Predici

(tipareste predicile)

 

Adormirea Maicii Domnului
Evanghelia: Matei 18,23-35; Luca 10,38-42.11,27-28
Apostolul: Filip 2,5-11

Autori

pr. Anthony M. Coniaris
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC
pr. Anton Iştoc
volum colectiv ITRC 2
pr. Alessandro Pronzato
pr. Vasile Rob
Audio
pr. Pietro Righetto
pr. Claudiu Dumea
pr. Claudiu Dumea
pr. Claudiu Dumea
pr. Claudiu Dumea
pr. Claudiu Dumea
pr. Claudiu Dumea
pr. Claudiu Dumea
pr. Claudiu Dumea
pr. Claudiu Dumea

 

* * *

 

Simplificarea vieţii

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Grija de multe lucruri

Omul este un animal al dorinţelor. Nu există limită la numărul de lucruri pe care le doreşte. Reclamele de astăzi nasc în noi dorinţa de a avea tot felul de lucruri. Ajungem să credem că fericirea noastră nu va fi niciodată deplină dacă nu posedăm ultimul model de… numiţi aici un lucru. Phillip Brooks spunea: “Suntem ca şi copiii, cu casele pline cu cărţi citite pe jumătate, cu jucării pe jumătate folosite, cu fructe pe jumătate mâncate; stăm în uşă şi plângem după mai multe, în loc să folosim şi să apreciem ceea ce avem deja.” De multe te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti.

Un bogat l-a invitat odată pe un predicator la cină la clubul său. După aceea l-a dus pe preot acasă la el, la o vilă impresionantă, mobilată luxos şi având nu mai puţin de zece băi. I-a arătat apoi o fotografie cu iahtul său, alta cu casa de la ţară şi altele. Predicatorul a exclamat: “Aveţi atât de multe!” “Da”, i-a răspuns bogatul, “dar problema este că cu atâtea lucruri nici nu le mai poţi controla; te controlează ele pe tine.” De multe te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti.

Când un european a venit în SUA şi a văzut câţi bani cheltuiesc americanii pe distracţie, a spus: “Ce încercaţi să faceţi? Să vă distraţi până nu mai puteţi şi muriţi?” “Nu”, i-a răspuns prietenul american, “eu cred că este un mod de a evada din cotidian.” “Evada? Asta e bună!”, i-a răspuns europeanul. “Aveţi cea mai bogată civilizaţie din istoria omenirii, aveţi cele mai înalte nivele de viaţă din lume, şi totuşi, tot ce doriţi este să evadaţi.”

 

Un lucru trebuie

De multe te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti! Şi totuşi, nu găseşti niciodată liniştea, pacea, satisfacţia pe care le doreşti. Ce spune Isus în faţa acestei situaţii? El se întoarce către Marta şi îi spune: “Un lucru trebuie!” El cheamă la simplitate în viaţă, la renunţarea la tot ce ne distrage atenţia pentru a ne putea astfel concentra asupra acelui lucru care este important.

Când Henry David Thoreau a explicat de ce a părăsit lumea şi s-a retras la Walden Pond, a spus: “Am mers în păduri pentru că am dorit să trăiesc mai profund, să am de a face doar cu lucrurile esenţiale din viaţă, să văd ce mă poate învăţa viaţa, şi nu să descopăr atunci când va veni moartea că nu am trăit… Am dorit să reduc viaţa la cele mai simple elemente ale sale!” Thoreau considera că un om este bogat nu prin numărul de lucruri pe care le are, ci prin numărul de lucruri fără de care se poate descurca.

Fiecare aeroport este dotat cu cântare. Pe ele să verifică greutatea bagajelor pe care pasagerii le iau cu ei. Există o limită a greutăţii permisă pentru un pasager. Dacă greutatea bagajelor unui pasager depăşeşte limita, atunci el trebuie fie să renunţe la acel surplus, fie să plătească pentru el. Pasagerii înţelepţi îşi verifică bine bagajul şi scot ceea ce trece de limita admisă. Isus ne spune să scăpăm de bagajele în exces, de cele care ne fac să ne îngrijim şi să ne silim pentru multe. Simplificaţi-vă viaţa! Reduceţi-o, ne spune El, la “un lucru (care) trebuie”. Care este acel un lucru care trebuie?

