Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a VII-a după Paşti (A Sfinţilor Părinţi de la Niceea)
Evanghelia: Ioan 17,1-13
Apostolul: Fapte 20,16-18.28-36

Ioan 17,1-13

Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine. Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pr care Mi i-ai dat, ca să vadă slava mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii. Părinte drepte, lumea pe Tine nu te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Şi le-am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei.

 

Autori

pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. James Gilhooley
pr. Anthony M. Coniaris
pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Anton Dancă
pr. Ilie Cleopa
pr. Şerban Tarciziu
pr. Alessandro Pronzato
pr. Ernest Munachi Ezeogu
Diverşi alţi autori
pr. Petru Tamaş
volum colectiv ITRC
pr. Anton Dancă
pr. Şerban Tarciziu
volum colectiv ITRC 2
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Felix Roca jr
pr. Visarion Iugulescu
Diverşi alţi autori
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Şerban Tarciziu
pr. Felician Tiba
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Şerban Tarciziu
pr. Mihai Tegzeş
pr. Felix Roca jr
Diverşi alţi autori
pr. Claudiu Dumea

 

* * *

 

Cea mai puţin plictisitoare viaţă trăită vreodată

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Într-o duminică, un preot le-a vorbit credincioşilor săi despre datoria fiecăruia de a-şi ajuta semenii, mai ales când aceştia sunt în pericol de moarte, fizică, dar şi spirituală. La strigătul de ajutor al unei persoane aflate într-o astfel de situaţie, trebuie să sărim cu toţii, imediat, sublinie preotul. “Ajutor!”, se auzi o voce din spatele bisericii. Toţi întoarseră privirea şi văzură un bărbat elegant, în ultimul rând. “Dacă mor de plictiseală se pune?”, întrebă el audienţa mirată.

 

Plictiseala – o boală.

Plictiseala este o gravă boală a timpurilor moderne. Medicii atestă faptul că un procent mare din pacienţii lor nu vin pentru vreo boală fizică, ci pentru că sunt plictisiţi de moarte de viaţa lor. Un preot din Boston, cunoscut pentru activitatea sa de prevenire a sinuciderilor, afirma recent că plictiseala este primul pas spre auto-distrugere. Trăim într-o eră a vitezei, dar parcă şi într-o eră a plictiselii. Iar americanii sunt poate mai plictisiţi decât orice alt popor. Un raport spunea odată că în SUA copiii s-au plictisit de sex… aşa că acum s-au îndreptat spre droguri.

Multe păcate se datorează plictiselii. Oamenii vor face aproape orice să scape de ea. Unii vor bea, alţii vor lua droguri. Unii îşi vor vinde trupurile şi sufletele. Unii se vor dedica unor cauze nebuneşti, iar alţii vor începe chiar războaie pentru a scăpa de plictiseală. Înainte să îşi ia viaţa, un bărbat a scris: “Am alergat din soţie în soţie, din casă în casă, din ţară în ţară, în inutilul efort de a scăpa de mine. Astfel cred că am provocat multă durere celor care m-au iubit. Nimeni nu este responsabil de sinuciderea mea decât eu, pentru că m-am săturat să inventez tot felul de chestii pentru a face să treacă cele 24 de ore ale fiecărei zile.”

Psihiatrii sunt uimiţi de fluviul de soţi şi soţii cu cazuri ciudate. Nu au probleme serioase maritale sau financiare; sunt sănătoşi; copiii sunt ascultători. Dar se plâng că ar fi întrucâtva deprimaţi; adesea devin iritaţi fără motiv. Nu pot dormi noaptea, măcinaţi de o anxietate de origini necunoscute. Sunt oameni plictisiţi. Tielhard de Chardin scria în “Viitorul omului”: “Cel mai mare inamic al lumii moderne, Inamicul Numărul 1, este plictiseala. Omenirea este plictisită. Poate aceasta este rădăcina tuturor problemelor. Nu mai ştim ce să facem cu noi înşine.”

 

Cauze ale plictiselii.

