ce ne-ar putea determina să stăm departe de Euharistie, cât timp ştim că este esenţială pentru noi, că e viaţa noastră? La ce anume folosesc zeci de Liturghii ascultate, practicile de pietate, rugăciunile, faptele bune dacă stăm departe exact de ceea ce ne pune în relaţia cea mai intimă cu Dumnezeu, Sf. Împărtăşanie? Poate faptul că am pierdut simţul păcatului şi am devenit lacşi, poate faptul că ne este frică să recunoaştem în faţa lui Dumnezeu cine suntem noi cu adevărat, poate frica de Dumnezeu, de ceilalţi, teama de a ne pierde imaginea, gândul că ne merge bine şi fără Dumnezeu… Nu ştiu… Dacă Isus Cristos ar fi ales o formă mai complicată a prezenţei sale între noi, i-am fi acordat oare mai multă atenţie?!

3. Să nu uităm că suntem pe drum, că suntem trecători, dar nu suntem singuri, atâta timp cât îl primim pe Cristos în Sf. Împărtăşanie. Cristos vrea să devină parte din viaţa noastră. Să nu ne facem iluzii aşadar că problema relaţiei noastre cu Dumnezeu şi a credinţei în Presfântul Trup şi Sânge se epuizează în minutele petrecute aici în biserică! Viaţa de zi cu zi demonstrează de fapt dacă suntem sau nu nişte ipocriţi în trăirea credinţei ce o mărturisim la Sf. Liturghie. Dostoievski spunea: “Secretul existenţei nu constă doar în a trăi, ci şi în a şti pentru ce se trăieşte”. E nevoie de două lucruri: a alege bine drumul şi, apoi, a-l parcurge cu sinceritate.

4. Şi, în ultimul rând, Cristos trebuie purtat cu recunoştinţă pe drumurile vieţii noastre.

Se spune că un împărat avea ca bun prieten un pictor, care însă trăia în foarte mare mizerie. Împăratul obişnuia să se plimbe uneori deghizat prin piaţă. Într-o zi, a dat peste vechiul său prieten, plin de mizerie şi, evident, într-o stare înaintată de ebrietate. Făcându-i-se milă de el, i-a strecurat în buzunar un diamant foarte mare, de preţ, care, se gândea el, îl va ajuta pe bietul pictor, după ce se va trezi din beţie, să ducă pe viitor o viaţă onorabilă. După ani şi ani, la o nouă plimbare incognito prin piaţă, a dat din nou peste vechiul său prieten, devenit acum doar un biet cerşetor. “De ce eşti încă în această stare de sărăcie profundă?”, l-a întrebat împăratul. “Ştii foarte bine, i-a răspuns bietul pictor, că nu m-am priceput niciodată să câştig bani şi de aceea duc o viaţă lamentabilă”. “Dar cum se face, a zis împăratul, că n-ai găsit diamantul acela mare pe care ţi l-am pus deunăzi în buzunarul hainei?” Pictorul s-a uitat la el uluit şi râzând neîncrezător a răspuns: “Văd că-ţi baţi joc de mine! Sunt un amărât şi în buzunarul meu nu va ajunge niciodată un diamant!”

Sensul primar al cuvântului “Euharistie” este “mulţumire, aducere de mulţumire”. Să nu ne purtăm aşadar ca şi cum am fi săraci, aruncaţi de Dumnezeu într-o existenţă întâmplătoare, lamentabilă. Euharistia este cel mai mare dar oferit oamenilor, este Darul prin excelenţă, căci îl conţine pe însuşi Dumnezeu.

Se spune că odată un călugăr se pregătea să vorbească în piaţa mare a satului. Îşi compusese cu grijă discursul şi se pregătea să-l citească, când o pală bruscă de vânt a făcut să-i zboare foile în crengile unui lămâi. Luat prin surprindere, incapabil să-şi găsească şirul predicii, a zis: “Prieteni, iată în rezumat ce voiam să vă spun. Când mi-e foame, mănânc; când mi-e somn, dorm!” “Dar nu toată lumea face aşa, maestre?” a întrebat cineva din mulţime. “NU! Nu în acelaşi fel!” a replicat el. “De ce?” “Când oameni mănâncă, se gândesc la o mie de lucuri; când adorm, se gândesc la problemele lor. Iată de ce nu fac la fel ca mine!” Şi călugărul şi-a strâns lucrurile şi s-a retras, iar celor care îi mai puneau încă întrebări, le răspundea: “Detaliile le veţi găsi în crengile lămâiului…”

Nu am avut ghinionul să îmi pierd foile prin crengile copacilor din jur, dar esenţa mesajului meu e cam aceeaşi: “Să dea Domnul să vă fie mereu foame de Dumnezeu, să veniţi mereu înfometaţi la acest izvor de viaţă care este Sfânta Euharistie şi dacă cuvintele mele nu au reuşit să vă adoarmă, să dea Domnul să nu aveţi niciodată odihnă până când nu veţi fi cu adevărat cristofori, purtători de Cristos, creştini profund euharistici care-l poartă în gândul, cuvântul şi viaţa lor pe Cristos, cu trupul şi sângele, sufletul şi dumnezeirea sa. Ceea ce-mi doresc şi mie! Amin.