Predici

(tipareste predicile)

 

Înălţarea Domnului
Evanghelia: Luca 24,36-53
Apostolul: Fapte 1,1-12

Luca 24,36-53

Şi pe când vorbeau ei acestea, El a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă. Iar ei, înspăimântându-se şi înfricoşându-se, credeau că văd duh. Şi Isus le-a zis: De ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră? Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am. Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale. Iar ei încă necrezând de bucurie şi minunându-se, El le-a zis: Aveţi aici ceva de mâncare? Iar ei i-au dat o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere. Şi luând, a mâncat înaintea lor. Şi le-a zis: Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Cristos şi aşa să învieze din morţi a treia zi. Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim. Voi sunteţi martorii acestora. Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus. Şi i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi erau în toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Amin.

 

Autori

pr. Jacques Sylvestre, O.P.
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Anton Dancă
pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Anton Dancă
Diverşi alţi autori
pr. Alessandro Pronzato
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
pr. Şerban Tarciziu
pr. Eduard-Mihai Coşa
pr. Alessandro Pronzato
pr. Anton Iştoc
volum colectiv ITRC
volum colectiv ITRC 2
pr. Ion Cârciuleanu
Sf. Ioan Gură de Aur
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Şerban Tarciziu
FSC
pr. Alessandro Pronzato
pr. Lucian Păuleţ
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Mihai Tegzeş
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Nicolae Farcaş
pr. Alessandro Pronzato

 

* * *

 

Despre cer

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa Creştină

În pericopa evanghelică citită azi, la Sfânta Liturghie, evanghelistul Luca ne relatează, foarte pe scurt, înălţarea lui Isus la Cer: “Şi i-a scos afară din Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi a fost când i-a binecuvântat că S-a depărtat de la ei şi S-a înălţat la cer. Iar ei, închinându-I-se, s-au întors cu bucurie mare în Ierusalim, şi erau pururea în biserică, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Amin” (XXIV, 50-53). Astfel îşi încheie Sfântul Luca Evanghelia. Însă, în Faptele Apostolilor, acelaşi evanghelist, în calitate de cronicar al Sfântului Pavel în călătoriile apostolice ale acestuia, descrie mai amănunţit – cum am auzit în fragmentul citit – evenimentul Înălţării lui Isus la Cer.

Isus îşi ia învăţăceii şi se urcă pe muntele Eleonului (Măslinilor) la poalele căruia se întinde grădina Ghetsimani, unde El Îşi trăise cumplita-I agonie. Îi priveşte cu duioşie pe cei doisprezece, căci era ultima clipă ce o mai avea de petrecut în mijlocul celor iubiţi. Inima lor bătea cu putere în aşteptarea unui eveniment neprevăzut, dar apropiat.

Unul dintre cei prezenţi rupe tăcerea: “Doamne, oare în vremea aceasta vrei să aşezi împărăţia lui Israil?” (Fapte I,6).

Încă nici acum ei nu se puteau despărţi de gândul unei împărăţii lumeşti, deşi Isus subliniase de atâtea ori că împărăţia Sa nu este pământească, ci una spirituală, la a cărei temelie El pusese de curând jertfa sângelui Său vărsat pe Cruce. De aceea le zice: “Nu se ţine de voi să ştiţi anii şi timpurile pe care Tatăl le-a pus întru a Sa putere; ci veţi lua puterea Spiritului Sfânt care va veni peste voi şi Îmi veţi fi mărturii în Ierusalim şi în Iudeea şi în Samaria şi până la marginile pământului. Şi, după ce a zis acestea, sub privirile lor, s-a înălţat şi un nor L-a luat de la ochii lor” (Fapte I, 7-9). Şi, în timp ce, uimiţi, Îl urmăreau cu privirea până S-a pierdut în înaltul azurului, “iată doi bărbaţi (adică îngeri cu înfăţişare de om, n.n.) au stat lângă ei”, apostrofându-i: “Bărbaţi Galileeni, ce staţi, uitându-vă la cer? Acest Isus care S-a înălţat de la voi la Cer, aşa va veni, cum L-aţi văzut mergând la Cer” (Fapte I,10-11).

Astăzi, când prăznuim Înălţarea la Cer a Domnului, gândul nostru, la fel ca al martorilor acestui mister, se îndreaptă spontan spre Cerul unde S-a dus Isus.

Să medităm deci câteva minute asupra acestei realităţi de dincolo de simţuri.

Desigur, sub cerul de care ne ocupăm nu trebuie să înţelegem bolta azurie ce se întinde deasupra noastră şi pe care cei din vechime o credeau făcută din sidef ori din vreun alt material solid. Astăzi se ştie că aceasta nu este decât atmosfera, care din pricina grosimii ei ne apare albastră. Nu trebuie să înţelegem nici imensele spaţii intersiderale, pentru care lumina, ca să le străbată de la o stea la alta, are nevoie de mii de ani. Ci, prin Cer, în sensul creştin, trebuie să înţelegem o realitate cu totul deosebită şi de bolta cerească, şi de imensa lume astrală: realitatea nevăzută a sufletelor transfigurate şi înălţate prin harul divin la comuniunea de viaţă cu Dumnezeu, lumea sufletelor de sfinţi şi sfinte, lumea patriarhilor, profeţilor, apostolilor care, împreună cu îngerii, împărtăşindu-se de viaţa Sfintei Treimi, trăiesc într-o veşnică fericire. Această lume este o ordine suprafirească, întocmită după alte legi, ce depăşesc timpul şi spaţiul şi scapă simţurilor noastre. Despre acest Cer, Sfântul Pavel zice: “Ochi de om nu a văzut, urechi de om nu au auzit şi la inima omului nu a pătruns ceea ce a gătit Dumnezeu celor ce Îl iubesc.” Da, pentru că această realitate, fiind suprafirească, cere, spre a putea fi percepută, facultăţi proporţionate ei, deci tot suprafireşti, altele decât acelea cu care ne-am născut -simţurile şi mintea naturală.

Frumuseţile şi bucuriile lumii în care ne mişcăm le putem experimenta, deoarece ochiul este făcut anume în acest scop. Melodiile celor mai inspirate simfonii le putem trăi, deoarece sunt create pe măsura auzului nostru. Dar frumuseţile şi satisfacţiile cerului depăşesc atât capacitatea de percepere a simţurilor, cât şi putinţa de înţelegere a minţii, astfel că, spre a le putea savura, avem nevoie – cum am spus – de alte simţuri, de alte facultăţi decât cele fireşti pe care le avem, sau, mai bine zis, acestea trebuie să sufere o transformare pe măsura realităţilor transcendente pe care urmează să le trăiască, trebuie să sufere deci o transfigurare, o spiritualizare. Această transfigurare, spiritualizare, se va realiza prin înviere, când trupul nostru cum am spus cu alt prilej, va primi proprietăţile trupului înviat al lui Isus: strălucire, scutire de suferinţă, agilitate, penetranţă; iar sufletul, prin lumina slavei cereşti, va primi o capacitate suprafirească de înţelegere, spre a putea cuprinde – pe cât poate cuprinde o creatură – necuprinsul lui Dumnezeu.

Precum o fiinţă lipsită de raţiune nu îşi poate da seama de plăcerea spirituală ce o gustă savantul absorbit de efortul întru descifrarea tainelor firii, şi nici de satisfacţia ce îl stăpâneşte în clipa descoperirii adevărului căutat, tot astfel mintea şi simţurile nu îşi pot imagina şi nu pot savura bucuriile supranaturale ale vieţii transfigurate prin înviere. De asemenea, precum crisalida – larva închisă în gogoaşă – nu simte ce este lumina şi plăcerea zborului din floare în floare în bătaia soarelui câtă vreme nu părăseşte, transformată în fluture, învelişul întunecos în care este închisă, tot astfel fiinţa noastră, în condiţiile prezente, nu poate experimenta realitatea fericirii cereşti decât după ce trupul îşi va fi dobândit o altă formă de existenţă prin părăsirea mormântului.

Totuşi, prin descoperirea făcută de Isus, noi ştim unele lucruri despre Cer, despre împărăţia spirituală în care comuniunea vitală cu Dumnezeu va constitui esenţa fericirii noastre după moarte. Această cunoaştere prin credinţă este însă voalată. Totuşi, dacă credinţa noastră este vie, adică dacă este însufleţită de iubirea de Dumnezeu, iubire care constă în împlinirea poruncilor Sale, noi pregustăm Cerul încă aici pe pământ, deoarece prin iubire însuşi Dumnezeu se sălăşluieşte în sufletul nostru şi astfel devenim chivotul viu al Sfintei Treimi. “De Mă iubeşte cineva, va păzi Cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi şi vom veni la El şi locaş la El vom face”, spune Isus la evanghelistul Ioan (XIV,23). Acesta, la rândul său, în întâia sa epistolă catolică, afirmă: “Dumnezeu este dragoste şi cel ce rămâne în dragoste, petrece în Dumnezeu şi Dumnezeu într-însul” (IV,16). Deci, dacă prin iubire creştinul Îl posedă pe Dumnezeu în suflet, putem afirma fără să greşim că el posedă cerul în mod anticipat, ce-i drept voalat, dar real, iar când vălul trupului se va destrăma prin moarte, Cerul îi va apare în toată negrăita lui splendoare. De aceea, pe bună dreptate, spunea o sfântă: “Sufletul meu este cer, căci cerul este Dumnezeu şi Dumnezeu este în sufletul meu.”

Deci, dacă sufletul în starea harică este un cer anticipat, deoarece în el locuieşte Dumnezeu, atunci putem afirma că sufletul în care nu locuieşte Dumnezeu este un iad anticipat, căci esenţa iadului stă în absenţa lui Dumnezeu.