Una dintre principalele cauze ale plictiselii este nu atât faptul că viaţa ar fi plictisitoare cât acela că omul s-a făcut pe sine plictisitor. Cineva spunea odată: “Ce plictiseală să te trezeşti în fiecare zi aceeaşi învechită persoană!” Asta da plictiseală! Dezgustat de învechirea propriei personalităţi! Nu poate să nu fie plictisitor să te trezeşti zi de zi cu aceleaşi sentimente de vinovăţie. Dar vestea bună a Evangheliei lui Isus este că nimeni nu trebuie să rămână “aceeaşi învechită persoană”. Putem fi iertaţi. Ne putem dezvolta. Putem experimenta bucuria creşterii spirituale. Ne putem ridica deasupra păcatului şi a învechirii. Cristos ne poate face persoane noi, cu atitudini noi. El poate pune o glorie nouă în inimile noastre.

Cineva scria: “Cum poate cineva să trăiască în această lume fascinantă şi să fie în acelaşi timp plictisit este un mister prea mare pentru mine. Cel mai deranjant gând pentru mine este că nu mi-au mai rămas suficienţi ani să văd toate lucrurile pe care vreau să le văd, să citesc toate cărţile pe care vreau să le citesc, să îi întâlnesc toţi oamenii pe care vreau să îi întâlnesc.” Creştinii au mai multe motive decât Nietzsche pentru a striga: “Nu este viaţa de o sută de ori prea scurtă pentru a ne plictisi?”

Una dintre principalele cauze ale plictiselii este vidul sufletesc. Oamenii plictisiţi sunt oameni goi pe interior, oameni care nu au pentru ce trăi şi care nu au de ce să se agheţe – “omul găunos” despre care scria T. S. Eliot, omul pentru care existenţa este golită de sens. Privind spre acest gol, putem considera plictiseala ca o veste bună. Este o dovadă a chemării noastre înalte. Este dovada faptului că omul a fost făcut pentru Dumnezeu, pentru viaţa puternică, trainică şi satisfăcătoare pe care doar El o poate da. Plictiseala înseamnă că infinitul din noi nu se lasă satisfăcut de finit. Mai demult era un cântec intitulat “Is That All There Is?” (“Asta este tot?”) Vorbea despre o tânără femeie care aştepta de la viaţă ceva mai mult decât primise. Când fusese mică, tatăl ei a dus-o la circ. A privit toate reprezentaţiile, aşteptând marele final. După ce animalele, clovnii şi acrobaţii şi-au terminat reprezentaţiile, ea a întrebat: “Asta e tot? Is that all there is?” Şi aşa a continuat să trăiască, mereu întrebând, aşteptând să se întâmple ceva măreţ care să dea sens vieţii ei, ceva care să îi ofere emoţia totală pe care o căuta.

Ea îl aştepta de fapt pe Dumnezeu; doar El poate da sens vieţii ei. Dr. Carl Jung spunea: “Aproximativ o treime din pacienţii mei suferă nu de nevroze, ci de lipsa de sens şi de goliciunea vieţilor lor.” Nu suntem încântaţi de viaţă pentru că nu suntem încântaţi de Dumnezeu. Dumnezeu cel Etern este cel care dă sens vieţii. Fără sens, fără scop, viaţa devine extrem de plictisitoare. Un american important a vizitat odată Suedia. Acolo a întâlnit un tânăr suedez care i-a spus: “Ştii, generaţia noastră a trăit într-un context social foarte permisiv. Orice e voie şi ne-am săturat de aceasta. Dacă vom merge pe străzile principale din Stockholm nu vom auzi râsete, nu vom vedea bucurie, nici fericire.” Erau sute de tineri pe străzi, dar ceva le lipsea. Toţi păreau plictisiţi. În Suedia este una dintre cele mai ridicate rate ale sinuciderii între tineri. De ce? Deoarece permisivitatea fără disciplină nu aduce fericire. Fericirea şi pacea se găsesc în Dumnezeu, în relaţia personală cu Isus şi în viaţa ordonată.

 

Vindecarea.

Kirkegaard spunea cândva: “Oricine trăieşte în lume fără Dumnezeu devine obosit de el însuşi, exprimând oboseala prin plictiseala faţă de viaţă; dar cel care trăieşte împreună cu Dumnezeu, trăieşte cu Cel a cărui prezenţă dă şi celei mai nesemnificative vieţi o semnificaţie infinită.”

