Predici

(tipareste predicile)

Preasfânta Treime
Anul U
Lecturi:
Exod 34,4-6.8-9
2Corinteni 13,11-13
Ioan 3,16-18

Autori

pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă

* * *

Asemenea lui Dumnezeu

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Există o istorioară despre Sf. Augustin de Ippona, mare filozof şi teolog. El era preocupat de doctrina Sfintei Treimi. Dorea foarte mult să înţeleagă doctrina despre Dumnezeul Unic în trei Persoane, pentru a-l explica logic. Într-o zi mergea pe malul mării şi reflecta la această problemă. A văzut deodată un copil jucându-se singur. Făcuse o gaură în nisip, alerga la mare cu o mică găleţică, lua apă, alerga înapoi şi golea apa în groapa din nisip. Fugea iarăşi la mare, iar lua apă, iar o golea în gaura din nisip. Augustin s-a apropiat de el şi l-a întrebat: “Ce faci tu aici?” “Încerc să golesc marea în această gaură.” Augustin l-a întrebat mirat: “Cum poţi să crezi că marea imensă ar putea fi golită în această mică gaură cu această găleţică mică?” A primit răspunsul copilului: “Dar tu, cum crezi că cu capul tău mic poţi cuprinde imensitatea lui Dumnezeu?” Şi copilul a dispărut. Isus a vorbit despre Tatăl care l-a trimis pe El şi despre Duhul Sfânt care urma să fie trimis de El. Isus a mai spus că Tatăl i-a dat Lui tot ceea ce are şi că El, la rândul Lui, a dat Spiritului Sfânt tot ce a primit de la Tatăl. Vedem astfel unitatea de scop între Persoanele Sfintei Treimi.

În istoria mântuirii de regulă atribuim creaţia Tatălui, răscumpărarea Fiului şi sfinţirea Duhului Sfânt. Cu toate acestea, deşi sunt distincţi ca Persoane, nici Tatăl şi nici Fiul şi nici Duhul Sfânt nu există şi nici nu acţionează în izolare de celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi. Asemenea lui Augustin, poate nu vom putea să înţelegem cum “funcţionează” Sfânta Treime, dar mai important este să înţelegem de ce este aşa. De ce Dumnezeu ne revelează acest mister privitor la natura Fiinţei Supreme? Importanţa acestei doctrine se află în următorul fapt: noi suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu şi de aceea cu cât îl înţelegem mai mult pe Dumnezeu cu atât ne înţelegem mai mult pe noi înşine. Experţii în religie ne spun că oamenii au căutat mereu să fie asemenea zeilor cărora le aduceau cult. Oamenii care adorau un zeu războinic tindeau să fie războinici; oamenii care adorau un zeu al plăcerilor căutau ei înşişi plăcerea. După cum era zeul, aşa şi adoratorii lui. De aceea mai important pentru noi este să ne întrebăm astăzi aceasta: Ce ne spune doctrina despre Sfânta Treime despre Dumnezeul pe care îl adorăm şi ce spune despre felul de oameni care trebuie să fim? La această întrebare aş avea două idei să vi le împărtăşesc.

(1) Dumnezeu nu există într-un individualism solitar ci într-o comunitate de iubire şi împărtăşire. Dumnezeu nu este un singuratic. Aceasta înseamnă că un creştin în căutarea desăvârşirii (Matei 5,48) trebuie să evite orice tendinţă de izolaţionism. Idealul spiritualităţii creştine nu este acela al fugii de lume, după cum fac unele tradiţii monastice budiste în căutarea sfinţeniei prin retragerea în Himalaya, departe de oameni şi de societate.

(2) Adevărata iubire cere trei parteneri. Vă amintiţi că se spune: “Două înseamnă companie, trei este o mulţime.” Sfânta Treime ne arată că trei este comunitatea, trei este iubirea în maximul ei; trei nu înseamnă mulţime. Să luăm un exemplu de lângă noi. Când bărbatul A o iubeşte pe femeia B, iubirea lor este pecetluită de apariţia copilaşului C. Tată, mamă şi copil – iubirea când se desăvârşeşte devine o treime.

