Predici

(tipareste predicile)

 

Marţi, a treia zi a Paştilor
Evanghelia: Luca 24,12-35
Apostolul: Fapte 2,14-21

Luca 24,12-35

Şi Petru, sculându-se, a alergat la mormânt şi, plecându-se, a văzut giulgiurile singure zăcând. Şi a plecat, mirându-se în sine de ceea ce se întâmplase. Şi iată, doi dintre ei mergeau în aceeaşi zi la un sat care era departe de Ierusalim, ca la şaizeci de stadii, al cărui nume era Emaus. Şi aceia vorbeau între ei despre toate întâmplările acestea. Şi pe când vorbeau şi se întrebau între ei. şi Isus Însuşi, apropiindu-Se, mergea împreună cu ei. Dar ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască. Şi El a zis către ei: Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbaţi unul cu altul în drumul vostru? Iar ei s-au oprit, cuprinşi de întristare. Răspunzând, unul cu numele Cleopa a zis către El: Tu singur eşti străin în Ierusalim şi nu ştii cele ce s-au întâmplat în el în zilele acestea? El le-a zis: Care? Iar ei I-au răspuns: Cele despre Isus Nazarineanul, Care era prooroc puternic în faptă şi în cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor. Cum L-au osândit la moarte şi L-au răstignit arhiereii şi mai-marii noştri; Iar noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel; şi, cu toate acestea, astăzi este a treia zi de când s-au petrecut acestea. Dar şi nişte femei de ale noastre ne-au spăimântat ducându-se dis-de-dimineaţă la mormânt, Şi, negăsind trupul Lui, au venit zicând că au văzut arătare de îngeri, care le-au spus că El este viu. Iar unii dintre noi s-au dus la mormânt şi au găsit aşa precum spuseseră femeile, dar pe El nu L-au văzut. Şi El a zis către ei: O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima ca să credeţi toate câte au spus proorocii! Nu trebuia oare, ca Cristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa? Şi începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile cele despre El. Şi s-au apropiat de satul unde se duceau, iar El se făcea că merge mai departe. Dar ei Îl rugau stăruitor, zicând: Rămâi cu noi că este spre seară şi s-a plecat ziua. Şi a intrat să rămână cu ei. Şi, când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat şi, frângând, le-a dat lor. Şi s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut; şi El s-a făcut nevăzut de ei. Şi au zis unul către altul: Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile? Şi, în ceasul acela sculându-se, s-au întors la Ierusalim şi au găsit adunaţi pe cei unsprezece şi pe cei ce erau împreună cu ei, Care ziceau că a înviat cu adevărat Domnul şi S-a arătat lui Simon. Şi ei au istorisit cele petrecute pe cale şi cum a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii.

 

Autori

pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Mihai Tegzeş
pr. Vasile Rob
pr. Olimpiu Todorean

 

* * *

 

Învierea trupurilor

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa Creştină

“Cristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând,
şi celor din morminte viaţă dăruindu-le.”
(Troparul Învierii)

Timp de şase săptămâni, cântăm, zilnic, împreună cu Biserica, bucuria care ne-a inundat sufletul în noaptea Învierii Domnului, a Învierii care constituie chezăşia învierii noastre. Această bucurie izvorăşte din cele două adevăruri pe care le exprimă acest tropar. Pe de o parte, adevărul învierii noastre spirituale, supranaturale, căci, prin patima şi moartea pe Cruce, Mântuitorul a plătit în locul nostru preţul răscumpărării din moartea păcatului, reconciliindu-ne cu Dumnezeu-Tatăl, dar ceea ce ne-a dat certitudinea nezdruncinată că această jertfă a Sa a fost primită şi deci prin ea ne-a fost restituită de drept viaţa divină, demnitatea de fii al lui Dumnezeu, este Învierea Sa glorioasă. Această nouă viaţă dobândită de drept pe Cruce şi primită de fapt în Botez, când ne-am unit vital cu Cristos, avem obligaţia de a ne-o păstra, spori şi desăvârşi prin înfrânare, mortificare, prin despuierea de egoism, sub toate formele lui, prin deprinderea virtuţilor creştineşti şi nutrirea cu trupul şi sângele lui Isus, adevăratul Miel pascal.

Al doilea adevăr din care izvorăşte bucuria ce o cântăm în troparul citat, este că Învierea Domnului ne-a adus nu numai învierea sufletului din moartea păcatului, ci şi certitudinea învierii trupului. Acelaşi Spirit Sfânt care L-a înviat pe Cristos va învia şi trupul nostru întru mărire, la a doua Sa venire, spre a se bucura dimpreună cu sufletul de răsplata faptelor bune săvârşite împreună în scurta-i peregrinare de pe pământ.

