Predici

(tipareste predicile)

 

Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul
Evanghelia: Luca 1,1-25.57-68.76.80
Apostolul: Romani 13,11-14,1-4

Luca 1,1-25.57-68.76.80

Deoarece mulţi s-au încercat să alcătuiască o istorisire despre faptele deplin adeverite între noi, Aşa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la început şi au fost slujitori ai Cuvântului, Am găsit şi eu cu cale, preaputernice Teofile, după ce am urmărit toate cu de-amănuntul de la început, să ţi le scriu pe rând, Ca să te încredinţezi despre temenicia învăţăturii pe care ai primit-o. Era în zilele lui Irod, regele Iudeii, un preot cu numele Zaharia din ceata preoţească a lui Abia, iar femeia lui era din fiicele lui Aaron şi se numea Elisabeta. Şi erau amândoi drepţi înaintea lui Dumnezeu, umblând fără prihană în toate poruncile şi rânduielile Domnului. Dar nu aveau nici un copil, deoarece Elisabeta era stearpă şi amândoi erau înaintaţi în zilele lor. Şi pe când Zaharia slujea înaintea lui Dumnezeu, în rândul săptămânii sale, A ieşit la sorţi, după obiceiul preoţiei, să tămâieze intrând în templul Domnului. Iar toată mulţimea poporului, în ceasul tămâierii, era afară şi se ruga. Şi i s-a arătat îngerul Domnului, stând de-a dreapta altarului tămâierii. Şi văzându-l, Zaharia s-a tulburat şi frică a căzut peste el. Iar îngerul a zis către el: Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan. Şi bucurie şi veselie vei avea şi, de naşterea lui, mulţi se vor bucura. Căci va fi mare înaintea Domnului; nu va bea vin, nici altă băutură ameţitoare şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt. Şi pe mulţi din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor. Şi va merge înaintea Lui cu duhul şi puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor spre copii şi pe cei neascultători la înţelepciunea drepţilor, ca să gătească Domnului un popor pregătit. Şi a zis Zaharia către înger: După ce voi cunoaşte aceasta? Căci eu sunt bătrân şi femeia mea înaintată în zilele ei. Şi îngerul, răspunzând, i-a zis: Eu sunt Gavriil, cel ce stă înaintea lui Dumnezeu. Şi am fost trimis să grăiesc către tine şi să-ţi binevestesc acestea. Şi iată vei fi mut şi nu vei putea să vorbeşti până în ziua când vor fi acestea, pentru că n-ai crezut în cuvintele mele, care se vor împlini la timpul lor. Şi poporul aştepta pe Zaharia şi se mira că întârzie în templu. Şi ieşind, nu putea să vorbească. Şi ei au înţeles că a văzut vedenie în templu; şi el le făcea semne şi a rămas mut. Şi când s-au împlinit zilele slujirii lui la templu, s-a dus la casa sa. Iar după aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a zămislit şi cinci luni s-a tăinuit pe sine, zicând: Că aşa mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea. Şi după ce s-a împlinit vremea să nască, Elisabeta a născut un fiu. Şi au auzit vecinii şi rudele ei că Domnul a mărit mila Sa faţă de ea şi se bucurau împreună cu ea. Iar când a fost în ziua a opta, au venit să taie împrejur pruncul şi-l numeau Zaharia, după numele tatălui său. Şi răspunzând, mama lui a zis: Nu! Ci se va chema Ioan. Şi au zis către ea: Nimeni din rudenia ta nu se cheamă cu numele acesta. Şi au făcut semn tatălui său cum ar vrea el să fie numit. Şi cerând o tăbliţă, el a scris, zicând: Ioan este numele lui. Şi toţi s-au mirat. Şi îndată i s-a deschis gura şi limba şi vorbea, binecuvântând pe Dumnezeu. Şi frica i-a cuprins pe toţi care locuiau împrejurul lor; şi în tot ţinutul muntos al Iudeii s-au vestit toate aceste cuvinte. Şi toţi care le auzeau le puneau la inimă, zicând: Ce va fi, oare, acest copil? Căci mâna Domnului era cu el. Şi Zaharia, tatăl lui, s-a umplut de Duh Sfânt şi a proorocit, zicând: Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat şi a făcut răscumpărare poporului Său; Iar tu, pruncule, prooroc al Celui Preaînalt te vei chema, că vei merge înaintea feţei Domnului, ca să găteşti căile Lui, Iar copilul creştea şi se întărea cu duhul. Şi a fost în pustie până în ziua arătării lui către Israel.

