Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a IX-a de peste an
Anul B (A, C)
Lecturi:
Deuteronom 5,12-15
2Corinteni 4,6-11
Marcu 2,23-28; 3,1-6

Marcu 2,23-28; 3,1-6

Într-o zi de sâmbătă, el trecea printre lanuri de grâu. Pe drum, discipolii săi au început să rupă spice. Atunci fariseii i-au spus: “Uite-i! De ce fac ce nu este permis în zi de sâmbătă?” Iar el le-a spus: “Nu aţi citit niciodată ce a făcut David când ducea lipsă şi i-a fost foame lui şi celor care erau cu el, cum a intrat în casa lui Dumnezeu pe vremea marelui preot Abiatar şi a mâncat pâinile ofrandei pe care nu aveau voie să le mănânce decât preoţii şi a dat şi celor care erau cu el?” Şi le-a spus: “Sâmbăta a fost făcută pentru om şi nu omul pentru sâmbătă; pentru că Fiul Omului este stăpân şi al sâmbetei”. A intrat din nou în sinagogă. Acolo era un om care avea mâna paralizată. Şi îl urmăreau dacă îl va vindeca în zi de sâmbătă ca să-l poată acuza. El i-a spus omului cu mâna înţepenită: “Ridică-te în mijloc!” Apoi le-a spus: “Este permis sâmbăta să faci bine sau să faci rău, să salvezi o viaţă sau să o pierzi?” Dar ei tăceau. Atunci, privindu-i cu mânie de jur împrejur, întristat din cauza împietririi inimii lor, i-a spus omului: “Întinde-ţi mâna!” El a întins-o şi mâna lui s-a vindecat. Fariseii au ieşit îndată şi au ţinut sfat cu irodienii împotriva lui ca să-l dea la moarte.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato
pr. Pietro Righetto

 

* * *

 

Sărbătoare şi odihnă

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Dumnezeu poartă de grijă făpturilor sale de frunte, oamenilor, în multe feluri, dar rânduindu-le ziua de odihnă, a voit să-i conştientizeze de datoria lui de a tinde să facă ceea ce el însuşi a făcut după ce a creat toate: a privit, a văzut că sunt bune şi s-a odihnit (cf. Gen 1,31; 2,2).

Sfântul Paul aminteşte de creaţia luminii din nimic, din haos şi din întuneric, ca să lumineze pe pământ; şi de cea mai frumoasă lumină a sufletelor noastre, care este Cristos, născut lumină din lumină (Crezul). Împotriva acestei lumini se duce o luptă continuă; Cel Rău caută să instaureze întunericul în inima omului, pentru ca de aici să atace pe oricine caută lumina (lectura a II-a).

Apostolii mănâncă boabe de grâu din spicele frecate în palme, spre marele scandal al fariseilor; iar Isus vindecă în zi de sâmbătă pe omul cu mâna uscată, spre a le dovedi celor scandalizaţi că sâmbăta este pentru om şi nu omul pentru sâmbătă.

Şi de această dată Isus desăvârşeşte legea sâmbetei, a zilei de odihnă, punând în evidenţă spiritul ei, nu litera. Litera îi face pe farisei şi pe irodieni să pună la cale omorârea lui Isus. Litera ucide (2Cor 3,6).

Pentru a scăpa omenirea de această literă ucigătoare, Isus invită la sine pe toţi cei obosiţi şi împovăraţi, pe toţi cei robiţi păcatului şi urmărilor lui, pe toţi obijduiţii acestui veac, să ia jugul său asupra lor şi, învăţând de la inima lui blândeţea şi smerenia, să-şi găsească odihna sufletului (cf. Mt 11,28) ca apoi numai prin ea să o primească şi pe cea a trupului.

Despre ce fel de odihnă este vorba? Ce înţeles are odihna în Sfânta Scriptură? Şi atotputernicul Dumnezeu are trebuinţă de odihnă?

Sfânta Scriptură spune că şi el s-a odihnit în ziua a şaptea, după terminarea lucrărilor din cele şase zile. Ce trebuie să înţelegem prin acest s-a odihnit?

El şi-a arătat fericirea şi mulţumirea pentru tot ceea ce a făcut, transmiţând creaturilor sale bucuria unei mari împliniri. La această bucurie a împlinirii unei mari lucrări, la acest spirit al legii din creaţie – transmiterea bucuriei – se referă prima lectură, care, prin Liturgia cuvântului de azi, ne invită să descoperim în creaţie bucuria lui Dumnezeu, care pentru el s-a transformat într-o sărbătoare veşnică. Ea este pentru noi o chemare la bucurie, la o participare cu Dumnezeu în creaţie şi cu Isus la opera răscumpărării, considerată mult mai mare decât creaţia, la o luptă susţinută pentru biruinţa luminii (lectura a II-a), până vom ajunge la odihna fără de odihnă a celor patru fiinţe serafice cu câte şapte aripi şi cu mulţi ochi, descrise de sfântul Ioan în Apocalips (4,8) că nu au odihnă nici ziua şi nici noaptea, ci cântă necontenit imnul angelic: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Dumnezeu Atotputernicul, cel care era, cel care este, cel care vine!