În simbolul credinţei mărturisim: “Cred în învierea morţilor.” Şi credinţa aceasta o găsim nu numai în Testamentul Nou, ci şi în Testamentu Vechi. Astfel, în profetul Isaia citim: “Morţii vor trăi şi trupurile vor învia. Deşteptaţi-vă, tresăltaţi de bucurie, voi, cei ce zăceţi în pulbere. Căci roua Ta este rouă de lumină şi pământul îi va naşte din nou pe cei adormiţi” (Isaia XXVI,19). Iar în cartea lui Iob citim: “Ştiu că Mântuitorul meu este viu şi că El în ziua de pe urmă mă va învia iarăşi din pulbere; voi fi îmbrăcat din nou în această piele şi Îl voi vedea pe Dumnezeu în trupul meu. Îl voi vedea eu însumi cu propriii mei ochi, eu şi nu altul” (XIX,25-27). De asemenea, fraţii Macabei cântau în faţa călăului: “Aşadar, tu, nelegiuitule, ne ucizi, însă Împăratul lumii, pe noi, cei ce murim pentru legile Lui, iarăşi ne va învia pentru o viaţă veşnică” (II Macabei VII,9). Ne este prea cunoscută asigurarea ce ne-o dă Isus despre înviere, după ce îl vindecă pe paraliticul de la scăldătoarea de lângă Poarta Oilor. După ce le spune celor prezenţi că cei ce ascultă cuvintele Sale vor învia sufleteşte, adaugă: “Nu vă miraţi de aceasta, căci vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Meu şi cei ce au făcut fapte bune vor ieşi întru învierea vieţii, iar cei ce au făcut fapte rele întru învierea osândirii” (Ioan V,25). Şi, ca un preludiu şi dovadă faptică a acestui adevăr, Mântuitorul săvârşeşte cele trei învieri relatate de Evanghelie: a fiicei lui Iair, a tânărului din Nain şi a prietenului Său Lazar din Betania.

La rândul său, Sfântul Apostol Pavel ne oferă cele mai numeroase descoperiri despre învierea trupurilor, vorbindu-le despre aceasta atât romanilor, cât şi grecilor şi evreilor, atât în faţa sinedriului, cât şi în areopag, ba chiar şi în faţa procuratorilor Felix şi Porcius Festus, a împăratului Agripa şi a împărătesei Berenice.

Romanilor le scrie: “Acelaşi Spirit al lui Dumnezeu care L-a înviat pe Isus Cristos din morţi va învia şi trupurile voastre cele muritoare” (VIII,14). Iar în Epistola către Corinteni, Sfântul Pavel îi combate pe “unii” care nu credeau în înviere, cu argumentul cel mai puternic, acela al Învierii lui Cristos: “Şi, de vreme ce se vesteşte că a înviat Cristos, cum zic unii dintre voi că nu este învierea morţilor? (…) Căci de nu învie morţii, nici Cristos nu a înviat.” Alternativa este clară şi categorică: Ori Cristos a înviat, şi atunci învie şi morţii, ori Cristos nu a înviat, şi atunci nu învie nici morţii. Dar nu, spune Sfântul Pavel, “Cristos a înviat şi S-a făcut începutul, pârga, celor adormiţi” (XV, pass). Pârga, ştim, este primul rod ce se coace şi după care urmează, în mod firesc, alte roade coapte. Or, fiind Cristos capul nostru, al creştinilor, care formăm Trupul Său tainic, este logic şi normal ca şi noi, care suntem mădularele Lui, să urmăm destinul Capului, adică să ajungem acolo unde este El. De altfel, dacă prin Adam cel vechi a venit păcatul în lume, şi prin păcat moartea, este firesc ca prin Cristos, Noul Adam, să vină răscumpărarea din păcat şi moarte. Dacă prin Adam toţi au murit, prin Cristos toţi trebuie să înviem.

Învierea trupului o cere şi raţiunea luminată de credinţă. Raţiunea ne spune că dreptatea lui Dumnezeu pretinde ca pentru binele săvârşit să fie răsplătit nu numai sufletul, ci şi trupul, care prin membrele şi simţurile sale i-a servit sufletului ca instrument. Altfel fericirea omului în cer nu ar fi completă, dat fiind faptul că numai prin unirea celor două componente omul este fiinţă completă.

Învierea o cere şi veneraţia datorată corpurilor sfinţilor, pe care Dumnezeu nu le poate abandona descompunerii definitive, fiind ele sfinţite, aici pe pământ, nutrite cu Sfintele Taine, temple vii ale Spiritului Sfânt şi servitori fideli prin care Dumnezeu a săvârşit atâtea minuni.

Cum vor învia morţii, prin ce putere? Cum a înviat Cristos şi prin aceeaşi putere care face ca din bobul de grâu ce putrezeşte să răsară o plantă nouă cu rod nou; prin aceeaşi putere care face ca pomul ce părea uscat în timpul iernii să se îmbrace primăvara în frunze şi fructe; prin aceeaşi putere ce face ca din crisalida închisă în gogoaşă, ca într-un mormânt, să răsară un fluture multicolor.

Trupul înviat însă nu va fi supus legilor materiei, ci, întocmai ca trupul lui Isus după înviere, va fi glorificat, primind proprietăţile spiritului: se va bucura de impasibilitate, adică nu va cunoaşte suferinţa şi lipsurile biologice; va avea darul agilităţii, deplasându-se cu iuţeala gândului; darul penetranţei, asemenea lui Isus, care intră în foişorul din Ierusalim prin uşile încuiate, după ce ieşise din mormânt fără să răstoarne piatra; darul strălucirii: “Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor” (Matei XIII,43). Prin înviere, omul întreg, trup şi suflet, va redeveni aşa cum era primul om în momentul creării.