 

Autori

pr. Gheorghe Neamţiu
Diverşi alţi autori
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Vasile Rob

 

* * *

 

Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa Creştină

“Când tronul Regelui profet David era pângărit de către idumeul Irod cel Mare, cel care îşi ucisese propria soţie, pe Mariana, şi pe cei trei copii: Alexandru, Aristarh şi Aristobul – de teama ca aceştia să nu îi ia tronul -; când poporul evreu gemea sub jugul de fier al romanilor şi când desfrâul, nedreptatea şi fariseismul ajunseseră strigătoare la Cer, atunci apare un om, singurul om despre care Isus Cristos Însuşi avea să spună că «nu s-a născut bărbat din femeie mai mare decât el.»” (I. Miclea, Ecouri din veşnicie, vol. II, p.131). Acest om era Ioan Botezătorul, profetul care stă punte de legătură între Legea Veche şi Legea Nouă, pregătitorul căii Aceluia spre care converg şi în care se împlinesc toate profeţiile din Legea Veche: a lui Isus Cristos.

Minunată a fost naşterea, uimitoare viaţa şi ameţitor de înaltă chemarea acestui profet.

1. Părinţii săi, preotul Zaharia şi Elisabeta, rudă cu Preacurata, au nutrit şi cultivat, o viaţă întreagă, dorul după un urmaş, după un copil prin care să se perpetueze speranţa în Mesia care avea să vină. Cine ştie, poate el va fi mai fericit decât noi – îşi spuneau ei -, poate va fi învrednicit de Dumnezeu să vadă izbăvirea acestui popor atât de obidit. Poate ochii lui se vor odihni măcar pentru o clipă asupra Mântuitorului. Căci, după profeţii, vremea sosirii Lui era aproape.

Dumnezeu, după cum aflăm din Evanghelia citită astăzi, a ascultat rugăciunea acestor doi drepţi şi le-a împlinit dorul nutrit zeci de ani cu atâta cucernicie, căci iată, lui Zaharia, acum la adânci bătrâneţe, pe când slujea în templu, i se vesteşte, prin îngerul Gavriil, că soţia sa, Elisabeta, va naşte, acum la bătrâneţe un fiu, căruia îi va pune numele Ioan, şi că acesta va fi mare înaintea Domnului, că “se va umple de Spiritul Sfânt încă din pântecele mamei sale” (adică va fi curăţit de păcatul strămoşesc înainte de a se naşte) şi că “va merge înaintea feţei Domnului, ca să-I gătească popor desăvârşit” (Luca I 15 şi 17). Şi, fiindcă Zaharia s-a îndoit de mesajul îngerului, a fost pedepsit să rămână mut până în ziua când se va împlini făgăduinţa. A opta zi, după ce s-a născut pruncul, când a avut loc ritualul tăierii împrejur, Zaharia – fiind încă mut -, întrebat cum ar dori să se numească pruncul, a scris pe o tăbliţă: “Ioan să-i fie numele”. Şi, în aceeaşi clipă i s-a dezlegat limba şi a început să-L preamărească pe Dumnezeu şi a profeţit: “Şi tu, pruncule, Profetul celui Preaînalt te vei numi: căci vei merge înaintea feţei Domnului ca să-I găteşti căile” (Luca I 76). “Iar pruncul creştea şi se întărea cu spiritul, şi a fost în pustiu până în ziua arătării lui către Israil” (v. 80). Astfel îşi încheie Sfântul Evanghelist Luca relatarea.

2. “Şi a fost în pustiu (…)” – iată cum a înţeles Ioan să se pregătească pentru îndeplinirea cu vrednicie a soliei de Premergător şi Botezător al Mântuitorului. Încă din copilărie, el părăseşte căminul părintesc şi se retrage în pustiul de lângă Iordan, nu pentru că acasă, în mediul familial atât de evlavios, nu şi-ar fi putut însuşi virtuţile, ci pentru că înalta lui menire avea nevoie de o totală izolare chiar şi de familie, spre a putea capta nestânjenit influxurile Spiritului Sfânt.