Dar, poate fi oare sufletul omului gol de Dumnezeu? Doar catehismul ne învaţă că Dumnezeu este pretutindeni prezent. Există două prezenţe ale lui Dumnezeu: o prezenţă ontologică şi necesară, prin care Dumnezeu este prezent în noi ca în toate celelalte fiinţe şi lucruri, El fiind Creatorul, susţinătorul şi vivificatorul întregii lumi, deci şi al fiinţei noastre; cealaltă prezenţă a lui Dumnezeu este mistică şi liberă; prin aceasta El sălăşluieşte în sufletul nostru ca Părinte şi prieten, sub forma harului sfinţitor. Prima prezenţă, fiind reclamată de însăşi dependenţa fiinţelor, în existenţa lor, de Dumnezeu Creatorul lor, nu se poate pierde, deoarece spre a rămâne în existenţă ele au nevoie de influxul permanent al puterii şi prezenţei Sale active. A doua prezenţă, cea mistică, harică, pe care o are numai sufletul curat, se poate pierde, şi se pierde totdeauna prin păcatul de moarte, dar, spre bucuria noastră, se recâştigă prin pocăinţă, deci atârnă de libera iubire a noastră faţă de Dumnezeu.

În consecinţă, Cerul, împărăţia Cerului, nu este un loc în spaţiu, ci ea este în noi, este o stare interioară, starea sufletului înduhovnicit, pătruns şi vivificat de harul iubirii divine, prin care fiinţa noastră întreagă se transformă, se divinizează. Ea, Împărăţia Cerului, începe aici pe pământ şi creşte cu fiecare suflet care însetează după Dumnezeu, care Îl recunoaşte şi I se dăruieşte total Lui, trăind pentru El, pentru a instaura în viaţa sa şi a semenilor domnia Adevărului, a Dreptăţii, a Binelui, a Iubirii. Această Împărăţie, în care, aici pe pământ, realitatea comuniunii cu Dumnezeu este voalată, ascunsă, gustând-o după măsura în care noi Îl iubim pe Dumnezeu în semenii noştri, îşi va atinge desăvârşirea la Parusie, la a doua venire a Domnului, când nu numai omul, ci întreg universul va fi transfigurat, devenind un “cer nou şi pământ nou”, în care Cristos, Alfa şi Omega, va fi “totul în toate” şi când sufletele, unindu-se cu trupurile glorificate prin înviere, se vor bucura pentru veşnicie de vederea fericitoare a lui Dumnezeu. În această realitate supranaturală S-a înălţat astăzi Cristos omul, cu trupul Său glorificat, în slava Tatălui, dar, prin Spiritul Său, prin Spiritul Sfânt, El continuă să rămână cu noi. El este transcendent şi în acelaşi timp imanent, continuând să locuiască în noi, ca să ne lumineze, călăuzească şi desăvârşească, pentru a ne lua apoi la El în locaşul pe care ni l-a pregătit: “(…) merg ca să vă gătesc loc (…) pentru ca unde sunt eu să fiţi şi voi” (Ioan XIV,2-3).

Să trăim deci viaţa în lumina acestui adevăr fundamental că Cerul, Împărăţia Cerului, începe de aici de pe pământ, prin viaţa în comuniune cu Dumnezeu prin harul sfinţitor şi se desăvârşeşte după învierea de obşte, în lumina slavei divine. Iar în aceste zile de pregătire la sărbătoarea Rusaliilor, să-L rugăm pe Spiritul Sfânt să-Şi reverse cu prisosinţă harul de a conlucra cu El pentru continua desăvârşire spirituală a noastră şi a semenilor, în convingerea că cerul harului din sufletul nostru este preludiul cerului slavei veşnice. Amin.

 

* * *

 

Înălţarea Domnului

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info

Cu fiecare an, praznicul Înălţării Domnului actualizează adevărul de credinţă istorisit de Sf. Evanghelie, că după mărita Sa Înviere din morţi, Domnul nostru Isus Hristos a petrecut pe pământ încă vreme de patruzeci de zile.

În tot acest timp El S-a arătat de mai multe ori Apostolilor Săi, a mâncat, a vorbit cu dânşii despre lucrurile veşnice ale împărăţiei lui Dumnezeu. Pe Toma l-a întărit în credinţă, pe Petru l-a pus în apostolat şi apoi l-a trimis la propovăduire în toată lumea (Matei 28, 19) şi să predice Evanghelia la toată făptura.

Tot în acest timp, Isus le-a dat putere de a lega şi dezlega păcatele oamenilor. “Datu-Mi-s-a toată puterea în cer, şi pe pământ” (Matei 28, 18). “Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi câte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Matei 18, 18).

Cu alte cuvinte, în acest timp după înviere şi până la înălţare, Mântuitorul a aşezat acele semne şi taine văzute prin care sunt împărtăşite credincioşilor darul lui Dumnezeu şi posibilitatea de a fi cu Hristos. După ce le-a dat această putere, le-a spus şi i-a încredinţat, “că va fi cu ei şi cu lumea până la sfârşitul ei”, adică va continua într-un chip nou să lucreze şi să ajute pe oameni să se mântuiască. Apoi le-a poruncit Apostolilor “Să rămână în Ierusalim până se vor îmbrăca cu putere de sus”.

La împlinirea acestor zile, Mântuitorul apare pentru ultima oară în mijlocul Apostolilor în Ierusalim şi după ce a mâncat cu ei, pentru a-i convinge despre adevărul Învierii Lui, îi ia cu Sine, ducându-i pe Muntele Măslinilor, aproape de Betania. Muntele acesta se înălţa în partea răsăriteană a Ierusalimului până la 800 m deasupra nivelului mării. Odinioară, acest munte era plantat cu măslini de la care îşi trase şi numele. Ajunşi pe vârful acestui munte şi “ridicându-şi mâinile, i-a binecuvântat şi când îi binecuvânta, S-a depărtat de la ei şi S-a înălţat la cer. Iar ei închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi erau în toată vremea în biserică, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu” (Luca 24, 50-53).

În Faptele Apostolilor se spune că “un nor L-a luat de la ochii lor şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei îmbrăcaţi în veşminte albe şi le-a zis: “Bărbaţi Galileeni, de ce staţi, privind la cer? Acest Isus care S-a înălţat de la voi la cer, aşa va veni, precum L-aţi văzut mergând la cer” (Faptele Apostolilor 15, 9-12).

În planul mântuirii era hotărât ca Domnul Isus “Să se întoarcă în slava pe care a avut-o de la început la Tatăl, întru mărirea dumnezeiască spre a fi Mântuitorul tuturor oamenilor”. Timpul şi spaţiul nu puteau limita fiinţa Sa dumnezeiască, pentru că El era acelaşi “ieri şi azi şi în veac”, cum spune Sf. Apostol Pavel.

Poate că Apostolii nu înţelegeau, precum şi nouă ne este greu să exprimăm în cuvinte că Înălţarea Mântuitorului la cer nu este o mutare spaţială, precum nu este nici o despărţire, cum obişnuim să zicem, era doar ieşirea din realitatea văzută a simţurilor şi trecerea în realitatea nevăzută a strălucirii Sale dumnezeieşti.

Cu minunea Înălţării Domnului nostru Isus Hristos la cer se încheie lucrarea Sa pământească pentru mântuirea neamului omenesc. La acest praznic sărbătorim minunea prin care Isus Şi-a arătat în chip deplin dumnezeirea Sa, puterea şi mărirea Sa divină, întoarcerea întru slava pe care a avut-o dintru început la Tatăl.

Înălţarea şi şederea de-a dreapta Tatălui este praznicul bucuriei celei mari. “Lumea toată, cea văzută şi cea nevăzută, – cântă Sf.

Biserică – prăznuieşte întru bucurie: îngerii slăvesc şi oamenii laudă neîncetat Înălţarea Celui ce S-a unit cu noi prin trup, pentru bunătatea cea fără de margini a Lui” (Canon Utrenie).

Domnul S-a înălţat întru slavă pentru ca să fie mângâietor şi mijlocitor al nostru către Tatăl ceresc: “Şi dacă a păcătuit cineva, avem mijlocitor către Tatăl pe Isus Hristos cel drept” (I Ioan 2, 1).

Domnul Isus S-a înălţat la cer ca să trimită ucenicilor Săi şi nouă pe Duhul Sfânt cel făgăduit (Ioan 16, 7), acest dar cum cântă Biserica: “Înălţatu-Te-ai întru slavă Împărate al îngerilor şi pe Mângâietorul de la Tatăl L-ai trimis nouă”.

Duhul Sfânt împlineşte în noi lucrarea Domnului Hristos şi ne face părtaşi roadelor mântuirii. E un mare dar pe care l-am dobândit noi prin Înălţarea la cer a Domnului Hristos.

Domnul Isus S-a înălţat la ceruri ca un Dumnezeu şi stă în cinste şi mărire de-a dreapta Tatălui. El Însuşi a mărturisit despre Sine: “Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10, 30). Iar Sf. Apostoli le-a spus: “Să ştiţi că Tatăl este în Mine şi Eu sunt Tatăl” (Ioan 10, 38). “Mă duc să vă gătesc vouă loc”, a spus Apostolilor.

După Învierea şi Înălţarea Domnului, noi, credincioşii nu mai stăm sub apăsarea păcatului, ci sub revărsarea harului dumnezeiesc, care face să rodească în sufletele noastre iubirea, bunătatea, respectul unuia faţă de altul, buna înţelegere, ajutorarea aproapelui, conlucrarea spre plinirea binelui în lume şi tot ce este plăcut lui Dumnezeu. Acum înţelegem mai bine adevărul cuvintelor Scripturii: “Cu noi este Dumnezeu”, căci El este Mielul care “junghiat” stă la temelia mântuirii; întreţine dinamismul lumii pentru desăvârşire şi o aduce către progresul duhovnicesc în veşnicie.