Fericirea sa, sus în paradisul ceresc, va corespunde măsurii în care a împlinit, aici pe pământ, sfânta voinţă a Creatorului şi Răscumpărătorului său, exprimată în poruncile divine şi în cele Bisericeşti, concretizate în îndatoririle stării de viaţă a fiecărui creştin. De această fericire se va împărtăşi ochiul, care aici, jos, a căutat pe Dumnezeu în minunăţiile naturii: în aurora ca şi în apusul zilei, în mugurul ce se deschide în căldura soarelui primăvăratic, în florile ce îmbracă livezile şi câmpiile, în freamătul codrilor şi murmurul izvoarelor, în talazurile mării şi în bolta înstelată. Se va împărtăşi limba şi urechea cu care a ascultat şi a cântat, aici pe pământ, cuvântul şi laudele Domnului; mâna cu care a trudit pentru pâinea de fiecare zi, şi cu care a venit în sprijinul şi ajutorul celui lipsit şi năpăstuit; picioarele care l-au purtat la locaşurile de închinare ca şi la patul celui bolnav ca să-i picure în suflet un strop de alinare şi speranţă. Se va împărtăşi omul întreg care, aici, în această scurtă peregrinare, s-a străduit să rămână, în ciuda tuturor încercărilor şi prigoanei, un tabernacol viu al Sfintei Treimi, conştient că dacă vom fi pătimit cu Isus, împreună cu El vom fi preamăriţi. Şi cu cât vom bea mai mult din paharul amărăciunii, cu atât ne vom îmbăta mai mult de bucuriile veşnice ale cerului.

Iată, iubiţi ascultători, tot atâtea motive care ne impun un sfânt respect faţă de propriul trup, care este sacru, pentru că, în primul rând, este creat de Dumnezeu, iar, apoi, pentru că prin Botez el a primit o nouă consacrare spre slujirea lui Dumnezeu şi aproapelui. Dar, durere, câte suflete se pierd pentru veşnicie, neştiind sau nevrând să ştie că trupul cu simţurile lui le este dat nu ca să-l pângărească prin plăceri dezordonate, transformându-l în cloacă de necurăţie, ci să-l păstreze neprihănit ca un templu al Preasfintei Treimi şi harpă cu care să-i cânte Creatorului şi Mântuitorului simfonie de proslăvire aici şi în Cer?

Am primit cu satisfacţie hotărârea prin care Primăria municipiului nostru interzice expunerea şi vânzarea în public a revistelor şi publicaţiilor pornografice – care constituie un adevărat atentat la viaţa spiritual-morală a tineretului -, şi îmi place să cred că măsura nu va rămâne doar literă moartă, ca atâtea altele din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat, ci va fi urmărită constant aplicarea ei.

În încheiere, să ascultăm spre meditare avertismentul Sfântului Pavel, cu care îşi încheie capitolul şase din întâia epistolă către Corinteni: “Nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Cristos? Oare, luând mădularele lui Cristos, le voi face mădulare desfrâului (…) Oare nu ştiţi că trupul vostru este biserica Spiritului Sfânt care locuieşte în voi, pe care îl aveţi de la Dumnezeu şi nu sunteţi ai voştri? Căci sunteţi răscumpăraţi cu preţ. Măriţi, aşadar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în sufletul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (I Corinteni VI 15,19-20). Amin.

 

* * *

 

Învăţăceii din Emaus

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Întâlnirea cu Hristos este un eveniment deosebit pentru orice om, care în mod radical schimbă parcursul vieţii fiecăruia în parte, în drumul spre împlinirea misiunii pe acest pământ. Le fel a fost şi experienţa pe care au avut-o cei doi ucenici ai lui Isus pe drumul spre Emaus.

Iată-i mergând pe drum, vorbind despre ceea ce era contrar aşteptărilor şi gândirii profane: Isus a murit pe Cruce, a fost pus în mormânt şi odată cu El a fost îngropată şi speranţa pe care şi-au pus-o în El. După planurile şi mentalitatea lor; ar fi aşteptat ca Isus să se încoroneze rege pentru Israel, să-i alunge pe romani, să-i pedepsească pe cei care s-au vândut duşmanilor lui Israel lucrând în favoarea lor, să se arate în putere având de partea Sa oştiri înarmate şi făcând semne mari din Cer. Dar iată! A murit “Cel care avea să mântuiască pe Israel,” spuneau discipolii. Isus se apropie de ei cu blândeţe şi le ascultă frământările deşarte – asemenea copiilor, ei suferă şi se încruntă pentru o puternică şi înspăimântătoare furtună… dintr-un pahar cu apă. El îi conduce pe drum mergând la pas alături de ei. Chiar mai mult, femeile purtătoare de mir – Mironosiţele – au venit şi au spus discipolilor lui Isus cum un Înger le-a spus că Hristos este viu, după care discipolii au fugit şi au găsit mormântul gol… Ei încă nu pot să înţeleagă, pentru că nu vor să iasă din gândirea lumii, ba chiar mai mult, se înspăimântă de ceea ce se arată peste experienţa şi convingerea lor pământească.