Toate lucrurile mari se zămislesc, se dezvoltă şi îşi pregătesc rodul în tăcerea singurătăţii. Iată de ce Sfântul Ioan caută deşertul, unde sufletul său să se poată înălţa nestingherit, ca un vultur, spre cele mai ameţitoare culmi, unde să poată sta de vorbă cu sine şi cu Dumnezeu. Cine învaţă să tacă învaţă să gândească, să mediteze, să adâncească lucrurile până în miezul fiinţei lor, iar cine s-a apropiat de fiinţa intimă a lucrurilor s-a apropiat de însuşi Creatorul acestora, izvorul înţelepciunii. Pentru aceste motive, Ioan se face ucenicul tăcerii, meditând până în clipa când va primi, de Sus, semnalul de a vesti lumii impietrite şi îngheţate cuvântul de tunet şi foc ce va strivi crusta de piatră şi va topi gheaţa de pe inimi, înmuindu-le în lacrimile pocăinţei.

Pentru ca avântul său spre piscuri să nu fie frânat de povara lutului, Sfântul îşi supune trupul la o disciplină aspră ca stânca deşertului. Îl învaţă să se mulţumească cu strictul necesar. În loc de îmbrăcăminte moale, un veşmânt aspru de păr de cămilă; în loc de încălţăminte, ascuţişul cremenii din Bethabara – căci aşa se numea pustiul -, ori ghimpii scaieţilor de pe ogoare şi câmpii. În loc de hrană copioasă, rădăcini, lăcuste şi miere sălbatică. În loc de pernă cu puf pentru un trup slăbit de post şi veghe, o piatră înfierbântată de soarele dogorâtor al pustiului, iar în loc de plapumă, bolta imensă a cerului mediteranean.

3. Aşa a trăit Sfântul Ioan şi aceasta i-a fost univesitatea în care s-a pregătit la slujba menirii sale ameţitor de înaltă.

Zic ameţitor de înaltă, deoarece chemarea lui Ioan era ca, la capătul unei lumi în agonie, la acea răscruce de istorie când păgânismul se destrăma, el, Ioan, să fie crainicul, tulnicul şi glasul Împăratului Cerului, al Întemeietorului unei noi lumi, zidită pe adevăr şi iubire. “A venit – spune celălalt Ioan, evanghelistul – întru mărturie, ca să mărturisească de lumină, ca toţi să creadă prin el. Nu era el lumina, ci avea să mărturisească de lumină” (I Ioan 7-8). Adică de Cristos. Era: “glasul celui ce strigă în pustiu: «Gătiţi calea Domnului», precum a zis Isaia prorocul” (Ibid. I, 23). Cu alte cuvinte, Ioan era instrumentul prin care Isus Cristos, lumina lumii, adresează omenirii chemarea la pocăinţă, la convertire, la metanoia, adică la transformarea spirituală cerută de Mântuitorul. “(…) şi căile strâmbe vor fi drepte, iar cele colţuroase, căi netede. Şi va vedea tot omul mântuirea lui Dumnezeu” (Luca III 6-7), îşi continuă Ioan Botezătorul predica. Adică, toate poftele păcătoase trebuie smulse din inimă, pentru ca oamenii să-L poată primi pe Mesia ca Împărat al inimilor curate.

Tuturor care veneau la Iordan ca să primească de la Ioan Botezul pocăinţei, Ioan le adresa cuvinte inspirate, fie de mustrare, fie de încurajare şi îndemn blând, după cum era cazul. Fariseilor şi saduceilor le spunea: “Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiţi de mânia cea viitoare? Faceţi, aşadar, roade vrednice de pocăinţă (…). Căci iată securea zace la rădăcina pomilor. Deci tot pomul care nu face rod bun se taie şi se aruncă în foc” (Luca III, 7-9).

Mulţimilor le zicea: “Cel ce are două haine, să dea celui ce nu are; şi cel ce are bucate, asemenea să facă” (Luca III,11).

Vameşilor le zicea: “Nimic mai mult decât vă este rânduit să nu faceţi”. Adică să nu ia impozit mai mult decât cel legal.

Ostaşilor le spunea: “Pe nimeni să nu asupriţi şi să nu grăiţi de rău, ci vă ajungă leafa voastră” (Luca III,14).