Prin El, din nevrednici, vinovaţi, pierduţi, am devenit nevinovaţi, regăsiţi şi preţuiţi, înzestraţi cu puteri negrăite ca să ne înălţăm de pe pământ la cer. El ne-a împăcat cu Dumnezeu luând asupra Sa pedeapsa ce ni se cuvenea nouă şi ne-a “răscumpărat din blestemul legii, făcându-se pentru noi blestem” (Galateni 3, 13).

Bucuria sfântă revărsată din cer la Buna Vestire, la Naşterea Domnului şi la Învierea Lui, vestită lumii şi nouă prin sfinţii îngeri, capătă acum, ca bucurie a Înălţării Domnului, putere şi mai mare, fiind coroana cerească a tuturor darurilor care de sus coboară, de la “Părintele Luminilor”.

Înălţarea Domnului este prilej de adâncă meditaţie creştină care ne descoperă adevărul că prin har şi voinţă omul se poate ridica integral – trup şi suflet, la cea mai înaltă mărire, la îndumnezeirea Sa.

În persoana divino-umană a Fiului lui Dumnezeu, devenit Fiul Omului, firea omenească s-a ridicat la demnitatea sa de coroană a creaţiunii, la aşezarea sa – şi cu trupul – pe tronul dumnezeiesc, ca Domnul şi Stăpânul universului, aşa cum l-a rânduit Dumnezeu din faptul creaţiunii. Pe de altă parte arată originea divină a trupului care este creat de El, cu mâna Sa (Facere 1, 27) la fel ca şi sufletul.

Sunt unele secte religioase contemporane care văd în trup un duşman al vieţii omului. Această concepţie este imorală, anticreştină, antisocială, antiumană, contrară oricărei judecăţi sănătoase.

Ridicându-se hotărât împotriva acestei concepţii şi practici sectare din toate vremurile, Sf. Apostol Pavel redă, în chip clar şi luminos, învăţătura creştină despre demnitatea, valoarea şi sfinţenia trupului omenesc, scriind Corintenilor: “Nu ştiţi că sunteţi templul lui Dumnezeu şi Duhul Său locuieşte în voi?” (I Corinteni 3, 16).

Cu aceasta dumnezeiescul Apostol al neamurilor deschide o perspectivă infinită, superioară şi cerească despre sensul vieţii şi rostului omului pe pământ, cu deosebire asupra semnificaţiei divine a trupului său.

După învăţătura creştină, trupul nu trebuie înjosit, dispreţuit, chinuit, batjocorit, spurcat cu vorbe şi fapte murdare. El nu trebuie făcut instrument al celui rău, al poftelor şi plăcerilor inferioare. Nu trebuie făcut izvor de păcate şi fărădelegi în viaţă. Dimpotrivă, el trebuie îngrijit, curăţat, preţuit şi sfinţit. El trebuie scos din puterea forţelor păcatului, scos din puterile instinctelor josnice, animalice, care-l degradează şi toate dorinţele, aspiraţiile şi pasiunile lui trebuiesc canalizate raţional, normal, ca să devină templu în care, intrând Domnul Isus Hristos prin Sf. Împărtăşanie, să locuiască Hristos în noi.

De aceea, Sf. Apostol Pavel ne porunceşte tuturor credincioş ilor să fugim de beţie şi desfrânare, să nu mai păcătuim în trupul nostru, pentru că el este biserica lui Dumnezeu, este templul Sf. Duh care locuieşte în noi, iar noi aparţinem lui Dumnezeu (I Corinteni 6, 19-20). Deci, gura, limba, ochii, urechile, inima, picioarele şi mâinile etc., toate trebuiesc puse numai în slujba lui Dumnezeu. Ele să audă, să vadă, să vorbească şi să se bucure de tot ce este bun, frumos, drept, adevărat, să facă numai voia lui Dumnezeu, să-L laude şi să-L preamărească pe El. Ele să fie numai izvor de virtute şi nu instrumente ale păcatului şi fărădelegilor.

Trupul să ne fie curat, loc sfânt în care sufletul să slujească lui Isus, aducându-I rugăciuni şi cinstire spre slava Lui. Rostul acesta al tuturor organelor şi membrelor omeneşti îl arată Sf. Biserică de la începutul vieţii creştineşti. Astfel în taina Sf. Mir, preotul – după ce a botezat pruncul – unge diferitele părţi ale trupului, rostind “Pecetea darului Duhului Sfânt”, simbolizând astfel că pe toate acestea le supune să slujească numai lui Dumnezeu şi nu Diavolului – să facă poruncile Lui, nu ale celui rău.

Înălţarea de-a dreapta Tatălui este sărbătoarea de bucurie duhovnicească, este mărturia ridicării firii omeneşti la suprema treaptă de intimitate şi unire cu Sf. Treime; este dovada cinstirii şi puterii ei desăvârşite, a preamăririi şi întăririi Sale în sânurile dumnezeirii. Cu toată îndumnezeirea la care Domnul Hristos a înălţat firea omenească, Domnul Hristos rămâne legat de noi pe veci, rămâne OM deplin şi modelul nostru de viaţă. Deşi înălţat în slava cerului, El păstrează întreaga noastră omenitate fără de păcat, aşa cum a rânduit-o Dumnezeu la creaţiune.

Prin Înălţare, Domnul pătrunde cu harul Său întru cele dinlă untru ale sufletului omenesc, îl curăţă, îl purifică şi-i imprimă o mişcare către Hristos, către chemările cereşti, către viaţa veşnică, devenind una cu Trupul Său tainic şi zidind Biserica Sa prin pogorârea Sfântului Duh, care s-a aşezat mai întâi în chip desăvârşit peste omenitatea lui Hristos. Dar bucuria cea mare pe care ne-o dă Înălţarea Domnului este bucuria siguranţei credinţei noastre care ne mântuie, acea siguranţă că va veni odată clipa cea binecuvântată când noi, cu trupul şi cu sufletul, vom fi întru împărăţia cerurilor şi îl vom privi pe Hristos, faţă către faţă, aşa cum îl privesc îngerii şi sfinţii.

De aceea se cuvine ca noi, aici pe pământ, să trăim o viaţă cu Hristos şi prin Hristos, pe care să-L purtăm în sufletul şi faptele noastre. Întăriţi în credinţa că Domnul Cel înălţat la cer este cu noi, că şade cu Trupul de-a dreapta Tatălui şi ne cheamă la El ca să ne sfinţim sufletul şi trupul şi să rămânem ai Săi pe veci.

Fiecare veac este asemenea unui val care se îndreaptă spre tărâmul veşniciei. Fiecare viaţă omenească e ca un strop de apă în cursul timpului şi fiecare duce în ea o lumină sau umbre ale păcatului. Peste toţi şi peste toate stă iubirea lui Dumnezeu, arătată prin Fiul Său, înălţat la cer şi prin lucrarea Duhului Sfânt, Mângâietorul şi Vistierul tuturor bunătăţilor cereşti.

Lucrarea vieţii noastre trebuie călăuzită în spiritul acestui adevăr şi trebuie să ştim că toată lucrarea noastră, pentru mântuire, se desfăşoară aici pe pământ, în mijlocul acestei lumi şi că nimeni, personal, nu mai poate face nimic pentru îndreptarea sa după moarte.

Aici este locul milei creştine, aici este harul milostivirii noastre, aici trebuie cucerită cale înălţării noastre spre cer, prin rugăciune, mărturisire, credinţă, faptă, trăire, îndreptare. Nădejdea mântuirii ţine de viaţa aceasta, cu condiţia îmbrăcării noastre în veşmântul curat al lucrării şi împlinirii poruncilor lui Dumnezeu. Toate valorile vieţii noastre au preţ numai dacă le-am pus în slujba celor lipsiţi, celor în necaz, îndureraţi, bolnavi, întunecaţi etc., care cu adevărat, formează valori nemuritoare, în slujba iubirii lui Dumnezeu şi a aproapelui.

Stăpâniţi de această bucurie, să mulţumim şi să dăm mărire lui Dumnezeu în Domnul Cel înălţat la cer pentru tot ce a făcut pentru noi. Să ridicăm ochii şi gândurile spre cele de sus, unde Isus ne-a deschis porţile veşniciei. “Să umblăm după lucrurile cele de sus, unde Hristos şade de-a dreapta lui Dumnezeu” (Coloseni 3, 1).

Şi să-L rugăm pe Hristos ca Înălţarea Lui la cer să fie şi pentru noi un ajutor puternic spre a putea face parte din Împărăţia Lui, unde bucuria e desăvârşită, nelipsită şi veşnică.

Închinare Eroilor

Înălţarea Domnului Hristos, legată inseparabil de Sfânta Înviere sunt cei doi stâlpi pe care se zideşte eterna sa dumnezeire şi credinţa mântuirii noastre. Azi e praznicul spiritualităţii pure şi absolute a creştinătăţii îndumnezeite prin viaţa exemplară a Fiului Omului, care se Înalţă la ceruri pentru a sta de-a dreapta Tatălui.

De pe culmile absolutului religios, clipa de azi cu semnificaţia triumfului permanent al idealului creştin se coboară lin în valea relativităţii, pe plaiurile scumpe ale pământului nostru şi se întegrează perfect şi total în istoria naţională ca zi a eroilor.

Ce tainică şi fericită înrudire de sublim şi de răscolitoare momente! În timp ce Înălţarea la cer a Domnului încoronează opera de izbăvire şi mântuire câştigată de Mântuitorul lumii, cu infinite lupte, renunţări şi jertfe trecute dincolo de bariera morţii, ziua şi cultul eroilor simbolizează culmea măririi, a luminii, a jertfei şi a gloriei la care s-au ridicat, peste veacuri, aleşii neamului, ca să aducă întregirea, dezrobirea, pacea şi libertatea după care am însetat de veacuri.

