Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a VIII-a de peste an
Anul A (B, C)
Lecturi:
Isaia 49,14-15
1Corinteni 4,1-5
Matei 6,24-34

Matei 6,24-34

În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: “Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni: sau îl va urî pe unul şi îl va iubi pe celălalt, sau se va ataşa de unul şi-l va dispreţui pe celălalt. Nu puteţi sluji în acelaşi timp şi lui Dumnezeu şi mamonei. De aceea vă spun: nu fiţi atât de îngrijoraţi pentru viaţa voastră că nu veţi avea ce mânca sau ce bea, nici pentru trupul vostru că nu veţi avea cu ce vă îmbrăca; oare nu valorează viaţa mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerului: ele nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare; Tatăl vostru ceresc le hrăneşte. Nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele? Care dintre voi, cu toată îngrijorarea lui, îşi poate prelungi viaţa măcar cu un ceas? Iar pentru îmbrăcăminte, de ce vă faceţi atâtea griji? Observaţi cum cresc crinii câmpului: nu muncesc şi nu ţes; totuşi vă spun că nici Solomon, în toată strălucirea lui, nu era îmbrăcat ca unul dintre ei. Dacă Dumnezeu îmbracă atât de frumos iarba câmpului, care astăzi este, iar mâine va fi aruncată în foc, nu va face oare cu mult mai mult pentru voi? Oameni cu puţină credinţă! Nu vă faceţi atâta grijă spunând: «Ce vom mânca?» sau «Ce vom bea?» sau «Cu ce ne vom îmbrăca?» Toate acestea le caută păgânii; Tatăl vostru ceresc ştie că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui, iar celelalte vi se vor da pe deasupra. Nu vă faceţi atâta grijă pentru ziua de mâine; ziua de mâine îşi va purta singură de grijă. Fiecărei zile îi ajunge necazul ei”.

 

Autori

pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC 2
volum colectiv ITRC
pr. Anton Iştoc
pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato

 

* * *

 

Colaboratori providenţiali

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Legea, fiind revelaţia Vechiului Testament ca alianţă între Dumnezeu şi om, culminând prin gestul lui Dumnezeu de a scrie cu degetul său cele zece porunci pe muntele Sinai şi de a le oferi poporului său prin Moise, a constituit baza spiritualităţii secole de-a rândul (Ex 24,12). Datorită acestei alianţe, poporul s-a angajat solemn să păzească poruncile şi Iahve a făgăduit că dacă o mamă şi-ar uita copilul pe care l-a născut, el nu va uita pe Israel (Ex 49,15).

Dumnezeu, a cărui iubire este veşnică şi nemărginită, a extins această alianţă la toţi oamenii prin Cristos; a înscris-o în firea fiecărui botezat prin acţiunea Duhului Sfânt (Mt 1,18).

Dacă legea scrisă pe lespezile de piatră făcea din Israel servitorul lui Iahve, alianţa prin Cristos ne face prieteni (In 15,15), ba mai mult, fii ai lui Dumnezeu (Mt 5,45; Gal 3,26). Ne poate uita Dumnezeu?

Chipul lui Dumnezeu, pe care ni-l zugrăveşte Biblia, este acela al unui tată care veghează asupra creaturilor şi le poartă de grijă: Tu dai de mâncare tuturor vieţuitoarelor la timpul potrivit (Ps 145,14; 104,27 ş.u.), atât oamenilor cât şi animalelor (Ps 36,7; 147,9). Această grijă, mai mult decât părintească, providenţială, se dezvăluie în istoria fiecărei fiinţe, dar în chip special a omului, nu însă ca un destin care îl imobilizează în fatalitate, nici ca pe ceva magic venit din neant, nici ca o casă de asigurări contra oricăror accidente, nici ca un tată fără pretenţii în faţa fiilor săi, ci ca providenţă, adică îl plasează pe om pe temelia speranţei, cerându-i colaborarea în calitate de prieten, asociat şi mai ales ca fiu conştient de ceea ce va moşteni în conformitate cu efortul depus.

Isus, în timp ce ne descoperă că Providenţa este expresia infinită a iubirii: Te-am iubit cu iubire veşnică şi pentru aceasta ţi-am rezervat bunătatea mea (Ier 31,3), ne învaţă, atât cu cuvântul cât şi cu fapta, cum să fim colaboratori ai acestei Providenţe. Ca şi în Isus, tot aşa şi în om, răspunsul este dublu: în căutarea împărăţiei iubirii şi în refuzul de a se supune altui stăpân (Mt 6,29-33). Fiul risipitor se întoarce la tatăl cu gândul de a-i fi slugă (Lc 15,19). Colaborarea stă în a-i cere Tatălui să se facă voinţa sa precum în cer, aşa şi pe pământ (Mt 6,10), precum în cele prielnice, aşa şi în cele neprielnice. Colaborarea constă în acea muncă de fiecare zi, care constituie o cerere şi o aşteptare a pâinii de toate zilele şi a tot ceea ce un copil al lui Dumnezeu are trebuinţă. Colaborarea se arată mai presus de toate prin răbdarea în încercări, asemenea lui Isus care a cunoscut durerea părăsirii din partea Tatălui ceresc (Mt 27,46) şi care, rămânând ascultător până la moartea pe cruce, şi-a afirmat propria încredere filială prin ultimele cuvinte testamentare: Părinte, în mâinile tale îmi încredinţez sufletul meu (Lc 23,46). Cu această încredere a trecut pragul morţii şi ne-a oferit o lumină unică pentru a ne însoţi în traversarea nopţii în care de atâtea ori ne duce Cel Rău. Imitându-l pe Cristos, ucenicul poate parcurge căile misterioase ale Providenţei şi poate câştiga bucuria de a fi martorul credincios al iubirii în care s-a încrezut.

Ca să ne aducă la această stare de dăruire totală în calitate de colaboratori ai Providenţei, Isus se foloseşte de diferite imagini din natură: păsările cerului şi florile câmpului, pentru a înlătura din suflet orice îngrijorare şi teamă faţă de hrană şi băutură, îmbrăcăminte, locuinţă etc. Din cauza acestor preocupări, Marta nu are parte de partea cea mai bună pe care şi-a ales-o Maria (Lc 10,41), de cuvântul iubirii, fără de care pământul rămâne sterp, după cum afirmă Isus în parabola semănătorului (Mc 4,19).

Isus desăvârşeşte mentalitatea noastră asupra Providenţei.

Concepţia Vechiului Testament era: păzeşti Legea, Dumnezeu este dator să te binecuvânteze cu de toate pe acest pământ; nu păzeşti Legea, ajungi calic, bolnav, orfan etc. pedepsit de Dumnezeu şi, dacă Dumnezeu pedepseşte pe cel rău, atunci cei buni pot profita de pe urma lui: pot lua celui pedepsit tot ce i-a mai rămas, chiar şi viaţa. Faptele de milostenie propuse de profeţi erau pentru bunăstarea vieţii de pe pământ. Numai în cărţile Macabeilor găsim că pomana poate avea valoare pentru viaţa veşnică.