Isus le deschide ochii minţii explicând Scriptura, arătându-le împlinirea profeţiilor de la Moise până în timpurile apropiate lor. Vălul de pe ochi nu a căzut şi încă nu Îl pot recunoaşte pe Isus, însă Îl invită cu inima deschisă: “rămâi cu noi, căci este spre seară şi s-a plecat ziua.” Este o seară pentru fiecare din noi, când după zbuciumul şi răutăţile zilei, ne lăsăm cuprinşi de pace şi, într-o plăcută stare în care oboseala se amestecă cu promisiunea odihnei, privim spre lume în lumina amurgului. Atunci, detaşaţi de tot ceea ce este lumesc, ne simţim străini de freamătul celor ce par acum departe şi ne apropiem fără să ştim de Dumnezeu şi ascultăm armonia Împărăţiei lui Dumnezeu: “Rămâi cu noi!” Încă nu ştim că Hristos este alături de noi dar “ceva” din adâncul sufletului îl simte mai presus de cuvinte, fapte sau imagini. La fel şi discipolii, simt mai presus de aşteptările lor pacea şi liniştea pe care o aduce Cel care păşeşte alături de ei şi îi invită…

Dar Isus este prezent mereu şi se lasă ca un semn, vizibil şi misterios în acelaşi timp, credincioşilor prin Preasfânta Euharistie. Atunci discipolii îl recunosc pe Mântuitorul, prin frângerea pâinii. “Atunci s-au deschis ochii lor, L-au cunoscut.” Această experienţă unică le-a transformat întreaga viaţă, devenind de acum înainte adevăraţi Apostoli. Hristos a Înviat! Acesta este un adevăr care nu mai are nevoie de argumente, deoarece “inima arde” şi sufletul se înalţă mai presus de gândurile şi aşteptările lumeşti. Ei “cunosc” Adevărul, de aceea nu mai au nevoie de adevăruri logice sau proclamate de autorităţi ale lumii acesteia…

În mănăstirile Ordinului Sfântului Vasile cel Mare din Ucraina şi Polonia există practica organizării unor excursii în afara oraşului, în zone liniştite şi pitoreşti, în ziua “Emausului.” Aceste excursii, adresate în primul rând candidaţilor, novicilor şi studenţilor filosofi sau teologi, au rolul de a oferi fiecăruia prilejul de a-L întâlni pe Hristos. După post şi rugăciune, după participarea zi şi noapte la liturghia orelor, după trăirea în comunitate a bucuriei Învierii, se oferă ocazia descoperirii lui Isus şi în mijlocul lumii. În mijlocul naturii, prin joc şi voie bună, în jurul focului de tabără, prin discuţii cu “fratele” de lângă tine, ai ocazia să te apropii de Hristos şi să-L descoperi în jurul tău, numai să ai puterea să priveşti totul în lumina Învierii Domnului.

Mântuirea este universală, de aceea, toţi oamenii au posibilitatea de a se întâlni cu Hristos şi de a-şi schimba viaţa. Pentru fiecare în parte există un Emaus, când Domnul ni se va descoperi personal, ca un prieten adevărat care ne invită să ne schimbăm viaţa. Îl putem întâlni gândind la adevăruri dintr-o carte sau citind Sfânta Scriptură, Îl găsim în “chipul şi asemănarea” Sa din adâncul sufletelor fiecărui om în parte, sau ne “arde inima” atunci când îl vedem sub chipul Pâinii şi al Vinului. Să privim în jurul nostru ca să-L descoperim pe Domnul care păşeşte nevăzut şi neobservat de mulţi, alături de noi, în istoria omenirii, chemându-ne pe toţi la mântuire.

Rugăciune

Veşnice Dumnezeule, Creatorul tuturor, care ai creat şi sufletele păgânilor şi le-ai făcut după chipul şi asemănarea Ta, adu-ţi aminte, că Isus, Fiul Tău, a suferit moartea cea mai dureroasă şi pentru mântuirea lor. Te rugăm, Doamne, să nu mai îngădui ca Fiul Tău să fie necunoscut şi dispreţuit. Înduplecă-Te prin rugăciunile sfinţilor şi ale Bisericii, îndură-Te de ei şi nu lua în seamă idolatria şi necredinţa lor. Fă, ca ei să cunoacă pe Cel ce L-ai trimis, pe Domnul nostru Isus Hristos, care e mântuirea, viaţa şi învierea noastră, prin care am fost răscumpăraţi şi căruia să-i fie mărirea în vecii vecilor. Amin. (Rugăciune pentru întoarcerea păgânilor)

 

* * *

 

Întristarea, transformată în bucurie

Autor: pr. Mihai Tegzeş
Copyright: Predici.cnet.ro

Din Evanghelia de astăzi învăţăm că Vechiul Testament (patriarhii, regii şi profeţii) pregăteşte Noul Testament – venirea lui Mesia – iar Mântuitorul este cel care luminează, explică şi clarifică tuturor oamenilor sensul Scripturilor. Cu alte cuvinte, Isus, Domnul Înviat, este mântuitorul tuturor, indiferent de apartenenţa politică, religioasă sau de epoca în care trăiesc.

