Predici

(tipareste predicile)

 

Sfântul Ierarh Nicolae
Evanghelia: Luca 6,17-23
Apostolul: Evrei 13,17-21

Luca 6,17-23

Şi coborând împreună cu ei, a stat în loc şes, El şi mulţime multă de ucenici ai Săi şi mulţime mare de popor din toată Iudeea, din Ierusalim şi de pe ţărmul Tirului şi al Sidonului, care veniseră ca să-L asculte şi să se vindece de bolile lor. Şi cei chinuiţi de duhuri necurate se vindecau. Şi toată mulţimea căuta să se atingă de El că putere ieşea din El şi-i vindeca pe toţi. Şi El, ridicându-Şi ochii spre ucenicii Săi, zicea: Fericiţi voi cei săraci, că a voastră este împărăţia lui Dumnezeu. Fericiţi voi care flămânziţi acum, că vă veţi sătura. Fericiţi cei ce plângeţi acum, că veţi râde. Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî pe voi şi vă vor izgoni dintre ei, şi vă vor batjocori şi vor lepăda numele voastre ca rău din pricina Fiului Omului. Bucuraţi-vă în ziua aceea şi vă veseliţi, că, iată, plata voastră multă este în cer; pentru că tot aşa făceau proorocilor părinţii lor.

 

Autori

pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Mihai Tegzeş
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic

 

* * *

 

Sfântul Ierarh Nicolae

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa Creştină

Dacă citim cu atenţia cuvenită Evangheliile, constatăm că, de la un capăt la altul, ele sunt străbătute mai ales de două din cele trei virtuţi dumnezeieşti sau teologale pe care Mântuitorul le propovăduieşte pretutindeni, cu cuvântul şi cu pilda Sa: credinţa şi iubirea. El cere credinţa uneori ca o condiţie prealabilă pentru a săvârşi minunea: “De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui credincios” (Marcu IX, 23) – îi zice Isus tatălui care-L roagă să-i vindece fiul îndrăcit. Alteori, El săvârşeşte întâi minunea, pentru ca, apoi, prin ea să verse în cel vindecat lumina şi harul credinţei, cum s-a întâmplat cu orbul din naştere, pe care Isus, întâlnindu-l după vindecare, în templu, îl provoacă: “Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu” (Ioan IX, 35). De nenumărate ori Mântuitorul stăruie asupra importanţei şi necesităţii credinţei: “Eu sunt lumina lumii, Cel ce crede în Mine nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan VIII, 12) le spune Isus cărturarilor şi fariseilor, după ce dezleagă pe femeia prinsă în adulter. “Eu sunt învierea şi viaţa, cel ce crede în Mine, chiar de va muri, va fi viu” (Ioan XI, 25), îi zice Isus Martei, înainte de a-l învia pe Lazăr, fratele ei. De repetate ori, Isus le reproşează învăţăceilor puţina lor credinţă, îndoiala. “Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (Matei XIV, 31). Astfel îl dojeneşte pe Petru, când acesta, văzându-se împresurat de valurile înfuriate, cuprins de frică, începe să se scufunde. Iar când apostolii Îl întreabă pe Isus pentru ce ei nu au putut să-l vindece pe tânărul îndrăcit, El le răspunde: “Pentru necredinţa voastră (…)” (Matei XVII, 20). Iată de ce Isus laudă credinţa tare a sutaşului păgân: “Adevăr vă zic, nici în Israil nu am aflat atâta credinţă” (Matei VIII, 10). Iar femeii canaanence îi zice: “O, femeie, mare este credinţa ta: fie-ţi precum voieşti” (Matei XV, 28).

Dar şi mai mult decât asupra credinţei, Isus stăruie asupra celeilalte mari virtuţi teologale: iubirea, pe care o numeşte poruncă nouă. “Poruncă nouă vă dau ca să vă iubiţi unul pe altul: precum v-am iubit Eu, şi voi să vă iubiţi unul pe altul.” (Ioan XIII, 34). Este porunca cea mai mare, îndreptată spre Dumnezeu şi aproapele. Cu aceeaşi iubire cu care îl iubim pe Dumnezeu, în sine şi pentru sine, îl iubim şi pe aproapele, dar nu pentru sine, ci pentru Dumnezeu; de aceea şi iubirea ce o datorăm aproapelui este tot iubire teologală, dumnezeiască, pentru că pe aproapele îl iubim pentru raportul ce îl are el cu Dumnezeu, adică pentru că este, ca şi noi, făptura Lui, răscumpărat, ca şi noi, cu sângele Lui. Dumnezeu este prezent sub chipul aproapelui, precum este prezent sub chipul pâinii în Euharistie; mai mult, se identifică cu el în aşa măsură, încât El, Isus, socoteşte binele ori răul pe care îl facem semenului nostru, ca şi cum I l-am fi făcut Lui. Pentru acest motiv, criteriul după care vom fi judecaţi la a doua venire a Domnului va fi milostenia deprinsă faţă de cei lipsiţi: “Întru cât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi mai mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcut” (Matei XXV, 40), le va zice Isus, la judecata de obşte, celor buni. Şi milostenie poate face oricine, căci, dacă e sărac şi nu poate ajuta materialiceşte, poate face milostenie sufletească oprind pe altul de la păcat, învăţând pe cel ignorant, sfătuind pe cel şovăitor, mângâind pe cel întristat, iertând pe duşmani, suportând prigoanele şi rugându-se pentru păcătoşi. Aşa încât, oricine poate să se împărtăşească de fericirea a cincea predicată de Isus: “Fericiţi cei milostivi, căci ei vor fi miluiţi” (Matei V, 7).