Se arată colaborator providenţial omul care nu este sclavul banului, mamonei, ci ştie să le dirijeze toate spre slava lui Dumnezeu: Şi prezentul şi viitorul, spune sfântul Paul, toate sunt ale voastre; dar voi sunteţi ai lui Cristos şi Cristos este al lui Dumnezeu (1Cor 3,22). Din păcate însă avem cazuri în rândul creştinilor noştri care uită de demnitatea lor. O mamă poate creşte zece copii, dar zece copii uită uşor de mama lor, motivând stupid că nu le-a lăsat şi nu le dă bogăţia pe care o cred ei că li se cuvine.

Dreptatea lui Dumnezeu, pe care avem datoria s-o căutăm, este aceea a păstrării valorilor, aşa cum ne-a fost dată prin actul creaţiei: Creşteţi, înmulţiţi-vă şi stăpâniţi! (Gen 1,28).

Când auzim că se spune: Dumnezeu este drept (Catehism), ne gândim la faptul juridic, că el răsplăteşte binele şi pedepseşte răul, dar Sfânta Scriptură vrea să ne spună că el este credincios, fidel faţă de legământul său, faţă de cuvântul dat. A căuta dreptatea lui Dumnezeu, după îndemnul lui Isus, înseamnă a fi la fel ca Dumnezeu: credincioşi făgăduinţelor, fideli faţă de Cristos. Dreptatea lui Dumnezeu este garanţia credinţei noastre. Dacă datorită Vechiului Legământ ni l-a dat pe Cristos, pentru cel Nou, ce nu ne va da? Toate ni le dă prin Cristos (Col 3,11).

Model de colaborator al Providenţei ne este sfântul Francisc de Assisi, în care rezum toată ceata cerească şi pământească a acelora care au fost, sunt şi vor fi asemenea lui. În Cântarea făpturilor, Francisc spune:

Preaînalte, bune Doamne, ţie-ţi dau fără-ncetare
Orice laudă şi slavă, orice binecuvântare.
Ţie singur se cuvine toată cinstea îngerească.
Omul însă nu e vrednic sfântul nume să rostească.
Să te laude, Stăpâne, strălucitul frate soare
Ce dă zilelor lumină, florilor le dă culoare;
E frumos, puternic, mare şi-n sclipirea-i minunată,
Preaînalte, Milostive, la făptură te arată.
Să te laude, Stăpâne, sora lună şi voi stele
Ce sunteţi podoaba nopţii, credincioase santinele.
Să te laude, Stăpâne, vântul, scumpul nostru frate,
Ce, când vrea, întreg pământul într-o clipă îl străbate.
Să te laude, Stăpâne, sora apă cristalină
Ce-i curată şi plăcută, pe-nsetaţi ea îi alină.
Să te laude, Stăpâne, focul, frate fără vină,
Când e frig, ne dă căldură, când e noapte, dă lumină.
Să te laude, Stăpâne, şi pământul, mama noastră,
Ce produce trandafirul, viorica cea albastră.
Să te laude, Stăpâne, cel ce iartă din iubire,
Cel ce-ndură pentru tine nedreptăţi şi prigonire!
Fericiţi cei blânzi şi paşnici! Vrednicii ei multe-adună
Şi primi-vor, Preaînalte, paradisul drept cunună.
Să te laude, Stăpâne, sora moarte cea trupească,
Care intră orişiunde, chiar şi-n camera regească.
Vai de cel ce moare, Doamne, săvârşind nelegiuire!
Fericit cel drept căci zboară la eterna fericire.
Lăudat să fii, Stăpâne! strige azi orice fiinţă
Cu iubire şi cu cinste şi cu sfânta umilinţă.

(Traducere şi versificare de pr. Anton Tălmăcel)

Prin om, orice fiinţă este rânduită să aducă laudă Creatorului.

Aceasta este şi misiunea noastră providenţială. Prin împlinirea ei căutăm împărăţia şi dreptatea lui Dumnezeu.

Sfântul Paul ne oferă un model de căutare a împărăţiei şi dreptăţii lui Dumnezeu când spune: Prea puţin îmi pasă că mă judecaţi voi sau dacă mă judecă oamenii. Nici eu nu mă judec pe mine însumi. Nici voi să nu vă grăbiţi să judecaţi, dar aşteptaţi venirea Domnului. Atunci fiecare va primi de la Dumnezeu lauda ce i se cuvine (1Cor 4,3-5).

Amin. Aşa să fie! De la tine, Doamne, aştept coroana răsplăţii!

 

* * *

 

Duminica a VIII-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

În viaţa personală, ca şi în viaţa acestei lumi, există din ce în ce mai multe motive de a ne plânge. Dar, a avea credinţă înseamnă a fi capabili de a vedea dincolo de strâmtorările prezentului şi mai ales a crede că, în desfăşurarea acestei istorii tragice şi minunate, este totdeauna prezent acel Dumnezeu care, prin providenţa sa, nu-l părăseşte niciodată pe om şi ştie să întoarcă în bine chiar şi rătăcirile şi greşelile noastre.

Cuvântul cheie al primei lecturi de astăzi este verbul a uita. Poporul evreu aflat în exil vorbeşte din postura de victimă. Uitat şi abandonat de Domnul, simte că legătura de iubire dintre el şi Iahve a fost ruptă în mod total şi unilateral. Dar, în disperarea în care se află Sionul, Dumnezeu îl asigură de iubirea lui adevărată şi de neşters, o iubire unilaterală, neschimbată, asemenea legăturii dintre mamă şi fiu. Sionul, care şi-a pierdut fiii şi nu putea fi consolat pentru aceasta, avea acum credinţa că în Dumnezeu există o tandreţe maternă identică şi astfel începe din nou să spere. Întoarcerea spre Dumnezeu însemna totodată întoarcerea fiilor la Ierusalim, mama sa.

Plângerea Sionului ne surprinde oarecum. Deja de două secole Dumnezeu este acela care se plânge prin gura profeţilor că a fost trădat şi batjocorit. Însă el nu poate uita de fiul său chiar dacă acesta este păcătos. Iubirea lui Dumnezeu, comparată cu iubirea unei mame pentru fiul ei, e o iubire spontană, instinctivă, care nu este impusă de nici un contract şi de nici o lege precisă. Totuşi, răspunsul Domnului transcende analogia umană. Chiar dacă ar fi posibil ca o mamă să uite de fiul ei, aceasta nu se întâmplă în raportul dintre Iahve şi poporul său: “Eu nu te voi uita” (Is 49,15). Imaginile exprimă în acelaşi timp măreţia şi forţa iubirii lui Dumnezeu.

În evanghelia de astăzi, Isus ne invită să citim în experienţa noastră semnele minunate ale Tatălui, să ne punem toată încrederea în acela care ne-a dăruit binele cel dintâi, care este viaţa şi care ne va da şi celelalte bunuri secundare, ulterior necesare. Isus foloseşte două comparaţii structurate în paralel: în problema hranei, comparaţia este cu păsările care sunt hrănite de Tatăl ceresc în mod gratuit, excluzând orice efort din partea lor. În ceea ce priveşte îmbrăcămintea, comparaţia este cu florile câmpului. Isus vorbeşte despre florile umile care nu erau prea cunoscute şi apreciate pentru frumuseţea lor; chiar şi ele sunt îmbrăcate de Dumnezeu într-o manieră mai splendidă decât Solomon, care era proverbial pentru fastuozitatea sa regală. Şi totdeauna fără nici un efort din partea lor. De aceea, omul este chemat la o încredere filială în pronia Tatălui de la care primeşte o atenţie specială, superioară celorlalte creaturi.