Şi, deoarece mulţi, văzând sfinţenia deosebită a lui Ioan, credeau că el este Cristos, Ioan preciza: “Eu vă botez pe voi cu apă; dar vine Cel mai tare decât mine, căruia nu sunt vrednic să Îi dezleg curelele încălţămintelor; Acela vă va boteza cu Spirit Sfânt şi cu foc” (Luca III,16). Cu alte cuvinte: Botezul meu vă pregăteşte doar la căinţă, dar nu vă iartă păcatele; botezul lui Isus însă vi le va arde cu Spiritul Sfânt, precum focul curăţă aurul de zgură. “Vânturătoarea – continuă Ioan – este în mâna Lui şi Îşi va curăţi aria şi Îşi va aduna grâul în jitniţă, iar paiele le va arde cu foc nestins” (Ibid. v.17). Adică: pe cei buni Dumnezeu îi va duce în fericirea cerească, iar pe cei răi îi va arunca în focul iadului.

Atât de hotărât şi îndrăzneţ era cuvântul lui Ioan, încât nu a ezitat să înfrunte, fără cruţare, chiar fărădelegea capetelor încoronate: a lui Irod Antipa şi a Irodiadei, care trăiau în incest. “Nu ţi se cade să ţii femeia fratelui tău” – îl mustra pe Irod. Cutezanţă care l-a costat, mai târziu, viaţa, în împrejurările pe care le ştim.

Dar nici închisoarea, nici sabia călăului nu l-au înspăimântat pe Profet şi nu l-au putut opri de a-şi îndeplini menirea de a-I pregăti Mesiei calea, şi şi-a plecat bucuros capul sub ascuţisul sabiei.

Încolo, el îşi păstra cu sfinţenie virtutea smereniei, considerându-se un simplu instrument în mâna lui Dumnezeu, o umbră a Celui ce era pe punctul de a Se arăta lumii, a Soarelui dreptăţii, a lui Cristos. Şi, când acest Soare S-a arătat, umbra a dispărut în lumina Soarelui. Iată de ce Ioan, în clipa când Îl vede pe Isus apropiindu-Se prin mulţime, Îl arată zicând: “Iată Mielul lui Dumnezeu Cel care suprimă păcatul lumii (…). Aceluia I Se cade să crească, iar mie să mă micşorez” (Ioan I,29; III,30).

Iubiţi fraţi, viaţa şi eroismul cu care Ioan şi-a îndeplinit menirea, aici pe pământ, este pentru noi, unul fiecare, o mustrare şi un îndemn.

O mustrare pentru laşitatea şi micimea de suflet cu care răspundem chemării pe care Dumnezeu ne-a dat-o, fiecăruia, acolo unde ne-a pus. În virtutea unirii noastre vitale cu Cristos, prin Botez, noi, vrând nevrând, Îl reprezentăm pe El, Îl ducem cu noi oriunde mergem, suntem datori să-L copiem străduindu-ne, în orice împrejurare, să gândim, să vorbim, să lucrăm aşa cum El ar face-o dacă ar fi în locul nostru, cu alte cuvinte, să reproducem chipul Său în conduita noastră. Astfel încât, cei ce ne văd să-L recunoască în noi pe El şi, văzând faptele noastre bune, să-L preamărească pe Dumnezeu. Or, orgoliul, egoismul, pornirile nestăpânite ale omului vechi din noi au şters, dacă nu total, cel puţin în parte, chipul lui Cristos din viaţa noastră. Iată pentru ce, icoana vieţii de înfrânare, de continuă disciplinare a firii spre împlinirea voinţei lui Dumnezeu, icoană pe care ne-o oferă Înaintemergătorul Domnului, este pentru noi şi un îndemn de a ne purifica sufletul, de a fi mai severi cu noi înşine, de a ne converti mereu, renunţând la pornirile dezordonate ale egoismului, la răutate, intoleranţă, ranchiună, vorbiri de rău, mândrie, pentru ca persoana lui Isus să se contureze tot mai clar în noi, să trăiască în mintea, inima şi viaţa noastră de fiecare clipă şi să ne stăpânească şi conducă întreaga fiinţă şi conduită în aşa fel, încât să putem spune, cu Apostolul neamurilor, că nu mai trăim noi, ci Cristos trăieşte în noi. Amin.

