Predici

(tipareste predicile)

 

Preasfânta Treime
Anul C (A, B)
Lecturi:
Proverbe 8,22-31
Romani 5,1-5
Ioan 16,12-15

Ioan 16,12-15

Mai am multe să vă spun, dar acum nu le puteţi purta. Însă, când va veni el, Duhul adevărului vă va călăuzi în tot adevărul, căci nu va vorbi de la sine, ci va spune ceea ce va auzi şi vă va vesti lucrurile viitoare. El mă va glorifica pe mine pentru că dintr-al meu va lua şi vă va vesti vouă. Toate câte le are Tatăl sunt ale mele; de aceea v-am spus că ia dintr-al meu şi vă va vesti.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Felician Tiba
pr. Eduard Patraşcu
pr. Claudiu Dumea
pr. Pietro Righetto
pr. Alessandro Pronzato
pr. Anton Dancă

 

* * *

 

Destăinuire în mister

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Sărbătorim misterul Preasfintei Treimi, lăudând pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh. Cum se poate oare să sărbătorim o taină? Obişnuit se sărbătoreşte o victorie, o cucerire, o descoperire. Dar noi creştinii, după cum spune Isus că nu suntem din lumea aceasta (In 17,14), avem altfel de sărbători, ne găsim bucuria în ceea ce nu putem înţelege cu mintea, fiindcă noi credem în iubirea lui Cristos (cf. 1In 4,16) care ne-a dezvăluit marele mister dumnezeiesc. Bucuria poate izvorî dintr-un mister numai în cazul în care misterul este izvorât din iubire, şi Dumnezeu este iubire (1In 4,18). Prin urmare, cel mai mare mister izvorât din iubirea nemărginită, care ne-a fost descoperit de Isus, este misterul Preasfintei Treimi.

Dacă ar fi posibil ca noi să-l înţelegem pe Dumnezeu aşa cum este şi el să nu mai aibă nici o taină, n-ar mai fi obiectul fericirii noastre veşnice, fiindcă s-ar epuiza prin faptul că ne-ar da tot şi nu ar mai avea ce să ne dea nou şi veşnic. Oricât de mare şi de preţios ar fi un lucru, oricât de mult am ţine la el, cu trecerea timpului vrem mereu ceva mai bun, ceva mai adevărat, ceva mai frumos, ceva mai durabil, ceva care să ne trezească interesul încontinuu. Interesul nu ni-l poate ţine treaz decât misterul aducător mereu de ceva nou, de ceva mai bun, mai adevărat, mai frumos, mai durabil… Dumnezeu i-a descoperit sfântului Augustin că el va fi misterul infinit al fericirii omului. Preasfânta Treime trebuie să fie sărbătorită în misterul său infinit pentru fericirea omului.

Odată, sfântul Augustin se plimba pe malul mării şi se străduia să înţeleagă misterul unui Dumnezeu în trei persoane. Tatăl îl naşte din veşnicie pe Fiul în sânul său (nici nu avea unde în altă parte, fiindcă nu exista nimic decât Dumnezeu nemărginit); Fiul, născut din Tatăl, rămâne în sânul Tatălui şi este asemenea lui, fiind de o mărime cu cel care l-a născut prin atotputernicia sa divină; Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, ca un act de iubire infinită faţă de cel pe care l-a născut, iar de la Fiul purcede spre Tatăl ca un act de recunoştinţă şi iubire infinită pentru că l-a născut. Cu toate acestea, cel născut este tot atât de veşnic precum Tatăl şi cel care purcede din amândoi este tot atât de veşnic precum Tatăl şi Fiul. Aceeaşi natură divină în toţi, rămâne neschimbată prin naştere şi purcedere, rămâne simplă, atotputernică, fără început şi fără sfârşit într-un singur Dumnezeu. Fiecare persoană divină foloseşte aceeaşi raţiune şi aceeaşi voinţă divină şi prin această folosinţă se disting una de alta. Este drept, nu se spun lucruri contradictorii, ca de exemplu, că în Dumnezeu sunt trei persoane care ar forma o singură persoană; nici că sunt trei naturi care ar forma o singură natură, ceea ce ar fi absurd. Misterul cuprinde trei persoane divine într-o singură natură, cea dumnezeiască, pe care o are în întregime Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh… Pe când îşi frământa sfântul Augustin mintea cu astfel de probleme, un copilaş îi întrerupe şirul ideilor prin jocul său de pe plaja mării. Acesta făcuse o groapă în nisip şi cu o valvă de scoică încerca să aducă cu dânsa toată apa mării. Alerga mult şi realiza puţin. Întrebat ce face, copilul a răspuns: vreau să adun în groapa aceasta toată apa mării. Sfântul îi spune: Imposibil. Priveşte marea! Este atât de mare că nu-i vezi marginile, pe când groapa ta din nisip este mică precum pumnul. La care copilul îi răspunde: Mai uşor voi reuşi să adun eu toată apa mării în această groapă, decât să reuşeşti tu să cuprinzi misterul Preasfintei Treimi cu mintea ta. Copilul a dispărut şi Augustin a rămas să mediteze asupra slăbiciunii umane în faţa Divinităţii.

Fiind slabi, mărginiţi şi neputincioşi în a înţelege un mister nemărginit, ne putem forma totuşi o idee îmbucurătoare despre iubirea Tatălui, care să dea sens existenţei noastre; despre naşterea Fiului, care desăvârşeşte sensul naşterii noastre în timp şi despre purcederea Duhului Sfânt, care ne călăuzeşte spre Tatăl prin Fiul, amintindu-ne adevărul că suntem copiii lui Dumnezeu prin Botez. Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să ne mai gândim, chiar dacă nu putem înţelege. Nu înţelegem tot misterul, dar ne putem bucura şi trebuie să ne bucurăm de cât putem înţelege şi mai mult ne bucurăm de ceea ce credem, aşa cum Elisabeta îi spune Fecioarei Maria că este fericită pentru că a crezut în cele spuse ei de Domnul prin îngerul Gabriel la Buna-Vestire (cf. Lc 1,45). Bazându-ne pe învăţătura sfinţilor părinţi ai Bisericii, încercăm să-l cunoaştem pe Dumnezeu cu toată fiinţa noastră, mai ales în actul creaţiei (Gen 1,26), prin puterea minţii care poartă cel mai bine pecetea divină. Aceştia ne spun că Dumnezeu, fiind infinit de perfect, în mod necesar se cunoaşte pe sine din veşnicie, că de nu s-ar cunoaşte, nu ar mai fi perfect, şi, contemplându-se în oglinda preacurată a dumnezeirii sale, dă naştere unei imagini perfecte despre sine în sine, în natura sa. Imaginea sa este însăşi realitatea sa. Persoana care se cunoaşte pe sine fiindcă a voit această cunoaştere este Tatăl; imaginea voită şi cunoscută se naşte în sine şi este asemenea Tatălui, cu aceeaşi natură şi cu aceeaşi capacitate de gândire şi voinţă; altfel cunoaşterea n-ar fi perfectă dacă ar exista vreo deosebire esenţială. Cunoaşterea este Fiul. Tatăl, cunoscându-se în imaginea perfecţiunilor sale, se iubeşte pe sine şi cunoaşterea pe care o are despre sine. Din cunoscător, Tatăl, şi cunoscut, Fiul, porneşte aceeaşi iubire prin care se recunosc şi se voiesc amândoi; această iubire, prin care se recunosc şi se voiesc Tatăl şi Fiul, este Duhul Sfânt.

Pentru că la originea a tot ce există stă acelaşi Dumnezeu în trei persoane, el ne revelează fiinţa sa infinită prin dimensiunile mărginite pe care noi le putem percepe cu mintea noastră. În geometrie avem o imagine trinitară în triunghiul echilateral, cu toate laturile şi unghiurile egale; în chimie avem trei culori de bază: roşu, galben şi albastru; în fizică ne sunt necesare trei puncte de sprijin pentru a susţine un corp solid la înălţime; în biologie sunt trei, fără de care nu poate exista viaţa: tata, mama şi copilul; în filozofie sunt trei elemente care formează argumentul perfect, silogismul: două premise şi o concluzie; toată ştiinţa economică se bazează pe trei elemente: marfă, vânzător şi cumpărător; mai presus de toate în psihologie avem sufletul care poartă amprenta Preasfintei Treimi prin raţiune, voinţă şi memorie; spaţiul are trei dimensiuni: înălţime, lăţime şi lungime; timpul are trei dimensiuni: prezent, trecut şi viitor etc. În felul acesta întreg universul este chemat să sărbătorească Preasfânta Treime în bucuria persoanelor divine şi a dimensiunilor din creaţie. Cinstirea Preasfintei Treimi înseamnă desăvârşirea persoanei umane, afirmarea omului ca rege al universului, fiindcă prin om întregul univers pe Dumnezeu îl preamăreşte, cum cântă psalmistul (cf. Ps 48,11; 69,35; 98).

Pătrunşi de misterul Preasfintei Treimi, de misterul iubirii divine, înţelegem că Dumnezeu n-a creat nici o inimă spre a fi depozitul insultelor, ranchiunelor, ironiilor, blestemelor, dispreţului sau viciilor de tot felul. Dumnezeu a creat fiecare inimă spre a fi depozitul iubirii sale, fiecare raţiune îşi află sensul în a fi depozitul adevărului, ca întreaga viaţă să fie cât mai frumoasă, pătrunsă de binele infinit.

Înainte ca preacurata să apară la Fatima celor trei păstoraşi (Luciei, Iacintei şi lui Francisc), la 13 mai 1917, le-a apărut un înger de trei ori. La a treia apariţie, în timp ce copiii erau atenţi la recitarea Rozariului, i-a învăluit o lumină neaşteptată. S-au ridicat în picioare şi au văzut un înger înaintând spre ei pe deasupra măslinilor din apropiere. Era extraordinar de strălucitor şi ţinea în mâna dreaptă un potir cu o ostie deasupra, din care ţâşneau picături de sânge şi se adunau în potir. Îngerul a îngenuncheat, s-a plecat cu faţa la pământ şi a repetat de trei ori: Sfântă Treime, Tată, Fiu şi Duh Sfânt, profund vă ador şi vă ofer trupul, sângele, sufletul şi toată dumnezeirea lui Isus Cristos prezent în toate tabernacolele din lume pentru repararea calomniilor, sacrilegiilor şi indiferenţei cu care este ofensat. Şi prin meritele inimii neprihănite a Mariei îţi cer întoarcerea păcătoşilor. După ce a împărtăşit pe Lucia cu ostia, cu potirul pe Francisc şi pe Iacinta, a repetat rugăciunea încă de trei ori şi apoi a dispărut.

Ce putem deduce din acest fapt?

Nu numai că prin primirea sfintei Împărtăşanii aducem cinste Preasfintei Treimi, că putem repara ofensele aduse lui Dumnezeu de cei păcătoşi, ci şi faptul că de nu vom acorda mai mare cinste şi respect zilelor de sărbătoare creştine, acestea se vor seculariza şi vom ajunge ca în sărbători să ne închinăm la idoli: la mâncare şi băutură, la sport, la spectacole artistice, la iarbă verde etc. Dacă relele continuă, sărbătorile religioase sunt numărate, mai curând sau mai târziu vor dispărea din viaţa oamenilor şi, o dată cu ele, adevăratele bucurii izvorâte din tainele divine. Din acest motiv a întrebat Isus pe ascultătorii săi, dacă la a doua sa venire va mai găsi credinţă sau nu pe acest pământ (cf. Lc 18,8).

Noi, cei de azi, să-l lăudăm pe Tatăl care ne-a creat, pe Fiul care ne-a răscumpărat şi pe Duhul Sfânt care ne sfinţeşte, ca în ziua de apoi să ne învie pentru viaţa cea veşnică. Amin.

 

* * *

 

Asemenea lui Dumnezeu

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Există o istorioară despre Sf. Augustin de Ippona, mare filozof şi teolog. El era preocupat de doctrina Sfintei Treimi. Dorea foarte mult să înţeleagă doctrina despre Dumnezeul Unic în trei Persoane, pentru a-l explica logic. Într-o zi mergea pe malul mării şi reflecta la această problemă. A văzut deodată un copil jucându-se singur. Făcuse o gaură în nisip, alerga la mare cu o mică găleţică, lua apă, alerga înapoi şi golea apa în groapa din nisip. Fugea iarăşi la mare, iar lua apă, iar o golea în gaura din nisip. Augustin s-a apropiat de el şi l-a întrebat: “Ce faci tu aici?” “Încerc să golesc marea în această gaură.” Augustin l-a întrebat mirat: “Cum poţi să crezi că marea imensă ar putea fi golită în această mică gaură cu această găleţică mică?” A primit răspunsul copilului: “Dar tu, cum crezi că cu capul tău mic poţi cuprinde imensitatea lui Dumnezeu?” Şi copilul a dispărut. Isus a vorbit despre Tatăl care l-a trimis pe El şi despre Duhul Sfânt care urma să fie trimis de El. Isus a mai spus că Tatăl i-a dat Lui tot ceea ce are şi că El, la rândul Lui, a dat Spiritului Sfânt tot ce a primit de la Tatăl. Vedem astfel unitatea de scop între Persoanele Sfintei Treimi.

În istoria mântuirii de regulă atribuim creaţia Tatălui, răscumpărarea Fiului şi sfinţirea Duhului Sfânt. Cu toate acestea, deşi sunt distincţi ca Persoane, nici Tatăl şi nici Fiul şi nici Duhul Sfânt nu există şi nici nu acţionează în izolare de celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi. Asemenea lui Augustin, poate nu vom putea să înţelegem cum “funcţionează” Sfânta Treime, dar mai important este să înţelegem de ce este aşa. De ce Dumnezeu ne revelează acest mister privitor la natura Fiinţei Supreme? Importanţa acestei doctrine se află în următorul fapt: noi suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu şi de aceea cu cât îl înţelegem mai mult pe Dumnezeu cu atât ne înţelegem mai mult pe noi înşine. Experţii în religie ne spun că oamenii au căutat mereu să fie asemenea zeilor cărora le aduceau cult. Oamenii care adorau un zeu războinic tindeau să fie războinici; oamenii care adorau un zeu al plăcerilor căutau ei înşişi plăcerea. După cum era zeul, aşa şi adoratorii lui. De aceea mai important pentru noi este să ne întrebăm astăzi aceasta: Ce ne spune doctrina despre Sfânta Treime despre Dumnezeul pe care îl adorăm şi ce spune despre felul de oameni care trebuie să fim? La această întrebare aş avea două idei să vi le împărtăşesc.