Dar, în ultimă analiză, toate aceste fapte de iubire sunt roadele şi expresia credinţei vii, din care ele se nasc precum se naşte şi creşte un arbore din sămânţă. Cine nu produce roadele iubirii nu are nici credinţă adevărată. “Căci – spune Sfântul Apostol Iacob – de va fi fratele sau sora goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele, şi le-ar zice cineva dintre voi: «mergeţi cu pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă» şi nu le-ar da cele de lipsă trupului, ce folos ar fi? Aşa şi credinţa, dacă nu are fapte, este în sine moartă. Ci va zice cineva: «Tu ai credinţă, iar eu am fapte: arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta din faptele mele credinţa mea!»” (II, 15-18).

Faptele dragostei frăţeşti sunt dovada sincerităţii şi vitalităţii credinţei creştinului. Dar aci se impune o precizare: pentru ca milostenia să aibă rod spiritual pentru noi care o facem, adică, pentru ca ea să ne aducă un spor de har, un merit înaintea lui Dumnezeu, noi trebuie, în primul rând, să fim împăcaţi cu Dumnezeu, deci să fim în starea harului sfinţitor, deoarece numai ce izvorăşte dintr-un principiu supranatural merită răsplată supranaturală. Or, principiul supranatural al faptelor noastre bune este harul sfinţitor. În al doilea rând, e necesar ca milostenia să o facem nu din motive naturale, omeneşti, cum ar fi de pildă lauda din partea oamenilor, căci făcând-o cu astfel de intenţii, ne-am lua aici pe pământ răsplata. De aceea Isus ne avertizează: “Iar când faci milostenie, să nu ştie stânga ce face dreapta ta. Să fie milostenia ta întru ascuns, şi Tatăl tău, cel ce vede în ascuns, îţi va răsplăti la arătare” (Matei VI, 3-4). Adică la judecata din urmă.

“Cel ce îşi descoperă şi îşi arată faptele bune pentru a fi slăvit, lăudat şi fericit de oameni, acela este asemenea omului care seamănă sămânţa sa la suprafaţa pământului şi nu umblă cu grapa peste ea ca s-o acopere; şi venind păsările cerului mănâncă toată sămânţa, şi astfel toată osteneala lui rămâne zadarnică. Pe când acela care îşi tăinuieşte şi ascunde faptele bune este asemenea omului care, semănându-şi sămânţa, îndată o acopere cu ţărână şi astfel ea rămâne şi răsare şi creşte şi rodeşte.” (Patericul, 372, apud Felea II, op. cit., p. 515-516)

“În privinţa dăruirii, unii oameni sunt ca piatra: dau numai dacă sunt loviţi; alţii, ca buretele: dau numai dacă sunt storşi; în sfârşit, alţii, mai puţini, sunt ca fagurele: dau cu prisosinţă, din toată inima” (Felea II, op. cit., p. 515) şi tuturor celor buni şi celor răi, celor recunoscători ca şi celor nerecunoscători, asemenea lui Dumnezeu, care “plouă şi peste cei buni şi peste cei răi şi face să răsară soarele şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.” (Matei V, 45). Pe aceştia Dumnezeu îi copleşeşte cu bucuria rezervată celor ce dăruiesc “de bunăvoie” căci pe aceşţia îi iubeşte Dumnezeu. Sufletul darnic nu cunoaşte mai mare bucurie decât atunci când dăruieşte şi se dăruieşte pe sine cu generozitate.

Din rândul acestor suflete rare şi alese face parte şi Sfântul Ierarh Nicolae făcătorul de minuni, care a înţeles şi a trăit, ca puţini alţii, atât virtutea cea mare a iubirii, cât şi virtutea credinţei, care i-a luminat viaţa şi i-a însufleţit iubirea cu faptele de milostenie, săvârşite în mod eroic. Iată de ce, Biserica, sărbătorindu-l astăzi, aproape de Naşterea Domnului, ni-l recomandă ca pildă vrednică de venerat şi urmat, pentru spiritul său de sărăcie şi milostenie care i-a imprimat o adâncă asemănare cu Pruncul Isus, Săracul şi Milostivul prin excelenţă.

Sfântul Nicolae a trăit la sfârşitul veacului al III-lea şi întâia jumătate a celui de-al IV-lea, sub împăraţii Diocleţian, Maximilian şi Constantin cel Mare. Născut în cetatea Patara, părinţii săi, creştini evlavioşi, l-au educat de mic în spirit creştinesc, cultivându-i nu numai mintea, cu cunoştinţe, ci şi inima, cu virtuţile evanghelice. Încă în tinereţe, îşi vinde averea şi preţul îl împarte săracilor, apoi se retrage în mănăstire, unde duce o viaţă sfântă, devenind, mai târziu, episcop în Mira Lichiei. Exemplul său de renunţare totală a atras o mulţime de credincioşi milostivi, care şi-au încredinţat sfântului tot avutul, pentru ca el să poată alina necontenit suferinţele pe care el le credea mai mari şi care cereau o grabnică intervenţie. Astfel Sfântul Nicolae a putut sătura cu pâine un ţinut întreg, pe timpul unei foamete care a durat doi ani. De asemenea, a aruncat pungi pline cu bani în casa unui tată deznădăjduit din pricina sărăciei, salvând astfel pe cele trei fete din prăpastia desfrâului la care erau expuse pentru a scăpa de mizerie.