Sfântul Ioan Bosco este foarte cunoscut, atât în Italia cât şi în alte ţări, pentru extraordinara sa încredere în providenţa divină. El şi-a început marea sa operă de recuperare a tinerilor şi a copiilor săraci şi orfani neavând nici bani de buzunar, iar până la sfârşitul vieţii sale reuşise să construiască mai multe oratorii care adăposteau mii de tineri. Mai întâi îşi făcea proiectele, iar după aceea îşi procura banii de la diferiţi binefăcători. Totuşi, sumele de care avea nevoie erau imense. Însuşi Papa Leon al XIII-lea, profund impresionat, îl întreabă: “Don Bosco, de unde luaţi bani pentru a plăti toate construcţiile?” Iar acesta răspunde: “Din buzunarele fără fund ale providenţei divine”. Într-adevăr, cel care se aşază sub protecţia divină nu trebuie să se frământe deoarece Isus ne asigură că “Tatăl vostru din ceruri ştie de ce aveţi nevoie” (Mt 6,32).

În problema preocupării pentru ziua de mâine, motivaţia este de tip sapienţial: este absurd să te împovărezi astăzi cu preocupările şi problemele de mâine; e inutil şi dăunător pentru că îngreunezi ziua de azi fără ca prin aceasta să uşurezi ziua de mâine de greutăţile cu care e împovărată; este mai bine să-ţi împarţi greutăţile decât să le porţi zi de zi.

Un obstacol în calea credinţei şi a încrederii noastre în Dumnezeu îl reprezintă banul, pe care, în textul evanghelic de astăzi, Isus îl foloseşte cu nume propriu, personificat şi prezentat ca stăpân. A-l numi stăpân înseamnă a-i oferi o mare onoare, dar acesta este adevărul. Banul, pe acest pământ, stăpâneşte cu adevărat, având servitori şi sclavi. Cu banul se pot cumpăra şi vinde toate, chiar şi trupul şi sufletul.

Banul domneşte, însă Isus vrea să-i sustragă pe discipoli din acest domeniu al banului. Isus e clar asupra acestui punct. Puterea banului e aşa de mare încât sfârşeşte prin a se pune împotriva lui Dumnezeu. De aceea, “nimeni nu poate sluji la doi stăpâni, lui Dumnezeu şi banului” (Mt 6,24). Dumnezeu nu poate fi obiectul unei simple preferinţe. Evreul credincios ştie că Dumnezeu cel unic vrea o adoraţie exclusivă, o slujire totală, o iubire completă; aceasta este prima şi cea mai mare dintre porunci. Acest precept al religiei iudaice este reluat într-un context nou, unde excluderea nu se referă la alţi dumnezei, ci la ban, la bogăţii. Este nevoie de o alegere. Cine se face slujitorul banului nu mai are nici o posibilitate de a se deschide lui Dumnezeu. Banul îl face pe Dumnezeu superfluu, inutil. Cuvintele lui Isus reprezintă o mare speranţă pentru cei săraci. Ei sunt cei privilegiaţi, adevăraţii norocoşi.

Dar sărăcia nu constă numai în lipsa de bunuri materiale. Bogăţia însăşi nu e decât o camuflare. Sărac nu e numai cine nu are bani. Sfântul Clement Alexandrinul spunea că “bogăţiile au fost făcute pentru noi ca orice materie, precum şi ca instrumente pentru folosirea corectă din partea celor care ştiu să le folosească. Dacă tu ştii să te foloseşti bine de acestea, bogăţiile îţi vor aduce dreptate; dar dacă le vei folosi în mod nedrept, vei fi slujitorul nedreptăţii. Prin natura sa, de fapt, bogăţia este făcută să servească, nu să comande”. Banul, folosit în mod incorect, poate ajunge ca din mijloc să devină scop, iar noi riscăm ca din stăpânii banului să ajungem sclavii lui. Bogăţia este un stăpân exigent, care, cu trecerea anilor, penetrează viaţa şi inima alungând onestitatea, bunătatea, generozitatea şi chiar pe Dumnezeu însuşi, făcându-l pe om avid, egoist şi întotdeauna nemulţumit. Dar bogatul cu inima largă, care se mulţumeşte cu necesarul şi împarte din ceea ce are pe deasupra, din surplusul său, ascunde un unghi de sărăcie în abisul de mizerie existent. Este o sărăcie pe care puţini o văd şi care rămâne mult ascunsă chiar şi în ochii săi. Însă cel care dăruieşte din îngâmfare, căutând prin aceasta lauda sa, îşi înşală propria conştiinţă şi pe ale celorlalţi din jurul său, rămânând în continuare cu inima rece şi împietrită. El are o evidentă nevoie de iubire. În ceea ce posedă şi chiar în ceea ce dăruieşte se sufocă, pentru că îi lipseşte oxigenul iubirii. În acest punct, cel bogat şi cel sărac se regăsesc, se întâlnesc în mod fratern în acea profunzime a vieţii umane în care nici cel bogat nici cel sărac nu ar putea să respire dacă nu-l acceptă pe Cristos care se oferă ca singura bogăţie.

În cea de a doua lectură, apostolul Paul corectează concepţia corintenilor, prezentându-i pe apostoli nu ca lideri spirituali, ci ca slujitori ai evangheliei, ca administratori ai ei. Apostolii trăiesc misiunea lor înaintea Domnului şi pentru Domnul, şi nu se simt condiţionaţi de ceea ce doresc şi aşteaptă alţii de la ei. A se şti judecaţi în fiecare zi de Domnul, le permite să nu dea prea mare importanţă judecăţii altora; ba mai mult, nici judecata personală despre ei înşişi nu devine ceva absolut. Ceea ce contează este Domnul şi ceea ce gândeşte el despre noi. Pentru sfântul Paul, faptul că judecătorul nostru ultim este însuşi Dumnezeu, care pătrunde intenţiile cele mai senine ale inimii, este motiv de încredere senină în faţa infidelităţilor şi slăbiciunilor vieţii noastre.

Invitaţia pe care ne-o face Cristos astăzi nu este la pasivitate, dar este un îndemn de a lucra mai decis pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi pentru dreptatea sa. Eliberaţi de siguranţele noastre, să ne abandonăm în mâinile Tatălui ceresc, urmând exemplul lui Isus care şi-a înfrânt frica morţii prin abandonarea sa filială Tatălui. Să-i încredinţăm lui orice preocupare şi el ne va ajuta. Să ne rugăm pentru noi şi pentru toţi oamenii, să nu pierdem timpul ci să-l sfinţim, trăind în harul lui Dumnezeu, îngrijindu-ne mai întâi de cele spirituale şi să aşteptăm de la iubirea lui Dumnezeu şi cele materiale. Euharistia pe care o celebrăm astăzi, prin care ne unim cu sacrificiul şi învierea lui Isus, să ne ajute ca experienţa vieţii lui Cristos s-o facem şi experienţa noastră pe care s-o trăim în viaţa de zi cu zi.