(1) Dumnezeu nu există într-un individualism solitar ci într-o comunitate de iubire şi împărtăşire. Dumnezeu nu este un singuratic. Aceasta înseamnă că un creştin în căutarea desăvârşirii (Matei 5,48) trebuie să evite orice tendinţă de izolaţionism. Idealul spiritualităţii creştine nu este acela al fugii de lume, după cum fac unele tradiţii monastice budiste în căutarea sfinţeniei prin retragerea în Himalaya, departe de oameni şi de societate.

(2) Adevărata iubire cere trei parteneri. Vă amintiţi că se spune: “Două înseamnă companie, trei este o mulţime.” Sfânta Treime ne arată că trei este comunitatea, trei este iubirea în maximul ei; trei nu înseamnă mulţime. Să luăm un exemplu de lângă noi. Când bărbatul A o iubeşte pe femeia B, iubirea lor este pecetluită de apariţia copilaşului C. Tată, mamă şi copil – iubirea când se desăvârşeşte devine o treime.

Noi suntem făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Aşa după cum Dumnezeu este Dumnezeu doar într-o relaţie trinitară, şi noi putem să fim pe deplin umani doar într-o relaţie de trei parteneri. Eul nostru are nevoie să fie într-o relaţie orizontală cu ceilalţi şi o relaţie verticală cu Dumnezeu. În acest fel viaţa noastră devine trinitară asemenea vieţii lui Dumnezeu. Atunci descoperim că aşa-numitul principiu individualist “Eu-cu-mine” acceptat în societatea modernă lasă mult de dorit. Doctrina Preasfintei Treimi ne provoacă să adoptăm mai degrabă principiul Eu-şi-Dumnezeu-şi-aproapele. Sunt creştin în măsura în care trăiesc într-o relaţie de iubire cu Dumnezeu şi cu alţi oameni. Fie ca harul Preasfintei Treimi să ne ajute să alungăm orice urmă de egoism din vieţile noastre şi să trăim în iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.

 

* * *

 

Latinescul bunicei mele

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Ştiţi că există marea?

În satul meu trăiau bătrâni – atunci nu erau botezaţi “a treia vârstă” – care nu văzuseră marea niciodată. Dar într-o duminică pe an, în prag de vară, auzeau vorbindu-se despre ea în biserică, şi nu înţelegeau ideea (atunci nu era încă televiziunea) ce era cu copilul acela care se juca cu bazinul infinit de apă (marea).

În satul meu, în Monferrato, erau oameni care aveau vagi amintiri de la şcoală (atunci nu era învăţământul obligatoriu, şi deci ignoranţa putea fi învăţată şi în afara şcolii). Dar, odată pe an, în biserică, în timpul predicii, parohul făcea o sumară expunere de aritmetică şi geometrie, şi punea în discuţie triunghiul cu laturi egale.

În satul meu erau ţărani care se pricepeau la vaci şi păşuni, şi le plăcea să discute despre fân şi ierburi medicinale. Cel puţin odată pe an aveau satisfacţia să-l audă pe preot vorbind despre lumea lor familiară, demonstrând o stranie predilecţie pentru trifoi, care pare că avea de a face cu păşunile din cer, şi pe care el ştia le descrie cu o precizie extremă.

Era duminica Preasfintei Treimi. Era duminica misterului “imposibil”. Şi, în acea ocazie, revenea în mod regulat în discuţie (împreună cu triunghiul fatal, trifoiul şi triunghiul cu laturile egale) copilul atât de drag lui Augustin, care se încăpăţâna să scobească gaura sa în nisip şi se străduia să toarne în ea apa mării.

Dar când se hotărăşte să crească acel băiat?

Îmi amintesc că bunica mea, care de acum trebuie să fi auzit acea poveste cel puţin de optzeci de ori, întorcându-se de la “prima Liturghie” (era singura Liturghie validă în acel timp), cea de la şase jumătate dimineaţa, într-o duminică a izbucnit:

- Dar n-a obosit încă să se joace acel băiat binecuvântat? La această oră ar trebui să fie mare şi să fi învăţat să lucreze, în loc să stea toată viaţa să se distreze cu apa şi cu pământul pe plajă (bunica mea spunea “pământ”: nisipul n-o interesa). Era foarte evlavioasă bunica mea, pentru a admite că parohul, cu complicitatea lui Augustin, au ajuns s-o obosească pe ea, care trăia totuşi mulţumită unui capital nesfârşit de răbdare acumulat de-a lungul anilor, cu acea istorioară a copilului care scobeşte în nisip şi despre marea care nu vrea să înţeleagă să stea în acea groapă…

Nu spunea nimic despre triunghi, despre aritmetică şi geometrie. Dar se vede foarte bine că acele lucruri o lăsau rece. Se simţea mult mai mult liniştită când băga acul ei în pielea încălţămintelor mele şi începea “Gloria Patri et Filio et Spirit…” (nu sunt sigur că numele celui de-al treilea Personaj al Sfintei Treimi era pronunţat respectând accentul şi terminaţiile latine, dar acolo sus, în pajiştile cerului, unde cred că cresc mai mult rugăciunile celor simpli decât trifoiul celor docţi, trebuiau să înţeleagă foarte bine…).

Bunica mea Iosefina rumega misterul Sfintei Treimi cu o uimitoare dezinvoltură (afară de cel de-al treilea nume, un pic aspru în latină), cu furia celor fervoroşi: “Gloria Patri…”.

La nivelul genunchiului

Bunica mea a înţeles un lucru fundamental, chiar dacă băncile şcolii nu i-au lăsat mult timp. Că nu era cazul să “se ridice” la înălţimile Sfintei Treimi, ci să cobori misterul “imposibil, jos, jos, până la înălţimea genunchilor. Glasul verbului “a adora”. Un verb care este conjugat de preferinţă în tăcere, lăsându-ne cuprinşi de lumină, o lumină prea mare pentru a fi administrată de creier, dar care îmbracă şi transfigurează întreaga persoană a celui care se roagă.

Numai în adoraţie omul, creatură limitată, atinge misterul lui Dumnezeu. Nimicul intră în contact cu Totul. În mod paradoxal micimea (iată că accentuez, fie cu o semnificaţie răsturnată, groapa copilului, sau a îngerului jucăuş), chiar nimicul, care poate conţine Infinitul. “Te binecuvântez, Tată, Stăpânul cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit celor mici. Da, Părinte, pentru că aşa ţi-a plăcut ţie” (Mt 11, 25-26).

În categoria depozitarilor revelaţiei sublime este fără îndoială un şie nesfârşit de bunici Iosefina. Toate de regulă laureate la universitatea micimii. Dumnezeu descoperă secretele sale, nu persoanelor importante, sau care se socotesc astfel, ci celor mici, oamenilor care nu contează. Şi rugăciunea, în special cea de adoraţie, devine momentul privilegiat al inefabilelor confidenţe divine. Umilinţa este unicul recipient capabil de a primi Infinitul. În loc la a ceda curiozităţii de a şti, trebuie să ne dispunem să fim purtaţi, prin adoraţie, la descoperirea progresivă, chiar şi în parte, a misterului.

Dumnezeu nu se lasă capturat de minte. Dar devine – pentru a folosi o expresie a lui Teilhard de Chardin – eterna descoperire. Însuşi Duhul Sfânt, conform promisiunii lui Isus (conţinută în evanghelia de astăzi) ne călăuzeşte “la tot adevărul”. Adică nu ni-l dă definitiv, o dată pentru totdeauna. Mai degrabă “ne călăuzeşte”, adică ne conduce să-l descoperim, fragment după fragment, de-a lungul unui drum punctat de minunăţii, surprize, unde unica siguranţă nu este posedarea adevărului dobândit, ci tendinţa spre “dobândirea” lui şi spre “revelaţii progresive.

Totuşi Duhul Sfânt, spre a ne călăuzi de-a lungul acestui drum, are nevoie de şcolari obişnuiţi cu o folosire îndelungă… a genunchilor. Teolog – după o formulă dragă teologiei orientale – este unul care se roagă. Eu, în familie, am avut norocul să am un eminent teolog (ba chiar o femeie teolog! pentru că cred că au existat mereu în Biserică mai multe femei decât bărbaţi care s-au dedicat… practicilor teologice!) care nu a scris nimic, pentru că era prea ocupată, în afara cârpirii încălţămintelor, să lase să strălucească lumina acumulată în atâtea ore de rugăciune, prin fereastra a doi ochi foarte luminoşi.

Groapa scobită în locul potrivit, care nu este creierul

Bunica Iosefina, în loc să se ocupe de gropile scobite pe plaja mării, se dedica pe deasupra cu încălţămintele altora. Totuşi minunea care nu a reuşit cu vechiul copil pe coastele Africii, s-a împlinit în ea (şi în atâtea creaturi ca ea. Locul potrivit nu este plaja, nici creierul, ci inima. “Iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit” ne informează sfântul Paul (a doua lectură). Bunica mea (şi o infinitate de credincioşi simpli şi “iubitori” ca ea) au făcut loc misterului în propria inimă.

Qohelet ne-a asigurat deja că Dumnezeu a pus veşnicia în inima oamenilor (3, 11). Rămâne de precizat că eternul locuieşte în inimă sub forma de iubire. Sunt numeroase pasajele din Vechiul Testament care vorbesc de Dumnezeu în termeni de bunăvoinţă ( cu variantele de bunătate, milostivire, tandreţe). Paul descrie venirea lui Cristos pe pământ ca apariţia “bunei voinţe” a lui Dumnezeu în raport cu oamenii (Tit 3,4). Tot Paul aşează bunăvoinţa printre roadele Duhului (Gal 5,22). Şi acelaşi Paul afirmă (1 Cor 13,4) că iubirea este “binevoitoare”. Mai mult, literal, “bunăvoinţă”, adică acţionează cu bunătate, lucrează spre binele altora. Deci bunăvoinţa reprezintă un fel de semnătură a Sfintei Treimi.

Bunica Iosefina nu prea era de acord cu predicile parohului în privinţa misterului “imposibil” (chiar dacă se păzea s-o spună). În schimb întipărea în inima ei, plină de “bunăvoinţă” pecetea Sfintei Treimi. Şi iubirea ei “binevoitoare” se manifesta – cum observă şi Paul în a doua lectură din această sărbătoare – în răbdare în mijlocul necazurilor. O răbdare care produce acea speranţă care “nu înşeală”. Bunica Iosefina nu aproba copilaşul (chiar cu părul alb) care continuă să se distreze cu misterul. Ea se simţea “copleşită” de prezenţa Sfintei Treimi în inima ei plină de iubire “binevoitoare”. Şi gropile ea le umplea nu cu elucubraţii intelectuale ci cu acul şi firul şi oul de lemn.

Şi gura, în legătură directă cu inima, repeta: “Gloria Patri et Filio et Spiritu Santo…” Aşa: al treilea nume nu-l pronunţa corect, greşea inevitabil terminaţia şi suprima litera c. Nu ştiu dacă acolo sus, unde străluceşte Misterul, să fie plăcută în mod deosebit limba latină, cum susţine cineva. Ştiu totuşi cu siguranţă că, cel puţin în cazul de faţă, trebuie să fi fost foarte apreciate greşelile de latină. Cu siguranţă mai mult decât triunghiul şi trifoiul.

 

* * *

 

Vieţuirea în prezenţa Preasfintei Treimi

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Copyright: Predici.cnet.ro

Am început această Sfântă Liturghie în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, iar peste puţin timp vom termina cu binecuvântarea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh. Tot ceea ce spunem şi facem în timpul acestei Liturghii nu este altceva decât un dialog între noi şi Tatăl, întreţinut prin Isus Cristos, la lumina şi cu sprijinul Duhului Sfânt. Această proclamare a Preasfintei Treimi în adunarea Euharistică străluceşte în toată lumina ei la recitarea comună a Crezului, atunci când, unindu-ne cu toată Biserica prezentului şi a trecutului, vom mărturisi credinţa noastră în Dumnezeu – Unul şi Întreit, spunând: “Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernicul… şi într-unul Domn Isus Cristos… şi în Duhul Sfânt”.

Dacă, de la Liturghie, vom trece la a analiza viaţa noastră de creştini, vom observa că şi ea este ca un fel de Liturghie mai lungă, care începe şi se sfârşeşte în numele Preasfintei Treimi: “Eu te botez în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” ni s-au spus la intrarea în viaţă. “Pleacă suflete creştin din această lume, în Numele Tatălui care te-a creat, în Numele Fiului care te-a răscumpărat şi al Sfântului Duh care te-a sfinţit”, aşa ni se va spune în clipa dispariţiei noastre de pe scena lumii, dacă vom avea norocul ca în clipa morţii să se afle cineva în jurul nostru care să se roage pentru noi, folosind cuvintele Bisericii.

Între aceste două extreme – naşterea şi moartea – se plasează existenţa, viaţa noastră, care în cea mai mare parte a fost trăită împreună cu Preasfânta Treime: în Numele Preasfintei Treimi au fost sfinţiţi preoţii; în Numele Preasfintei Treimi au fost iertate păcatele. Întreaga viaţă creştinească se desfăşoară în tovărăşia Preasfintei Treimi; cele Trei Persoane sunt alături de noi, merg alături de noi, însă noi nu le recunoaştem! La sfârşitul vieţii se va întâmpla cu noi exact aşa cum s-a întâmplat cu ucenicii de la Emaus: călătoriseră tot drumul împreună cu Isus însă nu L-au recunoscut! Ce stare jalnică!

Există o metodă greşită de a ne gândi la Preasfânta Treime, care a baricadat până acum perceperea forţei care se desprinde din acest mister, considerând Preasfânta Treime ca pe o realitate complet închisă în ea însăşi. Noi ne închipuim că Tatăl a născut din veşnicie pe Fiul (ca şi cum veşnicia ar avea vreun început), iar mai apoi Tatăl şi Fiul L-au emanat pe Duhul Sfânt, şi în felul acesta a fost constituită odată pentru totdeauna Preasfânta Treime care se află nemişcată din veşnicie. Însă lucrurile nu stau chiar aşa. Trinitatea nu este un lucru ci este un proces mereu în acţiune… În Dumnezeu orice act este veşnic, nu trecător. În El nu există “Ieri” şi nici “Mâine”, ci numai “un veşnic Astăzi”. “Tu eşti Fiul Meu: astăzi te-am născut”. Prin urmare, astăzi Tatăl îl naşte pe Fiul. Astăzi Ei împreună îl emană pe Duhul Sfânt. Totul se află în mişcare, nimic nu s-a oprit. Nu trebuie să ne închipuim Trinitatea ca pe un vulcan stins ci ca pe un vulcan în plină erupţie, care emite mereu flăcări de lumină, de înţelepciune şi de dragoste. Tocmai în faţa acestei Trinităţi vii şi active ne aflăm în acest moment, şi îi spunem: “Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh: lui Dumnezeu care este, care a fost şi care va veni”.