Dacă citim epistolele Sfântului Pavel, vedem că există o expresie pe care o repetă mereu: “Un lucru! Un lucru!”, tot spune el. “Să îl cunosc pe Cristos” (Filipeni 3,10). Orice altceva nu îl interesează. “Uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă [...] Cristos Isus” (Filipeni 3,14). Doar Cristos are valoare. Doar Cristos durează, ţine pentru totdeauna. El este cea mai mare comoară, “mărgăritarul de mare preţ”. “Întru El sunt ascunse toate vistieriile înţelepciunii şi ale cunoştinţei” (Coloseni 2,3). El este Calea, Adevărul şi Viaţa. A crede în El înseamnă a avea viaţa eternă, iertarea, pacea, bucuria, ţelul, sensul.

 

Un ţel dominant

Secretul simplităţii este să îl avem pe Cristos ca ţel dominant în viaţă. “Puritatea inimii înseamnă să doreşti un singur lucru”, spunea Kierkegaard. A-l dori pe Cristos şi planurile Lui pentru vieţile noastre, mai presus de orice – acesta este acel un lucru care trebuie. A lăsa deoparte toate scuzele şi explicaţiile, a fi deschişi faţă de Cristos şi a-l urma – acesta este acel lucru care trebuie. A-l iubi pe Domnul Isus cu toată inima, mintea, sufletul şi puterea, şi pe semenii noştri ca pe noi – acesta este acel lucru care trebuie. “Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui” (Ioan 4,34) – acesta este acel lucru care trebuie.

Când facem din Cristos principiul care ne controlează, ţelul nostru dominant, El devine ca un poliţist de trafic, ce stă la intersecţie şi dirijează… instinctele, temerile, neliniştile din noi. Când îl negăm pe Cristos, atunci instinctele izbucnesc necontrolate. Când Cristos este principiul care ne conduce vieţile, toate temerile şi neliniştile sunt sub control. Există o ordine, o unitate, un scop, o pace, o simplitate în viaţă pe care numai El le poate da.

“Maria partea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea.” Când o persoană alege acel un lucru care trebuie, adică pe Cristos, alege “partea bună, care nu se va lua de la ea”. Când ne îngrijim şi ne silim pentru ceva, iată o întrebare ce merită să ne-o punem: “Cât de mult va dura?” Frumuseţea fizică? Când va ţine? Banii? Pentru cât timp? Plăcerea? Până când? “Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare”, spune Isus, “ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului, căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl” (Ioan 6,27). Cel care îl alege pe Cristos ca ţel dominant al vieţii lui nu se mai îngrijeşte şi nu se mai sileşte pentru multe. El a scos din viaţa sa sursele de distragere. Şi-a simplificat viaţa. El a ales acel “lucru (care) trebuie [...] partea bună [...] care nu se va lua de la el.” “Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (1Ioan 2,17).

 

* * *

 

Adormirea Maicii Domnului

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa Creştină

“Pe Născătoarea de Dumnezeu, cea întru rugăciuni neadormită
şi în ajutoare nădejde neschimbată, mormântul
şi moartea n-au ţinut-o, căci ca pe Maica Vieţii la viaţă a mutat-o,
Cel ce a locuit în pântecele ei cel pururea feciorelnic.”
(Condacul Sărbătorii)

Astfel exprimă Sfânta Biserică, în condacul sărbătorii de azi, misterul mutării cu trupul la cer a Preacuratei Fecioare sau, cum îl numim, Adormirea Maicii Domnului. Orologhionul sau Ceaslovul, cartea de rugăciuni a preotului, schiţează acest eveniment astfel: “Iar când au făcut (apostolii) adunarea cea mare pentru mutarea Născătoarei de Dumnezeu, după înmormântarea ei, a treia zi, minune străină!: moarta, ca şi cum ar fi vie, pe un nor în cer s-a arătat, stând înaintea ei îngeri luminoşi. După aceea, mergând la mormânt şi neaflând preacuratul ei trup, s-au încredinţat cu adevărat că, cu trupul, vie, a treia zi ca şi Fiul ei, din morţi s-a sculat şi mutându-se a trecut la cer, împărăţind cu Cristos în vecii vecilor. Amin.” (Orologhion, Blaj, 1934,p.158).

Conform acestei credinţe, păstrată prin Sfânta Tradiţie şi definită ca adevăr dogmatic de către Preafericitul Părinte Pius al XII-lea, la 1 nov. 1950, noi mărturisim că Preacurata Fecioară Maria nu a murit, în sensul deplin al cuvântului, adică nu a suferit descompunere corporală, ci a adormit şi a fost înălţată cu trupul la Cer şi încoronată ca Regină a universului, a cerului şi pământului, iar cel ce tăgăduieşte cu încăpăţânare acest adevăr se exclude pe sine din comuniunea cu Sfânta Biserică.