Ciprian Bejan

 

* * *

 

Duminica a VIII-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

În Roma, în măreaţa bazilică a Sfântului Petru există o minunată statuie a Sfintei Fecioare Maria cu Isus în braţe, după ce a fost coborât de pe cruce. Această statuie se numeşte Pietŕ. Majoritatea pelerinilor care vizitează Bazilica nu pot pleca fără să admire această capodoperă a pictorului şi sculptorului Michelangelo, care a lucrat la capodopera sa cu foarte multă grijă, cu foarte multă dragoste. Se poate spune, chiar fără a greşi că, Michelangelo şi-a lăsat o parte din fiinţa lui în această operă.

Dar, fraţilor, Michelangelo nu avea de unde să lase o parte din trăirea, din dragostea sa în această operă, dacă el însuşi nu le-ar fi primit de la Dumnezeu, Creatorul nostru. Şi nu numai el a beneficiat de dragostea lui Dumnezeu, ci fiecare dintre noi, toate creaturile.

Despre dragostea providenţială a lui Dumnezeu Papa Ioan Paul I a făcut o afirmaţie îndrăzneaţă în Discursul de la rugăciunea Angelus din 10 septembrie 1978 când printre altele a spus: “Suntem obiectul unei iubiri nemărginite din partea lui Dumnezeu: El este Tatăl nostru, ba mai mult, mama noastră…”

Această iubire dumnezeiască se revarsă asupra oamenilor din toate timpurile, fără încetare. Problema intervine însă atunci când omul nu recunoaşte această dragoste sau mai grav, confundă autorul ei, simţindu-se oarecum satisfăcut de bunurile acestei lumi. De aceea Isus Cristos în Evanghelia de astăzi îşi continuă predica de pe munte cu un adevăr general valabil pentru a ajunge la o problemă destul de veche şi care mai persistă încă şi astăzi: “Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni… -spune Isus-. Nu se poate sluji în acelaşi timp şi lui Dumnezeu şi banului” (Mt 6,24). Banul, aşadar, poate deveni duşmanul, opusul lui Dumnezeu, în stare să subjuge întreaga inimă a omului. Iar inima omului nu poate să fie dominată de ban şi de Dumnezeu în acelaşi timp (pentru că aceste două realităţi se exclud reciproc). Aceasta este explicaţia pentru care Isus a insistat în multe rânduri, afirmând cu tristeţe că greu va fi pentru un bogat să intre în Împărăţia cerurilor. Este vorba aici de acei bogaţi care îl scot pe Dumnezeu din viaţa lor şi-L consideră inutil şi nu necesar. O inimă ocupată de bani este o inimă golită de divin, de esenţial. Pentru astfel de oameni aproapele de lângă ei valorează mai mult pentru ceea ce are decât pentru ceea ce este (cf. GS 35). Că mântuirea celor bogaţi nu este totuşi imposibilă o dovedeşte faptul că ajung sfinţi şi dintre cei care au rămas bogaţi în ochii oamenilor până la moarte. Inima lor însă nu s-a alipit de bani, nu au făcut un ideal din avuţii ci s-au folosit de ele aşa cum îi place lui Dumnezeu, într-o sărăcie sufletească deosebită.

Pe vremea lui Isus, la fel ca şi în societatea de astăzi, banul avea o deosebită importanţă în viaţa de fiecare zi. A procura bani, desigur că este necesar. Dar trebuie păstrată măsura şi ordinea corectă. Despre cei care tot timpul se gândesc la bani, cum să-i procure mai uşor, chiar înşelând pe alţii, se poate spune că banul este idolul lor. Aşadar nu trebuie să pierdem din demnitatea noastră alergând după avuţii. Oare nu valorează mai mult viaţa, sănătatea, pacea familiei, educaţia copiilor? Aceste valori nu avem voie să le distrugem gândindu-ne că se pot recupera cu bani. Nici virtuţile morale, nici cele creştine nu se pot cumpăra, ci acestea se câştigă prin credinţa în Dumnezeu, prin dragostea faţă de El şi faţă de aproapele. Însă într-o inimă avidă după bogăţii nu mai este loc pentru credinţă. Tocmai de aceea insistă Isus asupra încrederii în Tatăl care ştie tot ceea ce avem nevoie însă înainte de a-i cere. În continuare, discursul lui Isus se centrează asupra a două probleme care tind să renege dragostea providenţială a lui Dumnezeu şi anume: problema neliniştii şi cea a grijii pentru ziua de mâine. Aceste probleme îi caracterizează pe atâţia contemporani chiar dintre noi creştinii, caracterizează întreaga societate. Şi acestea nu doar în sensul de activitate intensă şi febrilă, care ar putea avea şi un sens pozitiv, dar în sensul de frică, o teamă care se naşte în inima omului şi care poate deveni o tentaţie în a-l privi pe fratele său ca pe un duşman în încercarea de a-şi garanta siguranţa zilei de mâine acumulând bogăţii sau chiar puterea în diferitele sale forme. Aici nu este vorba de neliniştea şi oboseala care însoţesc orice muncă a omului, ci de acea nelinişte care se naşte din neîncredere şi necredinţă.

Căutării insistente a necredincioşilor, orientată spre lucrurile acestei lumi, nu-i este contrapusă din partea credincioşilor o atitudine de pasivitate şi fatalism. Dimpotrivă, şi atitudinea credincioşilor trebuie să fie caracterizată de căutare, tensiune, angajare, pentru “Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea sa” (v. 31). Această angajare îl împiedica pe creştin să transforme bunurile pământeşti în idoli şi să-şi alipească inima de ele. Totuşi nu-l înstrăinează de ele pentru că această “căutare” a Împărăţiei se realizează tocmai prin realităţile acestei lumi în viaţa de zi cu zi: lucrurile create nu sunt renegate, dar eliberate, purificate, redate funcţiunilor adevărate (cf. GS 37). Dreptatea lui Dumnezeu pe care omul trebuie să şi-o însuşească, nu este dreptatea juridică sau socială, conformitatea omului la voinţa lui Dumnezeu, adică sfinţenia.

Semnele minunate ale iubirii Tatălui faţă de cele mai umile creaturi ne fac atenţi la Providenţa sa absolută: “Priviţi la păsările cerului – ne îndeamnă Isus: ele nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare: Tatăl vostru ceresc le hrăneşte” (v. 26). “Observaţi cum cresc crinii câmpului: nu muncesc şi nu ţes” (v. 28).