Dumnezeu oferă oamenilor începutul bucuriei – odihnei fără odihnă – chiar din această viaţă, în măsura în care ei cred în odihna sa. Autorul Scrisorii către Evrei vorbeşte în şapte locuri de odihna lui Dumnezeu, făgăduită mai întâi poporului ales, dar în care evreii n-au intrat tocmai datorită faptului că n-au crezut şi s-au răzvrătit, răstignind pe Cristos, care a venit pe pământ să ofere oamenilor odihna lui Dumnezeu, motiv pentru care el s-a jurat că ei nu vor intra în odihna lui (cf. 3,11-18; 4,1-3-5-8-10-11). Pe când noi, care am crezut, intrăm în odihnă (4,3), în sărbătoare, în fericire. Dumnezeu, hotărând astăzi o altă zi de odihnă (4,8), diferită de sabat, aceasta este duminica, Ziua Domnului, ziua comemorativă a învierii lui Isus pentru veacul nostru. Iar veacul ce va să vie – odihna cea veşnică – a Domnului (4,8-10) este rezervată pentru noi; dar trebuie s-o începem azi pentru a avea ce continua în veşnicie.

Sfinţii din paradis au intrat deplin în ea, fiindcă peste ei se odihneşte Duhul slavei şi al lui Dumnezeu (1Pt 4,14), ca să se bucure de ostenelile lor de pe pământ, de lupta continuă pe care au dus-o împotriva întunericului (lectura a II-a), deoarece faptele lor îi urmează pe ei (Ap 14,13).

Dacă stăm şi analizăm schimbarea zilei de sabat cu cea de duminică pentru zi de odihnă, intrăm în adevăratul spirit al legii care determină sensul profund, care duce la asemănarea cu Creatorul. Ziua de odihnă a lui Iahve, ziua a şaptea, sabatul, a fost dată omului în urma creaţiei: ziua de odihnă a răscumpărătorului Isus este cea de duminică, fiindcă este ziua împlinirii unei acţiuni mai mari decât creaţia. Desăvârşind opera mântuirii prin învierea din morţi, după ce s-a oferit ca jertfă Tatălui pentru ispăşirea păcatelor omenirii şi pentru răscumpărarea sufletelor noastre din robia păcatului şi a Satanei (cf. Ef 2,14-16; Evr 2,14-15), înviind a intrat într-o odihnă nouă, competitivă cu firea noastră şi cu viaţa cea nouă adusă de Isus. Cristos înviat, fiind capul Bisericii, dă acesteia odihna de care se bucură el însuşi începând cu ziua învierii. Duminica a devenit ziua de odihnă a Bisericii, a trupului mistic, deoarece credincioşii, bucurându-se de învierea capului, se simt uşuraţi sufleteşte, fiindcă au fost îngropaţi cu Cristos în moarte prin Botez şi cu el au înviat la o viaţă nouă (cf. Rom 6,3-9), acţiune dusă la bun sfârşit, având dreptul la o bucurie nouă, la o nouă sărbătoare pentru toate popoarele de sub cer, fiind ziua victoriei lui Isus pentru toţi: asupra morţii, asupra diavolului, asupra păcatului, asupra materiei şi asupra graniţelor convenţionale dintre state.

Profeţită de David – Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, ca să ne bucurăm şi să ne veselim în dânsa - s-a împlinit prin învierea lui Isus şi a cuprins inimile oamenilor, mai întâi pe cea a Mariei Magdalena (cf. Mc 16,9; In 20,14-17), apoi a grupului de femei care veneau să-i ungă trupul cu miresme (cf. Mt 28,9), a lui Petru (cf. Lc 24,34), inimile apostolilor (cf. In 20,19-20), ale celor doi ucenici în drum spre Emaus (cf. Lc 24,19-34), iar în duminica următoare ale tuturor apostolilor, fiind de faţă şi Toma (cf. In 20,26).

Tot în zi de duminică s-a zămislit în sânul lumii împărăţia lui Dumnezeu de pe pământ prin puterea Duhului Sfânt, care a coborât asupra celor adunaţi în Cenacol, având în mijloc pe preacurata Fecioară Maria, mama lui Isus (Fap 2,1-4; 1Cor 16,8) şi de atunci creştinii au început să sărbătorească duminica în locul sâmbetei, oficiind cultul divin, participând cu multă bucurie la frângerea pâinii (Lc 24,30; Fap 2,42; 20,7-11; 1Cor 11,20-25; 16,2).

Nu timpul de 24 de ore al duminicii trebuie ţinut, nu litera, ci spiritul – Să sfinţeşti ziua Domnului – spiritul de sărbătoare, de împlinire creştină, de bucurie în Domnul printr-o asemănare cât mai fidelă cu caritatea lui Dumnezeu. Un creştin, conştient de spiritul legii zilei de odihnă, poate face din fiecare zi a vieţii sale o zi a Domnului, ceea ce se intenţionează de fapt prin sfinţirea zilei Domnului, adică intrarea în ziua veşnică de odihnă. Nici o faptă, nici o acţiune, nici o muncă nu este oprită în ziua de odihnă, în ziua Domnului, dacă este destinată sfinţirii, sărbătorii, adică bucuriei în Domnul, dacă este izvorâtă din iubire. Împotriva iubirii nu poate fi lege. Tatăl meu lucrează şi eu lucrez, spune Isus (In 5,17).