Noi suntem făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Aşa după cum Dumnezeu este Dumnezeu doar într-o relaţie trinitară, şi noi putem să fim pe deplin umani doar într-o relaţie de trei parteneri. Eul nostru are nevoie să fie într-o relaţie orizontală cu ceilalţi şi o relaţie verticală cu Dumnezeu. În acest fel viaţa noastră devine trinitară asemenea vieţii lui Dumnezeu. Atunci descoperim că aşa-numitul principiu individualist “Eu-cu-mine” acceptat în societatea modernă lasă mult de dorit. Doctrina Preasfintei Treimi ne provoacă să adoptăm mai degrabă principiul Eu-şi-Dumnezeu-şi-aproapele. Sunt creştin în măsura în care trăiesc într-o relaţie de iubire cu Dumnezeu şi cu alţi oameni. Fie ca harul Preasfintei Treimi să ne ajute să alungăm orice urmă de egoism din vieţile noastre şi să trăim în iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.

* * *

Dumnezeu iubire şi comuniune

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Sfânta Treime: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Sfântul Duh. Nu sunt trei dumnezei, ci unul singur; dar nu într-o singură persoană, ci în trei persoane. Dumnezeu este un mister, de aceea în totalitate este obiectul credinţei noastre. Credem într-un singur Dumnezeu: Domnul este Dumnezeul nostru, Domnul este unul singur (Dt 6,4; 1Rg 8,60; Is 45,5; Rom 3,30).

Dacă Dumnezeu în sine este un mister, atunci şi acest “unu” în sine este un mister, este obiect al credinţei, fiindcă nu este ca cifra 1 din matematică, deoarece 1 este limitat de cifra 2, 3 şi aşa mai departe. Dumnezeu însă nu este limitat de nimeni şi nimic, el este nemărginit şi pretutindeni, aşa încât, cu toate că în el trăim, ne mişcăm şi suntem (Fap 17,28), el este fără limite şi totuşi este “simplitatea” însăşi, unic şi fără părţi componente. Tot aşa şi numărul trei, în conceptul celor trei persoane dintr-un singur Dumnezeu este un adevăr de credinţă, diferit de cifra 3 din matematici, fiindcă dă o unitate în divinitate, pe când în ştiinţă cifra 3 nu poate fi niciodată egală cu cifra 1. Conceptul de “trei în unul” din Dumnezeu este un concept supranatural, fără corespondent în lumea noastră materială. Dacă “unu” şi “trei” în credinţă stau diferit de 1 şi 3 din ştiinţă, atunci şi numele de “persoană” din Dumnezeu este un obiect de credinţă, diferit de conceptul de persoană dat de filozofie sau ştiinţă, după cum omul este persoană.

A încerca să demonstrăm adevărurile de credinţă pe bază ştiinţifică, raţională, înseamnă a le încurca şi mai mult şi poate chiar ne expunem erorii raţionaliste. Putem demonstra doar că adevărurile revelate nu sunt iraţionale şi prin urmare credinţa nu-i absurdă.

Adevărul unui singur Dumnezeu în trei persoane nu constituie decât o formă a revelaţiei, prin care noi să înţelegem crezând şi crezând să înţelegem adevărul revelat, anume că: Dumnezeu este iubire (1In 4,8). De aceea ni l-a dat pe Fiul său unul-născut, ca oricine crede în el să nu moară, ci să aibă viaţa de veci (In 3,16). Iar iubirea este o realitate atât de evidentă că nu mai necesită nici un fel de demonstraţie. Numai că şi această iubire dintre cele trei persoane dumnezeieşti constituie obiectul credinţei noastre, deoarece diferă de iubirea care există între oameni, ba chiar şi de iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi, fiindcă iubirea lui Dumnezeu faţă de noi este “caritate”, iubire pornită din milă, iubire-har, iubire-dar: Dragostea lui Dumnezeu s-a revărsat în sufletele noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat (Rom 5,5); pe când iubirea divină este esenţă, izvor de existenţă pentru tot ce există. Conceptul de “iubire” ne revelează necesitatea a ceva mai mult decât unul, iubirea din noi constituie acel simţ al comuniunii, necesitatea de a nu fi singur. Dar o singură iubire între trei persoane dumnezeieşti ne revelează icoana comuniunii perfecte, care trebuie să stea şi la baza comuniunii dintre oameni, având în caritatea lui Dumnezeu izvorul comun al iubirii dintre persoanele umane. Nu-l putem înţelege pe un singur Dumnezeu în sine ca pe o singură persoană, deoarece un Dumnezeu într-o singură persoană ar fi un Dumnezeu imaginar, filozofic, aristotelic sau platonic, un Dumnezeu ascuns undeva şi inactiv, fără viaţă, fără comuniune în sine şi cu oamenii, ar fi un Dumnezeu nefericit.