Să vedem, în meditaţia de azi, pe ce se bazează această credinţă a noastră în adormirea Preasfintei Fecioare şi care sunt consecinţele practice ale acestui adevăr, în viaţa noastră de creştini.

1. Dumnezeu, în nemărginita Sa înţelepciune, putea găsi diferite chipuri de a ne răscumpăra, dar iubirea Sa infinită a ales, în acest scop, întruparea Fiului Său unic, în persoana lui Isus Cristos. Firesc ar fi fost ca Fiul lui Dumnezeu să-Şi ia un trup omenesc întinat cu păcatul strămoşesc, care atinge pe toţi descendenţii lui Adam; or, aceasta s-ar fi opus sfinţeniei infinite a lui Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu, încă din veşnicie a ales, dintre toate fiinţele acestei lumi, pe o umilă fecioară, pe Maria din Nazaret, pe care încă din prima clipă a existenţei ei, din clipa zămislirii, adică a unirii sufletului cu trupul în sânul Sfintei Ana, a înzestrat-o cu o puritate desăvârşită, prezervând-o de pata păcatului originar, în vederea demnităţii ei de viitoare Mamă a lui Dumnezeu-Fiul. Astfel, Preasfânta Fecioară nu a stat nici o clipă sub stăpânirea diavolului. Acest privilegiu unic, Dumnezeu l-a dezvăluit omenirii, în persoana protopărinţilor, îndată după căderea lor în păcat, când, blestemându-l pe şarpe, i-a zis: “Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; el îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei păzi călcâiul” (Geneza III,15). În acest verset din Cartea Facerii, se spune că între femeie şi şarpe, adică diavol, va fi o duşmănie de acelaşi grad ca între sămânţa ei, adică între Cristos, şi diavol. Or, duşmănia cu diavolul fiind absenţa păcatului, înseamnă că, întrucât duşmănia dintre diavol şi Cristos a fost totală şi veşnică, totală şi veşnică trebuia să fie duşmănia dintre femeie, adică dintre Fecioara Maria, şi diavol. Aşadar, în virtutea acestei profeţii, Preacurata urma să fie scutită de orice pată, deci trebuia să fie ferită şi de păcatul strămoşesc încă în momentul zămislirii, precum avea să fie scutită, printr-un privilegiu unic, şi de orice păcat personal, chiar şi de cel mai mic păcat venial. Şi nici nu se putea altfel, deoarece, dacă Maria ar fi fost întinată cu păcatul strămoşesc, s-ar fi întinat însuşi trupul lui Isus, ceea ce mintea refuză să conceapă.

Această zămislire fără prihană a Mariei, părintele Gratry o explică într-un chip foarte convingător: “Omenirea – spune el – este un tot solidar, neavând în ochii lui Dumnezeu, deşi compus din mai mulţi membri, decât o inimă, un suflet şi un trup. După ce răul a infectat toată această masă şi a aruncat-o în agonie şi în vâltoarea poftelor, Dumnezeu a venit să-Şi rezerve un punct curat, un germen, ca să intre în masa omenească prin acel punct şi s-o transforme, s-o purifice, s-o mântuiască. Acest punct curat şi prezervat de orice păcat este un suflet, Preacurata Fecioară Maria.” (Apud Miclea I., op. cit., vol. II, p. 215-216). Ea este inima omenirii întregi, pe care întunecimea strămoşească nu a atins-o şi prin aceasta ea a devenit germenul, sâmburele vieţii noi, al vieţii harice.

Să luăm o asemănare din astronomie. Universul, adică toate galaxiile, întreaga metagalaxie, au un centru comun unic de gravitaţie, totdeauna imobil, în jurul căruia se învârtesc. Oare nu aceasta o vedem de fiecare dată când privim noaptea steaua polară – punctul relativ fix al galaxiei noastre -, în mijlocul puzderiei de stele?

Or, toate măreţele fenomene din natură sunt simboluri ale unei idei fără de care creaţiunea nu ar avea sens. Prin urmare, după cum în universul fizic există un punct de sprijin contra perturbaţiilor pe care armonia cosmosului ar putea-o suferi, tot astfel există şi în universul spiritual un punct de sprijin, pe care un astronom îl numeşte tronul lui Dumnezeu. Acest tron al lui Dumnezeu este Preacurata Fecioară, Mama lui Dumnezeu şi a noastră.