Dacă evreii au redus sabatul numai la un repaus trupesc, Duhul Sfânt, trimis de Isus şi de Tatăl ceresc, ne arată că ziua Domnului trebuie să fie o zi de cea mai intensă muncă spirituală şi chiar fizică, dacă este necesar, pentru a scutura sate şi oraşe pentru a-i aduce pe toţi oamenii să fie domni prin credinţa care acţionează mereu prin caritate (Gal 5,6). Apostolii predică, botează, miruiesc, îngrijesc bolnavii, împart pomenile, adică muncesc până la epuizare ca viaţa lui Cristos Domnul să se arate în fiinţele umane (lectura a II-a), fiecare bărbat să devină un domn şi fiecare femeie să devină o doamnă în ziua Domnului, să contribuie la învierea tuturor celor din jur. Şi, când lumina – iubirea – biruie litera legii şi tot mai mulţi trăiesc din spiritul ei, atunci se ajunge la plinătatea vârstei lui Cristos.

Dacă Moise a zis poporului: Păzeşte ziua de odihnă şi să o ţii cu sfinţenie, fiindcă ai fost rob în ţara Egiptului şi Domnul te-a eliberat de acolo, cu atât mai mult trebuie să o ţinem noi, fiindcă am fost robii păcatului şi ai morţii; dar Domnul Isus ne-a eliberat şi ne-a făcut copii ai lui Dumnezeu, fii ai învierii, moştenitori ai odihnei Domnului, ca atât cât timpul ne mai stă la dispoziţie, să-i facem părtaşi pe fraţii noştri de odihna Domnului, de a se bucura că tot ceea ce am făcut tot timpul este foarte bine. Amin.

 

* * *

 

Fiul omului este stăpânul sâmbetei

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Din cele mai vechi timpuri, din perioada babiloniană, se cunoaşte o zi cu numele de «sapattu» care stă, probabil, la originea cuvântului «sabat» – sâmbătă. Această zi era plasată la mijlocul lunii, la lună plină şi era socotită o zi de dezmăţ în cinstea zeilor. O cunoştea şi Israelul şi o punea în legătură cu sabatul. Dumnezeu, nemulţumit de felul în care era sărbătorită această zi lunară cu influienţă păgână, decide: Voi curma toate desfătările ei, sărbătorile şi lunile noi (pline) şi sâmbetele şi toate prăznuirile Israelului (Os 2, 13; Is 1, 13). Se pare că Israelul a făcut din ziua sapattu cu iz păgân, sărbătorită o dată pe lună, un sabat al desăvârşirii, punând-o prin lege în a şaptea zi a fiecărei săptămâni. Şapte era considerat număr perfect, de aceea menirea sabatului era să ducă la desăvârşire. Numai că legea acestei zile a fost interpretată greşit şi nu şi-a mai atins ţinta. (cf. CBL p. 251).

Isus, care n-a venit să strice Legea şi profeţii, ci să ducă toate la desăvârşire (Mt 5, 17-19), intră în frecuş cu căpeteniile iudaismului care interpretau greşit legea sabatului (Mc 2, 23-3, 1-6). Ucenicii, care erau flămânzi, în timp ce treceau printr-un lan de grâu luau spice, le frecau în palmă şi apoi ronţăiau boabele. A freca spicele în palmă în zi de sabat nu era permis, fiindcă era considerat ca un fel de treieriş. Căpeteniile iudaice, farizeii în primul rând, se scandalizează. Isus le răspunde citându-l pe David care, constrâns de foame, cere preotului Achimelec (nu Abiatar, cum zice Marcu) pâinile sfinte, ca să mănânce el şi însoţitorii săi şi le primeşte (cf. Sam 21, 2-7). După exegeza iudaică, acest caz avea o justificare: necesitatea hranei pentru viaţă. Ei bine, vrea să spună Isus, în aceeaşi situaţie se află şi ucenicii mei. Sabatul este o lege care, ca toate legile, trebuie să fie destinată spre binele oamenilor. Prin urmare, nu trebuie să fie vreo contradicţie între legea sabatului şi necesitatea fundamentală a omului de a trăi; legea nu trebuie să-l înstrăineze pe om de viaţă. Acest lucru îl va afirma sf. Paul cu toată tăria: Cristos a venit să-l elibereze pe om de tirania legii (Rom 3, 20; Gal 1, 4-5; etc), fiindcă Sâmbăta, spune Isus, este pentru om şi nu omul pentru sâmbătă. (cf. CBL p. 1033).

Isus, Mesia, Salvatorul lumii, «Fiul omului», n-a venit să-l condamne pe om, ci să-l salveze de la orice fel de înstrăinare legalistă, a venit să dea omului posibilitatea să-şi afirme libertatea prin care se aseamănă cu Creatorul, imitându-l pe Cristos în libertatea sa de Fiu al lui Dumnezeu, de a fi şi oamenii fii în Fiul printr-o singură lege, care nu se impune, ci se alege, şi care este iubirea. «Ama et fac quod vis» – Iubeşte şi fă ce vrei! (sf. Augustin). Nu există iubire cu forţa. Iubirea se dăruieşte şi se acceptă în mod liber.