Poate pe unii îi face să surâdă comparaţia cu păsările cerului şi crinii câmpului spunând că trebuie să fim mai realişti. În această referinţă însă, la păsările cerului şi florine câmpului care sunt hrănite şi împodobite fără prea mult efort din partea lor nu vrea să fie un îndemn pentru om să facă şi el la fel, adică să aştepte de sus soluţii la problemele sale. Atitudinea asupra căreia se îndreaptă atenţia nu aceea a păsărilor şi a florilor dar aceea a lui Dumnezeu. Este un îndemn de a şti să privim cu ochii credinţei chiar şi cele mai umile creaturi, semnele bunătăţii divine. Prin cuvintele de mai sus Isus nu a vrut să exprime un optimism infantil care nu ia în serios realitatea suferinţei şi a morţii. Isus nu ignoră faptul că suferă de foame şi numeroase păsări şi deasemenea şi numeroşi oameni şi chiar popoare întregi. Nepreocuparea, încrederea celui credincios nu se bazează pe prezumţia că Dumnezeu va interveni să-i satisfacă orice necesitate a sa şi să-l sustragă de la suferinţă şi de la moarte, dar pe certitudinea că şi suferinţa şi moartea şi experienţele mai obscure sunt incluse în planul de iubire al Tatălui. Aceasta este atitudinea creştinului care ştie să sfideze teama abandonându-se necondiţionat în mâinile providenţei divine.

Poporul ales, după cum relatează prorocul Isaia în prima lectură, se simte, în exil, uitat şi abandonat de Domnul. La plângerea poporului, Domnul îi răspunde folosindu-se de experienţa umană a maternităţii. De la început se subliniază imposibilitatea unei mame de a uita de copilul ei, de a nu se preocupa de el. Aici este evidentă profunda analogie a raportului dintre Iahwe şi poporul său, cu cel dintre mamă şi fiu. Dumnezeu Vechiului Testament nu este un Dumnezeu care din înaltul cerului guvernează oamenii ci este un Dumnezeu care aude, care vede, care e cuprins de afecţiune faţă de poporul său. “Chiar dacă o mamă ar uita de copilul ei, eu totuşi nu te voi uita!” (Is 49,15), zice Domnul. Aici analogia umană este depăşită de iubirea infinit de mare a lui Dumnezeu. Siguranţa acestei iubiri a fost simţită de Israel de-a lungul istoriei sale când l-a cunoscut pe Iahwe ca pe Dumnezeul mântuirii şi al Alianţei, a cărui iubire e oferită omului pentru vecie. Acest fapt îmbucurător ajunge la împlinire cu Isus Cristos care s-a revelat nu doar prin vorbe ci prin viaţa şi faptele sale minunate, dar mai ales prin patima şi învierea sa. Dumnezeu Tatăl este cel care cheamă oamenii în Împărăţia sa, care revarsă iubirea sa şi peste cei necredincioşi şi peste cei mai păcătoşi.

Despre folosirea acestei iubiri vom fi întrebaţi de către Dumnezeu cel Drept care este singurul judecător al nostru după cum le mărturiseşte şi Sf. Paul corintenilor în lectura a doua de astăzi. Numai Dumnezeu poate scoate la suprafaţă gândurile cele mai ascunse ale inimilor noastre. Însă un slujitor vrednic de încredere şi cu frica de Dumnezeu cum este Sf. Paul nu are de ce să se teamă de o astfel de judecată dreaptă.

Şi noi, fideli credinţei, suntem chemaţi să trăim mereu conştienţi de prezenţa şi ajutorul lui Dumnezeu în viaţa noastră, pentru ca să ne putem prezenta în faţa sa senini şi demni la dreapta judecată. Să ştim să mulţumim pentru privilegiul de a fi fiii săi preaiubiţi şi să demonstrăm acest lucru prin mărturia vieţii noastre. Să urmăm exemplul semnificativ al păsărilor cerului şi al florilor câmpului şi să putem spune împreună cu psalmistul: “Doamne, Tu singur eşti speranţa noastră” (Ps 61,6); în Tine ne încredem, numai la umbra aripilor Tale găsim adăpost sigur. .

Iosif Gîrleanu

 

* * *

 

Duminica a VIII-a de peste an

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

“Nu vă îngrijoraţi ce veţi mânca, ce veţi bea sau cu ce vă veţi îmbrăca… Tatăl vostru ceresc ştie că aveţi nevoie de toate acestea…”. Sunt cuvinte foarte frumoase, senine, care dau siguranţă: nu trebuie să ne preocupăm prea mult de problemele vieţii! Trebuie să avem încredere în providenţa lui Dumnezeu! “Priviţi păsările cerului, observaţi florile câmpului, nu vă îngrijoraţi pentru ziua de mâine…”. Desigur sunt cuvinte frumoase, pline de poezie. Dar oare mai sunt şi altceva în afară de “cuvinte frumoase”?

Poate că niciodată ca în zilele noastre – cu ştiinţa pe care o avem despre legile naturii pe de o parte şi despre responsabilităţile umane pe de altă parte – nu ne apare într-adevăr mai greu de înţeles şi acceptat discursul evanghelic despre providenţă. De exemplu să ne gândim la miile de persoane care mor de foame în lume… şi atunci ne vine să ne întrebăm: Unde este această renumită “providenţă a lui Dumnezeu”?

Mărturisesc că personal nu ştiu să rezolv acest “scandal”… Dar în acelaşi timp am impresia că există ceva eronat din partea mea (sau în ceea ce ne priveşte pe noi toţi) în a-mi imagina că pot “să-i cer cont” lui Dumnezeu pentru contradicţia care pare să se ivească între cuvintele Evangheliei şi realitatea lumii…

Normal că noi suntem prea gata să interpelăm responsabilitatea lui Dumnezeu referitor la relele din lume: de ce se întâmplă aceasta şi aceasta? De ce nu face Dumnezeu aşa şi aşa? În schimb suntem prea puţin disponibili să ne interpelăm pe noi înşine. De exemplu: până în ce punct realizăm noi acea condiţie pe care Evanghelia o pune ca bază de care nu se poate face abstracţie pentru tot discursul despre providenţă?

De fapt, discursul porneşte de la acest principiu: “Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni… Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi banului”. Cu alte cuvinte: nu putem pretinde că suntem buni creştini dacă în acelaşi timp avem drept primă preocupare banii şi bogăţia. Atâta timp cât rămânem prizonierii logicii banului, bunăstării în creştere nelimitată, consumismului niciodată sătul, noi nu avem dreptul să facem observaţii despre providenţa lui Dumnezeu, pentru că nu ştim nici măcar despre ce este vorba.

Pentru a înţelege discursul despre providenţă trebuie să acceptăm pariul cu sărăcia ca stil de viaţă, în numele lui Cristos. Cei care au făcut aceasta în mod serios – de la sfântul Francisc la Cottolengo şi la alţii, nu numai în secolele trecute şi nu numai preoţi şi călugări… – au experimentat că Evanghelia are dreptate.

Dar trebuie să rămânem în joc. Nu avem dreptul să-i cerem cont lui Dumnezeu de mizeria altuia, în timp ce noi avem din abundenţă multe lucruri superflui, risipim şi irosim o cantitate enormă de energii ale pământului şi “ne îngrijorăm” pentru multe lucruri care nu sunt exact necesităţile cele mai elementare despre care vorbeşte Evanghelia. Aşa cum nu avem dreptul să apelăm la providenţa lui Dumnezeu, dacă din partea noastră suntem obsedaţi de mentalitatea “asigurării” prealabile şi integrale împotriva tuturor riscurilor şi neprevăzutului…

Providenţa “funcţionează” pentru cel care ia în serios învăţătura lui Cristos. Dacă în interiorul nostru nu ne încredem suficient în cuvintele sale, inevitabil recădem în miile noastre “nelinişti şi îngrijorări”. În timp ce, cu cât căutăm mai mult să asimilăm spiritul Evangheliei, cu atât vedem mai multe “dezumflându-se” şi reducându-se lumea realităţilor care ne par importante, necesare, absolute… Providenţa “funcţionează” pentru acela care pune pe primul loc în gândurile şi preocupările sale înseşi realităţile pe care le numim în “Tatăl nostru”: acestea sunt cele mai importante!