Mai presus de toate, azi, neamul nostru o dată cu Înălţarea Domnului îşi serbează istoria eroismului său legendar personificat prin eroi. Este istoria sufletului românesc împodobit cu bogate realizări ale virtuţilor de bărbăţie şi vitejie străbună prin care s-a clădit viaţa României de azi şi se plămădeşte România de mâine.

De aceea toţi cei buni la inimă, iubitori de neam, se adună şi se vor aduna cât va fi lumea, în jurul sfintelor morminte ale marilor noştri înaintaşi, ca să ia tărie de credinţă, de luptă şi de biruinţă. Orice popor îşi reazimă fiinţa pe morminte de eroi şi îşi toarce istoria din caierul jertfei acelora, care în clipe de grea încercare au o mare putere de dăruire şi sacrificiu.

În ceasurile grele şi hotărâtoare, la Posada, Rovine, Chilia, Podul Înalt, Călugăreni, Plevna, Oituz, Mărăşti, Mărăşeşti, Odesa, Timişoara, Bucureşti etc. ei au înţeles că viaţa noastră nu trebuie să se măsoare cu lungimea anilor, cu bogăţia plăcerilor, cu umilinţă şi robie, ci cu puterea de muncă, cu luptă, cu jertfă, cu eroismul, cu dragostea şi cu afirmarea idealului ce trebuie slujit.

Suntem convinşi că visul milenar înfăptuit prin ei, ne cheamă să apreciem spiritul lor de sacrificiu şi să ne apropiem cu sfinţenie, ca să luăm tărie de credinţă, de luptă, de jertfă şi de biruinţă.

Căci prin ei, prin jertfa lor se face un punct de întâlnire cu istoria neamului şi cu oamenii şi în acelaşi timp jertfa lor constituie semnul vizibil al faptului că viaţa noastră devine o cruce şi o înviere, un punct de întâlnire, sprijinit de dragoste şi nădejde fără de care sufletul nostru ar fi sărac şi pustiu, lipsit de firul ce îl leagă de istoria şi credinţa întregului neam.

În fiinţa lor se află nişte comori sfinte, truda şi jertfa înaintaş ilor din care se hrăneşte neîntrerupt prezentul şi viitorul nostru.

În ei stă, într-o exprimabilă legătură, ceea ce este vremelnic cu ceea ce este etern în făptura omului. Ei formează cartea de dăinuire a neamului din care au răsărit veac după veac în vatra zămislirii lui. Sunt brazde adânci în istoria neamului din care au răsărit idealuri şi împliniri măreţe – jertfa lor a fost motivată de faptul că cine luptă pentru dreptate, cinste, libertate luptă pentru Dumnezeu, apără familia, moşia, cultura, limba, legea, neamul.

Ei sunt născuţi din credinţa, hărnicia, truda şi jertfa poporului. Ei au crezut în fiinţa neamului, pe altarul căruia au adus cea mai sublimă jertfă: Viaţa! Graiul pământului românesc din adâncuri şi pe o arie tot mai întinsă dă mărturii sfinte despre adevăraţii lui stăpâni, care l-au lucrat cu sudoarea frunţii lor şi au pecetluit dreptul asupra lui şi Libertăţii cu sângele de eroi şi martiri. Din jertfa lor, în ceasurile noastre de îndoială, ne vin îndemnuri, mustrări şi sfaturi, ca să pricepem ce este viaţa şi scopul unui sublim ideal.

Ei s-au jertfit pentru idealuri atât de înălţătoare cum sunt acelea pe care le reprezintă Sf. Cruce şi tricolorul naţional. Pilda lor de slujire necondiţionată şi jertfa neprecupeţită pe altarul pământului strămoşesc, ne dau în aceste momente statornicia şi viitorul ţării şi ne asigură biruinţa pe care o dorim.

E lung, nesfârşit de lung pomelnicul de eroi şi martiri ai neamului românesc. Ei îşi dorm somnul în nădejdea învierii alături de strămoşii şi părinţii noştri şi lasă ca pe osemintele lor de jertfă să se ridice măreţul edificiu: România! Pentru aceasta ziua eroilor, care se sărbătoreşte în această zi sfântă, simbolizează culmea jertfei, a bucuriei şi gloriei la care s-au ridicat peste veacuri, aleşii neamului, ca să ne aducă întregirea, dezrobirea, pacea şi libertatea după care am însetat! Dintre atâtea zile de reculegere “Ziua Eroilor” este şi una din cele mai sfinte sărbători care ne poate da prilej de aducere aminte, căci prin jertfa lor au devenit pentru noi toţi un adânc legământ sufletesc şi înălţare.

Astăzi, ca nişte trimişi ai neamului ei vin la noi, cu rol hotărâtor în viaţa de zi cu zi şi ne cer să dărâmăm egoismul, răutatea, duşmănia, ura, nedreptatea şi tot ce ne desparte şi ne îndepărtează.

Să ne unim ca un snop de grâu – pentru a simţi şi împlini datoria noastră faţă de noi şi de neamul nostru. Să preţuim valorile neamului şi să le cultivăm cu grijă şi să le punem în practică prin fapte bune, care se cer acum mai mult ca oricând.

Eroii reprezintă jertfa de veacuri a unui neam! Dar nu-i de ajuns numai să ne aducem aminte de ei cu respect şi recunoştinţă! În această sfântă zi, ei cer de la noi să ne schimbăm firea prin înnoirea minţii, schimbarea mentalităţii, şi o recâştigare a gândirii sfinte care să ne ducă spre o renaştere, o reînnoire a sufletelor noastre în a deveni mai buni, mai cinstiţi, mai muncitori, plini de înţelegere şi dăruire.

În a ne contopi cu sufletul, viaţa, durerile şi nevoile întregului popor.

Se vorbeşte de o lume nouă! Duhul eroilor vrea de la această lume, o slujire nouă, un ideal nou de viaţă plin de demnitate, de muncă cinstită, iubire, de jertfă şi istorie. Să căutăm a ne ridica cu viaţa şi faptele noastre la înălţimea Virtuţilor lor.

Ei nu se jelesc, ei cer să fie urmaţi pe calea muncii, a faptelor şi a idealului de lumină din care să răsară pentru noi toţi o viaţă mai bună, liberă, cinstită, plină de pace, dragoste şi demnitate naţională. Cinstirea faptelor lor eroice le-o vom arăta şi dovedi nu prin simple discursuri şi confesiuni retorice, ci prin înălţarea noastră la măreţia şi strălucirea jertfei lor! Făclie de lumină şi de înălţare, eroii neamului ne cer astăzi un stil de viaţă nouă şi devotament cu dăruire pe altarul neamului. Să plecăm genunchii şi inimile noastre pentru pioasa reculegere în faţa eroilor noştri, ctitori ai veşniciei româneşti şi să lăsăm să cadă o lacrimă de recunoştinţă,în rugăciunea noastră pentru veşnica lor odihnă! Dormiţi în pace scumpi Eroi, şi pomenirea Voastră să fie în veci! Amin.

Text preluat de pe AMDM.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

 

* * *

 

Cuvânt la Înălţarea Domnului

Autor: Sf. Ioan Gură de Aur
Copyright: IoanGuraDeAur.ro

“Deci, Domnul Isus, după ce a grăit cu ei, S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu” (Marcu 16, 19)

Ce sărbătoare este astăzi? Este o sărbătoare înaltă şi mare, care covârşeşte mintea omenească, şi vrednică de marea bunătate a Aceluia ce a aşezat-o, adică a lui Dumnezeu. Astăzi neamul omenesc iarăşi s-a împăcat cu Dumnezeu. Astăzi vrăjmăşia cea îndelungată s-a ridicat, războiul cel îndelungat s-a sfârşit. Astăzi s-a încheiat o minunată pace, care mai înainte niciodată nu se putea aştepta. Căci cine ar fi nădăjduit că Dumnezeu iarăşi se va împăca cu oamenii? Nu pentru că Domnul era vrăjmaş al oamenilor, ci pentru că robul era uşuratic la minte; nu pentru că Stăpânul era aspru, ci pentru că robul era nemulţumit.

Voieşti să ştii cum noi am întărâtat asupra noastră pe acest Domn plin de dragoste şi de prietenie? Este neapărat trebuitor să cunoaştem fondul vrăjmăşiei de mai înainte, pentru ca atunci când vedem că noi, care eram vrăjmaşii lui Dumnezeu, iarăşi am fost cinstiţi, să ne minunăm de dragostea Aceluia. Şi să nu credeţi că acea schimbare s-ar fi făcut în urma propriilor noastre merite, ci mai vârtos să nu încetaţi a recunoaşte mărimea harului dumnezeiesc şi de-a pururea să mulţumiţi Lui pentru mărimea darurilor Sale.

Aşadar, voieşti să ştii cum am întărâtat asupra noastră pe acest Domn iubitor de oameni, plin de dragoste, bun, care toate le-a întocmit spre binele nostru? Dumnezeu hotărâse odinioară a stârpi tot neamul nostru, şi aşa de tare Se mâniase asupra oamenilor, încât voia să-i stârpească împreună cu femeile, cu copiii, cu dobitoacele şi cu tot pământul. El chiar spusese: “Voi pierde de peste tot pământul pe omul pe care l-am făcut! De la om până la dobitoc şi de la târâtoare până la păsările cerului, tot voi pierde, căci îmi pare rău că le-am făcut” (Facerea 6, 7). Dar nu omenirea în sine ura El, ci răutatea ei.

