Predici

(tipareste predicile)

 

Luni, a doua zi a Paştilor
Evanghelia: Ioan 1,18-28
Apostolul: Fapte 1,12-17.21-26

Ioan 1,18-28

Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut. Şi aceasta este mărturia lui Ioan, când au trimis la El iudeii din Ierusalim, preoţi şi leviţi, ca să-l întrebe: Cine eşti tu? Şi el a mărturisit şi n-a tăgăduit; şi a mărturisit: Nu sunt eu Cristosul. Şi ei l-au întrebat: Dar cine eşti? Eşti Ilie? Zis-a el: Nu sunt. Eşti tu Proorocul? Şi a răspuns: Nu. Deci i-au zis: Cine eşti? Ca să dăm un răspuns celor ce ne-au trimis. Ce spui tu despre tine însuţi? El a zis: Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: “Îndreptaţi calea Domnului”, precum a zis Isaia proorocul. Şi trimişii erau dintre farisei. Şi l-au întrebat şi i-au zis: De ce botezi deci, dacă tu nu eşti Cristosul, nici Ilie, nici Proorocul? Ioan le-a răspuns, zicând: Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru Se află Acela pe Care voi nu-L ştiţi, Cel care vine după mine, Care înainte de mine a fost şi Căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei. Acestea se petreceau în Betabara, dincolo de Iordan, unde boteza Ioan.

 

Autori

pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Mihai Tegzeş
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Vasile Rob

 

* * *

 

Moartea şi Învierea Mistică

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa Creştină

“Cristos pentru toţi a murit, pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru sine,
ci pentru Acela care a murit şi a înviat pentru ei.”
(II Cor V,15)

Nu rareori creştinismul este acuzat că pune pe gâtul omului un jug apăsător şi trist, că se opune bucuriilor legitime ale vieţii, predicând o morală ce înăbuşă energiile vitale fireşti, printr-o continuă luptă cu sine, pe care noi, creştinii, o numim lepădare de sine, înfrânare, mortificare.

Astfel vorbesc cei care nu cunosc decât superficial învăţătura şi morala creştină. Învinuirea însă este nedreaptă, deoarece, pentru noi, lepădare de sine, înfrânare, mortificare, înseamnă, nu înăbuşirea ori diminuarea energiilor biologice şi psihice din firea omului, ci, dimpotrivă, sporirea, îmbogăţirea lor. Cum? Precum îndiguim torentul pentru a nu distruge culturile, precum acumulăm apele de munte ale unui râu printr-un baraj uriaş, în scopul de a folosi căderea de apă ca o gigantică forţă motrice pentru punerea în mişcare a turbinelor generatoare de energie electrică şi, precum tăiem vlăstarele sterpe ale unui pom, spre a îndrepta toată seva înspre ramurile aducătoare de rod, sporind astfel recolta, tot astfel, prin ceea ce se cheamă înfrânare sau mortificare, noi nu distrugem şi nu diminuăm energiile noastre vitale, pasiunile noastre, ci doar le abatem, le deviem de la obiectele rele, de la păcat, spre ceea ce este virtute, spre bine, adevăr şi frumos; şi, dacă retezăm vlăstarul sterp al unei pasiuni dezordonate, o facem numai pentru ca avântul nostru spre înălţimi spirituale să se elibereze de balast şi astfel, urcând nestingherit, să aducă roade mai îmbelşugate de puritate şi iubire, de gânduri, sentimente şi fapte bune. Şi, după cum nu putem învinui de cruzime chirurgul care, spre a salva viaţa bolnavului, e nevoit să pătrundă adânc cu bisturiul ca să extirpe o tumoare sau chiar întregul organ afectat de aceasta, tot astfel, nici noi creştinii nu putem fi acuzaţi că suntem inumani când luptăm ca să stârpim din fiinţa noastră tot ce e vătămător sănătăţii spirituale şi, de multe ori, şi sănătăţii corporale. De aceea această operaţie noi o facem nu cu silnicie şi dezgust, ci cu acea bucurie pe care o conferă biruinţa vieţii asupra morţii, a virtuţii asupra păcatului, a binelui asupra răului, a împlinirii fiinţei noastre de om, în sensul ei autentic, şi de creştini; iar bucuria acestui triumf asupra forţelor negative din noi compensează din plin osteneala luptei. Iată de ce marele Apostol al neamurilor, care a experimentat intens această luptă , mărturiseşte: “Prea multă bucurie am în tot necazul nostru” (II Cor. VII,4).