De ce căutau farizeii şi irodienii să-l omoare pe Isus?

Fiindcă ţineau la litera legii, care le convenea din punct de vedere material, şi nu la spiritul legii, pe care nu-l mai aveau, care se pierduse în negura istoriei. Şi, după cum spune sf. Paul, Spiritul este acela care dă viaţă, litera ucide (2Cor 3, 6), ei aveau litera legii şi de aceea căutau să-l omoare.

Dar, care a fost scopul legii sabatului la început? Care a fost spiritul ei?

O interpretare este teocentrică şi alta antropocentrică: una îl are pe Dumnezeu în centrul legii sabatului şi alta îl are pe om. Legea, adică litera, prescria odihna în zi de sâmbătă. Ce însemnă odihna lui Dumnezeu şi ce însemnă «odihna» pentru om? Interpretarea teocentrică pune odihna pentru Dumnezeu: Dar ziua a şaptea este sâmbătă pentru Domnul Dumnezeul tău (Dt 5, 14) care, după ce a creat toate, s-a odihnit (Gen 2, 3; Ex 20, 11). Aici odihna are înţelesul de sărbătoare, de fericire, de bucurie deplină, fiindcă a privit Dumnezeu la toate câte le făcuse şi iată erau foarte bune (Gen 1, 31). Sabatul este, prin urmare, o chemare în a face ca toate să fie bune, ca toate să fie izvor de bucurie. De aceea i-a întrebat Isus pe farizei: Ce se cuvine a face sâmbăta, bine sau rău? Prin această întrebare dă de înţeles că se cuvine a face binele, că binele nu poate fi oprit de nici o lege, că fiecare faptă bună merită o sărbătoare, este vrednică de odihnă şi acela care face toate bine se aseamănă cu Dumnezeu şi va intra în odihna lui.

Interpretarea este antropocentrică când odihna devine semn al eliberării. Israelul trebuie să înceteze munca în ziua sâmbetei spre a-şi aminti că a fost eliberat de munca forţată din Egipt, că se îndreaptă spre ţara odihnei, că trebuie să împartă odihna cu cei din familie, cu sclavii şi chiar cu animalele de povoară. De aici odihna capătă tot mai mult înţelesul de a nu face nici un efort fizic, nici chiar când ar trebui să faci binele necesar.

Fie în sens teocentric, fie în sens antopocentric, sabatul a fost o verigă din lanţul de transmisie a spiritualităţii umane peste veacuri. Pentru noi creştinii această verigă de timp a trecut, pentru alţii încă nu. Cristos, care a respectat sabatul şi l-a desăvârşit, a creat o nouă verigă în lanţul spiritualităţii în calitatea şi cu autoritatea sa de «Domn al sâmbetei»; veriga a fost botezată cu numele de Duminică, adică «Ziua Domnului» sau ziua Iubirii, bazată, aşa cum am spus mai înainte, pe legea nouă, care nu se impune, ci este aleasă în mod liber, conştient, responsabil şi de aceea este superioară oricărei legi impuse. Ea este singura cale care duce la sfinţenie. De aceea Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o (Gen 2, 3), arătându-ne că în această zi Dumnezeu a făcut ceva deosebit, a sfinţit timpul. Timpul este sfânt pentru că aparţine lui Dumnezeu. Toţi cei care vor intra în acest timp sunt chemaţi la sfinţenie. A sfinţi şi a se sfinţi înseamnă, oare, a nu face nimic?

Din Evanghelii apare că Isus alege, de preferinţă, sâmbăta pentru a face bine, nu din spirit de polemică sau non-conformism, ci pentru că sâmbăta este ziua privilegiată pentru a face bine, pentru a-l reintegra pe cel nevoiaş în plinătatea vieţii, spre a-l elibera pe cel care este sclav sau prizonier într-o formă sau alta. Este ziua care încoronează creaţia şi o duce spre desăvârşire (cf. MAC p. 863).

Isus este dinaintea timpului şi prin el s-a făcut şi timpul (In 1, 2); el stă, nu numai la sfârşitul desăvârşirii timpului, ci şi la începutul lui: Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul (Ap 1, 8; Is 44, 6); el dă sens timpului şi a sfinţit prima clipă a timpului în care avea să apară ca Fiu al omului prin Duhul său Sfânt care la începutul creaţiei plutea pe deasupra apelor, le sfinţea spre a fi capabile să dea viaţă (Gen 1, 2). În acest scop prima zi a săptămânii aminteşte de prima clipă a timpului şi de sensul vieţii şi al Învierii lui Isus care sfinţeşte, desăvârşeşte timpul spre a fi apt ca să vadă arătarea în slavă, în sărbătoare deplină, pe fiii lui Dumnezeu.

Duminica este, prin urmare, chemarea de a trăi timpul în spiritul Evangheliei, de a face viaţa cristocentrică, ca unul fiecare să poată spune cu apostolul neamurilor: Pentru mine a trăi este Cristos (Fil 1, 21). Dumnezeu a sfinţit creaţia în ziua a şaptea, iar Isus, prin învierea sa din morţi în prima zi a săptămânii, a inaugurat jubileul veşnic al celor sfinţiţi în timp pe pământ.