Şi noi, care păream nevrednici de pământ, astăzi ne-am înălţat la cer. Noi, care nu eram vrednici de nici o cinste pe pământ, ne-am înălţat la împărăţia cea de sus şi am trecut peste ceruri şi am ajuns la tronul cel dumnezeiesc; şi acea natură, care fusese alungată din rai de către heruvimi, astăzi s-a ridicat mai presus de heruvimi. Dar cum s-a săvârşit această mare minune? Cum ne-am ridicat noi la această înălţime, noi care am mâniat pe Domnul şi nu păream vrednici nici de pământ? Cum s-a înlăturat acel război? Cum s-a îmblânzit acea mânie? Cum? Căci aceasta este de mirare, că nu noi, ci El, Care cu dreptate Se mâniase pe noi, ne-a chemat la pace şi a întemeiat pacea. Cum, El a fost atacat şi El cheamă la pace? Negreşit, căci El este Dumnezeu şi de aceea ne cheamă pe noi, ca un Părinte plin de dragoste.

Să vedem, cum se face aceasta? Mijlocitorul păcii este Fiul Aceluia Care ne cheamă la pace; nu un om, sau înger, sau arhanghel, ori vreun altul dintre slujitorii lui Dumnezeu, ci însuşi Fiul lui Dumnezeu este mijlocitor. Şi ce face Mijlocitorul? Ceea ce se cuvine mijlocitorului. Precum atunci când doi sunt învrăjbiţi se pune între dânşii un al treilea şi potoleşte mânia unuia şi a altuia, aşa a făcut şi Hristos. Dumnezeu Se mâniase pe noi, şi noi ne abătusem de la Dumnezeu, dar Hristos a intervenit între noi şi a împăcat amândouă părţile. Dar cum S-a făcut El mijlocitor? Pedeapsa pe care noi o meritam de la Tatăl, El a luat-o asupra Sa; din partea lui Dumnezeu El a suferit pedeapsa, din partea omenirii celei învrăjbite cu Dumnezeu – ocara.

Voieşti să ştii cum le-a luat pe amândouă asupra Sa? “Hristos, ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se pentru noi blestem” (Galateni 3, 13). Acum vezi că El a răbdat pedeapsa cea pusă din partea lui Dumnezeu? Dar iată cum a luat asupra Sa şi ocara ce vine de la oameni. Zice psalmistul: “Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine au căzut asupra mea” (Psalmul 68, 11). Aşa a ridicat El vrăjmăşia şi n-a încetat a face şi a suferi toate, până ce iarăşi a împăcat cu Dumnezeu pe vrăjmaşul lui Dumnezeu. Şi ziua de astăzi este pricina acestor bunătăţi.

El a luat pârga naturii noastre (adică natura omenească în a ei desăvârşire) şi a dat-o iarăşi Tatălui, făcând ca un lucrător de pământ care aduce lui Dumnezeu pârga roadelor, ca prin aceasta Dumnezeu să binecuvânteze tot câmpul. El a adus Tatălui pârga naturii omeneşti, şi Tatăl a admirat jertfa, şi pentru vrednicia Celui ce a adus jertfa, şi pentru însăşi curăţia jertfei. Aşa că Tatăl a luat-o cu mâinile Sale şi a pus-o lângă Sine, zicând: “Şezi de-a dreapta Mea” (Psalmul 109, 1).

Dar cărei naturi a grăit Dumnezeu? Către natura cea omenească, ori către natura cea dumnezeiască a lui Hristos? Arătat este că aceleia căreia îi spusese odinioară: “Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facerea 3, 19).

Nu era destul că natura omenească, prin Hristos, s-a ridicat la cer? Nu era destul că ea a ajuns în lăcaşul îngerilor? Nu era, oare, această cinste negrăită? Însă ea a trecut mai presus de îngeri, s-a înălţat peste arhangheli, peste heruvimi şi serafimi, şi nu s-a oprit până ce a şezut pe tronul lui Dumnezeu. Socoteşte cât de jos stătea înainte natura omenească şi cât de sus s-a ridicat! Nu se putea să cadă mai jos decât căzuse omenirea, şi nici mai sus nu putea a se ridica decât a ridicat-o Hristos. Căci natura omenească prin Hristos s-a ridicat la cer. Şi ce însuşiri avea această natură mai înainte?

Eu mă opresc bucuros la înjosirea naturii noastre, pentru ca să recunosc mai bine uimitoarea ei înălţare, prin bunătatea Domnului. Noi eram pulbere şi cenuşă. Dar cel puţin aceasta nu era urmare a vinovăţiei noastre, ci din cauza slăbiciunii naturii noastre, că oamenii se făcuseră mai fără de minte decât dobitoacele, după cum zice şi psalmistul: “Alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Psalmul 48, 12). A se asemăna cu dobitoacele cele fără de minte înseamnă a fi încă mai înjosit decât ele. Adică, la dobitoace, lipsa de minte este ceva natural, nevinovat, dar o fiinţă înzestrată cu minte a se pogorî până la lipsirea de minte, aici este vinovăţia voinţei. Aşadar, oamenii au căzut mai jos decât dobitoacele, s-au făcut mai nemulţumitori, mai nebuni, mai vârtoşi, mai înjosiţi, mai nesimţitori decât pietrele.

Ce trebuie să zic? Cum să mă exprim? Această nevrednică omenire, cea mai fără de minte decât toate, s-a ridicat astăzi peste toate. Astăzi îngerii au văzut ceea ce de mult doreau să vadă. Astăzi arhanghelii privesc cele pe care de mult aşteptau să le vadă. Ei au văzut natura noastră strălucind de pe Tronul cel împărătesc, strălucind în slava şi frumuseţea cea nemuritoare. Căci acum, când natura omenească i-a covârşit cu cinstea, ei totuşi se bucură, aşa cum mai înainte jeleau înjosirea noastră. Deşi heruvimii alungaseră omenirea din rai, totuşi jeleau soarta ei.

Dacă oamenii simt compătimire pentru alţii, cu atât mai mult îngerii au simţit compătimire pentru noi, căci ei sunt mai plini de iubire decât oamenii. De aceea se arată îngerii pretutindeni unde se vorbeşte despre reînălţarea omenirii, atât la Naşterea lui Hristos, cât şi la învierea Sa din mormânt.

Astăzi, la Înălţarea Mântuitorului la cer, iată ce se zice în istoria Apostolilor despre îngeri: “… doi bărbaţi au stat înaintea lor în haine albe, care au şi zis: Bărbaţi galileeni, ce staţi căutând spre cer? Acest Isus, care S-a înălţat de la voi la cer, aşa va veni, precum L-aţi văzut mergând la cer” (Fapte l, 10-l1).

Ascultaţi acum cu luare aminte. Pentru ce vorbesc ei aşa? Nu aveau oare ucenicii ochi? Nu văzuseră ei înşişi ceea ce s-a petrecut? Nu spune evanghelistul că S-a înălţat înaintea ochilor lor? (Fapte l, 9). Pentru ce, oare, s-au înfăţişat atunci îngerii şi le-au spus că El S-a înălţat la cer? Pentru două pricini:

Întâi, fiindcă ucenicii erau întristaţi pentru despărţirea de Hristos. Cum că ei în adevăr erau trişti, aflăm din cuvintele Domnului: “Nimeni dintre voi nu mă întreabă: Unde Te duci? Ci, fiindcă v-am spus acestea, întristarea a umplut inima voastră” (Ioan 16, 5-6).

Când noi ne despărţim de prieteni şi de rude, ne pare rău. Cum ar fi putut acum ucenicii să nu jelească şi să nu simtă durerea, când vedeau că se desparte de dânşii Izbăvitorul lor, Dascălul şi Sprijinitorul cel plin de dragoste, cel blând şi bun? De aceea li s-au arătat îngerii; ei trebuiau să aline durerea ucenicilor pentru ducerea Domnului de la dânşii, prin făgăduinţa revenirii Lui. “Acest Isus, care S-a înălţat de la voi la cer, aşa va veni, precum L-aţi văzut mergând la cer”. Vă pare rău că El se ia de la voi, însă nu vă întristaţi, El iarăşi va veni. Aceasta este întâia pricină a arătării îngerilor.

Pentru a doua pricină, nu mai mică decât prima, îngerul a adăugat: “El S-a înălţat”, adică S-a înălţat, S-a ridicat la cer. Distanţa era prea mare şi ochii omeneşti nu puteau să privească trupul ce se înălţa până a ajuns la cer. Precum o pasăre, care se ridică la înălţime, se ascunde tot mai mult de ochii noştri, aşa şi trupul lui Hristos, cu cât mai sus se ridica, cu atât mai mult se depărta de ochii ucenicilor, fiindcă slăbiciunea vederii nu putea să urmărească lungimea distanţei. De aceea s-au înfăţişat îngerii, spre a încredinţa pe ucenici despre înălţarea Sa la cer, ca ei să nu creadă că El a fost luat la cer ca Ilie. Ilie a fost luat ca un rob al lui Dumnezeu, iar Isus ca Domn; Ilie cu o căruţă de foc, Isus a fost luat de un nor, căci şi Tatăl, precum zice Isaia, “sade pe nor” (Isaia 19, 1). Ilie, la înălţarea sa, a slobozit cojocul său asupra ucenicului său Elisei; dar Isus, după ce S-a înălţat, a făcut să se pogoare asupra ucenicilor Săi darurile Harului şi a făcut nu numai un prooroc, ci mii de prooroci, care au fost cu mult mai mari şi mai slăviţi decât Elisei.