Ucenicii sunt doi, la fel cum erau atunci când Isus i-a trimis în misiune. Iar unde doi sau trei sunt adunaţi în numele Domnului, acolo El este în mijlocul lor. Însă acum, aceştia nu merg să predice, să vestească Învierea. Încă o dată au nevoie de intervenţia Maestrului Înviat, ca să vadă şi să creadă. Fără credinţă nu se poate predica! Au nevoie de Isus, să primească darul Spiritului Sfânt şi să fie din nou împreună cu El.

După ce Isus a fost condamnat şi omorât, toţi s-au risipit, despărţit. Aceşti doi ucenici pleacă de la Ierusalim şi se întorc în satul lor: Emaus. Pe cale sunt trişti, descurajaţi şi meditează la lipsa oricărui viitor în ceea ce îi priveşte. Poate se gândesc la ceea ce vor spune consătenii lor, la cum îi vor privi sau considera, atunci când vor ajunge în sat. Se sfătuiesc cum să evite oamenii care i-ar putea lua în derâdere. Poate-şi amintesc cuvintele unora sau altora: “nu-l urmaţi pe Isus deoarece în această lume, iubirea nu are loc!”. Cuvinte rele pe buzele veşnicilor nemulţumiţi, a răutăcioşilor, care proiectează şi aruncă în alţii propria lor nemulţumire.

Fug din Ierusalim de frica iudeilor sau se reîntorc în satul lor pentru că Isus i-a dezamăgit? Şi-au pierdut oare, orice speranţă? Doamne, cum de s-a putut termina astfel? Aşteptările lor nu au fost împlinite! Oare cum de s-au lăsat înşelaţi? Visul lor s-a stins şi încrederea lor în Domnul s-a risipit! Iată cât de repede se poate schimba un om! Poate se plângeau din cauza timpului pierdut… Se întrebau la ce le-a servit să-L urmeze pe Domnul… Totul s-a terminat. Pare că tot ceea ce au văzut la Isus nu mai are sens. Iată-i întorcându-se la casele lor. Care casă? La cine? Ce să facă? Se reîntorc la viaţa de odinioară. Dar care viaţă? Ca şi cum timpul petrecut cu Isus nu a însemnat nimic.

Cei doi îl văd pe Isus dar nu-L recunosc! Ei sunt curajoşi, autonomi, decid ce trebuie să facă chiar şi în clipele grele. Se pare că sunt cei dintâi care s-au hotărât să lase grupul ucenicilor şi să se întoarcă la casele lor, înţelegând că nu mai are rost să stea cu ei şi să plângă. Au auzit că Isus a înviat, dar nu cred, iar dacă ar fi adevărat, ce se poate întâmpla?

Ei analizează trăirile lor. Isus se apropie, îi ascultă, are mult de lucrat cu ei… în plus, trebuie să meargă şi la Petru, care se închisese într-o casă… trebuie să meargă şi la ceilalţi apostoli, la lumea întreagă, de fapt, însă stă cu ei, le acordă tot timpul necesar să se descarce, apoi îi luminează.

Cât timp Domnul trebuie să mă asculte înainte de a-mi spune un cuvânt? Notăm că “stilul Domnului” este caracterizat de o prezenţă discretă, atentă şi răbdătoare; lucruri pe care le face din pasiunea Sa şi din iubire pentru noi, oamenii. Domnul ascultă plângerile noastre şi încearcă să ne liniştească.

Cineva se apropie de cei doi ucenici. Este Isus, cel Înviat,dar cei doi îl văd ca pe altcineva, nu-L recunosc. Îi întreabă despre ce vorbesc. Cleopa răspunde, vestindu-I “ştirea cea rea”, chiar dacă mai înainte Domnul le-a dat misiunea să predice ştirea cea bună. Ei mărturisesc că speranţele lor au fost înşelate şi că, în ciuda faptului că mormântul este gol, pe Învăţătorul lor nimeni nu L-a văzut, nici măcar ei.

Isus le explică, le rememorează şi le interpretează Scripturile, arătându-le că tot ceea ce s-a întâmplat, era scris şi are un sens. (Iată că avem nevoie de preoţi, care să explice Scripturile pe înţelesul tuturor).

De fapt, Domnul relatează întâmplările dintr-un punct de vedere diferit, dând celor doi apostoli o nouă perspectivă. Acelaşi eveniment care le-a cauzat întristarea, acum, le cauzează bucuria, încât se grăbesc să se întoarcă la ceilalţi ucenici să le spună că Domnul a Înviat. Noi din ce unghi privim evenimentele vieţii? Dacă suntem trişti înseamnă că le privim doar din perspectiva noastră limitată. Ar fi bine să-i permitem şi Domnului să ne vorbească, pentru ca inimile noastre să se umple de mireasma bucuriei şi a refacerii relaţiilor cu cei dragi şi cu Dumnezeu, de care nu de puţine ori ne-am depărtat.