Azi, pentru mulţi, duminica şi-a pierdut sensul religios pe care îl avea odinioară. Invazia unei civilizaţii ştiinţifice, tehnice, culturale, politice, sportive etc, a cam dat peste cap obiceiurile seculare şi elementele mentalităţii colective de la sfânta Liturghie. Din ce în ce mai mult ea devine ziua odihnei în care nu se face nimic, ziua distracţiilor, ziua evadărilor în păduri, la mare şi în orice alt loc deosebit de cel obişnuit; din ce în ce mai mult duminica devine ziua muncii pentru mulţi, ca unii să se poată odihni, alţii câştiga, alţii să se poată distra. Pentru unii, mersul la biserică în zi de duminică înseamnă obişnuinţă; pentru alţii satisfacerea unei porunci bisericeşti, similară cu sabatul; pentru alţii înseamnă ieşirea din obişnuit spre a se întâlni cu alţii, spre a vedea fastul oficierilor religioase etc.

Sfântul Paul nu a visat o situaţie triumfalistică a Bisericii, ci din contra (Lec.II-a: 2Cor 4, 6-11), a visat un remediu pentru ziua Domnului din zilele noastre. Când puterea sacerdotală se manifestă cu fast, cu pompă, cu zorzoane etc, se micşorează şi se umbreşte puterea lui Dumnezeu, de aceea Paul vede slujirea apostolică ca pe o specie de «nekrosis», stare de moarte care totuşi înaintează din pricina lui Isus, ca şi viaţa lui Isus să se arate în carnea noastră muritoare. Ca să poţi împlini o astfel de misiune trebuie să ai credinţă. Credinţa, la sf. Paul, este mereu aceeaşi: moartea lui Cristos este valabilă numai pentru faptul că duce la Înviere (cf. 1Cor 15). Pentru că Isus vestise cu autoritate că sâmbăta este pentru om şi nu omul pentru sâmbătă, a fost ameninţat cu moartea. Creştinul, care trăieşte ceea ce Isus a vestit, cu atât mai mult trebuie să aibă soarta lui Cristos: moartea care duce la înviere. Această soartă şi-o pregăteşte duminica, zi în care credinţa lucrează prin caritate (Gal 5, 6).

 

* * *

 

Dar omul este capabil să reziste la centru?

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Omul renunţă uşor să fie domn

De acord, omul la centru. Omul răscumpărat din sclavia muncii. Omul redevenit domn. De acord, sacralitatea persoanei. Individul mai important decât legea. Dar trebuie să avem şi curajul de a ne pune unele întrebări “insolente”: omul vrea într-adevăr libertatea? Şi, mai ales: este dispus să plătească preţul? Oare nu este omul care abdică cu extremă uşurinţă la vocaţia sa de domn şi se pune în slujba lucrurilor, a producţiei, a câştigului, a instinctelor?

Nu este oare omul însuşi care se descoperă incapabil de a “face sabatul”, adică să rupă lanţul, să se oprească; dimpotrivă, pare că simte gustul de a mări ritmul şi gâfâitul cursei proprii, şi vai de cel care îl opreşte. Nu este, prea adesea, omul care cedează locul pe care Creatorul i l-a desemnat, renunţă la demnitatea proprie şi la drepturile proprii? O dată dilatate spaţiile timpului liber, cum le fructifică, cu ce le umple? Suntem siguri că nu-l va înlocui cu un alt gol, altă rumoare, altă ameţeală? Da, pentru că poate fi o muncă alienantă, dar poate să fie şi un mod de interpretare a odihnei mai alienante şi… obositoare. Omul este într-adevăr convins că sensul propriei vieţi nu constă numai în muncă, dar şi în joc?

Aşa: sărmanul cu mâna anchilozată, pe care Cristos la pus în mod provocator la mijloc – gest de sfidare deschisă împotriva jandarmilor ordinii sacre – în sinagogă, o dată întors acasă vindecat, va fi capabil să domnească în acea poziţie centrală, sau nu va ajunge mai degrabă la periferie, lăsând să mai fie legea (cea a eficienţei, a competiţiei, a preocupărilor obsesive, a succesului, a intereselor, a banului) care să ocupe centrul scenei? Este inutil să continuăm să declamăm formule de efect, să afişăm manifeste solemne, când protagonistul nu vrea să interpreteze acea partitură.

Profanarea unui individ are loc, de cele mai multe ori, cu consensul necondiţionat al interesului. Omul pune la dispoziţie viaţa proprie, fiinţa proprie, propriul timp, pentru… alte scopuri. El cedează celui mai bun ofertant templul care este persoana sa pentru ca aici să fie oficiate riturile cele mai nedemne ale lipsei de semnificaţie şi ale vulgarităţii.

Sâmbăta, timp al memoriei

Este important să nu cădem în echivocul legalismului farizaic, care subliniază mai ales caracterul negativ al sâmbetei.

Trebuie să ne convingem că nu se poate limita la interzicerea muncii. Dacă ne gândim bine, tocmai preocuparea obsesivă despre “muncile oprite”, tipice şi unei tradiţii creştine, demonstrează că munca deţine primatul, reprezintă măsura oricărui lucru, pentru că totul este redus la o problemă de a munci sau de a nu munci. Trebuie, mai degrabă, să considerăm aspectul pozitiv al sâmbetei, care este afirmaţia inutilului, celebrarea gratuităţii.