Aşadar, iubiţilor, să priveghem şi să îndreptăm ochii duhului nostru la a doua venire a Domnului. Apostolul Pavel zice: “însuşi Domnul întru poruncă, la glasul arhanghelului, Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi. După aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi împreună cu ei în nori, întru întâmpinarea Domnului” (I Tesaloniceni 4, 16-17). Însă nu toţi. Ascultă ce zice Hristos: “Atunci vor fi două măcinând la moară, una se va lua, alta se va lăsa; în noaptea aceea vor fi doi într-un pat, unul se va lua, altul se va lăsa” (Matei 24, 41; Luca 17, 34). Ce înseamnă aceste vorbe neînţelese? Cele de la moară sunt săracii şi chinuiţii (la iudeii antici, slujnicele sau roabele erau datoare să macine făină în râşniţă), cei din pat sunt bogaţii, care au şi comoditate, şi prisosinţă. Domnul voieşte aşadar să spună că atât dintre săraci, cât şi dintre bogaţi, numai unii se vor mântui, alţii însă vor pieri. Drepţii vor fi răpiţi în nori, spre întâmpinarea Domnului, iar păcătoşii vor fi lăsaţi şi daţi osândei.

Când un rege vizitează o cetate, obişnuiesc a ieşi înaintea lui cei ce îi sunt favoriţi; iar criminalii se ţin în cetate, spre a aştepta pedeapsa lor. Tot aşa va fi când Domnul va veni la judecată. Vom fi, oare, şi noi atunci duşi spre întâmpinarea Lui? Ah, eu cunosc păcatele mele şi nevrednicia mea!

Deci, să nu se laude bogatul întru bogăţia sa şi săracul să nu se creadă mizerabil şi nenorocit. Mai vârtos fericit, şi sigur fericit, şi de trei ori fericit este cel care se va arăta vrednic în ziua aceea a ieşi întru întâmpinarea Domnului, de ar fi el şi cel mai sărac decât toţi. Iar noi, păcătoşii, să ne tânguim pe noi înşine, şi nu numai să ne tânguim, dar să ne îmbunătăţim, să ne schimbăm, pentru ca toţi să primim cu vrednicie pe împăratul îngerilor şi să putem gusta acea sfântă fericire întru Hristos Domnul nostru, Care fie proslăvit împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor. Amin.

din “Predici la duminici şi sărbători”
Sf Ioan Gură de Aur, Editura Bunavestire – Bacău
www.ioanguradeaur.ro/predici-la-duminici-si-sarbatori/

 

* * *

 

Înălţarea la cer a Domnului Dumnezeului nostru Isus Hristos

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Sfântul Augustin ne relatează că Apostolii lui Hristos sărbătoreau anual ziua în care Dumnezeiescul lor învăţător S-a înălţat întru mărire la cer. Sfânta Elena a construit o bazilică pe locul de pe care Isus Hristos S-a înălţat la cer, ca loc de pelerinaj pentru sărbătoarea Înălţării.

Isus S-a înălţat la Cer în ziua a patruzecea după Înviere. El s-a arătat pe pământ timp de patruzeci de zile, pentru a întări credinţa în Înviere discipolilor Lui şi pentru a începe lucrarea de întemeiere a Bisericii Sale. Înainte de a-Şi desfăşura lucrarea de apostolat, Isus a petrecut patruzeci de zile în pustiu, şi tot după patruzeci de zile de la răscumpărarea neamului omenesc de păcat, S-a înălţat întru glorie la cer.

“Patruzeci de ore a stat Isus Hristos în mormânt ca şi o dovadă că a murit cu adevărat; patruzeci de zile a petrecut pe pământ pentru a dovedi, că El trăieşte o nouă viaţă. Dacă Hristos ar fi înviat în ziua morţii Sale, s-ar fi putut, ca unele persoane să fie cuprinse de îndoială în privinţa morţii Lui. Dacă S-ar fi înălţat la cer imediat după Învierea Sa, fără a Se arăta celor aleşi pentru revelarea acestui lucru o altă categorie de oameni putea să fie cuprinsă de dubii referitoare la autenticitatea Învierii Sale “.

Hristos S-a înălţat la cer într-o zi de joi. Tot joi şi-a început Patimile Sale răscumpărătoare în Grădina Măslinilor şi tot într-o zi de joi a triumfat asupra suferinţei, căci S-a înălţat cu mărire la cer.

Hristos S-a înălţat la cer în timpul în care soarele strălucea cel mai tare, la amiază. Hristos a murit când soarele se apropia spre asfinţit. Hristos s-a înălţat la cer, intrând în gloria cerească. Acest moment este tainic şi înălţător: Dumnezeu adevărat şi Om adevărat – asumându-şi condiţia umană şi experienţa vieţii pământeşti de la naştere până la moarte – trece din lumea istorică intrând în veşnicie. Aici şade de-a dreapta Tatălui.

Pentru a ne face părtaşi Cerului este nevoie de rugăciune. La poalele Muntelui Măslinilor Şi-a început Hristos Patimile Sale, iar aceste suferinţe au fost atât de profunde, încât «Sudoarea Lui s-a făcut ca picăturile de sînge, care picurau pe pământ» (Luca 22, 44). De pe acest munte, Domnul Hristos S-a înălţat la cer, ca să arate că suferinţa duce spre glorie. Suferinţa este deasemenea drumul nostru spre cer. «Dacă pătimim împreună cu El, împreună cu El să ne şi preamărim» (Romani 8, 17).

Din Ierusalim, Hristos i-a condus pe Apostolii Săi «până spre Betania şi, ridicîndu-şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi erau în toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu» (Luca 24, 50-53).

Se împlineşte rugăciunea din seara Cinei de Taină: «Părinte…Eu Te-am preamărit pe Tine pe pământ; lucru pe care mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit. Şi acum, preamăreşte-Mă, Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu gloria pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea» (Ioan 17, 4-5).

Hristos S-a înălţat la cer pentru a pregăti un loc pentru noi. «În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu», spune Mântuitorul (Ioan 14, 2-3). La Cina cea de Taină Dumnezeiescul nostru Mântuitor S-a rugat pentru noi: «Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă gloria Mea, pe care Mi-ai dat-o» (Ioan 17, 24). Noi suntem creaţi, nu pentru lumea pământească, ci, pentru fericirea Cerului. Noi «nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea, ce va să fie» spune Sfânta Scriptură (Evrei 13, 14). Pe pământ suntem doar nişte pelerini, călători, cerul este adevărata patrie a noastră.

«Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ», – ne îndeamnă Apostolul Pavel (Coloseni 3, 2). Fiecăruia dintre noi, ne spune Mântuitorul nostru: «Adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică şi unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta» (Matei 6, 20-21). Isus ne invită la bucurie: «Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră mare este în ceruri» (Matei 5, 12). În ceruri se află cerescul nostru Părinte, în Cer se află Mântuitorul nostru Isus Hristos, în Cer se găseşte Mângâietorul nostru, Spiritul Sfânt, în Cer se află Mama noastră Preasfânta Fecioară Maria şi în Cer este pregătit locul pentru noi.

După pelerinajul nostru prin pustiul încercărilor şi al ispitelor din această lume pământească, sufletul nostru se va înălţa până la dumnezeiescul Judecător, care ne va descoperi faptele bune şi rele făcute. Dacă vom fi vrednici de vederea feţei Lui, vom pătrunde prin umanitatea glorificată a Mântuitorului, în patria cerească.

Mai devreme sau mai târziu, pentru fiecare dintre noi va veni momentul părăsirii acestui pământ. După o viaţă dreaptă dusă aici pe pământ, aflându-ne în faţa eternităţii nu vom striga asemenea primilor navigatori aflaţi în lungi călătorii de explorare: Pământ! Pământ!, şi nici Ierusalime! Ierusalime!, ci cuprinşi de farmecul frumuseţii infinite a minunăţiei şi splendorii Ierusalimului ceresc, cuprinşi de extazul iubirii, vom exclama: “Cerul! Cerul”. Fă, Doamne, ca noi toţi, să ne înălţăm la Domnul şi să ne învrednicim de fericirea Cerului!

Rugăciune

Înalţă-te la ceruri, o, Dumnezeule… Tu, ai locuit închis în pântecele Mamei Tale, cea, care s-a îngrijit de Tine, şi de care Te-ai îngrijit şi Tu… Pe Tine, Te-a recunoscut bătrânul Simion ca şi prunc, şi Te-a venerat cu mărire; ai suferit foamea şi Te-ai ostenit în călătoriile Tale… Ai fost legat, închis, biciuit, încoronat cu spini, răstignit pe lemnul crucii, străpuns cu suliţa; ai murit şi ai fost îngropat. Înalţă-Te spre înălţimile cereşti, o Dumnezeule!

Învierea Ta, o Doamne, este speranţa noastră, iar Înălţarea Ta, gloria noastră… fă, ca să ne înălţăm şi noi la cer, asemenea Ţie, şi în acest fel însufleţeşte şi inimile noastre, ca să fie înălţate spre cer, iar prin Tine, să fie eliberate de orgoliu, inimi care să se afle pe muntele care eşti Tu, Doamne Isuse Hristoase, Tu, care Te-ai înălţat la cer şi care eşti asemenea unui acoperământ pentru noi.

Cine se înalţă la cer? Acela, care S-a coborât din cer. Te-ai coborât din cer Doamne, ca să ne vindeci. Te-ai înălţat la cer Doamne, ca să ne duci şi pe noi acolo. Dacă ne-am fi înălţat singuri am fi căzut; dar dacă Tu ne ridici devenim puternici… Către Tine, Isuse Hristoase, care ai înviat, strigăm: Doamne, Tu eşti Speranţa noastră; spre Tine, care Te-ai înălţat la cer, Doamne, Tu eşti scăparea noastră. Amin. (După Sfântul Augustin)

 

* * *

 

Înălţarea la Dumnezeu

Autor: pr. Mihai Tegzeş
Copyright: Predici.cnet.ro

Lecturile din această zi sunt bogate în mişcări şi gesturi, cuvinte care dau un sens trecutului şi care prevestesc viitorul. De fapt, textul din Faptele Apostolilor (1, 1-12), consideră Înălţarea Domnului, ca fiind puntea de legătură între istoria lui Isus – povestită în Evanghelie - şi cea a Bisericii primare, prezentată în cea de-a doua carte a Sf. Luca.