Dar Sfântul a ajutat nu numai cu bani şi alimente, pe cei nevoiaşi, ci cu sfaturile sale înţelepte şi pline de blândeţe şi compătimire, i-a ajutat pe toţi care alergau la sprijinul său, chiar şi după moartea sa. Iar când nevoia o cerea, nu şovăia să-şi ridice glasul cu fermitate şi asprime împotriva nedreptăţilor, cum s-a întâmplat, de pildă, cu prilejul unei sentinţe nedrepte pronunţată de un judecător corupt, salvând astfel, prin protestul său energic, trei suflete nevinovate, de la o moarte sigură.

Dar, pe lângă toată generozitatea cu care el împărtăşea tuturor binefaceri, credinţa sa fermă şi neînfricată, precum şi protestele sale categorice împotriva nedreptăţilor comise faţă de cei slabi şi lipsiţi de apărare, i-au atras prigoane din partea mai marilor zilei. Întemniţat, el a continuat să propovăduiască celor închişi pe Cristos, a cărui blândeţe şi bunătate o iradia în jurul său cu cuvântul şi cu pilda. Ajungând pe tronul imperiului, Constantin cel Mare, acesta l-a eliberat din închisoare, fapt pentru care Sfântul, drept recunoştinţă, i s-a arătat împăratului, în vis, povăţuindu-l să fie păzitor al legii şi dreptăţii.

În ziua de 6 decembrie 342, Sfântul Nicolae s-a mutat la Acela al cărui chip blând şi milostiv l-a oglindit în propria-i viaţă, şi pe care l-a slujit cu fidelitate până la ultima suflare. Din trupul său a izvorât multă vreme un mir parfumat, prin mijlocirea căruia s-au făcut nenumărate minuni.

Pentru harurile pe care Dumnezeu le-a revărsat, prin întrepunerea lui, asupra sufletelor, creştinii dintotdeauna i-au purtat veneraţie, recunoştinţă şi iubire. În amintirea şi cinstea lui care a practicat cu atâta abnegaţie mila creştinească, se păstrează până azi obiceiul ca, de ziua lui, creştinii să-şi facă reciproc daruri, expresie a iubirii frăţeşti.

Se cuvine deci, drept omagiu pentru virtuţile sale eroice, să practicăm şi noi mila faţă de semenii lipsiţi şi să-l invocăm prin frumosul tropar în care azi Biserica îi zugrăveşte atât de expresiv portretul spiritual moral: “Îndreptar al credinţei şi chip al blândeţei, învăţător al înfrânării te-a arătat turmei tale adevărul faptelor: pentru aceasta, ai câştigat cu umilinţa cele înalte, cu sărăcia cele bogate, Părinte Ierarh Nicolae: roagă-L pe Cristos să mântuiască sufletele noastre.” Amin.

 

* * *

 

Sfântul Ierarh Nicolae

Autor: pr. Mihai Tegzeş
Copyright: Predici.cnet.ro

I. Ierarhul Nicolae a trăit pe vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximilian (284-305). S-a născut în cetatea Patara (în părţile Lichiei) la o dată necunoscută nouă. Tatăl său se chema Teofan, iar mama sa Nona. Mai apoi este închis in temniţă pentru credinţă, împreună cu alţi creştini. În urma edictului împăratului Constantin din anul 313 este eliberat. Devine Episcop de Mira, iar după unii participă la primul Sinod de la Niceea convocat de împăratul Constantin în anul 325. Din anul 1087 moaştele Sfântului Nicolae se afla la Bari (sudul Italiei) deoarece au fost luate din Mira, ca sa nu cadă în mâinile musulmanilor.

II. Se spune că Marele Ierarh Nicolae avea un unchi cu acelaşi nume care era Episcop şi care l-a consacrat pe dânsul preot. La moarte părinţilor, Sf. Nicolae decide ca să împartă moştenirea sa săracilor. Dintre minunile cele mai cunoscute care s-au transmis prin grai viu amintim cum a scăpat de la păcat pe un tată care avea de gând să dea batjocorii cele trei fiice ale sale; potolirea furtunii când se afla în corabie pe mare în drum spre Ierusalim; învierea celor trei copii ucişi într-un han…

Nicolae decide ca să viziteze Ierusalimul, dar apoi se va întoarce în Lichia, ducând o viaţă de rugăciune retrasă. Deodată, moare Episcopul Ioan al Lichiei, iar toţi ceilalţi Episcopi din împrejurimi s-au adunat la rugăciune pentru ca Dumnezeu să le arate un semn în legătură cu cine să fie cel ales care să preia locul Episcopului Ioan. Toţi au făcut rugăciune cu sârguinţă şi cu post, şi Domnul, făcând voia celor ce se tem de El şi ascultând rugăciunea lor, a descoperit bunăvoirea Sa, unuia din Episcopii aceia care era mai bătrân, într-acest chip: stând el la rugăciune, i s-a arătat un bărbat luminat, poruncindu-i să meargă de cu noapte şi să stea lângă uşile bisericii şi să ia seama cine va intra mai înainte decât toţi în biserică, acela – zicea el – este îndemnat de Spiritul Meu şi, luându-l cu cinste, să-l puneţi Arhiepiscop. Iar numele bărbatului aceluia este Nicolae. În acest fel Nicolae devine Episcop al Mirei Lichiei.