Dumnezeu Şi-a rezervat-o ca să-i fie altar neprihănit în sânul omenirii căzute, o fibră nepătată în organismul acesteia, remediu împotriva răului. Iată de ce, arhanghelul Gavriil, când îi aduce Mariei vestea cea bună că ea va concepe pe Mesia, o salută cu cuvintele: “Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine: binecuvântată eşti între femei” (Luca I,28). Or, dacă Maria ar fi avut păcatul strămoşesc nu ar fi putut să fie numită “plină de har”, deoarece acolo unde este păcat nu poate fi plinătate de har. De aceea, toţi Sfinţii Părinţi şi imnologii Bisericii, însufleţiţi de credinţa în această puritate unică a Maicii lui Dumnezeu, o împodobesc pe Maria cu epitetele cele mai alese. De asemenea, toate cărţile liturgice, începând cu Liturghierul şi sfârşind cu Acatistul şi Litaniile din ritul latin, care oglindesc credinţa de totdeauna a Bisericii, sunt, toate, pline de atributele şi cuvintele cele mai elogioase la adresa Preacuratei, acestea fiind tot atâtea nestemate cu care Biserica încununează sfinţenia preeminentă şi cu totul unică a Maicii lui Dumnezeu. Prin urmare, nu a constituit nici o surpriză când Biserica, bazată pe textele biblice citate, precum şi pe credinţa păstrată în Sfânta Tradiţie, a definit zămislirea fără prihană a Preacuratei ca adevăr dogmatic, în anul 1854, prin bula Ineffabilis Dei consilio a papei Pius al IX-lea, Şi, fiindcă mulţi s-au îndoit şi după această dată, asupra acestui adevăr a intervenit Preacurata însăşi, confirmându-l prin descoperirea făcută Bernadetei Soubirous, o umilă fecioară din Lourdes.

Această păstoriţă, în dimineaţa zilei de 25 martie 1858, se îndrepta, pentru a optsprezecea oară, spre peştera Massabielle de la Lourdes unde i se arătase de mai multe ori Doamna frumoasă a cerului, cum îi spunea ea, neştiind că era Preacurata Fecioară. Când ajunse la locul arătărilor, aproape fără să-şi dea seama i-a venit pe buze dorinţa: “Aş fi foarte fericită dacă aş şti cum Vă numiţi”. Doamna i-a zâmbit şi, după o mai stăruitoare rugăminte, i-a răspuns: “Eu sunt Neprihănita Zămislire.”

Bernadeta nu avea de unde să ştie înţelesul acestor cuvinte, definite doar cu patru ani înainte, căci nu ştia teologie. Din acest motiv, cei competenţi şi-au dat repede seama că bunul Dumnezeu confirmase în acest chip un adevăr pentru a risipi îndoielile din minţile şovăielnice.

2. Am insistat mai mult asupra acestui mister, al Zămislirii Nepătate a Mariei, pentru motivul că din acest privilegiu unic, cu care ea a fost înzestrată, decurge în mod logic şi privilegiul, tot unic, pe care îl sărbătorim astăzi: Adormirea Preacuratei şi ridicarea ei cu trupul la Cer. Într-adevăr, din moment ce ea a fost scoasă de sub legea păcatului strămoşesc, se cuvenea să fie scutită şi de consecinţa acestuia, adică de descompunerea trupului prin moarte, deoarece moartea e pedeapsa păcatului originar. De aceea, pe drept cuvânt, Biserica, după cum am arătat la început, a definit că Preacurata nu a suferit descompunere prin moarte, ci a fost ridicată cu trupul la Cer, asemenea Fiului ei, şi încoronată ca Regină a Cerului şi pământului.