Repausul de sărbătoare trebuie să devină momentul memoriei, al contemplării destinului omului. Momentul speranţei. Ocazia favorabilă pentru a descoperi sensul şi valoarea timpului, şi deci a vieţii. Chiar şi semnificaţia zilelor de lucru nu este dată de muncă. O descoperim numai graţie celei de a “şaptea zi”, adică prin repaus. Este necesar să aşezăm sâmbăta în dimensiunea bucuriei din Ţara Promisă. “Sâmbăta este timpul de adoraţie, timpul festiv, timpul coral, timpul cântecului, timpul ospăţului voios, este, în sfârşit, în perspectiva creştină, a şaptea zi, ultima zi, sabatul etern, în care toţi ne vom odihni de oboselile istoriei dar pentru a ne bucura de roadele surprinzătoare care vor fi, împreună, roadele muncii omului şi roade ale îmbelşugatei milostiviri a lui Dumnezeu” (E. Balducci).

Aşa cum munca din zilele de lucru nu poate fi raportată exclusiv la legea producţiei şi a profitului, la fel şi odihna sabatică nu poate fi redusă la o chestiune de legi şi regulamente, de permisiuni şi de interziceri. Ar fi două forme de sclavie paralelă. Nici omul economic, nici omul festiv nu pot fi programate în mod rigid. Dumnezeu este de partea omului. Şi îi oferă sâmbăta ca un spaţiu de libertate, de viaţă, de creativitate, de iubire, de poezie, sustrăgând-o de la orice formă legalistă. Dumnezeu este Acela care oferă omului posibilitatea de mişcare, lărgeşte spaţiile, nu le restrânge.

Sf. Augustin va spune: “Noi înşine vom fi ziua a şaptea”. Şi vom fi printr-un drum de ascultare voioasă, sub semnul harului, în timp ce vom câştiga pâinea care ne este “dăruită”, şi cântecul nostru de bucurie va învălui glasurile de dezaprobare a farizeilor care “răsar” peste tot.

Primatul altuia

Când Isus declară că “sâmbăta a fost făcută pentru om şi nu omul pentru sâmbătă”, afirmă nu numai primatul omului, dar şi primatul altuia, al celui slab, al sărmanului care suferă. Vindecarea provocatoare a omului cu mâna paralizată introduce, în afara principiului repausului, şi pe cel al solidarităţii. Gloria lui Dumnezeu şi vindecarea unui nefericit coincid. Eu, însă, sunt responsabil de sărbătoarea celui sărac. Nu-mi este permis “să celebrez sâmbăta” mulţumindu-mă cu adorarea lui Dumnezeu, să mă odihnesc în bunăstarea mea, materială şi spirituală, şi să ignorez pe cei ce suferă, neglijând pe cei care nu au pâine sau speranţă.

A celebra sâmbăta înseamnă şi să deschizi ochii şi inima în faţa mizeriei care mă înconjoară, a singurătăţii atâtor persoane. În acest sens, eu dau slavă lui Dumnezeu când îi fac fericiţi pe fraţi.

Ortodoxia, adică poziţia justă

Prin vindecarea “scandaloasă” săvârşită de Isus în sinagogă în ziua oprită, se încheie capitolul pe care Marcu îl dedică controverselor din Galileia. Nu putem să ne permitem să minimalizăm importanţa acestor diatribe. Nu este vorba, de fapt, de simple dispute doctrinale, dispute asupra chestiunilor rituale sau juridice. Dedesubt este ceva mai mult. Adversarii sunt înfruntaţi pe terenul lor preferat. Ei ar vrea să angajeze discuţii contrapunând argument la argument, interpretare autorizată la interpretare şi mai autorizată.

Isus, dimpotrivă, în loc să opună raţiuni, opune propria persoană, gesturile proprii, alegerile proprii. Ortodoxia se întâlneşte cu o Persoană, nu cu o altă doctrină. Dacă ne gândim bine, aceste controverse, pun întrebarea care străbate toată evanghelia lui Marcu: “Cine este Isus?” Şi polemicele care se dezvoltă ne dau, nu o soluţie a “cazurilor”, de triumf al unei teze asupra alteia, ci o auto-revelare a lui Cristos însuşi. El este Mirele care inaugurează timpul bucuriei. El este Acela care îl eliberează pe om de obsesia observării exterioare, de sclavia legalismului, pentru a-l face să se mişte în spaţiul vieţii, al iubirii, al libertăţii, al darului. Identitatea lui Isus se descoperă aici, în a fi-pentru-om.

Şi aceasta introduce un alt element intolerabil pentru adversari, constrânşi să ia poziţie, nu pe tărâmul ideilor abstracte, ci pe cel al valorilor. A discuta cu Isus înseamnă a renunţa la citatele docte, la cazurile citite în cărţi, şi a accepta să te laşi interpelat de o prezenţă. Mai mult, de două prezenţe. Nu este vorba de a avea dreptate. Ci de a te declara pentru sau contra cuiva. Ortodoxia nu mai este o chestiune de a avea idei juste, ci de a lua poziţia justă. O persoană religioasă se poate considera la post când iese afară şi se compromite în favoarea gloriei lui Dumnezeu, adică în favoarea omului.