Aşadar, lepădarea de sine, înfrânarea, cuprinse în spiritul de pocăinţă, sunt condiţii indispensabile pentru reînnoirea şi sporirea vieţii noastre creştine, şi numai ele ne pot da adevărata pace şi bucurie interioară, deoarece ele izvorăsc din adevărata iubire de viaţa cea adevărată.

Putinţa acestei înnoiri şi sporiri a vieţii ne-a adus-o moartea şi învierea lui Cristos. El, Adamul cel nou, ne-a eliberat din sclavia păcatului şi ne-a redăruit libertatea de fii ai lui Dumnezeu. Renăscuţi în apa Botezului, am primit o nouă făptură şi o nouă viaţă, viaţa divină pe care o pierduserăm în persoana lui Adam cel vechi.

Paştile sunt trecerea din sclavie la libertate, din moarte la viaţă, de la o făptură veche la una nouă. Un mister de moarte şi viaţă. De moarte în Cristos şi de viaţă în Cristos. De moarte, adică de răstignire a omului vechi, cu patimile şi poftele lui, şi de viaţă, adică de naşterea prin har şi trăire în libertatea omului nou, născut astfel în Cristos prin apa botezului izvorâtă din coasta străpunsă pe Cruce. “Oare nu ştiţi -spune Sfântul Pavel în cap. VI din Epistola către Romani – că oricâţi ne-am botezat în Isus Cristos în moartea lui ne-am botezat? Căci ne-am îngropat împreună cu El prin botez spre moarte, ca, precum S-a sculat Cristos din morţi prin mărirea Tatălui, aşa şi noi să umblăm întru înnoirea vieţii. Căci, de suntem împreună altoiţi după asemănarea morţii Lui, şi învierii Lui vom fi părtaşi; aceasta ştiind că omul nostru cel vechi s-a răstignit împreună cu Dânsul, ca să se strice trupul păcatului, ca să nu mai fim robi păcatului (…) Căci Cel ce a murit pentru păcat (adică Cristos,n.n.) o dată a murit., iar de trăieşte, trăieşte lui Dumnezeu. Aşa şi voi, socotiţi-vă morţi păcatului şi vii lui Dumnezeu în Isus Cristos, Domnul nostru. Să nu împărăţească, aşadar păcatul în trupul vostru cel muritor, ca să-l ascultaţi în poftele lui; nici să vă faceţi mădularele arme de nedreptate păcatului, ci vă puneţi înaintea lui Dumnezeu ca înviaţi din morţi şi mădularele voastre ca arme de dreptate lui Dumnezeu.” (3-6;10-13).

Iată semnificaţia practică ce o are pentru noi învierea Domnului. Prin botez, creştinul a rupt alianţa cu Satana, omorând pe Adam cel vechi, adică pe omul cel vechi, al păcatului, şi îmbrăcându-se în omul cel nou, Adam cel nou, care este Isus înviat, adică în sfinţenia, în virtuţile Lui. Scufundarea în apa Botezului înseamnă moartea şi înmormântarea cu Cristos a omului vechi, iar scoaterea din apă înseamnă învierea cu Cristos şi în Cristos, naşterea omului nou, ca fiu al lui Dumnezeu şi frate mai mic al lui Cristos.

De aceea, în primele veacuri, botezul se administra în Sâmbăta Mare, pentru ca, apoi, noii botezaţi, împărtăşiţi cu Cristos înviat din Sfânta Cuminecătură, să poarte toată săptămâna de după Paşti haina albă, simbol al curăţeniei şi al vieţii noi primită în botez, izvorâtă din moartea şi învierea Mântuitorului. Pentru acest motiv săptămâna de după Paşti se numeşte, şi azi, săptămâna luminată.

Dar, deşi prin Învierea Domnului am fost eliberaţi din moartea păcatului primind în Botez făptura cea nouă de fii ai lui Dumnezeu, moartea noastră mistică, moartea faţă de păcat nu e deplină şi definitivă, precum nici învierea noastră spirituală nu este totală şi definitivă, deoarece firea noastră continuă să poarte în sine, până la moarte, rădăcinile păcatului:cele trei pofte prin care Satana ne ademeneşte necontenit spre păcat. De aceea, datoria noastră este de a veghea neîncetat, retezând, prin mortificare, prin pocăinţă, odraslele acestor rădăcini.