III. În zilele noastre Sfântul Nicolae, patronul Greciei, Rusiei precum şi al multor oraşe din Apusul Europei, este unul din cei mai populari sfinţi ai creştinătăţii. Datorită multelor minuni pe care le-a săvârşit atât în timpul vieţii, cât şi după moarte, el este supranumit şi “Făcătorul de Minuni”. Chiar dacă data naşterii sale este necunoscută, şi nu există o biografie detaliată a vieţii sale, se cunoaşte data morţii sale, care este 6 decembrie, neexistând însă un consens asupra anului, care după unii cercetători ar fi 345, iar după alţii 352.

IV. După cum se ştie, Sf. Nicolae este ocrotitorul copiilor, dar totodată el este şi ocrotitorul marinarilor, al brutarilor, al fetelor fără zestre, al victimelor sistemului judiciar, etc. Sfântul Nicolae este serbat atât de Biserica Catolică cât şi de cea Ortodoxă, pe data de 6 decembrie.

 

* * *

 

Sfântul mare Ierarh Nicolae

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info

Prăznuim astăzi pe Sfântul mare Ierarh Nicolae, unul din cei mai veneraţi sfinţi din întreaga creştinătate.

Întinderea şi vechimea cultului său, mulţimea bisericilor, altarelor şi monumentelor înălţate în cinstea sa, veneraţia şi încrederea credincioşilor de toate vârstele, din toate veacurile şi din toate locurile în acest mare sfânt arată puternica strălucire a sfinţeniei sale, sublimitatea şi tăria marilor sale virtuţi şi puterea minunată a faptelor sale. Viaţa sa pe pământ a fost ca o făclie care a luminat în veacul în care a trăit şi care nu a încetat să lumineze nici după trecerea sa în veşnicie. Faptele sale sunt şi azi făclii călăuzitoare pentru cei ce se străduiesc să dobândească mântuirea.

Sfântul mare ierarh Nicolae s-a născut pe la anul 280 d. Hr., în oraşul Patara, din provincia Licia, în Asia Mică. Părinţii săi se numeau Epifanie şi Ioana. Erau de neam mare şi moştenitori ai unor însemnate averi. Erau creştini buni, evlavioşi şi milostivi, făcând fapte bune şi ajutând pe săraci. Ioana, mama Sfântului Nicolae, avea un frate mai mare, care se numea tot Nicolae şi care a fost arhiepiscop în oraşul Mira, capitala provinciei Licia.

Sfântul Nicolae a primit în casa părintească o sănătoasă creştere şi îndrumare. Înzestrat cu minte ageră, educat în duh creştin, având exemple de viaţă pe evlavioşii săi părinţi, Sfântul Nicolae a început să pătrundă în tainele credinţei creştine şi să trăiască această credinţă încă din cea mai fragedă copilărie.

Postea miercurea şi vinerea, frecventa biserica, se îndeletnicea cu rugăciunile şi ascultarea Sfintelor Scripturi. Se ştie că, pe când învăţa să scrie şi să citească la unul din dascălii oraşului, atât la ducere cât şi la întoarcere de la şcoală, se oprea la biserică, unde se închina şi asculta citirile şi învăţăturile Sfintelor Evanghelii.

Când a crescut mai mare, unchiul său Nicolae l-a luat pe lângă sine. Sfântul însă venea adesea şi pe la părinţii săi.

În anul 300 d. Hr., Asia Mică a fost bântuită de o groaznică ciumă, care s-a întins şi în oraşul Patara. Părinţii Sfântului Nicolae au fost loviţi şi ei de această boală şi, în trei zile, au murit amândoi. Întreaga avere i-a rămas moştenire. Sfântul însă a vândut această avere, a împărţit-o în secret la săraci şi a plecat din Patara în Mira. În anul 303, pe când avea vârsta de 23 de ani, a fost hirotonit de unchiul său ca preot. Peste un an Sfântul Nicolae a fost numit egumen la Mănăstirea Sionul cel Sfânt, întemeiată de unchiul său, în apropiere de oraşul Mira.