Dag Hammarskjold a descoperit adevărul spunând “da” lui Dumnezeu. Din acel moment, spune el, “am fost sigur că existenţa are sens şi de aceea, mai apoi, viaţa mea a avut un scop”. Ca secretar general al Naţiunilor Unite, Dag Hammarskjold a fost un om adânc implicat în ţesătura complicată a afacerilor politice şi sociale. Dar pe lângă viaţa publică, el şi-a menţinut un contact personal zilnic cu Dumnezeu. Această comuniune cu Dumnezeu a dat o direcţie vieţii sale şi valoare operei sale.

Posibilităţile de plictiseală sunt numeroase. Gândiţi-vă de exemplu: mâncaţi de trei ori pe zi, lucraţi probabil acelaşi lucru zi de zi. Voi căsătoriţilor vă uitaţi zi de zi la aceeaşi persoană, conversaţi în aceeaşi manieră, faceţi aceleaşi gesturi. Viaţa este repetiţie, şi acolo unde este repetiţie există monotonie, şi acolo unde este monotonie este pericolul plictiselii. Ne poate salva de plictiseală mai multă devoţiune, mai multă dedicare, mai multă iubire, un ţel mai înalt.

Când viaţa este trăită în comuniune zilnică cu Cristos, ea se înnoieşte, prinde forţă, contur, vigoare. Dar este nevoie de disciplină: să începi şi să sfârşeşti fiecare zi cu Cristos, prin rugăciune; să cauţi voia lui Dumnezeu în fiecare situaţie; să îi aduci cult duminica la Liturghie; să îl primeşti în Sacramente şi să porţi povara aproapelui.

 

Cea mai puţin plictisitoare viaţă trăită vreodată.

Cea mai puţin plictisitoare viaţă trăită vreodată a fost cea a lui Isus. A fost o viaţă plină de entuziasm şi de glorie deoarece era plină de Dumnezeu, consumată de iubire şi cu un ţel suprem. Nicăieri nu este mai evident acest fapt decât în marea rugăciune a lui Isus către Tatăl Său, citită în Evanghelia de astăzi: “Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. [...] Cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor. [...] Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău. [...] I-am păzit şi nu a pierit nici unul dintre ei. [...] Iar acum vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei” (Ioan 17).

Putem detecta în aceste cuvinte vreo urmă de plictiseală? Sau mai degrabă bucuria de a avea o misiune măreaţă de împlinit? Misiunea de a-l iubi pe Dumnezeu, de a conversa cu El, de a-l sluji şi într-un final de a te întoarce la El? Dacă viaţa este plictisitoare pentru tine, încearcă această reţetă. A fost scrisă în spiritul rugăciunii anterioare a lui Isus:

 

“De ce sunt aici?”
Dă-mi un câmp… dă-mi un câmp
În care să îmi pot folosi puterea pentru Dumnezeu,
Un câmp în vreun loc părăsit
Aproape uitat într-o zonă stâncoasă,
Un câmp care are nevoie de două mâini de om să îl cultive,
Care are nevoie de o inimă care se roagă,
De o voce care cântă un cântec.
Ştiu că undeva există un astfel de câmp,
În comunitatea în care trăiesc acum,
În propria mea biserică este necultivat,
Un loc în care buruienile pot să crească,
În care pământul este tare şi flămând,
Poate prea uscat de setea
După izvoare de apă clară.
Dă-mi un câmp ca acesta,
Poate un câmp între tinerii noştri
Care se poticnesc pe drumul lor spre a găsi lumina,
Sau tânjesc să plângă în braţele cuiva,
Sau spun că nimeni nu îi ascultă;
Vreau să îi ajut să le dau iubire
Şi să pun o lampă în mâna lor.
Vreau să fiu acolo unde Dumnezeu vrea să fiu,
Vreau să lucrez pentru că ziua este la apus;
În curând vine noaptea când munca trebuie să înceteze
Şi Dumnezeu le va porunci alor Săi să se odinească;
Vreau să aud cuvintele “bine lucrat” adresate mie,
Vreau să mă privesc chipul Tatălui
Şi să îl aud spunându-mi: “M-ai slujit excelent.”
- Thyra F. Bjorn

 

* * *

 

Duminica a şaptea după Paşti

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa creştină

“Iar viaţa veşnică aceasta este: să Te cunoască pe Tine,
singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos pe care L-ai trimis.”
(Ioan XVII, 3)

Viaţa veşnică, fericirea cerească, constă – după cum însuşi Isus Cristos ne-o spune prin aceste cuvinte – în cunoaşterea lui Dumnezeu Tatăl şi a Fiului Său, Isus Cristos.