Iată aci măreţia, şi totodată mizeria demnităţii noastre de creştin. Pe de o parte, Cristos, în care ne-am altoit prin botez, atrage mereu spre Sine făptura cea nouă din noi şi o înnoieşte mereu alimentând-o cu seva harului prin Sfintele Taine, iar pe de altă parte, Satana, prin imboldurile întreitei pofte a omului cel vechi din noi, ne atrage spre păcat. Şi astfel, pusă mereu să aleagă între aceste două atracţii opuse, între virtute şi păcat, libertatea omului nu rareori se lasă amăgită de chemarea sirenelor şi, alegând păcatul, îşi pângăreşte veşmântul imaculat al făpturii noi şi se separă de Cristos izvorul vieţii.

Iată pentru ce Paştile trebuie să fie pentru noi un îndemn nu numai la reînnoirea vieţii ca pregătire la acest praznic, ci şi la reluarea continuă, cu statornicie, a luptei pentru trăirea în har, pentru a “umbla întru înnoirea vieţii”, pentru a rămâne îmbrăcaţi în Cristos. Fără îndoială, fiecare creştin este obligat să întâmpine Paştile primenit duhovniceşte în baia Sfintei Spovedanii şi nutrit cu Trupul şi Sângele lui Isus Cristos înviat. De aceea, creştinul, conştient de sensul Paştilor, când la salutul “Cristos a înviat!” răspunde: “Adevărat a înviat”, trebuie să înţeleagă, prin aceste cuvinte, că Isus a înviat cu adevărat nu numai atunci, o dată, cu două mii de ani în urmă, ci şi acum, în sufletul său, în mod mistic dar adevărat, prin har. Adevărat a înviat cel ce era în păcat, cel şovăielnic, cel lânced, cel împietrit cu inima, cel suferind, cel oprimat, cel nenorocit. Dar, Creştinul adevărat nu trebuie să uite că această primenire, înviere prin baia Sfintei Pocăinţe, nu este ceva static, ceva câştigat odată pentru totdeauna, fără a pretinde, în continuare, eforturi spre a fi păstrată şi sporită, ci ea este un proces continuu în care înviem numai pe măsură ce murim tot mai mult, zi de zi, egoismului, păcatului, pe măsură ce reducem la tăcere şi răstignim în noi pe omul cel vechi al pornirilor egocentrice. Căci, spune Sfântul Pavel, “De veţi trăi după trup, veţi muri, dar de veţi omorî cu spiritul faptele trupului, veţi trăi” (Romani VIII,13).

Prin urmare, înnoirea sufletească de la Paşti, prin Spovedanie, nu este încheierea triumfală a luptei creştinului dusă în perioada Postului ca pregătire la praznicul Învierii, ci ea este doar o oază de primenire, de reconfortare pentru continuarea luptei, căci războiul cu păcatul nu cunoaşte armistiţiu. De aceea, dacă în oboseala luptei se întâmplă să cădem şi chiar să fim răniţi, să ne ridicăm imediat şi, după ce ne-am pansat rănile în Spovedanie şi ne-am împrospătat forţele prin Sfânta Euharistie, cu trupul şi sângele adevăratului Miel pascal, să ne continuăm lupta.

Ce bucurie, iubiţii mei, de a te şti iertat, ce mângâiere de a fi ieşit din confesional cu ecoul în suflet, al sentinţei eliberatoare , dată de Isus prin mandatarul Său:” te iert şi te dezleg de toate păcatele”, “mergi în pace fiule”; şi ce bucurie şi mângâiere, încă şi mai mare, de a atinge cu buzele şi a primi în fiinţa ta trupul şi sângele lui Cristos Înviatul, viaţa şi chezăşia învierii tale!

Dar, apoi, astfel reînnoiţi şi nutriţi, să păstrăm inestimabila comoară primită şi să ne purtăm astfel încât Isus să trăiască şi să crească nestingherit în noi.

În viaţa noastră intimă, în sânul familiei, ca şi în activitatea profesională, să fim martorii lui Cristos înviat în sufletele noastre: prin îngăduinţă, prin răbdare, prin tăcere, prin iertare, prin renunţare la capriciile noastre, şi, de dragul păcii, chiar la o vrere sau drept legitim, după pilda lui Cristos pe care îl purtăm cu noi şi în noi şi care nu Şi-a făcut Sieşi pe plac.