Desigur: cuvintele lui Isus nu sunt o invitaţie la lene şi iresponsabilitate. Nu este vorba nici de a sta cu mâinile în sân cu scuza că “Dumnezeu vede, Dumnezeu are grijă”, şi nici de a renunţa la orice prevedere pentru ziua de mâine. Credinţa nu ne eliberează de preocupările zilnice, de truda muncii, de responsabilităţile familiare şi sociale. Dar, sunt modalităţi şi modalităţi de abordare pentru aceste lucruri.

Adesea neliniştea pentru ziua de mâine (ca şi regretul nostalgic şi steril al trecutului) sfârşeşte prin a distruge toată bucuria de a trăi în prezent: în timp ce în schimb, numai prezentul este timpul pe care îl avem cu adevărat la dispoziţie…

Credinţa ne face să vedem fiecare zi care ne este dată s-o trăim ca pe “un dar mereu nou” al iubirii lui Dumnezeu faţă de noi (Preafaţa VI din timpul duminicilor de peste an). Şi aceasta este certitudinea pe care ne putem fonda puternic şi tare seninătatea şi încrederea noastră: “Noi ştim că în toate Dumnezeu conlucrează pentru binele celor care-l iubesc”, pentru că “dacă Dumnezeu este cu noi, cine va fi împotriva noastră. El care nu l-a cruţat pe propriul Fiu, dar la dat pentru noi, oare cum nu ne va da totul împreună cu el?”. De fapt nici prezentul, nici viitorul, nici viaţa, nici moartea nu ne vor putea separa niciodată de iubirea lui Dumnezeu… (cf Rm 8,28-39).

 

* * *

 

Dumnezeu este fidel cuvântului său

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Dumnezeu este credincios cuvântului său: a creat din iubire pentru a păstra şi nu pentru a distruge (Lectura I).

Biblia ne este martoră în această privinţă. Cuvântul lui Dumnezeu este “adevărul”, este “stânca” lui Israel (cf. Deut 32,4); el nu minte, nu se contrazice (cf. Num 23,19); cuvântul său este veşnic, nu trece (cf. Is 40,8); el îşi menţine promisiunile (cf. Tob 14,4); cuvântul său este providenţial, veghează asupra lumii (cf. Gen 8,22), dă soare şi ploaie peste toţi – buni şi răi – (cf. Mt 5,45). Chipul lui Dumnezeu, aşa cum se desprinde de pe paginile Sfintei Scripturi, este acela al unui “Tată” care veghează asupra creaturilor sale şi le satisface cerinţele legitime: “Tu dai tuturor hrană la timpul potrivit” (Ps 144,15; 103,27).

Providenţa lui Dumnezeu se vădeşte mai ales în istoria omului, în care nu intervine stabilindu-i un destin rigid, care să-l imobilizeze pe om ca într-un instinct, aşa încât să-i anuleze libertatea, nici nu intervine în chip magic, prin care să înlocuiască iniţiativa omului, ci intervine cu propuneri referitoare la proiectul său de mântuire, prin care omul este chemat să colaboreze cu el la instaurarea “împărăţiei”.

Când omul ajunge să se încreadă deplin şi fără rezerve în cuvântul lui Dumnezeu, se dedică cu asiduitate muncii, fiindcă ştie că prin aceasta continuă opera creaţiei. El devine colaboratorul lui Dumnezeu, cu care “construieşte pentru veşnicie”. Pentru aceasta munceşte ca şi cum totul ar depinde de munca sa, dar se încrede în Dumnezeu ştiind că totul depinde de intervenţia lui. “Cosmosul, animat de Dumnezeu cu un dinamism interior este lansat spre o desăvârşire din ce în ce mai mare, a cărui ţintă o cunoaşte numai Dumnezeu singur, dar acesta este dat omului ca să-l stăpânească şi să-l conducă cu toată dibăcia şi cu toată capacitatea sa inventivă. Numai aşa omul se descoperă pe sine drept colaborator al lui Dumnezeu, artizan al destinului său pe acest pământ, fiindcă descoperă că totul i-a fost pus la dispoziţie” (RdC. 121).

Datoria urgentă şi stringentă a fiecărui creştin stă în a căuta, mai presus de orice, în primul rând, “împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui “. Dat fiind faptul că Dumnezeu nu întârzie să-i introducă în împărăţia sa pe cei care o caută: “Împărăţia Cerurilor este aproape” (Mt 4,17), ba chiar “în mijlocul vostru” (Lc 17,21; Mt 24,23), adevărata preocupare a omului trebuie să fie aceea de a se stabili, de a se înrădăcina, cât mai solid în această împărăţie, de a nu-l pierde pe Creator ca “Domn” şi de a nu înceta să-i slujească.

Grija lui Isus de a-l introduce pe om în împărăţia Tatălui său se datorează faptului că au fost fiinţe superioare omului, îngerii, care, orbiţi de dorinţe personale, au strigat la unison cu Lucifer: “Non serviam!” – Nu vrem să-i slujim! -, ieşind astfel din cadrul “dreptăţii” morale, divine, adică din economia mântuirii, din cadrul acţiunilor lui Dumnezeu de a-i introduce în adevăratul miez al fericirii: în slujire. Dreptatea o cere: Dacă Dumnezeu însuşi îmi slujeşte, cu atât mai mult se cuvine ca eu să-i slujesc. Slujirea divină a atins culmea în istoria omului prin Cristos, care n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa pentru mântuirea multora (cf. Mt 20,28), adică pentru a-i aduce pe mulţi la slujirea lui Dumnezeu pe pământ, ca apoi să se bucure de slujirea veşnică a lui Dumnezeu însuşi în Ierusalimul ceresc (cf. Is 25,8 ş.u.).

Preludiul acestei slujiri divine se poate constata încă de pe acest pământ. Isus ilustrează acest adevăr prin două exemple: cu grija lui Dumnezeu faţă de păsările cerului, care nu seamănă, nu seceră şi nu adună în hambare şi totuşi trăiesc, şi cu crinii câmpului, care nu se ostenesc muncind, nu ţes propria lor mantie regească, ci sunt îmbrăcaţi de Tatăl ceresc într-o strălucire mai mare decât cea a lui Solomon.