Acela care ni l-a făcut cunosctut pe Dumnezeu este Fiul Său întrupat. El ne-a împărtăşit multe din tainele Lui, taine pe care însă nu le vom cuprinde decât în lumina slavei cereşti. Această descoperire despre Dumnezeu, făcută nouă de Isus Cristos, o găsim depozitată în Sfânta Scriptură, care ne este tălmăcită de Sfânta Biserică, interpreta legitimă a cuvântului lui Dumnezeu, învestită de Mântuitorul, după Învierea Sa, cu misiunea divină de a învăţa, sfinţi şi conduce toate popoarele la mântuire: “Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ”, le spune Isus apostolilor: “Mergând învăţaţi toate popoarele, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Spirit, şi învăţându-le să păzească toate câte vi le-am poruncit: Şi iată eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Matei XXVIII, 18-20). Şi, pentru ca Biserica să-şi poată îndeplini această menire de a răspândi lumina Evangheliei, Isus Cristos i-a promis asistenţa Sa, darul infailibilităţii care constă nu în a nu putea păcătui, ci a nu putea greşi atunci când ea, ca reprezentantă şi continuatoare a misiunii Lui mântuitoare, propovăduieşte, în numele Lui, învăţăturile de credinţă şi de morală. Darul acesta, al infailibilităţii, rezidă în Capul văzut al Bisericii, care este Patriarhul Romei, Pontiful suprem, urmaşul lui Petru, cel dintâi Papă. Acesta este înţelesul asigurării date de Isus colegiului Apostolilor prin cuvintele: “iată, Eu cu voi sunt în toate zilele până la capătul lumii”. Iar lui Petru, încă în momentul alegerii acestuia ca apostol, când i-a schimbat numele din Simon în Petru care înseamnă piatră – piatra credinţei -, i-a promis, în mod deosebit, puterea supremă în Biserică, zicându-i: “Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în cer şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în cer” (Matei XVI, 19). Or, dacă Isus i-a încredinţat Bisericii Sale puterea Sa de a-i mântui pe oameni prin învăţătura, poruncile şi Sfintele Sale Taine, continuând ea astfel misiunea cu care a venit El în lume, este natural ca El să pretindă din partea ascultătorilor ei, faţă de ea, aceeaşi credinţă şi supunere ca faţă de El Însuşi. “Cel ce vă ascultă pe voi – le spune Isus apostolilor – pe Mine mă ascultă, cel ce se leapădă de voi , de Mine se leapădă, şi cel ce se leapădă de Mine, se leapădă de Cel ce M-a trimis” (Luca X, 16).

De aceea, conştient de menirea şi răspunderea sa de a păstra şi transmite neştirbită solia Evangheliei, Biserica, în numele lui Cristos, a intervenit cu autoritatea ei supremă în toate cazurile când, unul sau altul din fiii ei, s-au abătut de la dreapta credinţă, propovăduind cu încăpăţânare vreo învăţătură falsă, adică potrivnică Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii a Bisericii.

Unul dintre aceşti rătăciţi a fost şi preotul Arie care, în jurul anului 300, în Alexandria, învăţa că Isus Cristos nu este Dumnezeu, deci de aceeaşi fiinţă cu Tatăl, ci numai o creatură desăvârşită a lui Dumnezeu, prin care El, Dumnezeu, a creat lumea. Or, potrivit acestei învăţături total greşite, ar însemna că Isus nefiind Dumnezeu adevărat nu ne-a putut mântui, deoarece jertfa Sa, fiind numai jertfa unui om, deci mărginită în valoare, n-a putut oferi lui Dumnezeu o satisfacţie infinită pentru păcat, şi, astfel, acesta nu a putut fi iertat.