Murind, astfel, zi de zi tot mai mult, nouă înşine, egoismului, omului vechi din noi, se va înnoi şi va creşte în noi, tot mai mult, viaţa făpturii noi născută din Cristos biruitorul morţii, învierea şi viaţa noastră. Amin.

 

* * *

 

Bucuraţi-vă!

Autor: pr. Mihai Tegzeş
Copyright: Predici.cnet.ro

Această zi de luni, putem să o numim “ziua bucuriei”. Evanghelia ne spune cine este autorul bucuriei: “În mijlocul vostru este cineva pe care nu îl cunoaşteţi“. Domnul este în mijlocul nostru! Aşteptăm a doua Sa venire dar deja, este aici, în Biserică, în Euharistie, în inimile noastre! El este baza, izvorul bucuriei noastre. El a adus omenirii “revoluţia iubirii”. Semnul că îi suntem credincioşi lui Isus, constă în a trăi o viaţă marcată de bucurie. Nu putem participa la Înviere şi să fim trişti!

Cineva se poate întreba dacă putem fi bucuroşi în aceste zile de criză economică, politică, umană, având în jur atâtea persoane necăjite care suferă din cauza sărăciei, a lipsei locurilor de muncă, a violenţelor de tot felul? Dacă ne oprim la perspectiva “materială” a lumii, avem multe motive să fim trişti, pesimişti, descurajaţi. Dar, dacă ne convertim şi privim prin optica credinţei, trebuie să ne umplem de bucurie, în ciuda durerilor şi a necazurilor. Bucuraţi-vă pentru că Domnul a Înviat! A biruit moartea! Ne-a mântuit! Pentru că viaţa omului nu se termină pe pământ, ci dăinuie în veşnicia lui Dumnezeu.

În fiecare zi experimentăm că bucuria şi pacea inimii nu vin de la lucrurile materiale, de la bogăţii, succese sau distracţii… Prin urmare, fericirea omului nu izvorăşte din lucrurile din jurul său, ci din inima sa. Un om poate fi bogat, poate avea succes, dar în acelaşi timp, să fie trist, nefericit şi pesimist. Alt om fiind bătrân, bolnav şi singur, poate să aibă multă pace şi bucurie în inimă.

Trebuie să ne trezim… ca să înţelegem că Dumnezeu ni s-a prezentat în Isus care a pătimit, dar a treia zi a Înviat! Această veste este asemănătoare alteia: “deşertul, moartea va înflori, va deveni viaţă“! Păcat că “bucuria în sine” nu este răspândită între creştini. Când ne gândim la bucurie, ne gândim la Domnul? Subliniind prea des aspectele necăjite ale vieţii, uităm de bucuria Învierii! De fapt, apostolul Pavel ne mustră deoarece încă nu l-am cunoscut pe “Domnul bucuriei”. A venit Domnul, ţi-a arătat că te iubeşte, jertfindu-Se pentru tine şi tu eşti tot supărat?… pare că se întrebă Pavel.

Într-adevăr sunt multe persoane care suferă amarnic, dar “bucuria creştină”, fericirea Învierii, este ceva mult mai mult decât orice durere. Să ne trezim din somn, fraţilor! Dumnezeul bucuriei doreşte să discute cu noi şi să ne mântuiască. Care lucruri ne fac trişti? Evenimentele vieţii? Cineva ne-a înşelat aşteptările? Avem un gol în suflet? Toate aceste lucruri sunt în afara noastră şi nu în inima noastră. Ele nu ne pot atinge, dacă nu le permitem.

Apostolul Pavel ne spune să fim atenţi, să nu “stingem Spiritul” care este în noi. Atunci când punem de-o parte Spiritul, ne întristăm, nu mai suntem oameni adevăraţi, uităm că suntem trup-suflet, după chipul lui Dumnezeu.

Fraţilor, aţi observat că Botezătorul recunoaşte că nu este Cristos? Cauza suferinţelor, a nemulţumirilor, a întristărilor noastre stă în faptul că pretindem, de multe ori, să fim noi “dumnezeu”. Dacă uităm de Dumnezeu şi ne bazăm pe propriile puteri, putem trăi în plăceri, dar nu ne putem bucura, deoarece adevărata bucurie este doar cea divină!