Toată îngrijorarea zadarnică a omului, care cu tot efortul său nu poate să-şi prelungească viaţa nici măcar cu un minut, deoarece timpul este în mâna şi la dispoziţia veşnicului Dumnezeu, nu are altă cauză decât lipsa de credinţă: “oameni de puţină credinţă”, spune Isus. Din cauza lipsei de credinţă, omul se bizuie pe propria capacitate raţională: cum să-şi câştige banul, în care speră să-şi găsească întreaga fericire, adevărul total şi binele suprem pentru viaţa, sănătatea şi împlinirea sa umană. Numai că această strădanie este zadarnică. Omul, cu un gram de minte, poate înţelege acest adevăr: dacă un lucru este material, aşa cum este “mamona”, este trecător, este efemer, caduc, nu poate satisface setea după infinit. Numai ochiul credinţei ne ajută să vedem dincolo de formele materiale, ne ajută să vedem ceea ce stă la rădăcina tuturor lucrurilor: cuvântul lui Dumnezeu, sau, aşa cum ne spune sfântul evanghelist Ioan: “La început a fost cuvântul şi cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul… Toate prin el s-au făcut şi fără de el nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (In 1,1-3), “Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi” (In 1,14), ca noi să credem că ceea ce are valoare este ceea ce stă la baza a tot ce există… “Dumnezeu nu vrea să fie un fapt exterior care să ni se impună împotriva voinţei noastre: Dumnezeu este un adevăr interior care ne obligă moral la recunoaşterea lui liberă. A crede în Dumnezeu este obligaţia noastră morală. Omul poate să nu-şi îndeplinească obligaţia lui morală, dar atunci îşi pierde în mod inevitabil demnitatea morală. A crede în Dumnezeu înseamnă a recunoaşte că binele de care mărturiseşte conştiinţa noastră, pe care îl căutăm în viaţa noastră, dar pe care nu-l dă nici natura (mamona), nici raţiunea noastră (egoismul), acest bine este totuşi, există în afara naturii şi raţiunii noastre, este ceva ce există în sine” (Vladimir Soloviov, Fundamentele spirituale ale vieţii, Ed. Deisis, Alba-Iulia 1994, p. 20).

Dacă cineva refuză să creadă în providenţa divină, refuză să se înscrie în dreptatea lui Dumnezeu, refuză să-i slujească… Dar să fie sigur: va veni ziua în care “Domnul va descoperi intenţiile inimilor” (Lectura a II-a). Sfântul Paul nu spune că va descoperi “intenţiile raţiunii”, ci “intenţiile inimilor”, fiindcă intenţia inimii este iubirea. Ori, nimic n-a făcut Dumnezeu mai mult decât ca să cucerească inimile oamenilor: iubirea. Iubirea cu iubire se cucereşte. Pentru aceasta s-a arătat şi se arată Dumnezeu cu o iubirea mai presus de orice iubire maternă (Lectura I): să ne câştige intenţiile inimilor.

Apostolii îşi dovedesc iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele prin “slujire”, ca “împărţitori ai tainelor lui Dumnezeu” (Lectura a II-a). Cine iubeşte “banul = mamona”, slujeşte unui lucru făcut de mâna omului, ceea ce înseamnă că mamona îl stăpâneşte pe om; omul devine sclavul lucrului creat, devine închinător la idoli. De această sclavie vrea Isus să ne apere sau să-i elibereze pe cei prinşi în robie. Pentru a ne salva de această degradare morală avem trebuinţă de o virtute superioară, de virtutea teologală a credinţei. Vom crede în măsura în care vom fi conştienţi de un adevăr care este evident: iubirea. Dumnezeu ne iubeşte în Isus Cristos, “care din fire este Dumnezeu… dar a luat fire de sclav… S-a umilit pe sine însuşi şi s-a făcut ascultător până la moarte, moartea pe cruce” (Fap 2,6-8), ca să ne slujească spre mântuire: ca noi să credem în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi (cf. 1In 4,16) şi să-l iubim, să-i slujim spre deplina noastră fericire din patria cerească.

Să ne unim în rugăciune cu toţii şi să-i spunem: “Dăruieşte-ne, te rugăm, Doamne, ca mersul lumii să fie călăuzit de orânduirea ta dătătoare de pace şi Biserica ta să cunoască bucuria de a te sluji în linişte!” (Colecta). Amin.

 

* * *

 

Este cineva dispus să aibă încredere?

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Mamona

Aparent, un cuvânt care asigură, puţin liniştitor. Însuşi sunetul îţi dă o senzaţie pufoasă de confort: mamona. În realitate originile sale sunt cu totul altele decât nobile. Îşi înfige rădăcinile într-un teren sătul de venin. Trecutul său şi prezentul este, la o examinare chiar aproximativă, echivoc. Mamona derivă dintr-un cuvânt aramaic care înseamnă generic bogăţii, posesiuni, bunuri. Şi este folosit, în literatura ebraică, aproape totdeauna în sens peiorativ. Targumul şi Talmudul, în mod deosebit, vorbesc deschis de “mamona nelegiuirii”, sau despre “bogăţii mincinoase”.

În relatarea de la Matei, banul este periculos pentru că îl duce pe om să săvârşească acţiuni infame. Iuda îl trădează pe Cristos pentru treizeci de dinari (26, 14-16). Slujitorul, din cauza unei sume mizerabile, devine protagonistul unei scene desgustătoare (18, 23-35). Lucrătorii viei se lasă, orbiţi de gelozie, cuprinşi de un protest vulgar cu stăpânul, din cauza unei plăţi întregi acordate şi celor care munciseră numai o oră (20, 1-16). Soldaţii se lasă corupţi de o sumă mică şi răspândesc zvonul despre furtul trupului lui Isus (28, 13).

Cazuistica lui Matei s-ar putea “îmbogăţi” cu o mulţime de nelegiuiri săvârşite în istorie, şi repetate în cronicile zilnice, din cauza banului. Când sunt la mijloc banii, sunt oameni dispuşi să urască, să mintă, să ucidă, să trădeze, să exploateze, să facă să se sufere, să astupe conştiinţa, să recite comediile cele mai respingătoare. Dacă ar trebui să fie cercetate mârşăviile şi idioţiile săvârşite din cauza banului, sau oricum de interesele economice, ar rezulta o listă tulburătoare. Legături rupte cu brutalitate, sentimente călcate în picioare, duşmănii permanente, suspiciuni care otrăvesc raporturile, invidii corosive, idealuri renegate, operaţiuni cinice, acţiuni murdare, gânduri şi calcule secrete care, dacă ar apare în lumină, ar acoperi de ruşine şi feţele cele mai respectabile.

Mamona, nu numai că provoacă o serie incredibilă de meschinătate şi neruşinări (ciudat: nu mi s-a întâmplat să întâlnesc un individ care să mărturisească faptul că a devenit “murdar” pentru că a păcătuit cu mamona!), este “mincinos”. Pentru că falsifică raporturile cu aproapele, cu lucrurile, şi chiar cu ei înşişi. Chiar mai mult cu Dumnezeu. Cu banii, nu numai că sunt corupţi alţii, ci se corup pe ei înşişi. Un individ, când se lasă sedus de mamona, renunţă să fie adevărat, devine un altul, devine de nerecunoscut, duce o viaţă “aparentă”. Totul este contaminat de minciună. Mamona săvârşeşte adesea acţiunea sa cea mai devastatoare pe tărâmul religios. Iniţiative, opere, sub acoperirea sacrului, ascund adesea mâna profanatoare a mamonei.