 

* * *

 

Naşterea Sf. Ioan Botezătorul

Autor: Diverşi alţi autori
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Între sărbătorile Bisericii, există trei în cinstea unor sfinţi ai lui Dumnezeu care prin semnificaţia lor se disting între celelalte dedicate sfinţilor şi se numără printre marile sărbători ale Bisericii lui Cristos. Aceste sărbători celebrează planul lui Dumnezeu de mântuire a omenirii, şi sunt: Naşterea Sf. Ioan Botezătorul, Tăierea capului lui, şi sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.

Apariţia Arhanghelului Gabriel preotului Zaharia în Templu, cu vestea că li se va naşte, lui şi soţiei lui, Elisabeta, un fiu care va pregăti calea Domnului, Mântuitorul lumii, şi împlinirea de mai apoi a acestei promisiuni, sunt primele evenimente relatate de evanghelişti.

Cu vestirea îngerului către Zaharia în Templu începe Evanghelia Noului Testament. Vestea pe care acelaşi Arhanghel Gabriel i-a dat-o şase luni mai târziu în Nazaret Fecioarei Maria privind naşterea din ea a Fiului lui Dumnezeu, care urma să se întrupeze, este o continuare a revelaţiei planului etern privind mântuirea rasei umane. La trei luni după Bunavestire, Înaintemergătorul s-a născut “într-un oraş al lui Iuda”, şi şase luni după el Cristos Însuşi s-a născut în Betleem.

Aceste evenimente sunt strâns legate între ele. Vestirea Arhanghelului Gabriel în Templu, dată mai apoi tuturor celor care se aflau în jurul lui Zaharia, în imnul pe care acesta l-a cântat după naşterea lui Ioan, şi redobândirea de către Zaharia a darului vorbirii (Luca 1,67-79), premerg imnul îngeresc “Slavă în cer lui Dumnezeu” cântat în Betleem de către îngeri când le-au vestit păstorilor Naşterea lui Cristos. Naşterea lui Ioan Botezătorul este prima bucurie trimisă de Dumnezeu rasei umane, începutul eliberării de sub puterea răului, a păcatului şi a morţii veşnice.

Este adevărat că înainte de Ioan Botezătorul s-a născut Preasfânta Fecioară Maria, şi îngerii au vestit naşterea ei părinţilor ei. Totuşi, atunci doar Ioachim şi Ana au cunoscut slava care se pregătea pentru Fecioara care s-a născut, şi nici ei înşişi nu erau pe deplin conştienţi de ceea ce li s-a vestit. Aşadar, doar ei s-au bucurat la naşterea fiicei lor, în timp ce restul lumii a înţeles doar mai târziu bucuria care i-a fost adusă prin această naştere.

De aceea, sărbătorile Naşterii Preasfintei Fecioare Maria şi a Intrării ei în Templu au fost stabilite de Biserică şi au început să fie celebrate solemn mai târziu decât celelalte mari sărbători, în timp ce Naşterea Înaintemergătorului este una dintre cele mai străvechi şi mai venerate sărbători creştine. S-au păstrat predici la această sărbătoare încă din primele secole.

Din ziua Naşterii lui Ioan Botezătorul, începe pregătirea omenirii pentru întâlnirea cu Fiul lui Dumnezeu pe pământ. “Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat şi a făcut răscumpărare poporului Său… Iar tu, pruncule, prooroc al Celui Preaînalt te vei chema, că vei merge înaintea feţei Domnului, ca să găteşti căile Lui” (Luca 1,68.76). Aceste cuvinte inspirate de Dumnezeu preotului Zaharia, după ce acesta şi-a redobândit darul vorbirii, au fost făcute cunoscute în întreaga Iudee, provocând tulburare între cei care trăiau acolo, care s-au întrebat unii pe alţii cu uimire: “Ce va fi, oare, acest copil?” (Luca 1,66).

Involuntar s-a născut gândul: Nu este el Însuşi Mesia? Iudeea în special se afla într-o stare de tensiune în aşteptarea Mântuitorului. Astfel, copilul Ioan a pregătit calea Domnului prin însăşi naşterea sa; şi chiar pe când se afla încă în pântecele mamei lui, prin faptul că a tresăltat (Luca 1,41) a vestit apropiata naştere a Pruncului Isus, ca şi când ar fi strigat: “Cristos se naşte, slăviţi-l”.