Ce ar trebui să facem pentru a reconstitui acest mister, cauza esenţială şi izvorul a toată viaţa Bisericii, pentru a reconstitui adevărata lui lumină şi locul ce i se cuvine în credinţa noastră? De fapt căderea orizontului trinitar duce la o progresivă banalizare a credinţei. Ne ataşăm de Isus, dar în curând pierdem şi în legătură cu El dimensiunea transcendentă şi divină, nemairămânând decât omul, sau, aşa cum se spune astăzi, “Răstignitul care i-a iubit pe oameni”. Isus devine o simplă figură opacă, numai ca un obiect de aprinse şi interminabile discuţii, nu şi al credinţei. Fără Tatăl şi fără Duhul Sfânt este cu neputinţă a crede în Cristos, pentru că tocmai despre Ei vorbeşte El, şi chiar Ei sunt aceia care vorbesc despre El. Un Isus fără un profund şi neîntrerupt dialog al Său cu Tatăl – fără acel “Abba” al Său – nu mai este Isus; un Isus fără Duhul Sfânt care să-L lumineze nu mai este Isus cel înviat care mântuieşte şi sfinţeşte omenirea.

Ce am putea întreprinde, spuneam mai sus, spre a face să lumineze din nou acest mister, aşa ca în primele veacuri ale Bisericii? Liturghia ne propune instrumentul privilegiat pentru aşa ceva: lectura Bibliei. Ea ne arată manifestarea Preasfintei Treimi, prin desfăşurarea concretă a planului mântuirii, ca şi unitatea voinţei şi a naturii lui Dumnezeu. Însă, cu trecerea timpului şi a diverselor schimbări ale acestei istorii, ne arată deosebirea de persoane în Dumnezeu. Cele trei lecturi biblice pe care le-am ascultat sunt ca trei ferestre prin care privim tot atâtea etape ale istoriei mântuirii, văzând activitatea Uneia sau Alteia dintre cele Trei Persoane dumnezeieşti, chiar dacă toate trei lucrează concomitent.

Prima lectură este un imn al creaţiei prin care Liturghia vrea să ne înalţe la contemplarea Tatălui, începutul şi izvorul a toate, care a conceput planul de a-şi extinde dragostea Sa asupra creaturilor capabile de a-L cunoaşte şi de a-L iubi, pe care l-a realizat creându-l pe om după chipul şi asemănarea Lui, iar universul în slujba omului. Unde se ascunde semnificaţia trinitară în acest text al Proverbelor: “Înţelepciunea lui Dumnezeu vorbeşte: Domnul m-a creat chiar de la începutul activităţii Sale… din veşnicie am fost format”? La începutul lumii, mai înainte de facerea ei, alături de Dumnezeu aflăm o realitate misterioasă, chiar înţelepciunea care vorbeşte despre Dumnezeu şi cu Dumnezeu, şi care se află de faţă în vreme ce creează. Ioan în prologul său a dezlegat misterul, numind această înţelepciune “Cuvânt”. “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu… şi nimic din ceea ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El”. Aşadar, ne aflăm în zorii revelaţiei Preasfintei Treimi.

Lectura a doua din Scrisoarea Sfântului Paul ne introduce imediat într-o altă atmosferă. Omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi-a pierdut prietenia cu El prin păcat, este destinat pierzării, dar cu toate acestea Dumnezeu nu-l lasă în puterea morţii, ci actualizează un grandios plan de mântuire – Întruparea, Moartea şi Învierea lui Cristos – şi este chiar dispus a duce la îndeplinire acest plan care se referă numai la Omul, Fiul lui Dumnezeu. El este cel vestit de profeţi, vine, ne împacă cu Tatăl prin crucea Sa, ne redă pacea, speranţa şi slava; ba chiar devine El însuşi în noi speranţa şi slava noastră. Fiul Unul Născut al lui Dumnezeu, ascuns din veşnicie în sânul Tatălui, şi care cu El se afla atunci când crea cerurile, acum s-a arătat ca persoană în Cristos Isus şi ne-a introdus în cunoaşterea Misterului lui Dumnezeu Unul şi Întreit.

Şi iată-ne în cele din urmă ajunşi la Evanghelie, care ne deschide o ferestruică asupra ultimei faze a istoriei mântuirii: epoca Bisericii, aceea în care se va manifesta prezenţa Duhului Sfânt. El va veni asupra Bisericii, spune Isus, şi o va conduce spre adevăr, va locui în ea, pentru a desăvârşi opera Fiului şi împlinirea a toată sfinţenia. Aceasta este prezenţa despre care vorbeam în duminica trecută, în sărbătoarea Rusaliilor. O unitate profundă, mai mare decât oricare alta cunoscută ori imaginată de noi, uneşte aceste Trei Persoane Divine (“persoană” este un termen pe care-l folosim în lipsa altuia mai potrivit, cu toate că este inadecvat). Trinitatea revelată de Isus nu distruge unitatea lui Dumnezeu, ci o înalţă; nu este o reîntoarcere la monoteismul absolut al Bibliei şi al altor religii (de pildă al islamismului), ci numai o depăşire. Dumnezeu se află dincolo de orice închipuire, chiar de acea concepţie pe care o aveam noi despre Preasfânta Treime. Primind Sfânta Împărtăşanie noi primim Persoana Fiului, pe Isus Cristos, în care locuieşte întreaga plinătate a divinităţii, şi ca atare primim întreaga Trinitate!

Această mare unitate a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh se manifestă în istoria omenirii prin faptul că fiecare dintre cele Trei Persoane se revelează revelându-le pe celelalte două: nici una nu vorbeşte despre Sine ci despre cealaltă. Tatăl apare ca Tată în momentul când spune despre Isus: “Acesta este Fiul Meu cel iubit”. Fiul apare ca Fiu revelându-l pe Tatăl şi pronunţând inconfundabilul Său “Abba!” Duhul Sfânt ne apare ca Duhul Tatălui şi al Fiului atunci când vine la noi şi ne învaţă a spune la rândul nostru “Abba!” şi “Isus este Domnul!”, adică atunci când ni-L arată pe Tatăl şi pe Fiul Său Isus Cristos. Fiecare îl preamăreşte pe celălalt şi unul fiecare este slăvit de celălalt: “Proslăveşte pe Fiul Tău ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine… Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care mi-ai dat-o s-o fac… Duhul Adevărului mă va proslăvi”. Aceasta este logica divină a harului.

Preasfânta Treime nu este pentru credinţă ceva în plus pe care l-am putea omite din predici, limitându-ne la a vorbi generic despre Dumnezeu. Ea este misterul generator al tuturor misterelor: ceea ce luminează şi aprofundează fiecare afirmaţie creştină despre Dumnezeu. Nimeni nu înţelege ce înseamnă acele cuvinte: “Dumnezeu este iubire” sau Dumnezeu este Persoană dacă nu ţine cont de Preasfânta Treime. Dumnezeu nu este dragoste numai pentru că îşi are începutul de acum vreo câteva milioane de ani, când în urma creaţiei a avut în cele din urmă pe cineva care să-L iubească. El este dragoste prin El însuşi, intrinsec “ab aeterno”. Dar dacă El este dragoste din veşnicie, aceasta înseamnă că El din veşnicie are pe cineva pe care-L iubeşte – tocmai pe Fiul – şi din veşnicie este o circulaţie a dragostei lui Dumnezeu, care este Duhul Sfânt. Dumnezeu nu a avut nevoie de ajutorul omului pentru a iubi pe cineva sau a fi în relaţie cu cineva (şi a fi în felul acesta “persoană”), deoarece exista în El însuşi un “eu” şi un “tu” şi chiar un “noi” care este Sfânta Treime. Noi am fost chemaţi la viaţă pentru a intra în acel focar al dragostei, pentru a face parte din comuniunea Tatălui.

Când vreun copil vă adresează faimoasa întrebare: “Pentru ce ne-a creat Dumnezeu?”, nu trebuie să răspundeţi imediat aşa cum aţi învăţat pe când eraţi copii: “Pentru a-l cunoaşte, pentru a-i sluji şi a-l iubi în această viaţă, şi a ne bucura de El în viaţa de dincolo”. Acesta nu este primul motiv, ci al doilea. În cazul acesta răspunsul este următorul: Dumnezeu, chiar din veşnicie, avea şi El un copil, pe care-l iubea cu gingăşie, ca pe unicul său Fiu; pentru a-i face o bucurie sau un dar acestui Fiu al Său, pentru a-l face să se joace şi să surâdă, pentru acest Fiu al său a creat Universul. Şi dacă vă este teamă să rostiţi această explicaţie atât de naivă, gândiţi-vă la cuvintele din prima lectură de astăzi: “În toate zilele era desfătarea Lui, jucând neîncetat înaintea lui (este Fiul care vorbeşte Tatălui), jucând pe rostogolul pământului, şi găsindu-şi plăcerea în fiii oamenilor”. Ce ne sugerează aceste cuvinte, dacă nu tocmai imaginea copilului care-şi exprimă bucuria şi entuziasmul în faţa Tatălui, pentru darul făcut, pe care acum învaţă a-l cunoaşte?

Apoi explicaţi-i copilului care v-a pus întrebarea urmarea istoriei, care îl va mulţumi desigur. Acel copil care era Fiul lui Dumnezeu – veţi spune voi – nu voia să se bucure singur de o jucărie atât de mare, şi îi ceru Tatălui să-i dea tovarăşi de joacă, cu care să-i mulţumească şi să-l laude întotdeauna. Iar Tatăl ne-a recomandat pe noi: “În El (adică în Isus) Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea lui”. “Voi sunteţi ai lui Cristos”. Aşa se face că noi, fiii omului, am devenit pentru Isus desfătarea sa, desfătare care l-a costat moartea pe cruce.

După aceasta nu vă va fi greu să-l faceţi pe copil să înţeleagă ce mare greşeală fac oamenii care trăiesc pe pământ cu faţa atât de serioasă, atât de preocupată şi de tristă, ca şi cum lumea ar trebui să-i susţină, ca şi cum lucrul cel mai important ar fi numai a cumpăra şi a vinde, a construi şi a demola, a aduna averi şi a le risipi, şi nu a participa la minunatul joc al dragostei, pentru care a fost creată lumea.

Acum, când am aflat că întreaga noastră existenţă o avem de la Preasfânta Treime, şi destinaţi fiind a ne reîntoarce la ea, vom anticipa prin rugăciune această reîntoarcere la Tatăl, strigându-i de departe ajunşi în apropierea casei părinteşti: “Abba, Părinte! Isus ne-a vorbit despre Tine, o, Tată Bun, în aşa fel încât ne-a sădit în inimă nostalgia după Tine, o atare dorinţă de a vedea Faţa Ta ascunsă. Noi credem că într-o zi vei îndepărta vălul care acoperă acum faţa pământului făcând-o atât de tristă, şi atunci va fi frumoasă la vedere, aşa cum universul, istoria, mica noastră istorie este atât de simplă şi atât de frumoasă, pentru că Tu eşti un Dumnezeu misterios, dar nu un Dumnezeu complicat. Primeşte-ne chiar de pe acum ca pe ai Tăi; atrage-ne cu prea dulcele Tău Duh Sfânt, pentru a nu ne rătăci pe calea ce ne mai rămâne de parcurs, ci a alerga ca şi cum am fi atraşi de mirosul de bună mireasmă spirituală al unuia născut Fiul Tău. Atrage-ne acum în acel rug arzător, acolo unde Tu, Preasfântă Treime, te afli pentru a te întâlni cu noi, în Trupul şi în sângele lui Isus Cristos pe care îl vom primi.

 

* * *

 

Sărbătoarea Preasfintei Treimi

Autor: pr. Felician Tiba
Copyright: Predici.cnet.ro

Multe sunt întrebările care, în ciuda tehnicii atât de avansate din zilele noastre, nu au încă un răspuns şi poate nici nu vor avea. Aş vrea să vă provoc să ne gândim puţin la două aspecte atât de întâlnite în viaţă: planul material şi planul spiritual.

1. În ceea ce priveşte planul material, e suficient să ne punem câteva întrebări bizare, legate de ceea ce ne înconjoară. Astfel, pe ce stă globul pământesc? De ce obiectele stau lipite de pământ? De ce, chiar şi cei de la polul sud, deşi sunt în partea de dedesubt a pământului, drept pentru care ar trebui să cadă în hău, cu toate acestea şi ei îşi sparg capul sau îşi rup piciorul atunci când cad de la o anumită înălţime? De ce sunt oameni care cad de la mică înălţime şi-şi fracturează o mână sau un picior, iar avioanele, maşini atât de grele, reuşesc atât de uşor să se desprindă de pământ şi să zboare? De ce un om care nu ştie să înoate se îneacă, iar vapoare de tonaj destul de mare, plutesc pe apă fără nici o problemă. Şi, în sfârşit, cum, fără nici măcar un fir de cablu, o persoană de aici din României poate să se audă la telefon cu o persoană din America sau din altă ţară? Şi întrebările pot continua la nesfârşit. La toate acestea, deja în momentul în care încercam să le formulez, parcă vă simt cum vă dădeaţi răspunsurile în gând: legea gravitaţiei, undele magnetice, câmpurile electrice invizibile pentru ochiul uman şi multe altele. E adevărat, toate acestea sunt în mare răspunsuri la întrebările de mai sus. Oricine ştie că stăm lipiţi de pământ din cauza legii gravitaţiei. Dar oare legea gravitaţiei nu este o formulă dată unei realităţi greu de explicat? Undele magnetice, câmpurile electrice, nu cumva sunt concepte inventate la un moment dat de cineva anume pentru a explica într-un oarecare fel nişte realităţi greu de explicat?

De fapt, cine stă în spatele la toate acestea? Cine a creat toate acestea? De ce le-a creat atât de ordonate şi de ce se răzbună pe noi numai atunci când intervine omul? Mă gândesc aici la poluarea care rezultă din atâţia coloşi industriali făcuţi de mâna omului, poluare care determină întârzierea anotimpurilor sau calamităţile naturale.

Nu credeţi, iubiţi credincioşi că în toate acestea există o forţă, care, dincolo de faptul că menţine totul în existenţă, pune o mare, mare iubire? E de ajuns să rămânem la nivel material şi să ne gândim la bucuria celui care semănând primăvara, culege toamna un rod bogat, deşi afară de prăşit sau ierbicidat, nu a făcut absolut nimic. Cine a făcut ca totul să crească şi să dea rod bogat? Ne gândim la bucuria pe care o dă splendoarea unui apus sau răsărit de soare. Nici cel mai bun pictor nu reuşeşte să trezească atâtea emoţii cât poate să trezească o astfel de stare a soarelui. Ne gândim la bucuria unui animal atunci când se află pe o pajişte plină cu iarbă proaspătă. Şi exemplele ar putea continua. E atâta iubire în toate acestea, dar noi îi spunem “normalitate”. Aşa trebuie să fie! În realitate, la baza tuturor acestor întâmplări stă cineva, cineva cu “C” mare, şi acesta noi ştim că se numeşte Dumnezeu. Este Dumnezeu pe care în mod deosebit îl sărbătorim astăzi, dar îl sărbătorim ori de câte ori recunoaştem că la baza acestor minunate frumuseţi stă el: Dumnezeu-Treime.