Sensul Înălţării

Pentru Luca, Înălţarea are un dublu sens. Ea reprezintă o urcare la Tatăl “A fost dus în cer“, precizând astfel că Învierea nu reprezintă o reîntoarcere a lui Isus la viaţa de dinainte de moarte, ci intrarea Lui într-o sferă nouă, în mărirea lui Dumnezeu. Înălţarea este descrisă şi ca o despărţire, o plecare “S-a dus de la ei“: Isus retrage din lume prezenţa Sa vizibilă, înlocuind-o cu o prezenţă nouă, nevăzută, dar mai profundă, care se percepe prin credinţă şi prin ascultarea Cuvântului, la frângerea pâinii şi în climat de frăţietate. De fapt, putem afirma că Înălţarea Domnului este perfecţiunea Învierii, arătându-ne că Isus nu doar a biruit moartea, ci a pătruns într-o viaţă nouă: în tinereţea şi fericirea lui Dumnezeu, care sunt infinite şi veşnice.

Dacă în Evanghelie, Luca fixează Înălţarea la sfârşitul zilei Învierii – urmând schema conform căreia, totul se petrece la Ierusalim într-o singură zi – în Faptele Apostolilor, o încadrează la patruzeci de zile după Înviere. Apostolul nu este interesat de precizia cronologică, ci ne transmite doar sensul dublu al acestui mister: În Evanghelie – fixând într-o singură zi Învierea şi Înălţarea – doreşte să ne arate că acestea, fac parte nedespărţită, integrantă dintr-un singur plan de mântuire: Isus învie şi imediat intră în mărirea lui Dumnezeu. În schimb, în Faptele Apostolilor – comunicându-ne că Isus îi întâlneşte pe ucenici de mai multe ori, timp de 40 de zile – Luca întăreşte ideea conform căreia, ei au avut timp să fie instruiţi de Isus, în vederea realizării misiunii lor. De fapt, simbolul numărului 40 ne spune că suntem înaintea unui timp special, unic, determinat şi terminat; un timp care îi este îndeajuns lui Isus, pentru a-I permite o formare şi informare amplă a ucenicilor. Să ne gândim la Moise pe muntele Sinai (Ex. 24, 18; 34, 28) şi la cele 40 de zile ale lui Isus în deşert.

Căutându-i după Înviere, Isus ne arată că nu încetează să-i educe pe cei pe care i-a chemat de la început lângă El. El nu-i ceartă, ci le explică faptul că această cale, Fiul a ales-o, pentru a face întru totul voia Tatălui.

Dacă pentru noi Înălţarea reprezintă o “limită”, deoarece după Înviere, nu-L mai putem întâlni pe Isus, aşa cum L-au întâlnit contemporanii Săi în timpul vieţii Sale pe pământ, în acelaşi timp ea este şi o “punte” ,deoarece în clipa în care Înviatul nu mai este vizibil ca şi mai înainte, se face vădit cunoscut, prin mijlocirea persoanelor şi hotărârilor ucenicilor Săi şi al urmaşilor acestora.

Căutându-i pe ucenici, după Înviere, Isus le-a şi ne-a arătat că Dumnezeu “nu reuşeşte” să trăiască departe de om şi de aceea îl caută, oriunde s-ar ascunde şi nu se predă, până când nu-l îmbrăţişează din nou… “O iubire veşnică, ce a coborât şi a pătimit pentru noi, doar ca să poată să ne împace cu Dumnezeu… În prăpastia morţii, Cristos coboară pentru a-l lua de mână pe om şi a-l conduce acasă, la Tatăl“.

Putem spune că Înălţarea este misterul care implică sfârşitul prezenţei Sale vizibile de către ochii oamenilor, inaugurând un timp nou: timpul Bisericii, timpul misiunii şi al Spiritului, care stimulează şi sprijină misiunea apostolilor. În persoana ucenicilor şi a urmaşilor lor, prin propovăduire, Isus va continua să fie prezent, în chip invizibil, în mijlocul poporului Său… şi acest lucru, până la a doua Sa venire, în glorie, atunci când prezenţa Sa va fi pe deplin arătată.

În aşteptarea acelei zile, noi ştim că la Înălţare, prin pătrunderea lui Isus în realitatea lui Dumnezeu, El a înălţat umanitatea noastră în viaţa lui Dumnezeu, iar unde a ajuns El, suntem aşteptaţi şi noi. De fapt, Isus, înălţându-Se la cer, ne-a deschis o cale nouă, pentru a avea acces să stăm în prezenţa Tatălui. Astfel, Înălţarea Domnului ne arată că viaţa fiecărui om este veşnică. Bernardeta de Lourdes a crezut cuvintele Mariei: “Nu-ţi promit că te voi face fericită în viaţa aceasta, ci în cealaltă“.

Evanghelia ne spune că Înălţarea nu depinde de noi, ci de Dumnezeu: “şi a fost înălţat la cer”. Isus este înălţat la cer, deoarece Tatăl Îl preamăreşte.

Înălţarea reprezintă trecerea lui Isus din lumea aceasta, la Tatăl. Prin Înălţare, nu doar umanitatea lui Isus, ci şi omul concret, cu umanitatea sa – care aparţine istoriei şi lumii noastre – a pătruns în frumuseţea şi splendoarea vieţii lui Dumnezeu. Aceasta s-a realizat, pentru că viaţa Sa a fost coerentă în iubire şi în dăruire; nu s-a preocupat să se apere pe Sine, ci să se dăruiască în totalitate, altora. De aceea Tatăl L-a înălţat. Acest lucru este important pentru noi, ca să înţelegem că modul de a trăi al lui Isus, a fost cel mai eficient în interpretarea vieţii.

Cerul: reîntoarcerea la Tatăl

Expresia folosită în Evanghelia după Luca “Isus a fost înălţat la cer“, exprimă reîntoarcerea la Tatăl, pentru că “cerul” este simbolul Tatălui, locul unde îşi are casa, unde locuieşte. La fel şi “norul” care – acoperindu-L pe Isus, îl face nevăzut în ochii apostolilor – în VT desemnează realitatea lui Dumnezeu, care este prezent, în chip misterios, în mijlocul poporului Său. Cuvintele “cerul” şi “norul” sunt folosite în sens simbolic, transmiţându-ne că Isus a intrat în Împărăţia lui Dumnezeu şi participă la regalitatea Sa divină.

Isus se reîntoarce la Tatăl, care este “mai mare” decât El, dar şi decât toţi oamenii la un loc, arătându-ne că mântuirea omului nu stă în importanţa sau în puterea pe care a dobândit-o pe pământ, ci în ascultarea iubitoare faţă de Dumnezeu-Tatăl şi în reîntoarcerea la El. De fapt, prin cuvintele: “Dacă M-aţi iubi, v-aţi bucura că merg la Tatăl, pentru că Tatăl este mai mare decât Mine“, Scriptura evidenţiază întâietatea lui Dumnezeu peste toate lucrurile.

Tatăl este “mai mare” inclusiv decât universul şi istoria, care vor lua sfârşit. Prin urmare, sensul ultim a tot ceea ce facem, nu-l putem afla în istorie, ci în eternitate. Înălţarea ne spune că problema omului, nu constă în prelungirea istoriei, ci în reîntoarcerea la Tatăl: în comuniunea cu El se împlineşte fiinţa noastră. Sărbătoarea Înălţării ne cheamă să citim şi să interpretăm istoria cu ochi diferiţi, divini, modelându-ne viaţa după exemplul iubirii dintre Tatăl şi Fiul.

Isus înviind, şi-a arătat puterea, biruind chiar şi moartea. Ceva “îi lipseşte”, reîntoarcerea la Tatăl, comuniunea cu El… Astfel, Înălţarea ne spune că omul îşi află plinătatea numai în comuniune cu Dumnezeu! Ea nu anulează – anihilează – istoria, ci îi deschide porţile către infinitul divin, unde omenirea este invitată să experimenteze viaţa nouă, a comuniunii cu Dumnezeu. Iată de ce apostolii nu rămân blocaţi să-L plângă pe Isus înălţat, ci se grăbesc “cu mare bucurie” să dăruiască oamenilor calea care să-i conducă la întâlnirea cu Dumnezeu: de pe pământ, în cer.

“Cu mare bucurie“… este expresia care ne aminteşte că aceasta ar trebui să fie starea de suflet continuă a creştinului. O mare bucurie, care poartă haina surâsului şi care se extinde la comuniunea cu fraţii noştri. Ce păcat că, creştinii de astăzi şi preoţii, se plâng, se vaietă sau disperă… trăind în stres şi nu în bucurie!

Maicii Tereza de Calcutta, i s-a cerut un sfat, o recomandare de viaţă de către nişte vizitatori, pentru ca ei să trăiască mai bine. Ea le răspunse: “zâmbiţi-vă (surâdeţi-vă) unii altora; surâdeţi soţiei voastre, soţului vostru, fiilor voştri; surâdeţi tuturor fără să vă preocupaţi pe cine aveţi înaintea voastră; acest lucru vă va ajuta să trăiţi mai bine şi să creşteţi în iubire reciprocă“. Unul dintre ei a întrebat-o dacă este căsătorită… “Da!“, răspunse Maica Tereza, “şi uneori îmi este greu să-I zâmbesc lui Isus, Mirele meu…”. Apoi ea continuă: “Este adevărat. Şi Isus poate să fie foarte exigent şi chiar când este foarte exigent, este frumos să-I răspunzi cu un mare zâmbet“.

Nu trebuie să ne mire că reacţia ucenicilor la “Înălţarea Domnului” constă în rugăciune şi în bucurie, ci aceasta, trebuie să ne îndemne să trăim asemenea lor – care primind vestea Învierii – s-au rugat şi au trăit cu bucurie.