Adevărata bucurie, acea interioară, o putem avea doar atunci când ne recunoaştem identitatea: suntem fiii unui Dumnezeu, care ne iubeşte.

Fraţilor! A fi creştini, nu înseamnă a fugi de lume, ci a ne bucura de lucrurile lumii, însă cu simplitate şi considerându-le la adevărata lor valoare. Nu “materialul” ne mântuieşte, ci Isus Cristos. Creştine! Dacă Dumnezeu “locuieşte” în tine, fiecare lucru din lume, fiecare întâmplare din viaţa ta te trimite la voia lui Dumnezeu şi îţi spune că El te iubeşte, El le-a creat toate, pentru tine.

Fraţilor, această bucurie trebuie să se reflecte în vorbele, în comportamentul nostru, în familiile şi rugăciunile noastre!

Isus, om şi Dumnezeu a Înviat! Domnul s-a făcut om ca să ne descopere faţa adevărată a lui Dumnezeu. În pericopa de astăzi, Botezătorul ne spune că Isus este “Cuvântul” lui Dumnezeu, care s-a făcut trup şi a venit să locuiască cu noi, oamenii. Prin urmare, unde este un om, oricare ar fi el, acolo este Dumnezeu! De aceea, nu îl respect nici pe Dumnezeu, dacă nu respect omul! Nu pot să mă abandonez Tatălui din cer, dacă nu ştiu că fiecare bărbat şi femeie este fratele şi sora mea. Iată de ce acolo unde trăiesc oameni fără dreptul la viaţă, demnitate, libertate, dreptate, fiind excluşi de la resursele materiale şi culturale, care să-i permită să se dezvolte, acolo este marginalizat însuşi Dumnezeu.

Ca adevăraţi creştini, trebuie să ne luptăm pentru drepturile noastre şi ale altora. Să nu uităm că Botezătorul spune în Evanghelie, că el predică nu pentru el, ci pentru Isus. Şi noi trebuie să le arătăm fraţilor noştri, ceea ce Domnul a făcut pentru mântuirea tuturor oamenilor! Ioan s-a dat de-o parte, pentru a-i face loc lui Isus. Noi? Împlinim misiunea noastră de a-L predica fraţilor noştri pe Domnul?

Misiunea noastră de creştini constă în a face, ca în centrul lumii să nu fie statele, puterile economice şi nici religiile, ci omul convins de Învierea Domnului. Punându-l în centru pe Omul Înviat, (pe fiecare dintre oameni) în plinătatea drepturilor sale şi a adevăratei sale realizări personale şi comunitare, regăsim centralitatea lui Dumnezeu şi bucuria învierii în sufletele noastre. Amin.

 

* * *

 

A doua înviere

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

“… Dacă Hristos nu a înviat, în zadar este credinţa noastră… [iar noi?] … suntem mai mult decât toţi ceilalţi oameni, de compătimit” (cf. 1 Corinteni 15, 14, 17, 19). Credinţa noastră se bazează pe mărturia vie a discipolilor lui Hristos şi pe semnele vizibile ale mormântului gol, giulgiul funerar, apariţiile în mijlocul discipolilor – şi mai ales pe întâlnirea personală pe care fiecare o poate avea cu Isus cel viu, în diferite momente ale vieţii. Pentru viaţa Bisericii sunt importante atât mărturia vie cât şi semnele vizibile care întăresc credinţa.

Acest lucru l-au înţeles foarte bine duşmanii învierii lui Hristos şi ai creştinismului. De aceea, au făcut totul ca să ne convingă că Învierea lui Hristos este o ficţiune. Începând cu fariseii din timpurile apostolilor, a apărut excrocarea fidelilor lui Hristos, aşa cum se menţionează şi în Evanghelia Sfântului Matei (vezi 28, 12-15). O astfel de argumentare falsă a fost abordată, analizată şi prelucrată în timpurile noastre de către Reimarus, – profesor de limbi orientale din Hamburg. După acesta, Corpul lui Hristos a fost furat din mormânt de către discipolii Lui în timp ce străjerii dormeau, iar apoi, arătând mormântul gol, au spus că Isus Hristos a înviat. Aceştia s-au comportat aşa – afirmă Reimarus – pentru că nu au vrut să renunţe la viaţa profundă pe care au dus-o în prezenţa lui Isus. Concepţia lui proprie s-a străduit să o argumenteze contrazicând textele evanghelice, care descriu învierea lui Hristos. Lui Reimarus i s-a părut că lumea va înceta în scurt timp să se mai intereseze de Înviere, privindu-o ca pe o legendă lipsită de dovezi. Dar oare are vreo importanţă în zilele noastre să ne preocupăm de argumentele care neagă Învierea Domnului Isus Hristos? Da, pentru că scepticismul generalizat atinge astăzi ceea ce omenirea are mai intim şi mai scump: credinţa. Are importanţă, pentru că în timpurile noastre, prin astfel de teorii se încearcă în mod vizibil să se dezgroape vechile teorii contradictorii, acestea fiind prezentate asemenea unor revelaţii, care nu urmăresc decât distrugerea credinţei noastre în Înviere – centrul întregului creştinism. De aceea suntem datori să avem o convingere proprie, critică, îndepărtând astfel din noi şi din inimile altor oameni umbra îndoielii.