Şi pentru a înţelege de ce Dumnezeu-Treime, este nevoie să ne oprim şi la al doilea plan despre care spuneam la început, la planul spiritual.

2. Auzim deseori de sfinţi. Fie că sunt martiri, mărturisitori, fecioare etc, cu toţii sunt sfinţi. De fapt cine sunt sfinţii? Sunt oameni asemenea oricăruia dintre noi, ceea ce ne diferenţiază este faptul că ei au trăit relaţia lor cu Dumnezeu cu cea mai mare intensitate. Pentru Dumnezeu şi-au dat viaţa. Pentru el şi pentru împărăţia lui sunt atâtea persoane care şi-au consacrat viaţa. Pe el, atâţia papi, episcopi, preoţi, călugări şi călugăriţe, chiar şi simpli credincioşi l-au mărturisit în faţa lumii. De unde acest curaj? De unde siguranţa că Biserica din care fac parte este cea care îl urmează cu adevărat pe Cristos? De ce Biserica, deşi există de două mii de ani, nu dă nici cel mai mic semn că la un moment dat s-ar putea desfiinţa, în timp ce atâtea imperii, atâtea partide sau formaţiuni politice se destramă, unele imediat după înfiinţare? Ce are Biserica mai mult decât toate acestea că a rezistat intemperiilor vremii?

De fapt, atunci când răcim sau ne tăiem la un deget, sau trecem printr-o experienţă negativă, de ce nu murim imediat? Cine ne menţine în existenţă? Desigur, sufletul! El este principiul vital în noi. El este cel care ne menţine şi ne ajută să o luăm, dacă e nevoie de fiecare dată de la început. Şi dacă Biserica a rezistat şi va rezista până în veşnicie, nu cumva şi ea are un suflet? Da, sufletul ei se numeşte Duhul Sfânt. El dă viaţă Bisericii, el este cel care ne dă curaj în încercări, el a dat curaj martirilor, i-a luminat pe mărturisitori şi i-a susţinut pe cei care şi-au consacrat viaţa lui Cristos. Duhul Sfânt este forţa nevăzută care susţine Biserica.

Dar Biserica ce este, dacă are un astfel de suflet? Biserica este continuarea lui Isus Cristos în lume. În ea şi prin ea, Isus Cristos, a doua persoană a Sfintei Treimi îşi continuă marea sa operă de mântuire a sufletelor. În ea sunt sacramentele, acele canale prin care Dumnezeu revarsă harul său omenirii. Ea, Biserica este administratoarea harului lui Dumnezeu. În ea orice om îşi găseşte alinarea şi siguranţa.

Nu cu mulţi ani în urmă, un seminarist era pe punctul de a abandona pregătirea sa la preoţie din motiv că părinţii nu mai reuşeau să-l întreţină în seminar. Programul specific vieţii de seminar nu-i putea permite să lucreze în altă parte aşa cum fac mulţi din studenţii care învaţă la alte facultăţi. Atunci s-a hotărât să renunţe la seminar pentru un timp, în care timp să lucreze şi astfel să-şi adune ceva bani pentru ca apoi să poată continua studiile în linişte. Înainte să facă un astfel de pas s-a gândit totuşi să spună şi mamei lui de acest proiect. Aceasta când a auzit, l-a îmbrăţişat şi i-a spus: De ce te preocupi? Atâta timp cât Dumnezeu este deasupra, eu pe pământ şi sufletul în tine, nu te preocupa. Dacă Dumnezeu te vrea preot va avea grijă. Şi apoi, de ce nu încerci să înţelegi că lipsurile prin care trecem sunt voite de Dumnezeu tocmai pentru ca tu să nu fii derutat de cele materiale, să te obişnuieşti fără ele pentru ca să fii un preot sărac şi bun. Şi a înţeles seminaristul. Acum e preot şi ştiu că e foarte mulţumit de ceea ce i-a oferit Dumnezeu, o comunitate săracă pe care o înţelege şi o ajută mai ales cu experienţa sa.

Biserica, cea care are în sine tezaurul credinţei, totalitatea misterelor credinţei, cea din care şi noi facem parte prin Botez, ne cheamă astăzi să descoperim mai mult ca oricând bogăţia Sfintei Treimi, ne cheamă să înţelegem că siguranţa existenţei noastre este dată de Dumnezeu. Poate că şi noi, asemenea seminaristului începem să facem calcule, lăsând credinţa la o parte. Şi în noi intră frica nesiguranţei zilei de mâine. Fiţi inspiraţi! În astfel de momente alergaţi la Biserică, aşa cum seminaristul a alergat la mama sa şi a primit sfat bun. Cine ştie dacă nu cumva, timpurile grele prin care trecem, au rolul să ne amintească că nu bogăţia acestui pământ contează, ci unica bogăţie care este Dumnezeu!

Da, Dumnezeu este bogăţia infinită pentru că el este comuniune de persoane. Deşi e unul singur, în el sunt trei persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Deşi e unul singur, fiecărei persoane îi revine o lucrare: Tatăl a creat tot ceea ce există, Fiul a răscumpărat totul prin patima, moartea şi învierea sa, iar Duhul Sfânt sfinţeşte şi conduce totul la desăvârşire. Iată ce tezaur abandonează omul atunci când se îndepărtează de Dumnezeu! De fapt îşi renegă propria existenţă, propria mântuire şi propria lucrare de sfinţire. De ce toate acestea? E simplu, lipsa de credinţă.

Unde lipseşte credinţa, omul se face măsura tuturor lucrurilor. Despre un astfel de om spunem aproape la unison că el “taie şi spânzură”. Şi cât este de plăcut un astfel de om? Cine nu se fereşte de un astfel de om? Şi ce este un astfel de om, dacă nu un om fără Dumnezeu?

În sărbătoarea Sfintei Treimi, suntem invitaţi să ne dăm câteva răspunsuri.

În primul rând, credem noi că tot ceea ce există în jurul nostru este creaţia lui Dumnezeu? Cine nu crede să încerce să facă ceva din nimic şi dacă îi va reuşi atunci să creadă în el, dar îl asigur că nu va reuşi. Dumnezeu singur poate să creeze, noi doar prelucrăm ceea ce el a creat deja.

În al doilea rând, credem în Isus Cristos, Mântuitorul? Dacă nu e Mântuitor, atunci, întreaga istorie a Bisericii e plină de oameni nebuni, care au trăit sau s-au jertfit absolut degeaba. Dar oare, chiar toţi sunt nebuni? Noi, părinţii noştri, sunt nebuni? Asta înseamnă că Isus merită să fie cu adevărat urmat, merită să-i fie pusă în practică Evanghelia şi, mai ales, merită să lucrăm pentru a intra în Împărăţia lui. Am citit doar în evanghelia de astăzi că “atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său pentru ca oricine crede în el să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică”. Cine crede în Isus Cristos, crede şi în Tatăl care l-a trimis, crede şi în Duhul Sfânt care l-a susţinut în lucrarea sa.

În al treilea rând, credem în Duhul Sfânt, Sfinţitorul sufletelor noastre? Dacă nu credem, de ce nu s-a prăbuşit şi Biserica odată cu Imperiul Roman, odată cu persecuţiile, odată cu comunismul care a persecutat-o? De ce nu s-a prăbuşit odată cu moarte papei Ioan Paul al II-lea aşa cum spuneau mulţi necredincioşi? Nu s-a prăbuşit şi nu se va prăbuşi, pentru că aşa cum am mai spus deja sufletul ei este Duhul Sfânt. El este cel care îi dă vivacitate, bucurie şi o face mereu tânără. Duhul Sfânt este cel care ne-a unit pe toţi astăzi, aici şi tot el este cel care ne inspiră în fiecare moment să trăim ca adevăraţi creştini.

Şi pentru ca să rămânem totuşi cu ceva concret în urma sărbătorii de astăzi, vă propun să onorăm Preasfânta Treime în fiecare dimineaţă şi seară cu următoarea rugăciune: Când ne trezim dimineaţa şi înainte de a ne culca, seara să spunem: “Lăudată să fie Preasfânta Treime, Tatăl care m-a creat, Fiul care m-a răscumpărat, Duhul Sfânt care m-a sfinţit, încep sau închei (depinde) această zi, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.”

 

* * *

 

Sfânta Treime

Autor: pr. Eduard Patraşcu
Copyright: ParohiaFaraoani.ro

Lectura I (Pr 8,22-31)

La începuturile reflexiei poporului lui Israel asupra Înţelepciunii, ea (înţelepciunea) indica în mod simplu abilitatea, capacitatea de a-şi organiza şi rândui propria viaţă şi propriile relaţii în aşa fel încât să se poată dobândi fericirea (cf. de ex. Pr 3,1-13). Într-un prim moment, deci, înţelept este acela care păşeşte sigur în viaţă şi al cărui picior nu se împiedică pe parcursul vieţii, este acela care observă sfatul şi reflectează (cf. Pr 3,21.23). Aprofundând această idee, însă, încet-încet Israelul înţelege că înţelept este acela care reuşeşte să vadă adevărata lege a vieţii, acela care recunoaşte în lume o Înţelepciune care e mai înainte de el, ai cărui ochi reuşesc să vadă acea sămânţă pe care Dumnezeu a pus-o în lume: “Domnul a format pământul cu înţelepciunea” (Pr 3,19).

Textul care ne vine în întâmpinare în liturgia de astăzi constituie un pas succesiv în această reflexie. Astfel că aici Înţelepciunea nu mai e virtutea celui care este înţelept, nu mai e nici legea intrinsecă a creaţiei, ci apare în imaginea unei fete care-i ţine companie lui Dumnezeu în lucrarea sa de creaţie şi care se “distrează” cu lumea şi împreună cu lumea creată. Aici Înţelepciunea devine, deci, Cuvântul care face să existe istoria. De aceea Înţelepciunea descrisă aici a fost interpretată ca “figură” (typos) al Cuvântului lui Dumnezeu (antitypos).

Şi totuşi, acest text poate fi şi mai profund şi pertinent. Acest autoelogiu al Înţelepciunii are multe consecinţe cât priveşte modul nostru de a-l gândi pe Dumnezeu. Înainte de toate, ne arată o faţă “mai puţin masculină” a lui Dumnezeu. Înţelepciunea (hokmah) este “spusă” la feminin (cum de altfel în Vechiul Testament ebraic, şi “duh”-ul). Este adevărat că aici nu este identificată cu Dumnezeu, totuşi ea rămâne prima “faţă” a lui Dumnezeu când este prezentat ca şi creator (v. 22). În al doilea rând, aici Dumnezeul creator nu mai este acea figură solitară care, neavând altceva de făcut, creează o jucărie pentru ca să mai treacă timpul, ci este descris ca un Dumnezeu-în-realţie, care ia tocmai această fetiţă care îl însoţeşte ca şi model al oricărui bine pe care vrea să-l creeze (v. 27 şi urm.) făcând-o chiar propriul “arhitect” (v. 30). În fine, se arată filantropia (deci iubirea-de-oameni) unui Dumnezeu care se distrează împreună cu omenirea (v. 30): în mod sigur nu pentru a râde sarcastic de dramatismul istoriei umane, ci, din contră, pentru a arăta că adevăratul sens al istoriei şi viaţa se găsesc tocmai în acest “joc de rol” între Creator şi creatură (cf. Pr 9,5 şi urm.).

Lectura a II-a (Rm 5,1-5)

Scrisoarea către Romani se prezintă ca o veste globală a mesajului creştin, iar textul de azi este unul dintre pasajele esenţiale şi sintetice. Prima “cifră” care se găseşte în text şi care constituie criteriul fundamental al anunţului este “justificarea prin credinţă” (v. 1; cf. Rm 1,16-4,25): această îndreptăţire prin credinţă înseamnă în mod fundamental că la baza vieţii unui creştin nu sunt capacităţile umane, ci creştinul este drept prin dreptatea care provine de la iubirea lui Dumnezeu (cf. Rm 3,21). Aceasta este prima veste de libertate care vine de la creştinism: nu trebuie să ne bazăm pe propria capacitate de a fi sfinţi şi de a observa legea, nici pe propria capacitate de a raţiona acut sau de a obţine succes. E necesar, în schimb, să ne încredinţăm promisiunii lui Dumnezeu care ne dăruieşte viaţa cea nouă.

Cel care ne permite o a doua veste de libertate este Isus Cristos: el ne oferă libertatea atât în faţa păcatului cât şi în faţa legii (cf. Rm 5,12-20). În această perspectivă, e de ajuns să răsfoim paginile evangheliei pentru a găsi în ea exemplul a ceea ce înseamnă această libertate: este o veste a bunătăţii lui Dumnezeu chiar şi în faţa persecuţiilor şi a suferinţei lumii, împărtăşirea pâinii cu cel care este lângă noi ca şi cu cel care este departe de noi, este iubire faţă de adevăr care provine din propria conştiinţă şi din propria relaţie cu Dumnezeu; este victoria morţii prin înviere.

Pentru a ne apropia de acest mister, totuşi, textul nostru descrie un itinerariu care trece, pas după pas, prin suferinţe – termen care indică în acelaşi timp suferinţele vieţii (cf. 2Cor 1,4), suferinţele bisericii care se uneşte astfel suferinţelor lui Cristos (cf. Col 1,24) şi ispita supremă în faţa morţii şi a martiriului (cf. Ap 7,14) – prin răbdare, prin virtutea încercată si prin speranţă. Acest lucru înseamnă, de altfel, a reuşi să se facă un itinerariu spiritual care să permită să se trăiască în plinătatea harului Duhului care deja lucrează în inimile credincioşilor (cf. Rm 8): această viaţă în Duh dă mărturie în faţa lumii şi în faţa inimii fiecăruia de propria credinţă, de propria speranţă de propria iubire.

Evanghelia (In 16,12-15)

Prin discursul tipic evangheliei lui Ioan din care acest pasaj este luat, Isus anunţă plecarea sa, sfârşitul vieţii sale pământeşti, şi-şi ia rămas bun de la ucenici pentru ca inima lor să nu se înspăimânte în faţa evenimentelor patimii (cf. In 14,1 şi urm.). De fapt Isus spune celui care îl ascultă că tot ceea ce se întâmplă este voinţa Tatălui: nu în sensul unei necesităţi absolute plănuite la începuturi, ci în sensul că această dramă pe care El o înfruntă şi pe care ucenicii au început, la rândul lor, să o trăiască împreună cu Isus (cf. discursul despre viţa şi mlădiţele: c. 15) se găseşte în “interiorul acelei priviri pline de iubire” pe care Tatăl o are în ceea ce priveşte istoria: “Această lume a fost deja judecată” (16,11).