Născându-se cu o jumătate de an înainte de Cristos, prin timpul exact al naşterii sale Ioan Botezătorul a conturat misiunea sa de a pregăti calea Domnului. S-a născut în acel moment al anului (24 iunie) în care ziua începe să scadă după solstiţiul de vară, în timp ce Naşterea lui Cristos (25 decembrie) are loc când ziua începe să crească după solstiţiul de iarnă. Acest fapt este o întruchipare a cuvintelor rostite mai târziu de Înaintemergător, după începerea predicării lui Cristos: “Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3,30). Ioan Botezătorul a fost asemenea luceafărului de dimineaţă care vesteşte înălţarea soarelui la răsărit.

Aşa cum evenimentul Naşterii lui Ioan Botezătorul a premers Naşterea Domnului nostru Isus Cristos, şi sărbătoarea Naşterii Înaintemergătorului premerge Sărbătoarea Naşterii lui Cristos. “Proorocule şi Înaintemergătorule al venirii lui Cristos, după vrednicie a te lăuda nu ne pricepem, cei ce cu dragoste te cinstim; că nerodirea celeia ce te-a născut şi amuţirea părintelui s-au dezlegat, întru preamărită şi cinstită naşterea ta, şi întruparea Fiului lui Dumnezeu lumii bine se vesteşte” (Troparul sărbătorii).

pr. John Maximovich

 

* * *

 

Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info

Prăznuim astăzi naşterea Sfântului Ioan Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului nostru Isus Hristos, care a fost cel din urmă prooroc al Legii celei Vechi şi cel dintâi prooroc al Noului Testament, pecetea celor două Testamente, aşa cum îl numeşte Sfânta noastră Biserică.

Glasul Cuvântului, Sfeşnicul Luminii, omul trimis de la Dumnezeu să mărturisească despre Lumină. Aşa cum soarele îşi trimite zorii ce anunţă răsăritul, aşa a fost pentru venirea lui Hristos în lume Sfântul Ioan Botezătorul, a cărui naştere o prăznuim astăzi.

În întunericul adânc în care zăcea omenirea căzută în păcat, ca într-o noapte fără lună, stăruie totuşi pe cerul năzuinţelor omeneşti o lumină; erau profeţii care formează nădejdea de izbăvire a descoperirii lui Dumnezeu în lume, înainte de a se întrupa El Însuşi în ea. La depărtare de veacuri, în urma tuturor şi înaintea lui Hristos, apare Sf. Ioan şi apariţia pecetluieşte în lume mărturia de netăgăduit a venirii lui Hristos, pe care L-a arătat ucenicilor şi lumii întregi, zicând: “Iată Mielul lui Dumnezeu; Cel ce ridică păcatul lumii”.

Fiul preotului Zaharia din ceata lui Ahio şi a Elisabetei, din fetele lui Aron, s-a născut în Aim Kerin, un sat din Iudeea.

Se naşte din părinţi sterpi, care până la adânci bătrâneţi nu au avut copii pe care îi doreau şi pentru care s-au rugat toată viaţa lor. Naşterea pruncului e vestită lui Zaharia pe când el îşi făcea slujba în templul din Ierusalim. El se afla în altar şi tămâia cu cădelniţa. Atunci Arhanghelul Gavriil, trimisul lui Dumnezeu către neamul omenesc, s-a arătat lui Zaharia şi i-a spus: “Nu te teme Zahario, pentru că rugămintea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan şi vei avea bucurie şi mulţi se vor bucura, căci el va fi mare înaintea lui Dumnezeu şi se va umple de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale”.

De bucurie, bătrânului Zaharia nu-i venea să creadă: “Eu sunt bătrân şi femeia mea înaintată în vârstă; din ce vom cunoaşte aceasta?”. Şi îngerul i-a dat un semn: “Eu sunt Gavriil, care am fost să-ţi vestesc ţie acestea şi iată, vei rămâne mut, neputând vorbi până în ziua în care se vor împlini acestea”. Şi semnul s-a înfăptuit: ieşind din templu, unde tămâiase, nu putea să mai grăiască, căci făcea semne către popor, iar poporul a înţeles că el a avut o vedenie.

Şi Elisabeta a rămas însărcinată, lemnul uscat a odrăslit mlădiţa, pământul sterp şi pustiu a odrăslit pe Fiul pustiei, bucurându-se că Domnul Dumnezeu a făcut aceasta ca să ridice ruşinea ei dintre oameni, căci acuma vecinii şi neamurile ei se bucurau împreună cu ea că a mărit Domnul mila Sa cu dânsa.