Este, aşadar, necesar ca Dumnezeu să aibă o comuniune în sine ca principiu de viaţă, fericire, frumos, bine şi adevăr. Comuniunea divină ni se revelează sub chipul celor trei persoane, care formează unitatea în aceeaşi iubire. Această comuniune dumnezeiască este principiul vieţii a tot ce există, principiul fericirii oricărei forme de viaţă, principiul binelui veşnic, deoarece comuniunea iubirii dintre persoanele divine se bazează tocmai pe veşnicia lor; este principiul adevărului unic, bazat pe aceeaşi natură unică şi indisolubilă, dar comunicabilă în totalitate în sânul lui Dumnezeu şi caritativă faţă de fiinţele create după chipul şi asemănarea sa. N-am putea beneficia de caritatea lui Dumnezeu, dacă el n-ar fi comunicabil în sine prin iubire.

Dar Isus ne-a descoperit că iubirea lui Dumnezeu Tatăl faţă de opera mâinilor sale a făcut ca Fiul său unic, născut în veci în sânul său, să vină în lume, ca dovadă supremă a carităţii faţă de noi şi a iubirii din sine.

Nu alini durerea unui bolnav-muribund cu vorbe, aşa cum ne-o demonstrează istoria lui Iob (cf. Iob 2,12 ş.u.), ci mai mult o măreşti; dar dacă este posibil să îi iei total suferinţa asupra ta şi el să devină sănătos, ca văzându-te cum suferi prin propria lui boală, să creadă în iubirea ta şi atunci iubirea lui se va naşte din iubirea ta şi-ţi va spune: Acum cred că mă iubeşti cu adevărat! Ca să-ţi dovedesc şi eu iubirea mea, te rog, dă-mi suferinţa înapoi!

Fiul lui Dumnezeu a luat asupra sa firea noastră omenească: s-a împovărat cu materie, cu intelect limitat şi voinţă umană, cu suferinţe şi chiar cu moartea noastră, ca noi să credem în iubirea lui şi să-i spunem: Dă-mi suferinţa şi moartea înapoi! Vreau să le duc ca pe o cruce zilnică spre a-ţi dovedi că te iubesc.

Comuniunea din sânul Preasfintei Treimi şi caritatea lui Dumnezeu faţă de noi constituie, şi trebuie să constituie, adevăratul viitor al omenirii, fiindcă: Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său ca lumea să fie mântuită prin el (Evan.).

Spre aceeaşi ţintă îi îndruma şi sfântul Paul pe credincioşii din Corint, când le spunea: Fraţilor, bucuraţi-vă! Însuşiţi-vă desăvârşirea! Încurajaţi-vă reciproc! Străduiţi-vă să aveţi aceleaşi simţăminte! Trăiţi în pace! Astfel Dumnezeul iubirii şi al păcii va fi cu voi (Lectura a II-a).

Omul nu s-ar putea înţelege pe sine, dacă n-ar exista alt om. Nimic mai ucigător decât singurătatea absolută. Iadul, deşi are mulţi clienţi, singurătatea este cea mai chinuitoare, fiindcă lipseşte comuniunea iubirii. (Un scriitor povesteşte într-o lucrare a sa că între rai şi iad există doar o singură diferenţă: în rai este comuniune, în iad, egoism. Toţi au aceleaşi bunătăţi pe mesele lor, pe care trebuie să le ia în stil japonez, cu beţişoare foarte lungi. Cei din rai, dacă bunătăţile nu le pot duce la gura proprie, le oferă vecinului de vizavi şi invers; cei din iad se chinuie să le ducă la gura proprie, pe care niciodată nu o nimeresc şi astfel se înfurie tot mai mult şi egoismul îi chinuie îngrozitor prin foame). Comuniunea dintre om şi om nu are şanse de durată, de fericire, decât atunci când este pecetluită de o altă fiinţă umană care cere ca pe un adevăr suprem şi bine absolut comuniunea celor doi. Această comuniune de pe pământ, care are la bază iubirea, este familia: tata, mama şi copilul şi mai ales depinde de mulţimea acestora din urmă. Comuniunea dintre Tatăl şi Fiul este asigurată de Duhul Iubirii sfinte şi de acesta în mulţimea fiilor lui Dumnezeu (Gal 3,26) care strigă: Abba, Tată (Rom 8,15), fiindcă au devenit părtaşi ai naturii divine (2Pt 1,4) prin Cristos, care, Dumnezeu fiind, s-a făcut părtaş al naturii umane (cf. Fil 2,6 ş.u.) şi astfel avem comuniune de iubire cu Dumnezeu. Această comuniune nu este o concluzie, ci un început. Veşnicia este începutul comuniunii desăvârşite cu Dumnezeu; timpul prezent constituie căutarea începutului, principiului a toate: Isus.