Ajung la o răscruce de drumuri. Isus acceptă invitaţia de a cina cu ei. Binecuvântează pâinea. Cei doi apostoli, primind darul Împărtăşaniei, Îl recunosc. Dar apoi Domnul dispare. Nu mai trebuie să rămână, pentru că ei sunt schimbaţi. Nu mai vorbesc de disperare. Şi ei “învie” şi se reîntorc acasă, la casa lor adevărată: la misiunea lor de predicare a Domnului Înviat. Se întorc la Petru şi la cei unsprezece.

Mi s-a întâmplat ca în unele momente de singurătate şi descurajare, cineva să se apropie de mine şi să mă lumineze? Să particip cu el la frângerea pâinii şi apoi să reiau cu curaj totul, de la capăt?

Cei doi ucenici discută despre faptele petrecute la Ierusalim în ultimele zile. Ei îşi ghidează viaţa după Adevărul neschimbat sau în funcţie de întâmplările schimbătoare? Ucenicii ştiu să spună ce s-a întâmplat, dar nu cunosc rostul adânc şi importanţa acelor evenimente pentru viaţa lor întristată: “Ochii lor nu Îl cunoşteau… s-au oprit cu inima întristată“. De fapt inima lor este blocată.

Un străin se apropie de ei… Se arată interesat de discuţia lor şi îi ascultă. Isus ne învaţă că este important să-i asculţi pe alţii înainte de a-i ajuta să ajungă la adevăr! Observăm că ucenicii îl consideră pe străin “necunoscător al ultimelor ştiri”, dar de fapt, după discuţia cu El, apostolii vor înţelege că ei sunt străini şi necunoscători faţă de sensul adevărat al ultimelor evenimente.

Două elemente din pericopa de astăzi merită o atenţie mai mare din partea noastră: substantivul “calea” şi verbul “a merge”.

Arătându-şi adevărata identitate “pe cale”, Isus întruchipează personal întreaga mişcare a nomadismului ebraic, în special cea a ieşirii din Egipt şi a reîntoarcerii din exilul babilonian. Calea ieşirii este “soluţia” pe care Dumnezeu a dăruit-o poporului Său, care însă, ajuns în Pământul Făgăduinţei, uită şi nu mai merge în “Calea Domnului”. Poporul se reîntoarce la greşelile şi la infidelitatea sa. Această răzvrătire-l va conduce în exil, cale a suferinţei, de-a lungul căreia simte că Dumnezeu l-a părăsit. În această stare, Domnul pregăteşte din nou “calea” reîntoarcerii în pământul făgăduinţei, dar mai cu seamă calea convertirii din toată inima faţă de învăţătura Sa. Domnul nu se va mărgini să conducă, ci va face din Mesia, unicul Său Fiu, adevărata Cale. De fapt, prin “ieşirea Sa” – de la Tatăl la noi şi de la noi la Tatăl – Cristos străbate adevărata cale care conduce la Tatăl, chemându-i pe ai săi să urmeze aceeaşi cărare, să-L însoţească pe acelaşi drum.

Metafora “calea Domnului” era înţeleasă de primii creştini nu ca o teorie, ci ca un stil practic de viaţă, un mod nou de a trăi viaţa.

În VT “calea” nu indică drumul omului către Dumnezeu, ci calea pe care Dumnezeu o parcurge şi activitatea Sa pentru a-i mântui pe oameni. Al doilea sens al cuvântului “cale”, în VT, se referă la calea pe care însuşi Dumnezeu o prescrie omului să o urmeze, cale care este conformă cu cea parcursă de Dumnezeu. În urma acestor precizări, putem aprecia frumuseţea rugăciunii psalmistului: “Fă-mă să cunosc căile Tale, învaţă-mă cărările Tale. Fă-mă să umblu în adevărul Tău” (Ps 24,4-5).

Fraţilor! În Evanghelia de astăzi sunt prezente toate aceste sensuri. Mergând singuri pe cale, cei doi vor descoperi că umblă “în calea Domnului”, şi vor învăţa să o parcurgă împreună cu El, pentru a trăi după cuvântul Său.

Paştele ne adună de pe cărările noastre pe calea care duce la Domnul. Noi trebuie să-L recunoaştem pe căile vieţii noastre, în cuvântul Bibliei şi în Împărtăşanie, ca să putem să-L vestim la toţi ,ca şi adevărată “Cale a vieţii”. Noi suntem pe cale, dar El este Calea vieţii, Calea Mântuirii. De fapt, sărbătoarea Paştilor este Calea vieţii pe care paşii noştri merg în urma paşilor Domnului. Amin.