La bucuria aceasta a luat parte şi Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, Sfânta Fecioară Maria, care a venit degrabă în casa lui Zaharia, la Elisabeta, rudenia sa.

Mare a fost mirarea amândorura atunci când s-au întâmpinat, căci auzind Elisabeta salutarea Mariei, a săltat pruncul cu bucurie în pântecele ei, şi plină de bucuria pe care Duhul Sfânt i-o inspira, a cunoscut taina. Pruncul ei, zămislit din făgăduinţă, a văzut pe Domnul Dumnezeu pe care-L purta Sfânta Fecioară în sine, de aceea ea a strigat cu glas mare, zicând: “Binecuvântată eşti tu întru femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău, căci, iată, cum am auzit glasul salutării tale, a săltat în mine cu bucurie pruncul ce mi l-a făgăduit Dumnezeu şi prin aceasta se vor împlini toate cele spuse nouă de la Domnul”.

A fost şi acesta un semn care se alătura atâtor minunate întâmplări şi toate adevereau rând pe rând că Dumnezeu, care a hotărât să-şi facă sălaşul între oameni, i-a ales pe ei slujitori ai tainei, iar pe Sfântul Ioan Înaintemergătorul Său. Maica Domnului, purtând în sine comoara Tainei, a rămas la Elisabeta ca la trei luni.

La vremea cuvenită Elisabeta a născut un prunc de care s-au bucurat şi au mulţumit lui Dumnezeu. Iar la opt zile după aceea, cum era obiceiul, s-au adunat rudeniile, prietenii şi vecinii la casa lor ca să pună nume pruncului. Şi nu se înţelegeau ce nume să-i pună. Unii voiau să-i dea pruncului numele tatălui său, adică Zaharia, mama susţinea ca să-i pună numele Ioan. Cum toţi erau în nedumerire, ei au făcut semn tatălui său întrebându-l cum ar vrea să fie numit. Şi cerând o tăbliţă, el a scris, zicând: Ioan este numele lui şi toţi s-au mirat. Şi îndată i s-a dezlegat lui limba şi vorbea lăudând pe Dumnezeu. Iar cei care au fost de faţă au zis: “Oare ce va fi pruncul acesta?”. Iar Zaharia, tatăl lui, umplându-se de Duhul Sfânt a zis: “Şi tu, pruncule, prooroc al Celui Prea Înalt te vei chema, că vei merge înaintea feţei Domnului, să găteşti căile Sale” (Luca 1, 76).

Vorbea prin Zaharia Sfântul Duh; anunţa poporului credincios pe Sfântul Ioan ce se tâlcuieşte “Darul lui Dumnezeu” trimis în lume să vestească venirea Domnului. Zaharia vorbea şi Duhul Sfânt îl învăţa, iar pruncul creştea şi se întărea cu Duhul până în ziua arătării sale în Israel, când toate acestea s-au împlinit, când fiul lui Zaharia trezea poporul prin cuvântul lui înflăcărat şi prin botezul pocăinţei. A devenit profetul cu glasul ca de tunet, ce fulgera împotriva desfrâului regilor, nedreptăţii cărturarilor şi a fariseilor şi împotriva păcatului de orice fel. El propovăduia cu putere pe Hristos în ţinutul Iordanului, spunând: “Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia cerurilor” (Matei 3, 2).

“Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui”.

“Cel ce vine după mine, mai mare decât mine este; vânturătoarea este în mâna sa şi va curăţi aria. Grâul îl va aduna în hambarele Sale, iar pleava o va arde în foc nestins”.

Predica Sfântului Ioan Botezătorul a trezit tot ţinutul Iordanului, care zăcea în întunericul păcatelor şi în umbra morţii.

Poporul se apropie de Iordan, unde Ioan propovăduia venirea lui “Mesia” şi boteza cu apă, pregătind Calea Domnului. Celor ce se apropiau de dânsul, mărturisindu-şi păcatele, le spunea: “faceţi roduri vrednice de pocăinţă”. “Cel ce are două haine să dea celui ce nu are şi cel care are bucate aşişderea să facă” (Luca 2, 8, 11).