Cu siguranţă, este vorba de o judecată întru adevăr, întrucât nu provine de la cineva subiectiv interesat – aşa cum, din punct de vedere uman, ar putea fi considerat eventual judecata lui Isus cât priveşte generaţia contemporană lui care l-a refuzat – ci ajunge direct la baza adevărului; ce aceea, “va veni Mângâietorul“, care “va convinge lumea în ceea ce priveşte păcatul, dreptatea şi judecata” (cf. 16,7). Aceasta nu e o soluţie de continuitate între privirea iubitoare a Tatălui, lucrarea Fiului şi ceea ce “va spune” (v. 13) Duhul Adevărului: este unicul mod pe care Dumnezeu îl are de a se prezenta lumii şi de a însoţii lumea spre “adevărul întreg” (v. 13). Ucenicii nu sunt încă pregătiţi să suporte greutatea acestei revelaţii finale, tocmai pentru că nu l-au primit pe Duhul Sfânt, nici, deci, capacitatea de a intra în întregime în raza acelei priviri pe care Tată o are faţă de lume: comuniunea care se găseşte în Dumnezeu (v. 14 şi urm.) este planul pe care El însuşi îl are şi faţă de care (sau spre care) “mişcă” toată istoria.

 

* * *

 

Dumnezeu iubire şi comuniune

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Sfânta Treime: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Sfântul Duh. Nu sunt trei dumnezei, ci unul singur; dar nu într-o singură persoană, ci în trei persoane. Dumnezeu este un mister, de aceea în totalitate este obiectul credinţei noastre. Credem într-un singur Dumnezeu: Domnul este Dumnezeul nostru, Domnul este unul singur (Dt 6,4; 1Rg 8,60; Is 45,5; Rom 3,30).

Dacă Dumnezeu în sine este un mister, atunci şi acest “unu” în sine este un mister, este obiect al credinţei, fiindcă nu este ca cifra 1 din matematică, deoarece 1 este limitat de cifra 2, 3 şi aşa mai departe. Dumnezeu însă nu este limitat de nimeni şi nimic, el este nemărginit şi pretutindeni, aşa încât, cu toate că în el trăim, ne mişcăm şi suntem (Fap 17,28), el este fără limite şi totuşi este “simplitatea” însăşi, unic şi fără părţi componente. Tot aşa şi numărul trei, în conceptul celor trei persoane dintr-un singur Dumnezeu este un adevăr de credinţă, diferit de cifra 3 din matematici, fiindcă dă o unitate în divinitate, pe când în ştiinţă cifra 3 nu poate fi niciodată egală cu cifra 1. Conceptul de “trei în unul” din Dumnezeu este un concept supranatural, fără corespondent în lumea noastră materială. Dacă “unu” şi “trei” în credinţă stau diferit de 1 şi 3 din ştiinţă, atunci şi numele de “persoană” din Dumnezeu este un obiect de credinţă, diferit de conceptul de persoană dat de filozofie sau ştiinţă, după cum omul este persoană.

A încerca să demonstrăm adevărurile de credinţă pe bază ştiinţifică, raţională, înseamnă a le încurca şi mai mult şi poate chiar ne expunem erorii raţionaliste. Putem demonstra doar că adevărurile revelate nu sunt iraţionale şi prin urmare credinţa nu-i absurdă.

Adevărul unui singur Dumnezeu în trei persoane nu constituie decât o formă a revelaţiei, prin care noi să înţelegem crezând şi crezând să înţelegem adevărul revelat, anume că: Dumnezeu este iubire (1In 4,8). De aceea ni l-a dat pe Fiul său unul-născut, ca oricine crede în el să nu moară, ci să aibă viaţa de veci (In 3,16). Iar iubirea este o realitate atât de evidentă că nu mai necesită nici un fel de demonstraţie. Numai că şi această iubire dintre cele trei persoane dumnezeieşti constituie obiectul credinţei noastre, deoarece diferă de iubirea care există între oameni, ba chiar şi de iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi, fiindcă iubirea lui Dumnezeu faţă de noi este “caritate”, iubire pornită din milă, iubire-har, iubire-dar: Dragostea lui Dumnezeu s-a revărsat în sufletele noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat (Rom 5,5); pe când iubirea divină este esenţă, izvor de existenţă pentru tot ce există. Conceptul de “iubire” ne revelează necesitatea a ceva mai mult decât unul, iubirea din noi constituie acel simţ al comuniunii, necesitatea de a nu fi singur. Dar o singură iubire între trei persoane dumnezeieşti ne revelează icoana comuniunii perfecte, care trebuie să stea şi la baza comuniunii dintre oameni, având în caritatea lui Dumnezeu izvorul comun al iubirii dintre persoanele umane. Nu-l putem înţelege pe un singur Dumnezeu în sine ca pe o singură persoană, deoarece un Dumnezeu într-o singură persoană ar fi un Dumnezeu imaginar, filozofic, aristotelic sau platonic, un Dumnezeu ascuns undeva şi inactiv, fără viaţă, fără comuniune în sine şi cu oamenii, ar fi un Dumnezeu nefericit.

Este, aşadar, necesar ca Dumnezeu să aibă o comuniune în sine ca principiu de viaţă, fericire, frumos, bine şi adevăr. Comuniunea divină ni se revelează sub chipul celor trei persoane, care formează unitatea în aceeaşi iubire. Această comuniune dumnezeiască este principiul vieţii a tot ce există, principiul fericirii oricărei forme de viaţă, principiul binelui veşnic, deoarece comuniunea iubirii dintre persoanele divine se bazează tocmai pe veşnicia lor; este principiul adevărului unic, bazat pe aceeaşi natură unică şi indisolubilă, dar comunicabilă în totalitate în sânul lui Dumnezeu şi caritativă faţă de fiinţele create după chipul şi asemănarea sa. N-am putea beneficia de caritatea lui Dumnezeu, dacă el n-ar fi comunicabil în sine prin iubire.

Dar Isus ne-a descoperit că iubirea lui Dumnezeu Tatăl faţă de opera mâinilor sale a făcut ca Fiul său unic, născut în veci în sânul său, să vină în lume, ca dovadă supremă a carităţii faţă de noi şi a iubirii din sine.

Nu alini durerea unui bolnav-muribund cu vorbe, aşa cum ne-o demonstrează istoria lui Iob (cf. Iob 2,12 ş.u.), ci mai mult o măreşti; dar dacă este posibil să îi iei total suferinţa asupra ta şi el să devină sănătos, ca văzându-te cum suferi prin propria lui boală, să creadă în iubirea ta şi atunci iubirea lui se va naşte din iubirea ta şi-ţi va spune: Acum cred că mă iubeşti cu adevărat! Ca să-ţi dovedesc şi eu iubirea mea, te rog, dă-mi suferinţa înapoi!

Fiul lui Dumnezeu a luat asupra sa firea noastră omenească: s-a împovărat cu materie, cu intelect limitat şi voinţă umană, cu suferinţe şi chiar cu moartea noastră, ca noi să credem în iubirea lui şi să-i spunem: Dă-mi suferinţa şi moartea înapoi! Vreau să le duc ca pe o cruce zilnică spre a-ţi dovedi că te iubesc.

Comuniunea din sânul Preasfintei Treimi şi caritatea lui Dumnezeu faţă de noi constituie, şi trebuie să constituie, adevăratul viitor al omenirii, fiindcă: Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său ca lumea să fie mântuită prin el (Evan.).

Spre aceeaşi ţintă îi îndruma şi sfântul Paul pe credincioşii din Corint, când le spunea: Fraţilor, bucuraţi-vă! Însuşiţi-vă desăvârşirea! Încurajaţi-vă reciproc! Străduiţi-vă să aveţi aceleaşi simţăminte! Trăiţi în pace! Astfel Dumnezeul iubirii şi al păcii va fi cu voi (Lectura a II-a).

Omul nu s-ar putea înţelege pe sine, dacă n-ar exista alt om. Nimic mai ucigător decât singurătatea absolută. Iadul, deşi are mulţi clienţi, singurătatea este cea mai chinuitoare, fiindcă lipseşte comuniunea iubirii. (Un scriitor povesteşte într-o lucrare a sa că între rai şi iad există doar o singură diferenţă: în rai este comuniune, în iad, egoism. Toţi au aceleaşi bunătăţi pe mesele lor, pe care trebuie să le ia în stil japonez, cu beţişoare foarte lungi. Cei din rai, dacă bunătăţile nu le pot duce la gura proprie, le oferă vecinului de vizavi şi invers; cei din iad se chinuie să le ducă la gura proprie, pe care niciodată nu o nimeresc şi astfel se înfurie tot mai mult şi egoismul îi chinuie îngrozitor prin foame). Comuniunea dintre om şi om nu are şanse de durată, de fericire, decât atunci când este pecetluită de o altă fiinţă umană care cere ca pe un adevăr suprem şi bine absolut comuniunea celor doi. Această comuniune de pe pământ, care are la bază iubirea, este familia: tata, mama şi copilul şi mai ales depinde de mulţimea acestora din urmă. Comuniunea dintre Tatăl şi Fiul este asigurată de Duhul Iubirii sfinte şi de acesta în mulţimea fiilor lui Dumnezeu (Gal 3,26) care strigă: Abba, Tată (Rom 8,15), fiindcă au devenit părtaşi ai naturii divine (2Pt 1,4) prin Cristos, care, Dumnezeu fiind, s-a făcut părtaş al naturii umane (cf. Fil 2,6 ş.u.) şi astfel avem comuniune de iubire cu Dumnezeu. Această comuniune nu este o concluzie, ci un început. Veşnicia este începutul comuniunii desăvârşite cu Dumnezeu; timpul prezent constituie căutarea începutului, principiului a toate: Isus.

Sfântul apostol Paul, nu numai că îndeamnă pe credincioşi să păstreze comuniunea între ei, ci se roagă ca harul Domnului Isus Cristos, iubirea lui Dumnezeu şi comuniunea Duhului Sfânt să fie cu toţi, adică: convinşi de iubirea lui Dumnezeu, cerând înapoi de la Cristos suferinţele şi moartea, să cerem ca iubirea sa să devină iubirea noastră: precum v-am iubit eu, aşa să vă iubiţi unii pe alţii (In 15,12) şi astfel să rămânem mereu în iubirea Tatălui prin legătura sfântă a Duhului apărător şi mângâietor.

Ca efectul rugăciunii apostolice, cu care preotul ne întâmpină de fiecare dată când se celebrează memorialul morţii şi învierii lui Isus, sfânta Euharistie: Harul Domnului nostru Isus Cristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi toţi, ca să se concretizeze şi în noi cu adevărat, trebuie să ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu cu tablele legii, nu confecţionate din două lespezi de piatră ca ale lui Moise, ci cu cele zece porunci scrise în inimă, fiindcă spune Isus: Dacă mă iubiţi, veţi păzi poruncile mele. Iar eu îl voi ruga pe Tatăl şi el vă va da un alt apărător, ca să fie cu voi de-a pururi (In 14,15-16). Astfel, rugăciunea apostolică devine rugăciunea mântuitoare a lui Isus şi prezenţa sa euharistică mă va conduce la întâlnirea personală cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, spre a-i cânta în veci: Mărire Tatălui care m-a creat: mărire Fiului care m-a răscumpărat; mărire Duhului Sfânt care m-a sfinţit! Amin.

 

* * *

 

Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Sfânta Liturghie de azi începe cu o binecuvântare: Binecuvântat să fie Dumnezeu Tatăl şi Fiul unul-născut al lui Dumnezeu, precum şi Duhul Sfânt, pentru că şi-au arătat îndurarea faţă de noi (Antif. intr.). Conform cu obiceiul semiţilor, binecuvântarea este aducere de mulţumire. În acest sens, noi putem spune: Mulţumim lui Dumnezeu fiindcă şi-a arătat îndurarea faţă de noi, descoperindu-ne viaţa sa intimă ca sens al vieţii noastre.

Spune o poveste că un bun creştin a ieşit într-o zi dis-de-dimineaţă în oraş şi a descoperit un magazin, apărut ca din pământ peste noapte, având o firmă curioasă: Aici se împarte fericire. A intrat să cumpere. La tejghea stătea un înger. L-a întrebat: “Cât costă un kilogram de fericire?” “Nu se vinde, se împarte gratis”, i-a răspuns îngerul. Vizitatorul i-a zis: “Daţi-mi o tonă, să am de unde da şi la alţii”! “Un moment”, i-a zis îngerul, “să v-o împachetez”. Peste câteva clipe i-a adus un pliculeţ cu câteva seminţe. Uimit, vizitatorul i-a zis: “V-am cerut o tonă de fericire”. La care îngerul răspunde: “Noi nu dăm produse finite, ci seminţe. Îngrijiţi-le şi veţi avea fericire pentru sute de mii de oameni”. Tot aşa şi eu la această predică: nu vă voi da produse finite, adică înţelegerea misterului Preasfintei Treimi, ci seminţe: îndrumări care trebuie îngrijite, semănate în inimă, păzite şi trăite.

Descoperirea adevărului unui singur Dumnezeu în trei persoane nu s-a făcut pentru a satisface curiozitatea noastră de a şti cine şi ce este Dumnezeu, ci priveşte direct destinul, sensul existenţei noastre pe pământ şi chiar al întregii creaţiuni, adică mântuirea lumii. Mântuirea omului, luată drept comuniune de iubire cu Creatorul, reflectă felul de a fi al celor doi interlocutori, conform sintagmei: Vorbeşte-mi, ca să-ţi spun cine eşti! Pe Dumnezeu îl cunoaştem după cuvântul său, fiindcă ne-a vorbit prin Fiul (cf. Evr 1,2), iar pe om îl cunoaştem după cum îl binecuvântează pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt.

Pierre Claverie spunea: Nu-l am încă pe Dumnezeu, nu am adevărul, am nevoie de adevărul celorlalţi (cf. Humanité plurielle, din Le Monde, 4 august 1996). Fără a-l vedea pe Dumnezeu aşa cum este, nici noi nu avem tot adevărul, dar avem trebuinţă de mărturia altora despre Preasfânta Treime. Lecturile de azi încearcă să ne introducă în misterul lui Dumnezeu.

Lectura I (Ex 34,4b-6.8-9) ne arată că Dumnezeu este milostiv şi bogat în haruri. Acest adevăr se desprinde din faptul că iartă păcatul Israelului care şi-a făcut un viţel de aur şi i s-a închinat (cf. Ex 32), iar lui Moise îi făgăduieşte că îi va arăta slava sa (cf. Ex 33,19-23). Moise, vrând să refacă alianţa dintre popor şi Dumnezeu, urcă pe munte cu alte două table de piatră, ca Dumnezeu să-i redea legea. Domnul, care i se face prezent, îi descoperă atributele sale divine şi mai ales milostivirea. Atunci Moise s-a rugat lui Dumnezeu să-şi arate milostivirea iertând păcatul poporului său şi să-şi facă locuinţa în mijlocul Israelului, pentru a-l lumina să nu mai greşească şi să-l ierte când va greşi (cf. MAC pag. 483), cu scopul ca poporul să ajungă la credinţă şi astfel să fie desăvârşit.