 

* * *

 

A treia zi a Paştilor

Autor: pr. Vasile Rob
Copyright: Predici.cnet.ro

Invierea lui Isus Cristos este cel mai mare si mai important eveniment religios, istoric si social din istoria omenirii pentru ca aceasta minune dumnezeiasca a dat nastere unui popor nou – crestinismul – prin care se va schimba lumea din temelii. Crestinismul, pe plan religios, este de fapt Noua Alianta incheiata intre Dumnezeu si, de asta data, cu toata omenirea, “semnata” cu sangele lui Cristos, scurs pe sfanta Cruce, si “pecetluita” prin Invierea sa cea minunata si proorocita cu sute de ani in urma de trimisii lui Dumnezeu Tatal.

Sfantul evanghelist Luca, in Evanghelia de astazi, ne prezinta un pasaj din activitatea lui Isus dupa Invierea sa glorioasa, pentru ca, noi, urmasii acelor evenimente sa fim constienti de faptul ca nasterea noastra are la baza iubirea lui Dumnezeu si dorinta lui de a ne readuce in stadiul in care omul a fost creeat si a trait inainte de a cadea in pacat. Evanghelia de astazi ni-l prezinta pe Isus inviat sub o forma in care si noi vom invia atunci cand ne vom prezenta in fata Marelui Judecator, la cea de a doua venire. Pentru ca invierea lui Isus nu trebuie inteleasa ca fiind o revenire si reincarnare in trupul avut inainte de moarte pentru ca aceasta ar insemna ca ar muri din nou, mai devreme sau mai tarziu si nu s-ar realiza minunea vietii de veci, a vietii perpetue in care noi, crestini, credem tocmai datorita Invierii lui Isus si a invierilor pe care el le-a realizat dealungul vietii publice.

Asadar Isus a intrat intr-o altfel de existenta, care este descoperita numai celor alesi ai lui Dumnezeu, in care nu exista nimic din limitele de spatiu si timp ale acestei lumi. Isus traieste, dupa inviere, la fel cum a trait inainte de Intrupare si este mereu prezent printre noi, chiar daca cu ochii trupesti nu-l vedem, dar pe care-l “vedem”, daca vrem, cu “ochii” mintii si a sufletului. Sfantul evanghelist Luca in pericopa Evangheliei de astazi face doua referiri la acest mod de a-l “vedea” pe Isus. Prima referire este cea cu privire la faptul ca desi Isus mergea alaturi de Cleopa si insotitorul sau pe drumul spre Emaus, acestea nu l-au vazut pana cand Isus a vrut sa li se descopere. Si cel de a-l doilea moment este cel in care este cunoscut numai la frangerea si binecuvantarea painii. Din discutiile purtate cu cei doi reese faptul ca acestea se intorceau de la Ierusalim si ca fusese martorii acelor evenimente petrecute in ultimele zile, fiind ingrijorati ca, desi s-au implinit cele trei zile de la moartea lui Isus, inca nu l-au vazut viu.

In acest moment al discutiei Isus intervine si-i apostrofeaza ca ar fi trebuit sa cunoasca profetiile despre Mesia, facute de proorocii si profetii Vechiului Testament, incepand cu cele de la Moise si continuand cu toti trimisii lui Dumnezeu. Ceea ce inseamna ca si noi avem datoria de a crede cele relevate de Dumnezeu dealungul sfintei Scripturi prin trimisii sai, pentru simplul motiv ca vin de la cel drept si sfant care nu ne amageste si nici nu ne insala. In virtutea faptului ca suntem creeati dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu si a faptului ca suntem castigati ca popor ales prin Jertfa Unicului sau Fiu nu avem voie sa fim neincrezatori in revelatiile sale pentru noi.

Daca in inima noastra va exista credinta sincera si adevarata si daca evenimentele petrecute cu mai bine de 2000 de ani in urma vor ramane vii si nealterate in inimile noastre sa fim siguri ca, Dumnezeu, care prin ingerii sai ne ocroteste, in momentul in care din sufletul nostru, va dispare si cea mai mica urma de indoiala ne va deschide si ochii nostrii si vom cunoaste prezenta sa permanenta in viata noastra, la fel cum le-a deschis si insotitorilor sai pe drumul spre Emaus. Unul din “pasii” necesari deschiderii ochilor nostrii este credinta in general si in Invierea lui Isus in mod special.

Sa nu uitam niciodata ca, fara iubirea lui Dumnezeu nu ar fi existat creatie, fara creatie nu ar fi existat Intrupare, fara Intrupare nu ar fi existat Jertfa, fara Jertfa nu ar fi existat Inviere, si fara Inviere nu ni s-ar fi descoperit viata de veci dupa ce Creatia lui Dumnezeu – omul – a cazut din har prin pacat. Si, toate acestea din iubire. Iubire pe care a cerut-o si Isus ucenicilor sai si prin ei “tuturor neamurilor” pe care le vor boteza in numele sfintei Treimi: a Tatalui, a Fiului si a Spiritului Sfant. Amin.

 

* * *

 

A treia zi de Paşti

Autor: pr. Olimpiu Todorean
Copyright: ParohiaSfantulGheorghe.ro

Cristos a Înviat!

Iubiţi credincioşi,

Suntem în a treia zi de Paşti şi Biserica ne readuce, prin pericopa Evangheliei pe care tocmai am ascultat-o în “prima zi a săptămânii” procurându-ne tristeţe dar, imediat, şi bucurie.