Mijloacele de siguranţă luate de potrivnicii lui Isus vin astăzi ca un argument în plus în favoarea Învierii. “Ceva” mai presus de experienţa cotidiană s-a petrecut în istorie: “Hristos a Înviat!” Învierea a schimbat istoria omenirii, fiind momentul stabilirii unei noi ordini universale: sufletele celor drepţi intră de acum înainte în fericirea Împărăţiei lui Dumnezeu, aşteptând ziua învierii morţilor, judecata şi restabilirea ordinii şi dreptăţii care au fost la început şi care vor domni în veci.

Şezând de-a dreapta Tatălui, Hristos ne întâmpină cu aceeaşi umanitate care o împărtăşeşte pe deplin cu noi; prin victoria asupra morţii ne ridică din condiţia la care am fost condamnaţi de păcat.

Hristos este viu şi se descoperă acelora care îl caută. De aceea argumentele credinţei vin de sus: este Hristos care prin harul Său l-a chemat pe fiecare în parte la mântuire, încă de la începuturile timpurilor. Este o şoaptă rostită din iubire pentru omenire, care poate fi auzită de cel ce ascultă muzica armonioasă a Universului. Prin Hristos sunt chemaţi toţi la mântuire: nu mai este evreu, creştin, musulman sau budhist, ci este o singură umanitate chemată să accepte mântuirea adusă de Hristos pentru cei ce trăiesc în Hristos.

Uşile iconostasului, deschise în timpul slujbei de sâmbătă seara şi lăsate deschise pe perioada săptămânii luminate, ne arată că porţile Paradisului Ceresc au fost deschise de Hristos, Cel care a adus omenirii mântuirea. Călăuziţi de lumina pascală care străluceşte tuturor, oamenii pot găsi fără greutate calea mântuirii, trebuie numai să ne deschidem faţă de voinţa divină, universală, de mântuire a omenirii.

Mântuirea este universală, de aceea Evanghelia argumentelor Învierii este proclamată în douăsprezece limbi, simbol al răspândirii creştinismului până la marginile lumii, prin predicarea Apostolilor şi a urmaşilor lor. Reuniţi în bucuria mântuirii şi luminaţi de harul pătrunzător în sufletele celor ce şi-au recăpătat strălucirea, fiind purificate prin post şi rugăciune, să devenim şi noi prin viaţa noastră martori ai Învierii şi misionari ai Bisericii lui Hristos, purtând Împărăţia până la marginile lumii.

Rugăciune

Pe Tine, Cel ce ai fost răstignit şi îngropat, îngerul Te-a propovăduit ca pe un Stăpân şi a zis femeilor: Veniţi de vedeţi unde a zăcut Domnul, că a înviat, precum a zis, ca un atotputernic. Pentru aceasta ne închinăm Ţie, Cel singur fără de moarte, Dătătorule de viaţă Hristoase, îndură-Te spre noi! (Stihiră la laude, Utrenia de Luni – Săptămâna Luminată)

 

* * *

 

Cristos a inviat!