Iată pentru ce, astăzi, aceste două privilegii ale Mariei sunt pentru noi prilej de bucurie şi manifestare a veneraţiei şi încrederii noastre filiale în ocrotirea şi ajutorul ei matern. Ştim că o fiinţă se bucură în faţa lui Dumnezeu de o cinste şi ascultare proporţională cu sfinţenia sa. Or, întrucât sfinţenia, desăvârşirea Maicii lui Dumnezeu o întrece pe aceea a tuturor sfinţilor şi îngerilor la un loc, cinstea şi ascultarea de care se bucură ea la tronul Milei lui Dumnezeu sunt unice, fără seamăn. Prin rugăciunile sale, Maria este mijlocitoarea noastră atotputernică înaintea lui Dumnezeu, apărând cauzele noastre în faţa Tribunalului Fiului ei. Ea, care a băut ca nimeni altul din cupa amară a acestei vieţi, ca mamă a noastră nu ne poate părăsi în necazuri, lipsuri şi ispite. Ea este “mângâierea celor ce plâng, căutarea celor pierduţi, puternică şi neîncetată mijlocitoare către Dumnezeu, care iubeşte foarte mult neamul omenesc şi stă bună pentru îndreptarea” noastră, deoarece, fiind Ea Mama lui Dumnezeu, este stăpână pe inima Fiului ei, care nu îi refuză nimic din ceea ce ea cere pe seama noastră. Deşi s-a mutat dintre noi, ea priveghează asupra noastră şi ne călăuzeşte paşii cu grija ei maternă. Şi suntem încredinţaţi că, oricât de răi am fi, ea nu ne abandonează, căci o Mamă nu îşi poate renega copilul, nici chiar când toată lumea îl acuză şi îl detestă.

De aceea, iubiţii mei, să ne reînsufleţim astăzi încrederea fiască faţă de Maria şi să ne reînnoim consfinţirea către Inima sa Neprihănită, rugând-o, pe ea, Mama noastră, să ne câştige de la Fiul său o inimă căită, “ajutor în vreme de ispită, lumină şi sfat în lupta sufletească”, conformare deplină cu voinţa lui Dumnezeu, “adâncă pace în ceasul morţii, iar, după moarte, bucuria nesfârşită împreună cu ea”. Iar drept deviză în viaţă să ne fie îndemnul Părintelui Rho, un devotat fiu al Mariei, care spunea: “Mariam ama et voca usue in finem et salvus eris! Cheam-o pe Maria în ajutor şi iubeşte-o până la sfârşitul vieţii tale şi vei fi mântuit!” Amin.

 

* * *

 

Adormirea Maici Domnului

Autor: pr. Vasile Rob
Copyright: Predici.cnet.ro

La data de 1 Noiembrie 1950, cand Papa Pius al XII lea defineste adevarul de credinta pe care Biserica il sarbatoreste, an de an, la 15 august, citandu-l pe Ioan Damaschinul spune:

” Aceea care în naştere şi-a păstrat intactă fecioria, trebuia ca şi după moarte să-şi păstreze trupul incorupt. Aceea care a purtat în sânul ei pe Creatorul însuşi, făcut prunc, trebuia să locuiască în lăcaşurile divine. Aceea care, dată fiind ca mireasă chiar de Tatăl, nu putea să-şi găsească altă locuinţă decât printre cele cereşti. Trebuia să-şi contemple propriul Fiu în slavă la dreapta Tatălui, ea care l-a văzut pe cruce, ea care, fiind scutită de dureri când l-a adus la lumină, a fost străpunsă de sabia durerii când l-a văzut murind. Era drept ca mama lui Dumnezeu să ajungă în stăpânirea care aparţine Fiului, ea care a fost onorată de toate creaturile ca mamă şi slujitoare a lui Dumnezeu.” Papa îl mai citează şi pe sfântul German din Constantinopol, care scoate în evidenţă sfinţenia trupului preacuratei cu aceste cuvinte: “Tu, după cum a fost scris, eşti toată numai strălucire (cf. Ps 44,14); şi trupul tău feciorelnic este total sfânt, total curat, în totalitate este templul lui Dumnezeu. Din acest motiv nu putea să cunoască putreziciunea mormântului, dar, spre a păstra energiile sale naturale, trebuia să se schimbe în lumină incoruptibilă, să intre într-o existenţă nouă şi glorioasă, să se bucure de deplina libertate şi de viaţa desăvârşită.” Un alt scriitor din vechime afirmă: “Cristos, Mântuitorul şi Dumnezeul nostru, dătătorul vieţii şi al nemuririi, a fost de datoria lui de a-i reda viaţa mamei. A fost de datoria lui de a o învia din morţi şi de a o primi alături de el, traversând o cale numai de el cunoscută.”