Ioan cel mai mare dintre prooroci, el, care încheie şirul proorocilor Vechiului Testament, prin îndreptarea oamenilor către Fiul lui Dumnezeu, “Mesia”, colaborează la aşezarea temeliei Noului Testament care începe acum, luând asupra sa lucrarea de binevoitor în opera de răscumpărare a lumii prin Isus Hristos Domnul nostru.

Ceea ce proorocii Vechiului Testament au întrezărit peste veacuri, Sfântul Ioan vede cu ochii împlinindu-se. El se învredniceşte de Stăpânul, “robul” se atinge de cel ce conduce toate, căruia nu era vrednic să-I dezlege cureaua încălţămintelor şi să fie prezent la marele act al teofaniei; când s-a deschis cerul şi s-a pogorât Duhul Sfânt în chip de porumbel peste Isus şi a grăit Tatăl: “Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit” (Matei 3, 17). Prin aceasta Însuşi Dumnezeu adevereşte dumnezeirea lui Isus, iar Ioan, Marele prooroc, fiind prezent, întăreşte cuvântul cel grăit de Tatăl cel ceresc, spunându-I: “Şi eu am văzut şi am mărturisit că acesta este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 1, 3,4). S-a micşorat până la tăierea capului, pe care l-a închinat lui Hristos. Glasul lui răsună şi azi în pustiul vremii pe care o trăim, chemându-ne la o cât mai strânsă legătură cu Hristos Mântuitorul, pentru îndeplinirea în fapte creştineşti, vrednice de pocăinţă.

Spre sufletul fiecăruia din noi este un drum pe care vine Hristos să bată, să ceară să I se deschidă, pentru a fi cu noi, pentru a ne uni cu El.

Pe fiecare din aceste drumuri vine şi mai înaintemergătorul Sfântul Ioan Botezătorul. Spre fiecare din noi el adresează cuvântul său plin de convingere şi hotărâre: “Vine după mine Cel căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei Lui; pocăiţi-vă, smeriţi-vă viaţa, întoarceţi-vă la Dumnezeu şi faceţi voia Lui, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor”.

“Cel ce are două haine, să dea şi celui ce nu are, iar cel ce are bucate, aşişderea să facă. Cel care este sus pus să se ferească de a face nedreptate şi să nu acuze pe nedrept pe nimeni”.

Părinţilor le spune: “Întoarceţi-vă inima spre copiii voştri” şi copiilor neascultători le strigă: “Îndreptaţi-vă spre lumină”.

Oamenilor care se duşmănesc, el le arată pe Hristos Iubitorul de oameni şi popoarelor ce se războiesc, le arată pe Hristos, Pacea lumii.

Fiecăruia după firea şi ocupaţia sa, Sfântul Ioan Botezătorul ne arată ce trebuie să facem. Nu cere nimănui să se pustnicească în modul trăirii sale, dar fiecăruia ne aduce aminte că avem o chemare de adevărat creştin, a cărui datorie este dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele care se pot arăta şi împlini prin fapte de milă, dragoste, dreptate şi pace.

La uşa Sfântului Altar, Sfântul Ioan arată credincioşilor noştri Sfânta Jertfă şi când preotul cheamă spre Potir zicând: “Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi”, Sfântul Ioan Botezătorul, arătând spre potir, zice: “Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”.

Spre acest glas dumnezeiesc, spre acest strălucit sfeşnic al luminii ne cheamă pe noi praznicul de astăzi al naşterii sale. Cu ce ne înfăţişăm noi azi ca să întâmpinăm pe cel care a propovăduit lumii apropierea Împărăţiei lui Dumnezeu? Cu nimic altceva decât cu hotărârea de a-i asculta îndemnul lui: “Faceţi fapte vrednice de pocăinţă”.

Cu această hotărâre sfântă să venim, aşadar, să întâmpinăm naşterea Sfântului Ioan, cu această hotărâre şi cu inima arzând de pacea şi dragostea Împărăţiei lui Dumnezeu, să-i strigăm lui aşa: “Bucură-te, cel ce eşti darul lui Dumnezeu; bucură-te, steaua stelelor şi zorile răsăritului celui de sus; bucură-te, cel ce îndreptezi paşii noştri pe calea mântuirii; bucură-te, cel ce speli inima noastră cu botezul pocăinţei; bucură-te, împărtăşitorul darurilor Împărăţiei lui Dumnezeu; bucură-te, prea cinstite Înaintemergătorule al mântuirii noastre”. Amin.