Sfântul Anton abate l-a rugat pe Dumnezeu să-i arate un om desăvârşit, ca să-l poată imita. I s-a descoperit că un astfel de om există la Alexandria, în Egipt, într-un atelier de cizmărie. A părăsit pustiul şi a venit în oraş. Găsindu-l, l-a întrebat despre felul lui de viaţă. Cizmarul i-a răspuns că nu face nimic deosebit: Muncesc; împart venitul în trei; o treime o dau săracilor, o treime o dau bisericii şi o treime o folosesc pentru traiul meu. Acest răspuns nu l-a mulţumit pe abatele Anton, fiindcă el părăsise toate şi tot nu se simţea desăvârşit, de aceea l-a mai întrebat multe altele şi răspunsul mulţumitor, semn al desăvârşirii, a fost acesta: Eu nu fac nimic special… Doar că, muncind, îi privesc pe toţi trecătorii marelui oraş Alexandria şi spun: Fie ca toţi să fie mântuiţi; eu singur merit să pier (cf. Olivier Clement, Puterea credinţei, pag. 108). Credinţa era conformă cu faptele şi acţiona prin caritate.

Evanghelia zilei (In 3,16-18) ne prezintă obiectul credinţei creştine care dă viaţă. În convorbirea pe care Isus a avut-o cu Nicodim i-a arătat acestuia că pătimirile sale, simbolizate prin şarpele de aramă, aduc mântuirea lumii datorită iubirii lui Dumnezeu, care atât de mult i-a iubit pe oameni încât l-a dat chiar pe Fiul său ca jertfă de împăcare. Se crede că acest verset este cel mai important din toată Evanghelia după sfântul Ioan, fiindcă motivează adevărul prezenţei Fiului lui Dumnezeu în lume. Fiul s-a întrupat şi s-a răstignit fiindcă atât de mult i-a iubit Dumnezeu pe oameni, ca să-i mântuiască şi nu să-i judece.

Omul, care îl acceptă pe Fiul lui Dumnezeu aşa cum este, nu va fi condamnat; dar cei care nu-l acceptă, se condamnă singuri, fiindcă nu pot găsi calea mântuirii, calea spre Tatăl care l-a trimis pe Fiul, fiindcă numai Fiul o cunoaşte, deoarece el singur a venit de la Tatăl. Numai acela care păşeşte pe această cale simte bucuria mântuirii.

Primii creştini erau consideraţi atei. Ei respingeau sacralitatea puterii – divinizarea împăratului, a zeiţei Romei, riturile şi magiile purului şi impurului, pe Dumnezeul închis în sine al monoteismului, divinitatea difuză a păgânilor (panteismul filozofilor). Ei anunţau mesajul uimitor: un Dumnezeu în trei persoane, viu şi dătător de viaţă, întrupat pentru a ni se arăta pe înţelesul nostru, învingător al morţii şi al iadului, deschizător de drum pentru îndumnezeirea omului printr-o conversaţie intimă în care să i se poată adresa lui Dumnezeu cu numele de Tată.

Înţelegând prin credinţă că Dumnezeu ne este Tată, sfânta Tereza a Pruncului Isus a căpătat atâta curaj încât şi-a exprimat bucuria zicând: Dacă aş fi comis toate crimele posibile, aş simţi că această multitudine de ofense ar fi doar ca o picătură de apă căzută peste cărbuni încinşi. Iubirea divină face să dispară picătura de răutate umană şi omul să-şi recapete bucuria divină, fiindcă a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, tocmai pentru a avea parte de fericirea lui Dumnezeu.

Bucuria a fost primul semn al vremurilor mesianice, din care sfântul apostol Paul a ştiut să facă semnul comuniunii membrelor trupului lui Cristos printr-o bucurie întreită. În acest sens îi salută pe credincioşii corinteni printr-o formulă izvorâtă din credinţa în Preasfânta Treime: Harul Domnului Isus Cristos şi dragostea lui Dumnezeu (Tatăl) şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi toţi! (Lectura a II-a: 2Cor 13,11-13). Dumnezeu ni s-a descoperit în misterul celor trei persoane ca bucuria noastră să fie deplină, fiindcă tot ceea ce izvorăşte din har este bucurie – Bucură-te, cea plină de har (cf. Lc 1,28) -; tot ce izvorăşte din iubire este bucurie, tot ce izvorăşte din comuniune este bucurie.

Ceva mai înainte apostolul spusese corintenilor motivul pentru care el le-a descoperit că mângâierea, adică bucuria, pe care el o simte datorită faptului că în Dumnezeu sunt trei persoane, vrea să le-o împărtăşească şi lor: Noi nu intenţionăm să devenim ca nişte stăpâni ai credinţei voastre; dar suntem colaboratori ai bucuriei voastre (Lc 1,24).

Profetizând că oamenii vor descoperi bucuria din Preasfânta Treime, cineva a spus: Creştinismul secolului al XXI-lea nu va mai fi o religie printre religii, ci se va afirma ca domeniu al Duhului şi al libertăţii [...], nu va mai fi nici un moralism, nici un pietism, ci vestea victoriei lui Cristos asupra morţii şi asupra iadului (cf. Olivier Clement, o. c., pag. 114-115).

Să nu refuzăm mântuirea, adică această comuniune de iubire cu Dumnezeu în trei persoane şi cu chipul său din fiecare om, dar să-l binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, fiindcă ne-a chemat la viaţa lor dumnezeiască.

Părintele Zosim, din Fraţii Karamazov, de Dostoievski, spune despre cei care refuză mântuirea: S-au blestemat ei înşişi, blestemându-l pe Dumnezeu şi viaţa; ei se hrănesc cu orgoliul lor nefast, precum cel înfometat aflat în deşert, care şi-a supt propriul sânge. Ei nu-l pot contempla pe Dumnezeul cel viu fără ură şi şi-ar dori ca Dumnezeul vieţii să nu existe, să dispară, distrugând întreaga sa creaţie. Ei aspiră la neant, dar nu vor avea parte de neant. Adică vor avea parte de nefericirea veşnică, fiindcă nu l-au binecuvântat pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Duhul Sfânt.

Închei, ca de obicei, cu rugăciunea de la începutul sfintei Liturghii: Dumnezeule, Părinte ceresc, tu l-ai trimis în lume pe Fiul tău, Cuvântul adevărului, şi pe Duhul tău, izvorul sfinţeniei, pentru a descoperi oamenilor misterul minunat al vieţii dumnezeieşti. Dă-ne, te rugăm, harul ca, mărturisind adevărata credinţă, să recunoaştem slava veşnicei Treimi şi să adorăm unitatea celor trei persoane în mărirea puterii sale (LR). Amin.

 

* * *

 

În familia Sfintei Treimi domneşte iubirea desăvârşită

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: ITRC.ro

Solemnitatea de azi a Sfintei Treimi ne pune pe noi, preoţii, în mare dificultate. Fiind nevoiţi să predicăm poporului despre cel mai profund mister al credinţei noastre, ne vine să reacţionăm ca şi Moise în momentul când Dumnezeu îl trimite să vorbească poporului său:

“Ah, Doamne, trimite pe altcineva, pe cine vei vrea tu să trimiţi… Eu nu sunt un om cu vorbirea uşoară (sunt bâlbâit). Şi cusurul acesta nu este nici de ieri, nici de alaltăieri, nici măcar de când îi vorbeşti tu robului tău, căci vorba şi limba îmi sunt încurcate” (Ex 4,10). Cuvintele noastre, ale predicatorilor, sunt ca nişte obloane, ca nişte jaluzele, prin care Duhul Sfânt face să pătrundă în minţile noastre câteva licăriri de lumină asupra acestui dumnezeiesc mister, aşa cum ne promite Mântuitorul în Evanghelia Liturghiei de astăzi: “Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul” (In 16,12).

În a doua lectură a Liturghiei, apostolul Pavel face o precizare esenţială, spunând: “Iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit” (Rom 5,5). Aşadar Duhul Sfânt, pe care Isus ne-a promis că-l trimite de la Tatăl, nu vine astăzi ca să ne umple doar mintea cu idei, căci Sfânta Treime nu constituie doar obiectul unor speculaţii de tip intelectual, ci, mai presus de toate, vine să reverse în inimile noastre iubirea lui Dumnezeu, vine să ne ajute să trăim o experienţă vitală de credinţă şi de iubire, să realizăm o întâlnire de prietenie, de comuniune de viaţă cu cele trei Persoane divine.

Într-o zi, doi dintre ucenicii lui Ioan Botezătorul, văzându-l pe Isus, l-au întrebat: “«Învăţătorule, unde locuieşti?» «Veniţi şi vedeţi», le-a zis el. S-au dus şi au văzut unde locuia. Şi în ziua aceea au rămas la el” (In,38-39). Dacă în acest moment l-am întreba şi noi pe Isus, ca cei doi ucenici: “Învăţătorule, unde locuieşti?”, răspunsul ar fi acelaşi: “Veniţi şi vedeţi”. “Locuiesc chiar în inimile voastre, în caz că nu m-aţi izgonit prin păcatele voastre. Nu mă căutaţi în altă parte. Şi nu numai eu, ci toţi trei: şi Tatăl, şi Duhul Sfânt, locuim împreună, căci, «dacă cineva mă iubeşte, va păzi cuvântul meu. Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţa la el»”.

Nu putem înţelege misterul Sfintei Treimi: un singur Dumnezeu şi totuşi trei Persoane. E un mister pe care mintea omenească nu numai că nu îl înţelege, dar nici nu l-ar putea bănui, dacă Isus Cristos nu ni l-ar fi descoperit. În schimb un lucru îl putem înţelege: că în familia Sfintei Treimi domneşte iubirea desăvârşită şi, dacă domneşte iubirea desăvârşită, domneşte fericirea, bucuria desăvârşită. Despre această iubire şi bucurie reciprocă ne vorbeşte prima lectură a Liturghiei, luată din Cartea Proverbelor. Înţelepciunea lui Dumnezeu spune: “Domnul n-a făcut cea dintâi dintre lucrările sale înaintea celor mai vechi lucrări ale sale. Eu am fost aşezată din veşnicie, înainte de orice început, înainte de a fi pământul”. Înţelepciunea este Fiul lui Dumnezeu. Aşadar Dumnezeu este Tată. El are un copil pe care l-a născut din veşnicie. El este iubire. Şi aşa cum pentru un tată nu este o bucurie mai mare decât să-i dea tot ce poate copilului, să-i facă bucurie, să-l vadă jucându-se fericit sub ochii lui, la fel, Dumnezeu Tatăl a creat universul, izvoarele de apă şi mările, munţii şi dealurile, pământul şi câmpiile, ca să-i facă bucurie Fiului său: “În toate zilele eram desfătarea lui, jucând neîncetat înaintea lui, jucând pe rotocolul pământului şi găsindu-mi plăcerea în fiii oamenilor”. Tatăl şi Fiul se iubesc reciproc şi îşi fac bucurie reciproc, iar iubirea dintre Tatăl şi Fiul e o persoană divină: e Duhul Sfânt, Duhul iubirii şi al bucuriei.

Doresc în continuare să vă vorbesc despre misterul Sfintei Treimi în viaţa Preacuratei Fecioare Maria. Nu a existat şi nu va exista vreodată o făptură omenească mai strâns legată de cele trei Persoane dumnezeieşti ca Maria. “Dacă cineva mă iubeşte, va păzi cuvântul meu. Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţa la el”. Maria l-a iubit ca nimeni altul pe Isus. A păzit cuvântul lui. Tatăl a iubit-o, iar cele trei Persoane divine au venit şi şi-au făcut locuinţa în ea: au venit cu toată iubirea şi bucuria lor. Cele trei Persoane divine au fost ca trei izvoare de bucurie ce ţâşneau din inima Sfintei Fecioare. Maria ar fi fost mult mai îndreptăţită să spună cuvintele pe care le spunea o mistică din timpurile noastre, fericita Elisabeta a Sfintei Treimi: “Eu am găsit deja paradisul pe pământ. Paradisul este acolo unde este Dumnezeu. Or, Dumnezeu este în sufletul meu. Paradisul aşadar este în sufletul meu”.

Izvor de bucurie pentru Maria este Tatăl. Exact acelaşi text din Cartea Proverbelor, pe care liturgia îl propune la prima lectură a Liturghiei de astăzi, îl propune şi la Liturghia din sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului, aplicându-l Mariei cu acelaşi înţeles. Dacă din veşnicie Tatăl a hotărât să-l trimită pe Fiul său în lume şi din veşnicie a hotărât să creeze lumea în care să-l trimită, tot din veşnicie, Tatăl a hotărât ca Fiul său să aibă o mamă. Maria a existat din veşnicie în mintea şi în planul lui Dumnezeu. De aceea Biserica pune pe buzele ei cuvintele: “Domnul m-a făcut cea dintâi dintre lucrările sale, înaintea celor mai vechi lucrări ale sale. Eu am fost aşezată din veşnicie, înainte de orice început, înainte de a fi pământul”. Şi fiindcă Tatăl a iubit-o, a copleşit-o cu daruri extraordinare, ca să o vadă fericită şi plină de bucurie. De aceea, în continuare, Biserica pune pe buzele Mariei cuvintele: “În toate zilele eram desfătarea lui, jucând neîncetat înaintea lui, jucând pe rotocolul pământului şi găsindu-mi plăcerea în fiii oamenilor”. Ziua în care s-a născut Maria, zicea sfântul Ioan Damaschinul, “e ziua de naştere a bucuriei universale”. E bine de ştiut că sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului a fost introdusă în Occident pentru a înlocui o sărbătoare păgână. Păgânii aveau în septembrie, când se culegeau viile şi fierbea mustul, sărbătoarea numită “Vinalia”. În locul beţiei, a bucuriei tulburelului, Maria a adus în lume o altă beţie, o altă bucurie, pe care Sfinţii Părinţi o numesc sobria ebrietas – o beţie lucidă, acea bucurie pe care au trăit-o apostolii în ziua Rusaliilor, când li s-a reproşat că au consumat alcool cam prea de dimineaţă, deşi apostolii erau mai limpezi la minte ca oricând.

Izvor de bucurie a fost, pentru Maria, Fiul, a doua Persoană a Sfintei Treimi. Să ne gândim numai la bucuria Mariei în timp ce îl poartă în sânul ei pe Fiul lui Dumnezeu, în vizită la verişoara sa, Elisabeta.