După moartea unchiului său, Sfântul Nicolae a plecat să viziteze locurile sfinte. În călătoria sa spre }ara Sfântă, s-a oprit în oraşul Alexandria, unde s-a închinat moaştelor Sfântului Evanghelist Marcu. Ajungând în }ara Sfântă, a cercetat Ierusalimul şi colina Golgotei, unde a fost răstignit Mântuitorul, Betleemul, unde s-a născut Domnul, pustia Iordanului, unde a predicat Sfântul Ioan Botezătorul şi peştera care i-a servit atâţia ani ca adăpost de sălăşluire. Lângă Betleem, a stat câteva zile retras în meditaţie religioasă, într-o peşteră în care, după tradiţie, s-ar fi ascuns Sfânta Fecioară cu Pruncul Isus şi dreptul Iosif, când începuseră fuga în Egipt. La acel loc, s-a zidit mai târziu o mică biserică, în cinstea Sfântului Nicolae, unde se vede şi azi zugrăvit în haine de călător. După ce a vizitat şi alte locuri din }ara Sfântă s-a întors la mănăstirea sa de lângă Mira, fiind primit cu mare bucurie de fraţii din mănăstire. Scurt timp după aceasta, pe la anul 310 d. Hr., arhiepiscopul Ioan, care a fost ales ca urmaş al arhiepiscopului Nicolae în Mira, a încetat din viaţă şi soborul episcopilor din provincia Licia au ales pe Sfântul Nicolae ca arhiepiscop al Mirei. De la înălţimea acestei trepte, Sfântul Nicolae a condus turma lui Hristos cu credinţă, cu evlavie, cu demnitate şi cu o mare bărbăţie, povăţuind pe cei rătăciţi, apărând pe cei căzuţi în nenorocire, ajutând pe cei săraci şi fiind pildă de smerenie şi modestie. Ducea o viaţă aspră, ca şi Sfântul Ioan Botezătorul de altădată. Ajuna miercurea şi vinerea, mânca o dată pe zi, purta îmbrăcăminte modestă şi dormea pe pământ gol.

În timpul prigonirii lui Liciniu, pe la anul 313, Sfântul Nicolae a suferit grele chinuri pentru credinţa lui în Hristos. A fost trimis în surghiun şi acolo a fost aruncat în închisoare şi schingiuit greu. Spune istoricul Nichifor Calist că, după 12 ani, când s-a ţinut Sinodul Ecumenic de la Niceea, a participat la acest sinod şi Sfântul Nicolae, care purta încă pe el cicatricele rănilor din chinurile suferite pentru mărturisirea credinţei lui Hristos. Pe vechile icoane Sfântul Nicolae este zugrăvit în culori negricioase, gălbui, rumen-aurii, reprezentat cu semnele suferinţelor muceniciei sale. A luat parte activă la Sinodul I Ecumenic, fiind unul din cei mai însufleţiţi susţinători ai dumnezeirii lui Hristos şi potrivnic al arianismului.

A păstorit turma cu aceeaşi grijă şi dragoste părintească până la adânci bătrâneţi. Când şi-a simţit sfârşitul aproape, s-a retras în Mănăstirea Sion unde în tinereţe fusese stareţ, şi acolo, slăbit de muncă, de nevoinţele pustniceşti cu care-şi strunise toată viaţa trupul firav, s-a stins ca o lumânare trecând la Domnul, în ziua de 6 decembrie 350 cu cuvintele: “Doamne, în mâinile Tale încredinţez duhul meu”! În anul 1078, când oraşul Mira se află sub stăpânirea musulmanilor, sfintele sale moaşte au fost mutate din Mira în oraşul Bari, în Italia de Sud, şi depuse, în ziua de 9 mai 1078, în Biserica Sfântul Ştefan, unde se află şi azi. Creştinii din întreaga lume vizitează biserica şi le venerează cu deosebită cinste.

Înalta personalitate a Sfântului Mare Ierarh Nicolae a strălucit şi luminează mereu în Biserica lui Hristos, ca un far călăuzitor pentru călătorii spre veşnicie. El străluceşte între ceilalţi sfinţi creştini, ca un luceafăr între stele. Desăvârşit a fost în faptele sale şi viaţa sa. Dar care este virtutea principală prin care a strălucit acest mare sfânt şi pentru care noi creştinii îl cinstim atât de mult? Este marea sa iubire pentru credincioşii simpli, săraci şi trudiţi, pe care i-a păstorit cu grijă, cu credinţă şi cu durerea de inimă.

Sfântul Nicolae este chipul desăvârşit al păstorului celui bun, care – după cuvântul Mântuitorului – şi-a pus sufletul său pentru noi (Ioan 11, 15). Ca episcop, Sfântul Ierarh Nicolae s-a purtat nu ca un stăpân, ci ca un părinte, povăţuitor, ajutător, spre păstorire. Avea o inimă de aur, plină de bunătate, de blândeţe, de milă şi de iubire. Încă de mic îi plăcea să facă numai bine în jurul său. S-a jertfit pe sine, pentru ca să fericească şi să mântuiască pe credincioşii săi. A trăit în sărăcie, ca să umple cu prisosul său lipsa altora; s-a lipsit pe sine ca să dea altora; s-a smerit pe sine, ca să fie pildă tuturor. S-a uitat cu desăvârşire pe sine însuşi, fiindcă necontenit s-a gândit la alţii şi le-a purtat de grijă. A fost pentru turma lui un părinte bun, blând şi blajin. A împlinit cuvintele Mântuitorului:” Milă îmi este de norod” (Mat. 15, 42).

De aceea toată viaţa lui a fost o continuă jertfire şi dăruire de sine pentru binele şi mântuirea credincioşilor lui dragi. Şi casa şi masa şi punga şi inima i-au fost veşnic deschise la suferinţa altora.

Ca atâţia alţi sfinţi, şi Sfântul Nicolae a înţeles cuvântul Mântuitorului că nu este alt mijloc de a câştiga iubirea, încrederea şi cinstirea poporului, decât acela de a te apropia de inima lui prin fapte concrete de iubire, de milă şi de ajutor.