Schimbă, de aceea, radical şi stilul ascultării: “…Isus, în loc să înmulţească şi mai mult numărul pretenţiilor lui Dumnezeu, parcurge o cale complet diferită, cu o libertate care scandalizează pe contemporanii săi. Omul trebuie să lase să i se dăruiască orice lucru de la Dumnezeu fără nici un calcul şi trebuie să deschidă inima pentru acea bucurie. O inimă astfel deschisă, îl va sluji pe Dumnezeu pentru bucurie ca un copil care nu mai priveşte pe furiş recompensa sau care se teme de vargă, ci trăieşte în iubirea faţă de părinţii săi…

… O ascultare care nu facturează serviciile aduse lui Dumnezeu cere o putere de iubire care depăşeşte cu mult observarea unei legi. Şi totuşi rămâne mereu o ascultare în libertate, la care participă şi inima. La o astfel de ascultare cheamă Isus cu cuvântul său şi cu conduita sa”. (E. Schweizer).

Mizeria şi gloria

Paul în schiţarea, trăind – este cazul s-o spunem – pe pielea proprie, portretului predicatorului, pune în contrast: gloria şi mizeria. Două abisuri care dau ameţeli. Subliniază, de o parte, puterea excepţională a predicării. De altă parte, slăbiciunea extremă a predicatorului. Imaginile propuse de Paul apar de o îndrăzneală nemaiauzită. Gloria divină care străluceşte pe chipul lui Cristos, străluceşte şi “în inimile noastre”. Acest fenomen este comparat de-a dreptul cu creaţia primordială a luminii: “Dumnezeu a zis: “Să fie lumină!” Pasajele discursului sunt destul de descumpănitoare.

Gloria lui Dumnezeu strălucea pe chipul lui Cristos. Acum luminează inima oricărui apostol. De aici porneşte un cuvânt “luminos” care devine cunoaştere a lui Cristos pentru alţii. Pentru aceasta – şi putem să fixăm ultimul mesaj implicit – primirea în credinţă a mesajului din partea ascultătorilor se traduce şi pentru ei ca o lumină interioară. Este interesant de notat cum “cunoaşterea” nu vine de la minte, ci de la o inimă incendiată de lumină. Totuşi, “purtătorii de lumină” nu au nici un motiv fă fie orgolioşi, din moment ce recipientul lor este făcut din materiale slabe, fragile: “Noi avem această comoară în vase de lut, pentru ca să apară că această putere extraordinară vine de la Dumnezeu şi nu de la noi”.

Dumnezeu nu se încrede în eroi invulnerabili, sau oricum în personaje excepţionale, ci în instrumente mizerabile. Micimea, slăbiciunea, nu etalarea puterii umane, manifestă puterea divină. Paul pune în evidenţă – în patru antiteze – dimensiunea corporală a apostolului. Un trup extrem de fragil şi supus la numeroase încercări. Pătimiri, persecuţii, oboseli, dificultăţi, întristări, consumat fizic, chiar şi moarte: totul este înfruntat “pentru cauza lui Isus”. Mai mult, Paul ajunge să spună că suferinţele apostolului sunt suferinţele lui Isus însuşi. Trupul apostolului devine astfel locul unde se manifestă puterea învierii. Moartea sa – şi este sfidarea extremă – este afirmarea vieţii. “Raportul dialectic viaţă-moarte a lui Isus Cristos devine ritmul şi chiar sensul întregii vieţi creştine şi în special al celei apostolice” (R. Penna).

Iată atunci că predica şi ascultarea nu sunt o problemă numai de discursuri, ci devin experienţă de moarte şi de viaţă. Cuvântul face să moară şi să trăiască atât predicatorii cât şi ascultătorii: “… Suntem expuşi la moarte din cauza lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru muritor”. Conştiinţa participării la misterul pascal imunizează pe creştin în general şi pe apostol în special împotriva triumfalismului în cheie lumească şi contestă de la rădăcină orice pretenţie de afirmare de sine.

 

* * *

 

Duminica a IX-a (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Într-o zi, un rege l-a întrebat pe poetul Torquato Tasso:

- Care fiinţă credeţi că este cea mai fericită?

- Dumnezeu! a răspuns poetul.

- Corect. Şi dintre oameni?

- Cel care îi seamănă cel mai mult lui Dumnezeu!

2. Tema

Împreună cu Dumnezeul care ne iubeşte în inimă, este mereu sărbătoare!

3. Mesajul zilei

Dumnezeu Tatăl pregăteşte pentru noi, copiii săi, o sărbătoare veşnică.

- Din prima lectură. În ziua de sabat, evreii se odihneau şi aminteau bunătatea lui Dumnezeu care îi crease şi îi eliberase din sclavia egiptenilor (= Paştele ebraic). Dumnezeu stabilise această zi de sărbătoare şi de odihnă şi pentru binele lor, pentru seninătatea lor: “pentru ca slujitorul şi slujitoarea ta să se odihnească cu tine”.