Sfântul apostol Paul, nu numai că îndeamnă pe credincioşi să păstreze comuniunea între ei, ci se roagă ca harul Domnului Isus Cristos, iubirea lui Dumnezeu şi comuniunea Duhului Sfânt să fie cu toţi, adică: convinşi de iubirea lui Dumnezeu, cerând înapoi de la Cristos suferinţele şi moartea, să cerem ca iubirea sa să devină iubirea noastră: precum v-am iubit eu, aşa să vă iubiţi unii pe alţii (In 15,12) şi astfel să rămânem mereu în iubirea Tatălui prin legătura sfântă a Duhului apărător şi mângâietor.

Ca efectul rugăciunii apostolice, cu care preotul ne întâmpină de fiecare dată când se celebrează memorialul morţii şi învierii lui Isus, sfânta Euharistie: Harul Domnului nostru Isus Cristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi toţi, ca să se concretizeze şi în noi cu adevărat, trebuie să ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu cu tablele legii, nu confecţionate din două lespezi de piatră ca ale lui Moise, ci cu cele zece porunci scrise în inimă, fiindcă spune Isus: Dacă mă iubiţi, veţi păzi poruncile mele. Iar eu îl voi ruga pe Tatăl şi el vă va da un alt apărător, ca să fie cu voi de-a pururi (In 14,15-16). Astfel, rugăciunea apostolică devine rugăciunea mântuitoare a lui Isus şi prezenţa sa euharistică mă va conduce la întâlnirea personală cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, spre a-i cânta în veci: Mărire Tatălui care m-a creat: mărire Fiului care m-a răscumpărat; mărire Duhului Sfânt care m-a sfinţit! Amin.

* * *

Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Sfânta Liturghie de azi începe cu o binecuvântare: Binecuvântat să fie Dumnezeu Tatăl şi Fiul unul-născut al lui Dumnezeu, precum şi Duhul Sfânt, pentru că şi-au arătat îndurarea faţă de noi (Antif. intr.). Conform cu obiceiul semiţilor, binecuvântarea este aducere de mulţumire. În acest sens, noi putem spune: Mulţumim lui Dumnezeu fiindcă şi-a arătat îndurarea faţă de noi, descoperindu-ne viaţa sa intimă ca sens al vieţii noastre.

Spune o poveste că un bun creştin a ieşit într-o zi dis-de-dimineaţă în oraş şi a descoperit un magazin, apărut ca din pământ peste noapte, având o firmă curioasă: Aici se împarte fericire. A intrat să cumpere. La tejghea stătea un înger. L-a întrebat: “Cât costă un kilogram de fericire?” “Nu se vinde, se împarte gratis”, i-a răspuns îngerul. Vizitatorul i-a zis: “Daţi-mi o tonă, să am de unde da şi la alţii”! “Un moment”, i-a zis îngerul, “să v-o împachetez”. Peste câteva clipe i-a adus un pliculeţ cu câteva seminţe. Uimit, vizitatorul i-a zis: “V-am cerut o tonă de fericire”. La care îngerul răspunde: “Noi nu dăm produse finite, ci seminţe. Îngrijiţi-le şi veţi avea fericire pentru sute de mii de oameni”. Tot aşa şi eu la această predică: nu vă voi da produse finite, adică înţelegerea misterului Preasfintei Treimi, ci seminţe: îndrumări care trebuie îngrijite, semănate în inimă, păzite şi trăite.