Multe sunt faptele de iubire şi de milostenie creştine săvârşite de Sfântul Nicolae. Iată numai câteva din ele: când a plecat la Ierusalim, sfântul a împărţit săracilor toată averea moştenită de la părinţi. Odată, neavând ce să dea celor ce veneau la el după ajutor, şi-a vândut o parte din cărţile de care avea nevoie, precum şi odăjdiile cu care slujea, iar banii i-a împărţit săracilor.

Altă dată, când un om din dregătorie ostăşească, cu trei fete de măritat, care ajuns într-o neagră sărăcie, s-a hotărât să le dea spre desfrânare, Sfântul Nicolae auzind despre rătăcirea acestui necugetat părinte, fără să fi fost observat de cineva, s-a furişat la fereastra casei acelui om, şi i-a aruncat o pungă de galbeni, ca zestre pentru prima fată; în noaptea următoare, a dus a doua pungă, iar a treia noapte, a făcut la fel, smulgând astfel din calea pierzării, pe cele trei fecioare.

Când o secetă s-a abătut peste eparhia lui, Sfântul Nicolae a salvat-o de la foamete, cumpărând grâu şi împărţindu-l el însuşi celor săraci şi celor flămânzi. Altă dată, prinzând de veste că trei tineri de neam bun, dintre credincioşii lui au fost întemniţaţi pe nedrept şi osândiţi la moarte, Sfântul Nicolae s-a dus la guvernatorul locului şi la însuşi împăratul Constantin cel Mare şi nu s-a lăsat până când nu i-a salvat de la osândă nedreaptă.

Pe scurt, Sfântul Nicolae a fost ajutorul celor sărmani, mângâietorul celor necăjiţi, ocrotitorul şi sprijinitorul celor nedreptăţiţi, izbăvitorul celor în primejdie, tuturor părinte şi pildă de urmat.

De aceea şi credincioşii l-au răsplătit cu iubirea lor, cu admiraţia şi cinstirea lor pe care i-au dovedit-o totdeauna. Iar când Sfântul şi-a dat obştescul sfârşit, a fost plâns şi regretat nu numai de credincioşii săi, ci şi de puţinii păgâni care mai rămăseseră prin părţile acelea. Şi la scurtă vreme după moartea lui, au început să-l cinstească după cuviinţă, ca pe un sfânt, iar pomenirea lui s-a întins şi a rămas neştearsă în sufletele şi amintirea creştinilor din toate locurile şi din toate timpurile.

Dar Sfântul Nicolae a fost răsplătit pentru bunătatea, iubirea şi blândeţea lui, nu numai cu dragostea şi cinstirea oamenilor aici pe pământ, ci şi cu fericirea veşnică în Ceruri, după moartea sa. “Căci Dumnezeu este iubire” (Ioan 6, 16) şi de El ne apropiem mai întâi de toate prin iubire. Iubind pe oameni, ne apropiem de Dumnezeu.

Şi Sfântul Nicolae este unul dintre cei care s-au apropiat mai mult de Dumnezeu, tocmai pentru că a iubit mult pe semenii săi. Iar iubirea lui faţă de oameni a fost atât de mare, încât ea se prelungeşte dincolo de limitele vieţii sale pământeşti. De acolo din ceruri cu trecerea care se bucură în faţa lui Dumnezeu, Sfântul Nicolae ajută pe aceia care i-au fost atât de dragi în viaţă, pe acei săraci, bolnavi, suferinzi, umiliţi şi asupriţi, în care el a văzut totdeauna nişte fraţi mai mici ai lui Hristos (Mat. 20, 40, 45).

Sfântul Nicolae s-a învrednicit de darul facerilor de minuni.

Dintre multele minuni făcute de el, după moarte, voi pomeni doar una, scrisă în cărţile noastre bisericeşti. Un creştin, din Constantinopol, vrând să plece într-o călătorie îndelungată pe mare, s-a dus mai întâi într-o biserică cu hramul Sfântului Nicolae, rugându-se fierbinte sfântului să-i fie într-ajutor spre săvârşirea cu bine a călătoriei. Şi-a luat rămas bun de la rude şi prieteni şi s-a suit în corabie. Peste noapte s-a ivit o furtună înfricoşătoare. Marea s-a învăluit de valuri înfuriate şi corabia era în primejdie să se înece. În învălmăşeala care s-a produs printre călători, creştinul nostru a alunecat din nebăgare de seamă şi a căzut în valuri; nimeni nu i-a putut da nici un ajutor.

Simţind cum se afundă în adâncul apelor, doar atât a putut striga nefericitul: “Sfinte Nicolae, ajută-mi!”. Şi atunci, o minune! Furtuna s-a potolit ca prin farmec, iar omul nostru s-a pomenit dintr-o dată în mijlocul casei lui. Apa îi curgea şiroaie de pe haine, iar cei din casă au rămas nedumeriţi de mirare şi de groază, ştiindu-l plecat pe mare. El însuşi nu ştia ce s-a petrecut cu sine până ce nu s-a dezmeticit şi-a povestit ce i s-a întâmplat.

S-a dus vestea despre această minune în tot ţinutul. Împăratul însuşi şi patriarhul au chemat la ei pe creştinul acela de au auzit din gura lui însuşi minunea.