- Din a doua lectură. Celebrăm sărbătoarea săptămânală pentru a aminti, pe lângă creaţie, în mod deosebit învierea lui Isus. Gloria lui Dumnezeu străluceşte în Isus, care ne ajută să trecem de la sclavie la libertatea fiilor lui Dumnezeu, de la moarte la viaţă, de la tristeţe la bucurie.

- Din Evanghelie. Prin două răspunsuri clare (sâmbăta este pentru om; este drept ca în ziua de sâmbătă să se facă binele), Isus face să izbucnească bucuria sărbătorii mesianice în sâmbăta evreilor. Împreună cu Isus, pentru creştini a început duminica bucuriei, a mântuirii şi a iubirii. Această duminică se va termina abia în cer, unde Dumnezeu ne-a pregătit o odihnă veşnică.

Isus a transformat lumea într-o sărbătoare.

- Pentru aceasta a trebuit să lupte şi să sufere. Am văzut în aceste duminici mai multe ciocniri între Isus şi farisei. Să le rezumăm pentru a putea înţelege mai bine evanghelia lui Isus.

- Fariseii, aceşti călugări din timpurile lui Isus, îi reproşează Mântuitorului: Tu nu trebuie să fii prieten cu păcătoşii! Trebuie să îi pui pe ucenicii tăi să postească! Nu trebuie să le permiţi apostolilor tăi să încalce sâmbăta, culegând spice! Nu poţi vindeca bolnavi sâmbăta!

- Felul de a gândi al lui Isus nu se poate potrivi cu cel al fariseilor! De ce? Pentru că reflectă iertarea lui Dumnezeu; pentru că Isus îi iubeşte pe păcătoşi; îi cheamă să lucreze în împărăţia sa; pune iubirea deasupra oricărei alte prescripţii religioase; vrea o lume umană, bună, solidară.

- Isus a transformat lumea într-o sărbătoare, pentru că a adus legea iubirii, chiar dacă aceasta poate comporta şi jertfă.

4. Exemple

a) Bucuria este rodul iubirii.

Un fel de Dante budist a coborât să viziteze iadul şi apoi a urcat la contemplarea paradisului.

Iadul i s-a părut ca un imens, aprins banchet, în care sufletele regilor erau condamnate să mănânce orez cu beţişoarele tradiţionale de fildeş, dar prea lungi, şi de aceea nepotrivite pentru a duce la gură preţioasa mâncare. Chinuindu-se cu mânuirea dificilă a lungilor

instrumente, condamnaţii se loveau între ei, îşi încrucişau beţele cu ale celorlalţi, iar orezul se împrăştia peste tot, dar fără să ajungă la gura celor înfometaţi. De aici furie…

Urcat în paradis, Dante budist a avut surpriza să vadă acelaşi fel de banchet: o masă îmbelşugată, cu acelaşi fel de orez şi aceleaşi beţişoare, nepotrivite pentru mâncat. Dar cei invitaţi erau satisfăcuţi şi apetitul lor era satisfăcut din plin, erau în armonie. Cum era posibil? Secretul era foarte simplu. Fiecare dintre cei invitaţi nu se gândea să se hrănească pe sine, ci îl servea pe cel din faţa lui! (P. Bargellini).

b) A fi, indiferent de condiţii, instrumente de seninătate şi bucurie.

Un învăţător al legii îi privea pe vânzătorii din piaţă. I-a apărut profetul Ilie. Învăţătorul i-a spus:

- Va intra vreunul dintre aceşti vânzători în împărăţia lui Dumnezeu?

Profetul, coborând capul, a răspuns:

- Nici unul, chiar nici unul!

Între timp au venit în piaţă doi bărbaţi. Prin jocurile lor atrăgeau atenţia tuturor; până şi copiii râdeau. Atunci profetul Ilie a spus: “Aceştia cu siguranţă vor ajunge în împărăţia cerurilor”. Învăţătorul legii se duse să vorbească cu doi comici: “Ce vindeţi?” Ei răspunseră: “Chiar dacă deseori noi avem inima tristă, vrem să vindem tuturor bucuria de a trăi”.

c) A face pe cineva să zâmbească este un act de milostivire.

Un ţăran irlandez, mereu fericit, avu într-o noapte un vis ciudat. I se păru că era mort şi că ajunse la judecata finală. Era disperat pentru că avea multe probleme de conştiinţă; i se părea că Judecătorul, primind pe cineva printre cei fericiţi, spunea: “Mi-a fost foame şi tu mi-ai dat să mănânc; mi-a fost frig, iar tu m-ai îmbrăcat etc.”; se părea că orice faptă bună făcută din iubire faţă de Cristos era răsplătită.

Ţăranul tremura pentru că nu-şi amintea să-l fi întâlnit pe acest Judecător foarte frumos şi strălucitor; dar când ajunse în faţa Judecătorului fu primit cu bucurie în rândul celor drepţi. “Dar oare ce bine am făcut?” se întreba plin de smerenie. Dar Judecătorul spuse: “Eram trist într-o zi, iar tu m-ai făcut să râd; eram bolnav, iar tu m-ai consolat, tu m-ai mângâiat; eram supărat, iar tu m-ai înveselit cu bucuria ta, intră în bucuria Domnului tău (G. Barra).