Darul Spiritului Sfânt

Trimiţându-i în misiune, Isus nu îi lasă singuri, ci le dăruieşte Spiritul: “Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus” (Lc 24, 49). Mântuitorul ştie că au nevoie de ajutorul continuu al lui Dumnezeu. Promisiunile lui Isus se adeveresc, căci în persoana Spiritului, Dumnezeu se reîntoarce la om. Spiritul vine cu darul iubirii divine, ajutându-i pe apostoli să vestească Evanghelia până la marginile pământului. Prin urmare, la baza predicării se află darul, puterea Spiritului – izvorul nesecat de viaţă – care luminează şi dă curaj ucenicilor în vederea misiunii lor universale, căci: nici un om nu este exclus! De fapt, în Faptele Apostolilor Luca descrie cum s-a realizat – pas cu pas – misiunea apostolilor, sub comanda Spiritului Sfânt.

Spiritul are un rol fundamental în misiunea apostolilor, căci la baza Bisericii şi al viitorului ei în lume se află darurile Sale: fidelitatea faţă de învăţătura lui Isus, inteligenţa pentru ca aceasta să fie înţeleasă şi apoi transmisă în chip viu şi actual, în fiecare timp şi loc.

Isus le promise darul Spiritului, dar condiţia pentru a-L primi, consta în a rămâne uniţi şi în a se ruga. Chiar dacă apostolii aveau multe de făcut… Isus îi învaţă: înainte de toate trebuie rugăciunea! Pericopa ne spune că, Spiritul vine acolo unde este aşteptat, invocat şi iubit. Spiritul putem doar să-L cerem, nu să-L pretindem sau să-L cumpărăm… El este trimis peste credincioşi prin mijlocirea lui Isus, direct de către Dumnezeu-Tatăl. Lui trebuie să I ne adresăm cu cererile noastre.

Este Spiritul cel care ne învaţă această cale, atunci când aprinde în noi darul pioşeniei, care ne ajută să nu fim indiferenţi faţă de Dumnezeu şi aproapele, ci să înţelegem că suntem fiii lui Dumnezeu şi fraţii tuturor oamenilor. Inima creştinului nu trebuie să fie egoistă, ci duioasă şi gata să-i slujească aproapelui.

În aparenţă, pioşenia este privită ca fiind relaţia directă a omului cu Dumnezeu, reprezentând “credincioşia”, religiozitatea persoanei, adică, recunoaşterea şi convingerea acesteia de a fi fiu al lui Dumnezeu, perceperea exigenţei interioare de a-L asculta şi capacitatea de a urma voia Lui nu din frică, ci din iubire. Totuşi, darul pioşeniei – raportul omului cu Dumnezeu – se extinde la raportul cu aproapele, “Căci nu putem să îl iubim pe Dumnezeu pe care nu-L vedem, dacă pe aproapele pe care îl vedem nu îl iubim” (cfr. 1 Io).

Apostolii în misiune

Stând cu ei, Isus continuă să le spună apostolilor: “Şi în numele Său se va predica la toate popoarele convertirea şi iertarea păcatelor, începând de la Ierusalim” (Lc 24, 47). Mai întâi notăm că “propovăduirea” trebuie să se facă “în numele Său“, adică trebuie să se bazeze pe autoritatea Sa, nu pe altceva.

Cuvântul lui Dumnezeu nu se opreşte, deoarece a-L mărturisi pe Domnul nu se face rămânând statici şi privind doar cerul, ci urmând paşii făcuţi de El pe pământ, urmându-I exemplul. De fapt, apostolii sunt trimişi în numele lui Dumnezeu, în misiune nu doar la poporul Israel, ci la toate popoarele. Ei merg să-şi convertească fraţii, spunându-le: “Totul ţi-a fost iertat, poţi din nou să trăieşti viaţa divină, Isus a murit şi a înviat pentru tine! Nu este nimic inventat! Vin de la Ierusalim şi am văzut cu ochii mei, l-am trăit pe pielea mea“. De fapt, apostolii pot să predice numai pentru că L-au însoţit pe Isus şi au fost martorii celor întâmplate (cfr. Lc 24, 48). Ei ne învaţă că propovăduitor este cel care-L are pe Dumnezeu imprimat în suflet şi respectă cu stricteţe învăţătura Domnului.

Descriind misterul Înălţării, Luca aminteşte cuvintele lui Isus, prin care îi trimite pe apostoli să răspândească marele eveniment al mântuirii, folosindu-se de propovăduire. Trimiţându-i pe ucenicii Săi în misiune, Isus a dăruit creştinilor din generaţiile succesive apostolilor, până la sfârşitul lumii, misiunea şi responsabilitatea de a vesti tuturor neamurilor şi în toate timpurile, Evanghelia Sa de speranţă şi lumină, semnele iubirii şi ale mântuirii Sale. Şi noi suntem chemaţi să dăruim iubirea lui Dumnezeu, persoanelor pe care astăzi le întâlnim, celor cu care trăim şi celor pe care le ajutăm în problemele vieţii sau în cele de credinţă. Această misiune nu este doar a papei sau a preoţilor, ci a tuturor creştinilor, pentru care chemarea la propovăduire, nu trebuie să constituie o greutate, ci mai degrabă, o bucurie pentru că au primit marea onoare, de a fi mărturisitorii Înviatului pentru totdeauna.

Privind exemplul sfinţilor, observăm că misiunea pe care Isus a încredinţat-o Bisericii, se realizează. Chiar dacă Domnul S-a înălţat la cer, este cu noi, în cuvintele Scripturii, în Euharistie şi, ne ajută să împlinim trăirea şi răspândirea credinţei până la marginile pământului.

Conţinutul propovăduirii este convertirea şi iertarea. Înainte de toate este vorba de convertirea minţii, de înţelegerea că: Răstignitul este revelaţia lui Dumnezeu. A vesti iertarea păcatelor, echivalează cu a spune că, iubirea lui Dumnezeu este mai mare decât păcatele noastre. A vesti crucea, înseamnă a vesti un Dumnezeu care S-a sacrificat pentru noi şi care ne iartă.

Binecuvântarea “finală”

La terminarea discursului, Isus îi conduce pe ucenici “până spre Betania” şi îi binecuvântează (cfr. Lc 24, 50). Clipa despărţirii este solemnă. Ducându-i la Betania – locul prieteniei – Isus împlineşte gestul care redeşteaptă în inima ucenicilor, bucuria şi lauda lui Dumnezeu. El ridică mâinile pentru a-i binecuvânta, pentru a sublinia schimbarea inimilor lor blocate de frică, dar acum, transformate şi deschise slujirii frăţeşti.

Binecuvântarea lui Isus trebuie să ne întărească, deoarece chiar dacă cei dragi ai noştri nu ne binecuvântează, Isus ne face acest dar.

“În timp ce îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi fu ridicat la cer“ (Lc 24, 51). Observăm că, Înviatul îi lasă “ridicându-Şi mâinile şi binecuvântându-i“, după modelul preoţilor evrei. Această binecuvântare indică mântuirea pe care El o dăruieşte şi constituie garanţia prezenţei Sale: nu-i abandonează pe ai Săi, ci doar îi lasă momentan, pentru a se întoarce în chip nou ,în persoana Spiritului.

Dacă de multe ori, despărţirile produc neplăcere, în acest caz, harul lui Isus nu permite ca apostolii să experimenteze sentimentul durerii, ci al fericirii: “Şi ei, după ce L-au adorat, s-au reîntors cu mare bucurie, la Ierusalim” (v. 52). Prin urmare, ucenicii pot să se bucure, căci Isus înălţat, duce cu El în cer natura umană şi demonstrează că omului nu îi mai sunt închise porţile Raiului.

Concluzia pericopei de astăzi coincide cu sfârşitul Evangheliei după Luca. Referindu-se la apostoli, el constată: “Şi stăteau mereu în Templu, lăudându-L pe Dumnezeu” (Lc 24, 53). “A sta” este un verb important pentru un creştin, care presupune o putere particulară: capacitatea de a nu fugi de problemele vieţii, ci de a le înfrunta până la capăt. Acest ataşament al apostolilor ne arată că numai omul stabil în voia Domnului, va putea bea din paharul fericirii.

Concluzia

Sărbătoarea Înălţării ne invită să “lepădăm toată grija cea lumească” şi să medităm lucrurile veşnice: ne invită să mergem dincolo de timp şi să ne gândim la viaţa noastră de după moarte, viaţa cea veşnică; ne cheamă să trăim pe pământ cu puterea Spiritului, practicând virtuţile divine, trăind viaţa divină. Înălţarea ne vesteşte o mare bucurie, deoarece Cristos a intrat împreună cu natura umană în eternitate, după ce a inaugurat istoria mântuirii pentru noi.

Venirea în mijlocul nostru a Mântuitorului – chiar dacă pentru o scurtă perioadă – a reprezentat şi consfinţit “venirea” lui Dumnezeu pe pământ, care a împărtăşit cu omul orice lucru, în afară de păcat: refuzul, marginalizarea, trădarea prietenilor, dar a şi experimentat bucuria, iubirea şi solidaritatea. Un Dumnezeu care S-a făcut om, pentru ca să facă din om, un fiu înviat al lui Dumnezeu, din iubire.

Înălţarea este sărbătoarea speranţei, deoarece în această viaţă presărată cu multe probleme şi necazuri, Isus ne-a arătat ţelul final al vieţii noastre: de a ne uni cu El, în mărirea lui Dumnezeu. De fapt noi venind la Biserică, ne rugăm şi ascultăm predica, tocmai pentru a cunoaşte cum trebuie să ne trăim viaţa, pentru a ajunge acolo unde este El. Amin.