De atunci, corăbierii l-au luat pe Sfântul Nicolae ca ocrotitor păzitor al lor. Câţi dintre ei nu l-au chemat în ajutor atunci când s-au aflat în primejdie de înec! Sfântul Nicolae a lăsat peste veacuri amintirea frumoasă, trainică şi durabilă a unui mare păstor, părinte, ocrotitor şi binefăcător al turmei încredinţate lui spre păstorie, vajnic mărturisitor al lui Hristos, apărător al dreptei credinţe şi mare făcător de minuni. Viaţa lui minunată ne învaţă un mare adevăr, care nu trebuie uitat: cu cât ne vom smeri mai mult pe noi înşine şi vom face din viaţa noastră un altar de jertfă pentru binele şi fericirea semenilor noştri, cu atât ne vom înălţa mai sus în preţuirea şi în iubirea semenilor pe pământ şi cu atât vom plăcea mai mult lui Dumnezeu, sus în ceruri. Precum spune una din cântările bisericeşti alcătuite în cinstea lui: “Sfântul Nicolae a câştigat cu smerenie cele înalte şi cu sărăcie cele bogate”.

Suntem aici ca să cinstim pomenirea lui. Dar cel mai bun chip de a cinsti cu adevărat pe sfinţi, este să le urmăm pilda şi să ne sârguim a fi ca ei. Cea mai mare bucurie pe care le-o putem face sfinţilor este aceea de a le imita viaţa împodobindu-ne cu virtuţile lor şi făcând faptele lor. Dacă vrem, deci, să împletim o cunună de laudă măritului sfânt de astăzi, să fim blânzi ca el, să fim drepţi, smeriţi cum a fost el, să răspândim în jurul nostru numai bine, ajutor, mângâiere şi bucurie, aşa cum a făcut el. Căci, dacă toţi cei ce au purtat şi poartă numele de creştin ar fi făcut aşa, ar fi pierit de mult din lume nedreptatea şi asuprirea dintre oameni, ura şi războaiele care aduc cu ele atâta distrugere şi pustiire, nenorocire şu suferinţă. Cu asemenea creştini, s-ar fi statornicit de mult pe pământ împărăţia lui Dumnezeu, adică domnia dreptăţii sociale, a iubirii şi a păcii, pentru care au luptat sfinţii în viaţa lor şi pentru care trebuie să lupte şi să lucreze orice creştin.

Mărite Sfinte Nicolae! cu puterea şi harul pe care l-ai câştigat înaintea feţei lui Dumnezeu, ascultă glasul celor care îţi poartă cu vrednicie sfinţitul tău nume! Ajută şi ocroteşte pe toţi cei care s-au adunat astăzi în sfintele biserici, pentru a-ţi aduce prinos de laudă şi se roagă cu credinţă! Fereşte Biserica noastră, ţara noastră şi lumea toată de pustiirea războaielor, de foamete, de boală şi de tot răul! Fă să se aprindă în sufletele tuturor oamenilor virtuţile tale cu harul lui Dumnezeu, pentru ca astfel să se stingă vrăjmăşia, neînţelegerea dintre oameni şi popoare şi să se realizeze astfel împărăţia păcii, a înţelegerii şi a iubirii pe pământ. Amin.

 

* * *

 

Cel între Sfinţi Părinte Nicolae, făcătorul de minuni

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Sărbătorile Crăciunului, pentru cei mai mulţi creştini, sunt anunţate de Sărbătoarea Sfântului Nicolae. Astăzi, Biserica lui Hristos îl sărbătoreşte pe Sfântul Nicolae. Sfântul Ierarh Nicolae este un personaj real din istoria Bisericii creştine, devenit simbol al carităţii şi un puternic mijlocitor pentru cei care îi cer ajutorul. S-a născut în perioada de persecuţii a Bisericii, şi aşa cum se menţionează în istoria Bisericii creştine, s-a stins din viaţă în anul 342 d.H. S-a născut din părinţi bogaţi, în Patara, localitate aflată în Asia Mică. După moartea acestora, urmând îndemnul evanghelic al lui Hristos, renunţă la averea moştenită de la părinţii săi, vânzându-o şi împărţindu-o săracilor, ajutându-i în nevoile lor. Urmând chemarea lui Dumnezeu, a intrat în călugărie şi mai târziu a ajuns episcop în Mira Liciei. Este onorat în toate colţurile pământului, acolo unde Biserica lui Hristos este prezentă.

Această sărbătoare constituie încă un prilej şi moment de meditare cu privire la iubirea lui Dumnezeu faţă de cel pe care l-a chemat la existenţă, ca să-L cunoască şi să-L preamărească – omul.