Autor: pr. Vasile Rob
Copyright: Predici.cnet.ro

“Adevarat ca a inviat!” pentru ca: “daca nu ar fi inviat zadarnica este propovaduirea noastra si credinta voastra” ne spune sfantul apostol Pavel, noua si Bisericii din Corint in 1 Cor. 15,14. Iar, cel mai iubit ucenic al lui Cristos, fuge intr-un suflet la mormantul lui Isus, unde ajunge primul dupa ce Maria Magdalena le adusese vestea ca a vazut mormantul lui, gol. Acest ucenic este acela care a fost alaturi de Isus, de Fecioara Maria si de femeile care nu l-au parasit nici pe drumul Golgotei dar nici atunci cand si-a incredintat sufletul in mainile Tatalui Ceresc. Dar si cel care, dupa Invierea si aratare, a ramas in preajma lui Isus pana la Inaltare si care, in 1 Io. 1,1 spune: “ce am auzit, ce am vazut cu ochii nostrii, ce am privit si mainile noastre au pipait, despre Cuvantul Vietii, aceea va vestim.”

De fapt, noi nu credem ca Isus a inviat pentru ca Maria Magdalena a spus lui Petru si ucenicilor care erau cu el ca a vazut mormantul lui Isus gol. Nici pentru ca, cei doi Petru si Ioan, au gasit in el giulgiul cu care a fost infasurat trupul lui Isus si nici pentru cele spuse de inger femeilor mironosite ajunse la mormant. Acestea toate pot creea dubii si interpretari. Noi credem pentru marturisirea celor care au fost in preajma lui Isus dupa Inviere si pana la Inaltarea sa la cer, dupa cum afirma sfantul apostol Petru: “Dumnezeu i-a dat sa se arate, nu intregului popor, ci noua celor care am mancat si am baut impreuna cu el.”

O minte sanatoasa nu se poate indoi de invierea lui Isus pentru ca nimeni nu ar putea explica, in caz contrar, cum atatea oameni care au fost in preajma lui Isus dupa Inviere, au sustinut Invierea indiferent de consecintele si pericolele la care s-au expus: moarte, chinuri si suplicii in cele mai dramatice forme, numai pentru a sustine ceva ce nu au vazut si despre care nu s-au convins cu simturile lor! Sfantul Ioan Gura de Aur, referitor la aceasta a scris: “O mare dovada a invierii lui Isus a fost tocmai marea putere pe care a manifestat-o dupa moartea sa, i-a convins pe cei vii sa-si paraseasca: tara, casa, rudele, sotiile, copii, parintii si prieteni fara sa se gandeasca la propriul pericol, la viata lor. Toate acestea sunt realizari, nu ale unui mort ce a ramas in mormantul sau, ci ale lui Dumnezeu, cel inviat.”

Apoi mai credem si pentru ca ne sunt transmise de catre Dumnezeu prin alesii sai, peste care nu planeaza nici un dubiu, si astfel nu suntem inselati in credinta noastra. Si, la toate acestea se adauga uluitoarea transformare, din temelii a intregii omeniri si raspandirea cu repeziciune a noii credinte si imbratisarea ei de un foarte mare numar de popoare incat la peste douazeci de secole de la acel eveniment este pastrata si evocata nealterat. Lumina care a fost trimisa atunci de Tatal Ceresc, peste intreaga omenire, a ramas nealterata si la fel de puternica in mijlocul poporului castigat de Fiul sau prin Jertfa pe Cruce si Invierea sa dupa trei zile ca sa “lumineze tot poporul”. Omul, prin Invierea lui Isus, a descoperit sensul vietii si al mortii. A descoperit ca, moartea nu este ultimul stadiu al omului ci faptul ca ea este inceputul uneia noi, nebanuite inainte de Jertfa lui Isus.

Cu toate ca ultimele cuvinte ale lui Isus pe cruce, adresate Tatalui Ceresc, au fost: “s-a sfarsit” acestea nu au facut referire la sfarsitul sau, ci la sfarsitul misiuni ce i-a fost incredintate, deoarece Invierea lui Isus este realitatea faptului ca, prin moarte, omul intra din nou in stadiul vietii in care a fost creeat si in care a trait pana la pacat. Stadiu in care nu se mai petrece actiunea legilor fizice si biologice asupra sa, ci trairea in har intr-o viata definitiva. Prin moarte, Isus, a omorat moartea, a ingropat-o, a distrus pacatul, cel care-l desparte pe om de Dumnezeu. Iar prin Inviere a readus bucuria vietii, a facut din creeatura lui Dumnezeu – omul – o fiinta constienta de adevaratul loc pe care-l ocupa in Univers. Iata de ce, omul, trebuie sa fie mereu cu grija ca, radacinile acestei vieti, castigate de Isus pentru el, sa fie nutrite mereu cu Trupul si Sangele Domnului – garantia vietii de veci. Amin.