Nu în zadar Cristos s-a dezlănţuit cu violenţă ne mai auzită împotriva negustorilor care invadaseră şi năpădiseră Templul. Acel negoţ era (este), aş îndrăzni să spun prin natură, lipsit de onestitate. Pentru că falsifică relaţia autentică cu Dumnezeu.

Cu pretextul viclean de a sluji cauza lui Dumnezeu, de a promova gloria sa, onorează şi întăreşte pe concurentul său cel mai de temut şi mai viclean. Atunci când este la mijloc mamona, Dumnezeu dispare (chiar dacă rămâne eticheta), şi se impune idolul. Totul este dat idolului care, pentru a trezi interesul, se foloseşte fără ruşine de numele lui Dumnezeu.

Banul sărăceşte

Desigur. Mamona se declară “slujitoare”, se pune la dispoziţia ta. Dar, fără să observi, ea devine stăpâna. Ea te domină, “dispune” de tine. Şi, pe măsură ce îl acumulezi, te sărăceşti. Mai bine, ea te sărăceşte. Înainte de toate pe un plan uman. Te înşeli că, sub protecţia bogăţiilor, viaţa ta este asigurată. În realitate, mamona îţi sustrage viaţa, bucuria de a trăi. Răpeşte umanitatea ta. Jefuieşte spontaneitatea ta. Pentru ea te agiţi, te preocupi. Cu obsesia de a câştiga pentru trai, uiţi să trăieşti, dispare sensul existenţei.

Chinuit de teama de a nu-ţi lipsi nimic, sfârşeşti prin a te lipsi pe tine însuţi. O viaţă mereu în fugă, muşcat de grabă, devorat de neliniştea de a câştiga mereu mai mult, de a aduna o mai mare cantitate de haine, nu mai este viaţă, ci sclavie. Mamona, cu scuza de a-ţi dărui totul, îţi ia totul. În special, îţi ascunde realitatea. Îţi leagă ochii. Astfel nu vezi limitele, şubrezenia bunurilor, fragilitatea oricărui lucru. Te gândeşti să-ţi asiguri liniştea şi siguranţa, de a fugi de provizorat acumulând bunuri. Şi nu observi că aduni inconsistenţă.

Punctul de echilibru

Cristos condamnă truda, teama exagerată, agitaţia nebună. Ocupă-te, fără a fi preocupat. Fii activ, fără a fi agitat sau, mai rău, tulburat. Prevăzător, dar nu neliniştit sau îngrijorat. Să te oboseşti, să te implici, fără trudă. Să ai grijă, fără să te nelinişteşti. Să părăseşti preocupările secundare, pentru a face loc la cele esenţiale. Să cultivi gândurile importante, respingând pe cele trecătoare. Să faci în aşa fel ca interesele să nu treacă peste valorile lor. Nu permite ca perspectivele imediate să acopere “ultimele” scadenţe. Grijile materiale nu trebuie să facă să uităm că omul este destinat pentru “altceva”.

În sfârşit, trebuie să stabilim o ierarhie precisă a preocupărilor. Pentru aceasta, având prezentă perspectiva lui Matei, este necesar de a stabili un punct de echilibru, un centru de greutate a persoanei. Ce călăuzeşte viaţa omului? Spre care realităţi îl “înclină” gândurile sale, aspiraţiile sale? Ce obiective determină alegerile sale, hotărârile sale? Ce idealuri captează atenţia sa? Ce ocupă inima sa?

Să părăsim şi ultimul punct de sprijin

Credinţa se traduce, reflectând la lecturile liturgiei de astăzi, într-o atitudine fundamentală exprimată de cuvântul “a se încrede”. Sau, mai bine, “a se încredinţa”. Siguranţa, pentru cel credincios, se sprijină numai pe iubirea lui Dumnezeu. Această iubire care, după imaginile sugestive din prima lectură, ia caracteristici materne şi nu se micşorează niciodată, este imună la “uitare”. Dacă cel care crede îşi pune încrederea sa în alte lucruri, dacă îşi caută siguranţa în altă parte, se lasă înghiţit inevitabil de spirala chinurilor şi de trudă.

“Truda este, şi idolatrie şi lipsă de umanism. Idolatrie, pentru că în loc să te încrezi în Dumnezeu pui încrederea ta în altă parte, în lucruri care te trădează apoi. Este lipsă de omenie, pentru că această încredere pusă în mod greşit se revoltă împotriva omului. La rădăcina trudei este un raport strâmb cu Dumnezeu şi cu lucrurile” (B. Maggioni). Providenţa Tatălui, care este fundalul întregii pagini evanghelice a lui Matei, nu se descoperă printr-o serie de raţionamente sau un mecanism de demonstraţii logice riguroase.

Argumentările, în loc să o facă evidentă, o ascund. În loc să o activeze, o împiedică. Providenţa trebuie experimentată. Şi pentru aceasta este necesară o abandonare completă, o despuiere totală, o renunţare absolută la orice fel de sprijin. Numai după ce m-am agăţat de ultimul, fie şi cel mai firav punct de sprijin, eu mă arunc în abisul mereu surprinzător al Providenţei divine. Dacă, în acest timp, stau agăţat prudent de ramura unei oarecare siguranţe umane, eu rămân în condiţia de “suspendat”, care este cea mai contradictorie faţă de credinţă.

Descoperirea Providenţei are loc după “salt”, nu înainte. Impactul cu Providenţa se realizează după ce am dat drumul la sprijin. Dacă pretind să las prinderea numai când observ terenul solid sub picioare, operaţiunea mea este una de prudenţă, de calcul uman, nu de credinţă. Evident, nu toţi se simt capabili de a efectua saltul. Între timp, însă, s-ar putea începe cu familiarizarea puţin cu Providenţa, încercând să fim reprezentanţii săi, trimişii săi, către cineva care are absolută nevoie de ea. Cu alte cuvinte, o cale practicabilă pentru toţi pentru a descoperi ce este Providenţa, şi în ce fel surprinzător se manifestă, constă în a ne face instrumentul ei.

Refuzat de toate tribunalele

Un mod deosebit de a se încrede în Domnul este cel exprimat de Paul, care se declară indiferent de judecăţile oamenilor (laude sau acuze), pentru a apela numai la judecata lui Dumnezeu. “Puţin mă interesează că sunt judecat de voi sau de un consens uman; ba mai mult, nici eu nu mă judec pe mine însumi… Judecătorul meu este Domnul”. Apostolul refuză total orice tribunal uman (inclusiv al său propriu), pentru a apela numai la cel divin.

Un “servitor al lui Cristos”, mai ales, nu trebuie să aibă nici o preocupare de a plăcea. Când cineva ţine să fie admirat, adulat, se comportă aşa încât să nu întunece propria imagine publică seducătoare, pretinde să fie aclamat, să placă mereu mai mult, să apară strălucitor cu orice preţ, este în primejdie de a trăda mesajul. Confruntarea serioasă este cu adevărul şi exigenţele evangheliei, nu cu popularitatea. Dacă cineva se încredinţează, ca Paul, judecăţii Domnului, nelăsându-se condiţionat de judecăţile (fie pozitive fie negative) oamenilor, dobândeşte o pace uluitoare, şi gustă adevărata libertate.