Destinul preacuratei Fecioare Maria nu poate fi despartit de cel al tuturor sfintilor care au avut un rol insemnat in istoria crestinismului. Traditia ne spune ca atat timp cat apostoli au ramas la Ierusalim, sfanta Fecioara a stat impreuna cu ei pentru a-i incuraja si a-i sustine in diferitele incercari la care au fost supusi. Dupa plecarea acestora din Ierusalim, sfanta Fecioara l-a urmat pe apostolul Ioan, caruia Isus i-a dat-o in grija, la Efes si ca, s-ar fi reantors la Ierusalim in anul 49, la varsta de 72 de ani pentru a revedea locurile in care Fiul sau a patimit si a fost omorat. In acelasi an, continua sfanta Traditie, s-a produs si trecerea sa in lumea minunata a Fiului sau, inconjurata de sfinti apostoli care au fost cei care i-au pregatit inmormantarea si a fost asezata in mormant dupa obieciul iudeilor. Dupa trei zile a sosit si sfantul apostol Toma, care lipsise de la inmormantare si cere autoritatilor deshumarea ca sa poata vedea si el, pentru ultima data, chipul Fecioarei Maria. La deschiderea mormantului, cu toti, constata ca acesta era gol. Ingerii ridicasera, deja, in cer trupul imaculat si preasfant al Maici lui Dumnezeu.

Preacurata Fecioara Maria, a fost ridicata la marirea cereasca pentru ca, prin acel “da” spus lui Dumnezeu, in ea se implineste intreaga opera a mantuiri neamului omenesc. In ea, Cuvantul cel dumnezeesc, se face carne. Prin ea lumea capata o alta dimensiune pentru ca Fiul lui Dumnezeu, il impaca pe om, din nou, cu Dumnezeu Tatal, de care se despartisera unilateral. Astazi, ea, ajunge sa se bucure in glorie, alaturi de fiul ei de aceea este pentru crestini; speranta, curajul si bucuria lor. Ea este un semn de speranta si de mangaiere pentru poporul lui Dumnezeu si la ea putem merge, cu incredere deplina, sa o rugam sa mijloceasca pentru noi la Fiul lui Dumnezeu pentru a deveni urmasi demni de numele lui pe care-l purtam.

In conformitate cu sfintele Evanghelii si cu Faptele Apostolilor, pe Maria o urmam de la nasterea ei in Nazaretul Iudei, la Bethleem, pe Calvar, sub Cruce si nu putem ramane nepasatori la durerile sale de mama cand isi vede fiul judecat, batut, schinjuit si omorat, fara a avea vreo vina.

Preacurata Fecioara este cea care ne da cel mai elocvent exemplu de credinta. Ea este cel mai bun exemplu al comunicari omului cu Dumnezeu, de ascultare a Cuvantului cel din vecie, de curatie trupeasca, de bunatate. Prin inaltarea ei la cer ea a devenit regina, a devenit mijlocitoare a noastra la Isus, de la care cere, pentru noi, mereu si mereu clementa si ajutor divin.

Acest titlu de regina, atribuit Mariei este expresia cea mai curata si mai delicata de iubire a noastra, a fiilor ei, fata de sfanta Fecioara. Multi crestini o invoca pe Maria ca protectoare, multi crestini au o devotiune speciala fata de Fecioara Maria. Si mai multi ii ofera acea salba de rugaciuni, cunoscuta ca Rozar, ca imn de marire si lauda la adresa Fecioarei Maria, pentru viata, si suferinta pe care a indurat-o in viata ei pamanteasca, dar si exprimandu-si bucuria la gandul ca ea ne va ajuta sa privim fata lui Isus si a Tatalui ceresc, sus in Imparatia cerurilor, unde am dori sa ajungem cu toti.

Despre prezenta Fecioarei Maria in cer, sfantul evanghelist Ioan, in capitolul 12, versetul 1, al Apocalipsei, spune: “Un semn mare s-a aratat pe cer; o femeie imbracata in soare, cu luna sub picioare si pe cap purtand o coroana cu douasprezece stele.”

Asadar, adevarul sarbatorit de Biserica noastra astazi este relevat si de viziunea apostolului Ioan, in Apocalipsa, care o descrie pe Maria inconjurata de toate semnele puterilor ceresti ale Fiului ei si la care se roaga, neincetat, pentru noi, fii ei.

Haideti sa ne rugam si noi Mariei cu cuvintele sfantului Alfons Maria de Liguori: “Bucura-te regina, Maica milei, viata, mangaierea si speranta noastra, bucura-te!” Amin.

 

* * *

 

Adormirea Maicii Domnului (audio)

Autor: Audio

Predică a pr. Nicolae Tănase.