Vizita la Elisabeta are loc într-un climat de nestăvilită bucurie. E bucuria mesianică pe care o descrie profetul Isaia: “Bucuraţi-vă, ceruri! Veseleşte-te, pământule! Izbucniţi în strigăte de bucurie, munţilor! Căci Domnul îl mângâie pe poporul său şi are milă de nenorociţii lui!” (49, 13) În casa Elisabetei, Maria rosteşte cântarea Magnificat – cel mai frumos imn închinat bucuriei: “Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul şi duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, Mântuitorul meu”.

Prezenţa Mariei în casa Elisabetei provoacă o explozie de bucurie. Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt şi a strigat cu glas tare: “Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul trupului tău!” Ioan a dansat de bucurie în sânul Mamei sale. Scriitorul francez J. Guitton, decedat recent, prezintă vizita Mariei la Elisabeta ca o anticipare a Rusaliilor. În această scenă evanghelică “personajele sunt ridicate deasupra pământului, într-un anumit sens, ies din ele însele. Sunt cuprinse de o beţie, ca şi cum un strop de nebunie ar pune stăpânire pe sufletele lor. Avem impresia că, pentru un moment, ca şi la Schimbarea la Faţă, lanţul care leagă sufletul de trup s-a rupt”.

Izvor de bucurie pentru Maria este Duhul Sfânt. “Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (1 Cor 3,16) Această întrebare, apostolul Pavel o punea creştinilor de rând, dar nu era cazul să o pună Preacuratei Fecioare Maria.

La primele generaţii de creştini circula o legendă care spunea că Maria, la vârsta de trei ani, ar fi fost dusă de părinţii ei la templul din Ierusalim, unde ar fi trăit până la vârsta de doisprezece ani. De aici, sărbătoarea prezentării la templu. Această frumoasă istorioară nu are nici un temei istoric, dar exprimă o foarte profundă realitate spirituală: Maria a fost într-o manieră cu totul excepţională locuinţa lui Dumnezeu şi templul Duhului Sfânt.

Sfânta Fecioară Maria ne învaţă pe toţi secretul bucuriei, ne arată unde este izvorul bucuriei adevărate. Societatea în care trăim are atâtea probleme: sărăcie, mizerii şi lipsuri de tot felul, corupţie, nedreptate, degradare generală de la câinii vagabonzi până la politicienii ce se ocupă mai mult de câini decât de oameni. De aceea oamenii adesea încearcă să uite pentru moment suferinţele şi mizeriile căutând bucurii artificiale şi false: în alcool, droguri, agitaţie, zgomot, plăceri şi distracţii degradante. Maria ne arată că putem fi fericiţi indiferent cum arată lumea în care trăim; că bucuria e în noi înşine şi că, dacă nu o găsim în noi înşine, nu o găsim nicăieri în altă parte.

Câtă dreptate avea Dostoievski când spunea: “omul este nefericit fiindcă nu ştie că e fericit”! Creştinul nu e creştin dacă nu e omul bucuriei. “Creştinul adevărat”, scrie card. J. Newman, declarat de curând fericit de Papa Ioan Paul al II-lea, “poate fi numit numai acel om care este pătruns de sentimentul prezenţei lui Dumnezeu în el însuşi… care trăieşte din gândul că Dumnezeu e acolo, în inima inimii sale… un om a cărui conştiinţă este luminată de Dumnezeu, astfel încât trăieşte cu convingerea nestrămutată că toate suferinţele sale, toate fibrele vieţii sale morale, toate imboldurile şi dorinţele sale se află în faţa ochilor Celui Atotputernic”.

 

* * *

 

Preasfânta Treime (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Am găsit această mărturie fără numele autorului, dar este foarte frumoasă: îi sunt recunoscător că a scris-o şi sunt bucuros să o citesc.

Aveam trei ani în 1939, când a plecat tatăl meu în război. De aceea, îl cunoşteam foarte puţin.

Devenind prizonier, tatăl meu s-a întors abia în 1945.

Atunci aveam opt ani. În timpul întregii perioade, fotografia sa a rămas pe sobă într-o ramă frumoasă: îmi amintea că aveam un tată. Mama ne-a vorbit despre el zile întregi, luni, ani. Am învăţat să-l cunosc şi să îmi dau seama că ne iubea şi se gândea întotdeauna la noi, toţi cei rămaşi acasă.

Uneori, primeam de la el câte o scrisoare, scrisă cu creionul şi cu o caligrafie frumoasă. Era ca şi cum ar fi fost prezent şi ne călăuzea de departe. Dar lacrimile şi bucuria mamei noastre, în momentele emoţionante în care deschidea scrisorile sale, erau pline de semnificaţie. Când s-a întors, în 1945, ne-am dus să-l primim la gara din oraşul apropiat. Îmi voi aminti mereu şocul acelei întâlniri şi strigătul de bucurie din inima mea: “Este el!”

Pentru mine, aşa este Dumnezeu: Tatăl meu de departe, pe care îl descopăr prin viaţa în familie, iubire, cuvântul său, cuvintele celor care îmi vorbesc despre el.

Ştiu că, atunci când îl voi întâlni la sfârşitul drumului meu, îl voi recunoaşte! Faţa sa, iubirea sa sunt deja în inima mea!

2. Tema

Trăim în iubirea lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

3. Mesajul zilei

Fericit acel copil care se naşte şi creşte într-o familie adevărată, bucurându-se de iubirea mamei, a tatălui şi a fraţilor.

- Avem nevoie de toată această iubire.

- Pentru a creşte bine, nu este suficient să avem numai mamă, sau numai tată: avem nevoie de o familie completă, în care să existe cu adevărat iubire.

Aşa este şi în viaţa creştină.

- Pentru a ne naşte, a creşte şi a trăi bine avem nevoie de iubirea paternă a lui Dumnezeu Tatăl, de iubirea “maternă” a lui Dumnezeu Duhul Sfânt, de iubirea fraternă a lui Isus.

- Ştiţi cum am intrat pe deplin în familia lui Dumnezeu: în Biserică? Prin sacramentele iniţierii creştine.

- Care sunt? Botezul, Mirul şi Euharistia. Iubirea lui Dumnezeu este atât de mare încât Biserica ne face să o gustăm în mod gradat.

- Ce ne-a dat Botezul? Iubirea părintească a lui Dumnezeu: Dumnezeu a devenit Tatăl nostru, noi am devenit fiii săi.

- Ce ne-a dat Mirul? Duhul Sfânt care, “ca o mamă”, ne dă şi ne educă la viaţa divină. (Amintiţi că, în Biblie, Duhul Sfânt are nume şi imagini “feminine, materne”: acţionează la naşterea Fiului şi a fiilor lui Dumnezeu şi ne ocroteşte ca un “porumbel” mamă…).

- Ce ne dă Euharistia? Pe Isus: Fratele nostru, iertarea sa, cuvântul său, pe el însuşi. În mod deosebit astăzi, sărbătoarea Preasfintei Treimi, ne-am adunat în iubire, în familie, în casa lui Dumnezeu Tată, Fiu şi Duh Sfânt.

Fericit acel copil care se naşte şi creşte în Biserică, familia lui Dumnezeu, bucurându-se de iubirea lui Dumnezeu, Tată, Fiu şi Duh Sfânt, şi a atâtor fraţi.

- Să vedem cum se verifică şi se împlineşte aici şi acum această comuniune minunată de iubire.

- Cum se intră în biserică? Întinzând mâna în apa sfântă, făcând semnul sfintei cruci şi apropiindu-ne de altarul lui Dumnezeu şi de fraţi.

- Ce ne aminteşte acest semn al crucii cu apă sfinţită? Botezul nostru, care ne face demni să intrăm în familia lui Dumnezeu, în casa lui Dumnezeu.

- Cum începe sfânta Liturghie? Cu semnul sfintei cruci şi cu salutul preotului.

- De ce? Pentru că ne-am adunat în “numele” şi în iubirea lui Dumnezeu Tată, Fiu şi Duh Sfânt; participăm la noua şi veşnica alianţă pe care o “semnează” Isus cu sângele său.

- Cum se termină sfânta Liturghie? Cu binecuvântarea lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt asupra vieţii noastre, asupra familiilor noastre şi asupra întregii noastre “misiuni” de creştini în lume.

Copii, astăzi toţi trebuie să sărbătorim: toţi suntem, pentru totdeauna, în “hora iubirii lui Dumnezeu”: toţi suntem în unica iubire adevărată şi infinită.

4. Exemple

a) Dacă este posibil, dezvoltaţi omilia în mod dialogat.

b) Exprimaţi bucuria de a fi în familia lui Dumnezeu sau angajarea misionară.

Am căutat ani întregi; am încercat să înţeleg. Trebuia să-mi fac studiile, să dau examene, licenţa în teologie, să fiu în măsură să răspund la multe întrebări. Până l-am întâlnit pe Grigore. Nu este vorba despre Grigore de Nazianz, nici de Grigore de Nyssa, nici de Grigore cel Mare. Este vorba de acel minunat micuţ, Grigore, cu ochii mari. L-am întrebat ce este întrebat de obicei un băiat care merge la şcoală:

- Cum îţi merge la şcoală? Înveţi bine?

- Nu prea…

- Dar, am adăugat, ai ceva anume ce te interesează?

- Da, mi-a spus el, dansul şi religia.

Şi după un alt moment de tăcere:

- Iar la religie, Sfânta Treime.

Eram uimit! Am insistat:

- Cum aşa, Grigore?

- Dar nu înţelegeţi că dansul şi Sfânta Treime sunt acelaşi lucru?

Am rămas blocat în faţa acelui copil. Ceea ce îmi spunea era atât de măreţ! Dar pentru el, cu ochii săi pătrunzători, era foarte clar. Dumnezeu-Treime era cel mai fulgerător dans de iubire. Am înţeles într-o clipă, la şcoala acestui copil, de ce a folosit Isus imaginile cele mai simple, dar şi cele mai dense din viaţă şi sărbătoare pentru a ne spune: Dumnezeu este veşnică celebrare a vieţii, veşnicul festival al luminii în iubire. În secolul al XV-lea, când călugărul Andrei Rublev a pictat icoana Treimii, avea o singură dorinţă: să exprime această întâlnire veşnică de feţe, luminoasă, calmă, senină, plină de iubire: “O, Treimea mea, fericirea mea, singurătate infinită, imensitate în care mă pierd, voi putea să dansez cu tine?” (L.A. LASSUS, Pregare e una festa, Gribaudi)

c) “Ajutaţi-mă să mântuiesc lumea”.

Dumnezeu spune: Pe cine voi trimite să ducă iubirea mea? Cine va merge pentru noi? Am răspuns: “Iată-mă, trimite-mă!” (Is 6,8)

Într-o zi, un preot a chemat la sine un copil, vioi şi bun, care se juca în curtea oratoriului său, şi i-a spus încet la ureche:

- Vrei să mă ajuţi la ceva?

- Cu plăcere! a răspuns băiatul. Atunci, preotul, privindu-l profund în ochi, i-a propus:

- Albert, ajută-mă să mântuiesc lumea!

Acel copil a devenit gânditor, apoi a întrebat:

- Dar cum vă pot ajuta să mântuiţi lumea? Nu sunt decât un copil!

Atunci, preotul i-a răspuns:

- Tu poţi să mă ajuţi nu doar pe mine, ci pe Dumnezeu să mântuiască lumea prin bunătate, prin exemplul tău bun şi, dacă vrei, dacă eşti generos, dăruindu-ţi viaţa în slujba lui Dumnezeu în preoţie sau în viaţa consacrată.

Bunul copil din oratoriu a aprofundat această propunere, a meditat-o îndelung şi, când a înţeles că “e mai bine să-l slujeşti pe Dumnezeu decât pe oameni”, şi-a consacrat liber şi cu generozitate întreaga viaţă pentru a-l ajuta pe Dumnezeu să mântuiască lumea.

 

* * *

 

Vorbind bâlbâind, mergând şchiopătând

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

“Înţelepciunea lui Dumnezeu vorbeşte: “Domnul n-a făcut cea dintâi dintre lucrările lui, înaintea celor mai vechi lucrări ale lui”. Prov. 8, 22-31

“Îndreptăţiţi prin credinţă, noi suntem în pace cu Domnul nostru Isus Cristos.” Rom. 3, 1-5

“Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. când va veni Mângâietorul, Duhul Adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul…” In. 16, 12-15

Bâlbâiala, singura predică acceptabilă, pentru cei mai mulţi

În nici o altă sărbătoare, nu ne putem da atât de bine seama, că a vorbi despre Dumnezeu şi despre Misterul lui, asta echivalează cu simplă bâlbâială. Uneori chiar şi bâlbâiala ar fi unicul discurs acceptabil. Moise i-a spus Domnului: “Ah! Doamne, eu nu sunt un om cu vorbire uşoară, şi cusurul acesta nu-i nici de ieri, nici de alaltăieri…, căci vorba şi limba îmi este încurcată”. (Ex. 4, 10)

Însă bâlbâiala este singurul mijloc care îi permite oratorului de a întrevedea ceva din misterul lui Dumnezeu, fără a-l profana. Există o ferăstruică, o mică deschizătură, prin care se filtrează lumina divină. Dar mai există şi o altă ferăstruică, un interval dintre un cuvânt şi altul, prin care putem intui o realitate inefabilă. Predicatorii, şi nu numai predicatorii, ci chiar toţi creştinii, ar trebui să-şi câştige dreptul de a vorbi despre Dumnezeu prin viaţa lor corectă de toate zilele. În privinţa aceasta nimeni nu poate avea nici o siguranţă, nici o dezinvoltură, ci numai şovăială.

În toate vremurile, dar mai cu seamă astăzi, în vremurile noastre, predicatorul ar trebui să fie un contemplativ, adică unul, care să se lase învăluit şi copleşit de lumină; un om care să vorbească mai mult cu tăcerea decât cu cuvintele şi să aibă în inima lui acel duh care să-l transfigureze. Isus, în cuvintele sale de rămas bun, aşa cum aflăm din Evanghelia de astăzi îi asigură pe apostoli: “Când va veni Mângâietorul, Duhul Adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul, căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi şi vă va descoperi lucrurile viitoare”. (In. 16, 13) Deci, trebuie cerută imediat intervenţia acestui mare îndrumător pentru a ne introduce în cunoaşterea Misterului Sfintei Treimi.

În lectura a II-a Sfântul Paul face o precizare esenţială atunci când spune: “Dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat”. (Rom. 5, 5) Aşadar, Duhul Sfânt, pe lângă că ne reîmprospătează cunoştinţele, totodată El trezeşte în inimile noastre dragostea faţă de Dumnezeu. Asta înseamnă că atunci când, prin Duhul Sfânt, am descoperit dragostea noi ne aflăm în plin mister. Sfânta Treime nu este obiectul unei speculaţii de tip intelectual, ci un element de experienţă vitală, care poate fi înţeleasă numai prin credinţă şi prin dragoste.