Tristeţe în a-i vedea pe cei doi ucenici dezamăgiţi, îndepărtându-se de Ierusalim; tristeţe în a-i vedea neîncrezători la vestea învierii lui Isus; tristeţe văzându-i incapabili să-L recunoască pe Isus în tovarăşul lor de călătorie. Dar, apoi, bucurie în a-i vedea că vor să-L găzduiască pe călătorul necunoscut pentru că era seară.

Bucurându-ne împreună cu cei doi, pentru că l-au descoperit pe Isus, pentru că se reîntorc la oraşul sfânt şi că anunţă pe ceilalţi ucenici că Domnul a înviat, să parcurgem şi noi, iubiţi credincioşi, în câteva minute, prin meditaţia noastră, aceste momente: dezamăgire, nepricepere, incredulitate, ospitalitate premiată şi deschiderea ochilor, adică drumul de la tristeţe la bucurie.

“Iar noi nădăjduiam că El este cel Ce avea să elibereze pe Israel”. Acest verb la trecut exprimă toată dezamăgirea ucenicilor, ucenici care nu mai speră în nimic şi se întorc la lucrurile cotidiene. Au sperat în Isus şi acesta a fost doar un vis. Cei trei ani în care au fost aproape de El au fost ani fericiţi dar au trecut. Acea voce fascinantă care atrăgea lumea, gesturile semnificative, simple, blândeţea cu care se adresa celor din jur…, toate au trecut.

Au sperat. Nu mai speră deloc.

Călătorul ascultă şi este dezamăgit şi el de aceste discursuri. Dezamăgirea lor devine dezamăgirea lui Isus. Nici măiestria lui incomparabilă nu a reuşit să facă să îmbobocească omul nou în acei oameni care se aşteptau doar la o eliberare politică şi socială a Israelului, de la concepţia veterotestamentară a unui Mesia glorios la cea evanghelică a unui Mesia suferind şi mântuitor.

“O, nepricepuţilor şi cu inima zăbavnici a crede-n toate câte au spus profeţii” sunt cuvinte ce sună ca o imputare, dar nu sunt. Imputarea nu serveşte la nimic. Isus face doar o constatare: acei oameni sunt “tari de inimă”. Dacă ar fi voit să-i certe, să-i muştruluiască, nu s-ar mai fi oprit după aceste cuvinte, ci ar fi plecat mai departe. În schimb, vedem că le pune o întrebare: “Nu trebuia oare ca Cristos să pătimească toate acestea şi să intre întru gloria sa?” Şi apoi începe să-i catehizeze amintindu-le pasajele mai importante din Scriptură care fac referire la El. Nepricepuţilor nu înseamnă, aşa cum mulţi ar crede prost, cretin, ci contrariul virtuţii ştiinţei, virtute care ne ajută să cunoaştem adevărul şi să pătrundem misterul.

“Ci şi nişte femei de ale noastre ne-au înspăimântat, vedenie de îngeri au văzut”. Expresia “au venit să ne spună” are un ton zeflemitor. Cei doi se cred mai buni, mai presus decât acele femei. Ei au rămas miraţi de viziunea îngerilor care atestau că Isus a înviat, dar pentru că Petru şi Ioan, care au alergat la mormânt, nu l-au găsit pe Isus nici viu nici mort, nu au crezut şi au părăsit Ierusalimul.

“Rămâi cu noi, că e spre seară” au spus aceste cuvinte cei doi, pentru că “ardea inima lor” sau pentru că ar fi invitat pe oricine? Căci evreii practicau mult ospitalitatea şi, adesea, le era răsplătită de Cer. Vechiul Testament povesteşte multe episoade semnificative. Este destul să ne aducem aminte de Avraam care a fost vizitat de Sfânta Treime şi a avut ca răsplată faptul că Saara a rămas însărcinată. La fel au făcut şi cei doi şi au fost răsplătiţi. Isus a deschis ochii inteligenţei lor. Nu Isus a fost oaspetele celor doi, ci ei au fost la “masa Domnului”. Numele celor doi ucenici (sau cel puţin al unui dintre ei, rămâne necunoscut pentru că istoria lor este la fel cu istoria fiecărui om aflat pe drumul Evangheliei).

Iată că am ajuns şi la bucuria celor doi ucenici: de a merge şi a anunţa celor 11 şi celor care erau împreună cu ei că Domnul a înviat. Nu au păstrat doar pentru ei acest premiu de deschidere a ochilor ci au şi dat mărturie despre Înviere. În fiecare Liturghie celebrăm o amintire: este vorba de amintirea lui Isus Cristos mort şi înviat şi o celebrăm în “aşteptarea venirii sale”.

Acest lucru trebuie să ne determine şi pe noi, iubiţi credincioşi, să continuăm a fi verigi în lanţul mărturisitorilor, care anunţă din generaţie în generaţie fără întrerupere, că Domnul a Înviat, în acest pelerinaj pământesc, până în momentul în care El se va revela în gloria Sa definitivă. Amin.