Descoperirea adevărului unui singur Dumnezeu în trei persoane nu s-a făcut pentru a satisface curiozitatea noastră de a şti cine şi ce este Dumnezeu, ci priveşte direct destinul, sensul existenţei noastre pe pământ şi chiar al întregii creaţiuni, adică mântuirea lumii. Mântuirea omului, luată drept comuniune de iubire cu Creatorul, reflectă felul de a fi al celor doi interlocutori, conform sintagmei: Vorbeşte-mi, ca să-ţi spun cine eşti! Pe Dumnezeu îl cunoaştem după cuvântul său, fiindcă ne-a vorbit prin Fiul (cf. Evr 1,2), iar pe om îl cunoaştem după cum îl binecuvântează pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt.

Pierre Claverie spunea: Nu-l am încă pe Dumnezeu, nu am adevărul, am nevoie de adevărul celorlalţi (cf. Humanité plurielle, din Le Monde, 4 august 1996). Fără a-l vedea pe Dumnezeu aşa cum este, nici noi nu avem tot adevărul, dar avem trebuinţă de mărturia altora despre Preasfânta Treime. Lecturile de azi încearcă să ne introducă în misterul lui Dumnezeu.

Lectura I (Ex 34,4b-6.8-9) ne arată că Dumnezeu este milostiv şi bogat în haruri. Acest adevăr se desprinde din faptul că iartă păcatul Israelului care şi-a făcut un viţel de aur şi i s-a închinat (cf. Ex 32), iar lui Moise îi făgăduieşte că îi va arăta slava sa (cf. Ex 33,19-23). Moise, vrând să refacă alianţa dintre popor şi Dumnezeu, urcă pe munte cu alte două table de piatră, ca Dumnezeu să-i redea legea. Domnul, care i se face prezent, îi descoperă atributele sale divine şi mai ales milostivirea. Atunci Moise s-a rugat lui Dumnezeu să-şi arate milostivirea iertând păcatul poporului său şi să-şi facă locuinţa în mijlocul Israelului, pentru a-l lumina să nu mai greşească şi să-l ierte când va greşi (cf. MAC pag. 483), cu scopul ca poporul să ajungă la credinţă şi astfel să fie desăvârşit.

Sfântul Anton abate l-a rugat pe Dumnezeu să-i arate un om desăvârşit, ca să-l poată imita. I s-a descoperit că un astfel de om există la Alexandria, în Egipt, într-un atelier de cizmărie. A părăsit pustiul şi a venit în oraş. Găsindu-l, l-a întrebat despre felul lui de viaţă. Cizmarul i-a răspuns că nu face nimic deosebit: Muncesc; împart venitul în trei; o treime o dau săracilor, o treime o dau bisericii şi o treime o folosesc pentru traiul meu. Acest răspuns nu l-a mulţumit pe abatele Anton, fiindcă el părăsise toate şi tot nu se simţea desăvârşit, de aceea l-a mai întrebat multe altele şi răspunsul mulţumitor, semn al desăvârşirii, a fost acesta: Eu nu fac nimic special… Doar că, muncind, îi privesc pe toţi trecătorii marelui oraş Alexandria şi spun: Fie ca toţi să fie mântuiţi; eu singur merit să pier (cf. Olivier Clement, Puterea credinţei, pag. 108). Credinţa era conformă cu faptele şi acţiona prin caritate.

Evanghelia zilei (In 3,16-18) ne prezintă obiectul credinţei creştine care dă viaţă. În convorbirea pe care Isus a avut-o cu Nicodim i-a arătat acestuia că pătimirile sale, simbolizate prin şarpele de aramă, aduc mântuirea lumii datorită iubirii lui Dumnezeu, care atât de mult i-a iubit pe oameni încât l-a dat chiar pe Fiul său ca jertfă de împăcare. Se crede că acest verset este cel mai important din toată Evanghelia după sfântul Ioan, fiindcă motivează adevărul prezenţei Fiului lui Dumnezeu în lume. Fiul s-a întrupat şi s-a răstignit fiindcă atât de mult i-a iubit Dumnezeu pe oameni, ca să-i mântuiască şi nu să-i judece.

Omul, care îl acceptă pe Fiul lui Dumnezeu aşa cum este, nu va fi condamnat; dar cei care nu-l acceptă, se condamnă singuri, fiindcă nu pot găsi calea mântuirii, calea spre Tatăl care l-a trimis pe Fiul, fiindcă numai Fiul o cunoaşte, deoarece el singur a venit de la Tatăl. Numai acela care păşeşte pe această cale simte bucuria mântuirii.