Isus nu ne spune: “Veniţi şi învăţaţi”, ci “Veniţi şi vedeţi”. (In. 1, 39) Calea pe care suntem îndemnaţi să mergem, nu ne duce la ştiinţă, ci la locuinţă. Este întâlnirea, prietenia, împărtăşirea vieţii cu El şi cu Tatăl, care ne dă posibilitatea de a descoperi lucruri nemaiauzite. Mintea noastră nu va putea niciodată să suporte greutatea “multor lucruri”, pe care Isus le mai are a ni le spune. Mintea nu reuşeşte a susţine greutatea slavei. Numai inima, adică profunzimea fiinţei noastre, acolo unde Duhul Sfânt şi-a fixat propria lui locuinţă şi unde o creatură locuieşte în dragoste numai acolo poate fi laboratorul misterului trinitar.

“Duhul Adevărului, va lua dintre ale mele şi vi le va vesti”. “Tot ce are Tatăl este al meu”. Bogăţiile acestei familii sunt în comun. Duhul Sfânt poate lua din ceea ce aparţine Fiului şi Fiul îşi însuşeşte toate ale Tatălui. Unitatea este realizată şi de acest acces comun la comoară. Iar participarea noastră la aceste bogăţii devine semnul cel mai sigur de a fi introduşi în centru în inima misterului. Prima lectură, luată din cartea Proverbelor, vorbeşte despre înţelepciunea, care l-a ajutat pe Dumnezeu în opera creaţiei. Arhitectă şi dansatoare, înţelepciunea a fost întotdeauna în preajma lui Dumnezeu: “Eu eram meşterul Lui, la lucru lângă El şi în toate zilele eram desfătarea Lui jucând neîncetat în mintea Lui”. (Prov. 8, 30)

Calea care duce la speranţă se numeşte răbdare

În lectura a II-a Sfântul Paul vorbeşte despre posibilitatea de a se apropia, prin credinţă, de acest mare har, în care ne aflăm şi ne bucurăm în speranţa slavei lui Dumnezeu. Însă lauda la care face aluzie apostolul este şi în “încercări”. De fapt suferinţa produce răbdarea şi speranţa, virtuţi încercate…Oricum, realitatea fundamentală rămâne tot pacea. Pacea cu Dumnezeu dar şi cu tot ceea ce ne înconjoară, chiar şi în cazul când suntem ameninţaţi cu anihilarea.

De fapt Dumnezeu prin dragostea Sa transformă tot ceea ce observăm ca negativ în realităţi pozitive, şi, chiar în slavă. Este suficient numai ca noi, în loc de a ne lăsa abătuţi în încercări, să apucăm pe calea răbdării care ne duce la speranţă, la nădejde. În realitate, Sfântul Paul, ne îndeamnă de a vorbi în pace, cu seninătate, dar în acelaşi timp să ne gândim şi la Dumnezeu.

“Dragostea lui Dumnezeu revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt” nu creează nişte complexe psihice, nişte zguduiri nervoase, ci nişte sentimente împăciuitoare, pentru că Dumnezeu înseamnă pace: Salom. Chiar şi suferinţele cele mai mari, trebuie ştiut că nu creează oameni nervoşi, nerăbdători şi neîncrezători, ci numai oameni liniştiţi, răbdători.

A învăţa cum trebuie şchiopătat

La început am vorbit despre necesitatea de a ne bâlbâi. Acum aş vrea să vă vorbesc despre un alt verb: despre a şchiopăta. Explorarea misterului cere ca pasul nostru să fie nesigur, să mergem pe dibuite, chiar şchiopătând. Este adevărat, că profetul Ilie lansa o aspră înştiinţare: “Până când vreţi să şchiopătaţi de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi după El, iar dacă este Baal, mergeţi după Baal!”. (1Regi. 18, 21) Însă aici ceea ce este de osândit este nehotărârea şi incapacitatea de a se încrede numai în Dumnezeu, din care cauză şi şchiopătăm. De aceea este de trebuinţă: să vorbim despre Dumnezeu bâlbâind, să înţelegem trăind, să explorăm şchiopătând, şi să ne apropiem de acest mister adorând.

 

* * *

 

Tot ce are Tatăl este al meu

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Adevărul de care ne bucurăm şi pe care solemnitatea de azi îl propune contemplaţiei noastre este exprimat concis în Prefaţa Liturghiei: Este un singur Dumnezeu, un singur Domn: nu ca o singură persoană, ci ca o singură fiinţă în trei persoane egale în mărire (LR).

Fiul omului îi descoperă lui Nicodim că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, ca tot cel care crede în el să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică (In 3,16). Credinţa dătătoare de viaţă veşnică ne vine prin Cristos.

Nu putem înţelege misterul Preasfintei Treimi decât prin Cristos, noul Adam, crezând descoperirii făcute de Fiul omului. Dat fiind faptul că toate cele trei persoane din Dumnezeu au acceptat să se dezvăluie prin Fiul omului, a cărui sete de divin a fost satisfăcută total, să-i înălţăm lauda Bisericii de la începutul sfintei liturghii de azi: Binecuvântat să fie Dumnezeu Tatăl şi Fiul unul-născut al lui Dumnezeu, precum şi Duhul Sfânt, pentru că şi-a arătat îndurarea faţă de noi (Antif. int.).

Omul este vrednic de îndurarea lui Dumnezeu? Da, fiindcă în structura omului există o sete de divin, pusă chiar de Creator şi pe care caută să şi-o astâmpere, dar care a fost ocazie de ispită pentru protopărinţii noştri Adam şi Eva: “Veţi fi ca Dumnezeu” (Gen 3,5).

Isus, ca să-l determine pe Tatăl său ceresc să se reveleze oamenilor, alege postura smereniei, de om păcătos şi se prezintă la botezul lui Ioan. Atunci glasul Tatălui din ceruri a răsunat: “Acesta este Fiul meu cel iubit întru care am binevoit” (Mt 3,17). Şi, ca nimeni să nu aibă vreo îndoială că Tatăl îl iubeşte pe Fiul şi în el îşi află toată bucuria fiindcă a venit pe pământ să desăvârşească Legea şi profeţii, Isus îi cere Părintelui ceresc să confirme martorilor de pe Tabor acest adevăr. Şi din nou cerul se deschide şi glasul Tatălui răsună: “Acesta este Fiul meu preaiubit în care îmi aflu toată bucuria. Pe dânsul să-l ascultaţi!” (Mt 17,5). În preajma morţii şi învierii glorioase, când Isus avea mulţumirea că a împlinit pe pământ misiunea pe care Tatăl i-a încredinţat-o şi garanţia că oamenii vor crede în descoperirile sale, se roagă astfel: Părinte, preamăreşte numele tău!. Atunci s-a auzit glasul Tatălui din cer: “L-am preamărit şi iarăşi îl voi preamări” (In 12,28).

Prima lectură pe care am ascultat-o din cartea Proverbelor (8,22-31) ne arată că Înţelepciunea lui Dumnezeu stă în bucuria de a-i iubi, de a se dezvălui oamenilor prin Cuvântul său viu care îşi descoperă rolul său benefic nu numai în timp şi spaţiu, în cosmos, dar ne face să întrevedem un ceva de dincolo, mult mai vast, un ceva care există înainte de toate, în care toate îşi au raţiunea de a fi. Şi, în timp ce Dumnezeu se descoperă pe sine, ne descoperă şi pe noi ca pe o lucrare plină de înţelepciunea atotputerniciei sale şi ne iubeşte fiindcă Toate au fost create în Cristos, prin Cristos, în vederea lui Cristos. De aceea orice aspect al adevărului, frumuseţii, bunătăţii, acţiunii dinamice, care se află în lucruri şi în întreg universul, în tot ceea ce a realizat omenirea, în ştiinţe, în arte, în toate realităţile de pe pământ şi în chip deosebit în om şi în istorie: toate acestea sunt semnul şi calea prin care ni se vesteşte misterul lui Cristos (RdC 118), capodopera Tatălui prin care îşi dezvăluie iubirea sa şi măreţia noastră (cf. MAC pag. 520).

În evanghelia zilei (In 16,12-15), Isus pune un accent deosebit pe faptul că tot ce are Tatăl este al său.

Dar ce are Tatăl? Din prima lectură am aflat că Tatăl are înţelepciunea iubirii faţă de oameni şi atotputernicia creatoare. Fiul ne iubeşte cu iubirea Tatălui şi ne re-crează prin har. Cum? Ne spune Isus: Duhul Sfânt va lua dintr-al meu şi vă va vesti vouă, adică vă va da ceea ce am de la Tatăl, natura divină: “Dumnezeu este iubire” (1In 4,8). Duhul Sfânt va face ca această natură divină să fie comunicată credincioşilor şi astfel ei devin – după cum spune sfântul Petru – “părtaşi ai naturii divine” (2Pt 1,4), ostoindu-şi setea de divin.

Mai întâi Duhul Sfânt îi face pe ucenicii lui Isus să cunoască această natură, ca Isus să nu mai fie vizavi de ei şi de noi, ci să fie în ei şi în noi, şi noi în el. Totalitatea acestei participări la natura divină aparţine viitorului, când se va realiza învierea de apoi şi viaţa veşnică va fi moştenirea omului. În acest sens Isus vorbeşte despre tot adevărul, nu de un adevăr nou, ci de totalitatea aceluia care a început în om la Botez, când a primit harul sfinţitor în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt, cu seminţele credinţei, speranţei şi carităţii care, sub impulsul darurilor Duhului Sfânt, trebuie să încolţească, să crească şi să rodească faptele cele bune până la realizarea lui Cristos total: împărăţia lui Dumnezeu.

Ucenicii au fost cuprinşi de tristeţe când Isus le-a spus că trebuie să plece din această lume, fiindcă plecarea o socoteau ca pe cea mai mare pierdere. Mântuitorul le arată câştigul lor din plecarea sa: Duhul Sfânt, pe care îl vor primi şi prin care vor cunoaşte tot adevărul. Care adevăr? Acela pe care îl descoperă Isus: “Dacă mă iubeşte cineva, Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi vom locui în el” (In 14,21). Acesta este tot adevărul: Dumnezeu vrea să fie în noi şi noi în el. Pentru a ajunge la cunoaşterea acestui adevăr total, Tatăl şi Fiul l-au trimis în lume pe Sfântul Duh spre iertarea păcatelor (In 21,22-23), realizând ceea ce a prezis prin Ieremia prorocul: “Voi pune legea mea înlăuntrul lor şi în inima lor o voi scrie; toţi mă vor cunoaşte, de la cel mai mic şi până la cel mai mare, iar eu le voi ierta fărădelegile lor şi nu-mi voi mai aduce aminte de păcatele lor” (31,33-34).

Dacă sfântul Ioan apostolul a definit pe Dumnezeu drept iubire, sfântul Francisc de Assisi l-a definit smerenie. Iată-l şi pe Duhul Sfânt implicat în problema smereniei divine: s-a făcut ca un burete universal care, folosind apa şi sângele ieşite din coasta şi Inima lui Isus de pe cruce, şterge mizeriile noastre sufleteşti, mult mai spurcate decât cele trupeşti, cu o iubire mult mai mare decât a unei mame care îşi spală pruncul său. Ba mai mult, dacă o tablă şcolară este ştearsă cu buretele, acest lucru se face pentru a se scrie pe dânsa o nouă descoperire, o nouă cunoaştere. Legea nouă a iubirii este scrisă în inimile noastre cu degetul dreptei părinteşti, cu puterea Duhului Sfânt, fiindcă numai aşa ne putem adresa lui Dumnezeu cu numele de Abba, Tăticule (Rom 8,15; Gal 4,6), oferindu-ne acea încredere deplină în iubirea lui pe care a avut-o Isus pe cruce, când a spus: “Tată, în mâinile tale îmi încredinţez sufletul meu!” (Lc 23,46), dobândind adevărata libertate, fiindcă “Unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (2Cor 3,17).

Dacă până acum am considerat lucrarea specifică fiecărei persoane din Preasfânta Treime, acum vom considera o capodoperă minunată, vizibilă şi invizibilă, a tuturor persoanelor divine, care este sfânta Biserică.

Conform învăţăturii sfântului Dionisie Areopagitul, Biserica este înţeleasă ca triadă constituită de riturile sacramentale – Botez, Euharistie şi Mir -, ca operă a Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, ca asemănare şi unire pe cât mai mult posibil cu Dumnezeu. După învăţătura sfântului Maxim Mărturisitorul, Biserica – noua taină – este sinteza celor trei legi: a legii naturale, a legii scrise şi a legii harului, care sunt căi spre Dumnezeu (cf. DT, pag. 68-69), înţelegând legea naturală ca operă a Tatălui, legea scrisă ca operă a Fiului înscris în istoria noastră pământească şi legea harului ca operă a Duhului Sfânt. Din acest motiv credem că Biserica este una, fiindcă Dumnezeu este un singur Domn, ca o singură fiinţă în trei persoane. Prin urmare: Dumnezeu Tatăl a construit Biserica cu cele două braţe ale sale, Fiul şi Duhul Sfânt, realizând opera mântuirii (cf. DT, pag. 86). Pentru a răspândi neputrezirea în Biserica sa, Tatăl l-a uns pe Isus cu Duhul Sfânt (sfântul Ignaţiu din Antiohia), pentru ca noi să fim salvaţi primind bogăţia ungerii sale (sfântul Irineu), fiindcă în el sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei (cf. Col 2,3).

De fapt toate acestea sunt cuprinse în cele cinci versete ale lecturii a doua, din Scrisoarea sfântului apostol Paul către romani (5,1-5). Paul este obsedat de gratuitatea credinţei: Dumnezeu ni s-a descoperit fiindcă ne-a iubit; fiindcă ne-a iubit, ne-a deschis calea spre toate comorile de har, chiar dacă acum trebuie să mai tremurăm de frică, ca nu cumva să pierdem comuniunea cu el, fiindcă posedarea totală a bogăţiei divine este numai în speranţă. Speranţa este o garanţie din partea lui Dumnezeu, fiindcă ne iubeşte şi, conform dictonului: Cine iubeşte, nu minte, această speranţă ne dă toată garanţia că nu vom rămâne de ruşine, ci vom putea experimenta cu Cristos că tot ce are Tatăl este şi al meu.

Salutul celebrantului de la începutul sfintei liturghii vi-l adresez împreună cu apostolul Paul: “Harul Domnului nostru Isus Cristos, dragostea lui Dumnezeu (Tatăl) şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi toţi” (2Cor 13,13) şi mă rog să vă păstreze pentru slava veşnică a Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt. Amin.