Sfântul Nicolae, reprezintă bucuria copiilor care revelează substanţa carităţii Divine, a bunătăţii lui Dumnezeu faţă de făptura umană, ce nu cunoaşte margini, sau care mustră cu blândeţe (reprezentată de nuiaua Moşului), atunci când prin greşeli se îndepărtează de El. Cel mai mare cadou pe care Dumnezeu l-a făcut omenirii a fost naşterea lui Isus Hristos şi Sacrificiul făcut de Acesta pe cruce ca omul să simtă gustul nespus de dulce şi etern al fericirii cereşti. Iată adevăratul cadou ce vine din partea lui Dumnezeu de-a lungul secolelor pentru oamenii din toate timpurile

Sfântul Nicolae, fiind instrumentul iubirii lui Dumnezeu, face ca bucuria Divină de a dărui să-şi continue existenţă în zilele noastre prin mijlocirea sa, chiar dacă de multe secole el se bucură de eternitatea lui Dumnezeu. Caritatea este un cuvânt, care semnifică una din însuşirile divine pe care Sf. Nicolae a trăit-o şi a manifestat-o de-a lungul întregii sale vieţi. De fapt, ea fiind de natură divină, este o virtute care trebuie să-l caracterizeze pe fiecare creştin. «Să nu laşi pe cel sărac lipsit de hrană şi ochii celor nevoiaşi nu-i face să aştepte. Sufletul flămând să nu-l întristezi şi să nu urgiseşti pe om când are lipsă. Inima necăjită nu o tulbura şi nu întârzia a da celui lipsit. Rugămintea celui necăjit nu o lepăda, şi nu-ţi întoarce faţa ta de la cel sărac. Fii celor orfani ca un tată şi ca un bărbat pentru mama lor. Si vei fi ca fiu al Celui Preaînalt şi El te va iubi mai mult decât mama ta» (Sirah 4, 1-5; 10-11).Iubirea creştină îl face cunoscut pe Dumnezeu. Sfântul Nicolae ne învaţă prin exemplul vieţii sale că a dărui înseamnă a revela atributele Binelui: ajutor, reciprocitate, respect, compasiune, înţelegere, bucurie, speranţă, iubire şi odată cu acestea binecuvântarea şi recompensa care vine din partea lui Dumnezeu asupra celui care trăieşte şi practică acest Bine.

Totul se concentrează asupra lui Dumnezeu, deoarece El se află în fiecare din noi. Cu ocazia acestei sărbători este necesar să medităm la ceea ce a făcut şi face pentru noi Dumnezeu, dar şi la angajamentul nostru faţă de Dumnezeu.

Sfânta Ecaterina de Siena se afla în biserica dominicanilor din Siena. Un sărac, s-a apropiat de ea şi i-a cerut ajutor. Neavând nimic la ea, îi spuse să aştepte până ce va merge acasă să-i aducă ceva. Dar săracul îi spuse : “Dacă ai ceva să-mi dai, dă-mi acum. Nu pot aştepta.” Sfânta se gândi. Nu avea ceva mai bun la ea decât o cruciuliţă de argint. O scoase şi i-o dădu.

În noaptea următoare, îi apăru Mântuitorul cu acea cruciuliţă, plină de pietre preţioase şi-i spuse : “Fiica mea, o recunoşti? – O recunosc foarte bine, dar când era a mea nu era aşa de frumoasă.” Isus îi zise: “Tu mi-ai oferit-o cu toată dragostea, îţi făgăduiesc că în ziua judecăţii, spre bucuria ta, şi eu îţi voi oferi această cruce aşa cum o vezi acum, în faţa îngerilor şi a oamenilor.” Apoi Isus dispăru.

Cât preţuieşte Dumnezeu caritatea manifestată de om faţă de cel sărac din iubire. Bogăţia materială administrată aşa cum Dumnezeu ne cere să o folosim, îi aduce omului o comoară nespusă, pe care rugina şi moliile nu o vor putea distruge niciodată. Sfântul Nicolae este şi făcător de minuni, ajutorul marinarilor, salvatorul virtuţilor în încercările întunecate ale vieţii, unul dintre sfinţii cei mai iubiţi de popor, dovadă şi numele de Nicolae, atât de răspândit în rândul creştinilor. Dar pretutindeni, Nicolae va fi pentru cei cu suflet de copil, caritatea întruchipată şi misterul aşteptării sau oferirii unui cadou. Să facem şi noi tot ceea ce ne stă în putinţă, ţinând seama de exemplul vieţii Sfântului Nicolae, pentru a descoperi în această lume că este mai bine să oferim din ceea ce am primit de la Dumnezeu, celor pe care El doreşte să-i facă conştienţi de iubirea Sa.

Rugăciune

Doamne, Dumnezeul nostru, bogăţie nespusă, şi dar nepreţuit al inimilor şi sufletelor noastre. Cine poate cuprinde fie şi cu mintea, gustul dulce al graţiilor Tale cereşti? Numai acela, care în viaţa sa Te-a ales pe Tine de Însoţitor şi Conducător al său. În Tine se află iubirea din care izvoreşte caritatea ce se revarsă neîncetat asupra noastră. Tu ai simţit nevoia mântuirii noastre, şi Te-ai sacrificat pentru noi. Toată viaţa Ta pământească a fost plină de caritate pentru noi. Ne-ai lăsat-o spre cunoştinţă nouă, tuturor şi plină de înţelepciunea Ta divină.

Fă-ne şi pe noi să descoperim gustul plăcut al carităţii Tale, să nu mai fim lipsiţi de el niciodată, iar sensibilitatea şi iubirea Ta divină, manifestată mai ales faţă de cei care se află în cele mai mari strâmtorări şi nevoi, să dorim a ni le împleti ca pe o cunună, pe care să o aşezăm pe inimile noastre, făcându-le să bată numai pentru Tine de-a pururi. Amin.