Primii creştini erau consideraţi atei. Ei respingeau sacralitatea puterii – divinizarea împăratului, a zeiţei Romei, riturile şi magiile purului şi impurului, pe Dumnezeul închis în sine al monoteismului, divinitatea difuză a păgânilor (panteismul filozofilor). Ei anunţau mesajul uimitor: un Dumnezeu în trei persoane, viu şi dătător de viaţă, întrupat pentru a ni se arăta pe înţelesul nostru, învingător al morţii şi al iadului, deschizător de drum pentru îndumnezeirea omului printr-o conversaţie intimă în care să i se poată adresa lui Dumnezeu cu numele de Tată.

Înţelegând prin credinţă că Dumnezeu ne este Tată, sfânta Tereza a Pruncului Isus a căpătat atâta curaj încât şi-a exprimat bucuria zicând: Dacă aş fi comis toate crimele posibile, aş simţi că această multitudine de ofense ar fi doar ca o picătură de apă căzută peste cărbuni încinşi. Iubirea divină face să dispară picătura de răutate umană şi omul să-şi recapete bucuria divină, fiindcă a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, tocmai pentru a avea parte de fericirea lui Dumnezeu.

Bucuria a fost primul semn al vremurilor mesianice, din care sfântul apostol Paul a ştiut să facă semnul comuniunii membrelor trupului lui Cristos printr-o bucurie întreită. În acest sens îi salută pe credincioşii corinteni printr-o formulă izvorâtă din credinţa în Preasfânta Treime: Harul Domnului Isus Cristos şi dragostea lui Dumnezeu (Tatăl) şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi toţi! (Lectura a II-a: 2Cor 13,11-13). Dumnezeu ni s-a descoperit în misterul celor trei persoane ca bucuria noastră să fie deplină, fiindcă tot ceea ce izvorăşte din har este bucurie – Bucură-te, cea plină de har (cf. Lc 1,28) -; tot ce izvorăşte din iubire este bucurie, tot ce izvorăşte din comuniune este bucurie.

Ceva mai înainte apostolul spusese corintenilor motivul pentru care el le-a descoperit că mângâierea, adică bucuria, pe care el o simte datorită faptului că în Dumnezeu sunt trei persoane, vrea să le-o împărtăşească şi lor: Noi nu intenţionăm să devenim ca nişte stăpâni ai credinţei voastre; dar suntem colaboratori ai bucuriei voastre (Lc 1,24).

Profetizând că oamenii vor descoperi bucuria din Preasfânta Treime, cineva a spus: Creştinismul secolului al XXI-lea nu va mai fi o religie printre religii, ci se va afirma ca domeniu al Duhului şi al libertăţii [...], nu va mai fi nici un moralism, nici un pietism, ci vestea victoriei lui Cristos asupra morţii şi asupra iadului (cf. Olivier Clement, o. c., pag. 114-115).

Să nu refuzăm mântuirea, adică această comuniune de iubire cu Dumnezeu în trei persoane şi cu chipul său din fiecare om, dar să-l binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, fiindcă ne-a chemat la viaţa lor dumnezeiască.

Părintele Zosim, din Fraţii Karamazov, de Dostoievski, spune despre cei care refuză mântuirea: S-au blestemat ei înşişi, blestemându-l pe Dumnezeu şi viaţa; ei se hrănesc cu orgoliul lor nefast, precum cel înfometat aflat în deşert, care şi-a supt propriul sânge. Ei nu-l pot contempla pe Dumnezeul cel viu fără ură şi şi-ar dori ca Dumnezeul vieţii să nu existe, să dispară, distrugând întreaga sa creaţie. Ei aspiră la neant, dar nu vor avea parte de neant. Adică vor avea parte de nefericirea veşnică, fiindcă nu l-au binecuvântat pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Duhul Sfânt.

Închei, ca de obicei, cu rugăciunea de la începutul sfintei Liturghii: Dumnezeule, Părinte ceresc, tu l-ai trimis în lume pe Fiul tău, Cuvântul adevărului, şi pe Duhul tău, izvorul sfinţeniei, pentru a descoperi oamenilor misterul minunat al vieţii dumnezeieşti. Dă-ne, te rugăm, harul ca, mărturisind adevărata credinţă, să recunoaştem slava veşnicei Treimi şi să adorăm unitatea celor trei persoane în mărirea puterii sale (LR). Amin.