Drept urmare, Biserica, în scopul de a restabili adevărul şi de a apăra pe fiii săi de primejdia acestei erezii, s-a adunat în anul 325 în primul conciliu ecumenic, la Niceea, unde cei 318 părinţi episcopi din lumea creştină de pe atunci l-au condamnat pe Arie ca eretic şi au definit în mod limpede şi solemn adevărul despre divinitatea lui Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu, prin textul următor: “Cred într-unul Domn Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Unicul născut, care din Tatăl s-a născut înaintea tuturor veacurilor, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, de aceeaşi fiinţă cu Tatăl şi prin care toate s-au făcut”. Acest adevăr de credinţă a fost adăugat la Simbolul credinţei ca al doilea articol, aşa cum îl rostim astăzi la Sfânta Jertfă a Liturghiei şi cu alte prilejuri solemne, precum şi în rugăciunile noastre particulare.

Iată evenimentul pe care îl sărbătoreşte Biserica astăzi, în a şaptea Duminică după Sfintele Paşti, denumită pentru acest motiv Duminica Sfinţilor Părinţi de la întâiul Sinod Ecumenic de la Niceea.

Dar lupta şi împotrivirile acelora care au persistat în erezie, şi după hotărârea formulată în acest Conciliu, au pricinuit Bisericii un lung şir de prigoniri, maltratări şi ucideri, pe care le-au îndurat mărturisitorii dreptei credinţe timp de aproape trei secole, convinşi că în materie de credinţă nu poate fi vorba de târguieli şi compromisuri.

Astăzi, nu numai că sunt foarte puţini creştini gata să-şi afirme credinţa cu orice preţ, dar, în acest veac dominat de idolatria banului şi a propriului corp, cei mai mulţi nu-şi mai bat capul cu problemele credinţei. În toate a progresat omul modern, numai în credinţă a rămas un pitic, un închircit, ca în momentul Botezului, când el a primit-o ca pe un germen. Ea zace inertă în sufletul lui, în faza ei embrionară, dacă nu cumva chiar s-a stins de tot. Dacă s-ar face o anchetă printre adulţi, puţini ar fi în stare să precizeze în ce constă credinţa lor. Am constata cu amărăciune că mulţi nu cunosc nici cele cinci adevăruri de bază, necesare pentru mântuire şi anume:

1. Existenţa unui singur Dumnezeu, unul în fiinţă şi întreit în persoane.

2. Întruparea persoanei a doua din Sfânta Treime.

3. Sufletul omului este nemuritor.

4. Dumnezeu răsplăteşte binele şi pedepseşte răul.

5. Fără harul lui Dumnezeu nimeni nu se poate mântui.

Omul de azi nu caută să-şi cultive credinţa prin lecturi adecvate, prin reflecţie, rugăciune şi împărtăşirea cu izvoarele vieţii creştine, care sunt Sfintele Taine sau Sacramente. Astfel, consecinţele nefaste nu întârzie să se arate: credinţa se diminuează, slăbeşte, omul îşi pierde sensibilitatea faţă de păcat şi ajunge chiar să-şi tăgăduiască credinţa, compătimind şi luând în derâdere pe aceia care rămân fideli doctrinei evanghelice şi practicării credinţei. Şi, vai, cât sunt de puţini aceia care rezistă cu demnitate şi curaj batjocorilor şi încercărilor de calomniere şi discreditare a credinţei, şi cât de mulţi sunt cei care se ruşinează să-şi afirme crezul, nu zic în public, ci chiar şi numai în cercuri foarte restrânse! Până şi creştinismul unora dintre aceia care afirmă că sunt creştini nu e decât o haină pe care o îmbracă în duminici şi sărbători şi pe care o dezbracă odată cu ieşirea din biserică. Merg la biserică mânaţi de dorinţa de a se delecta ascultând un cor frumos, sau din curiozitatea de a afla ce spune preotul în predică, şi nu de dorinţa de a-L adora pe Dumnezeu şi de a-şi oferi fiinţa şi viaţa întreagă lui Dumnezeu, unindu-şi această ofrandă vie cu jertfa lui Isus Cristos, care se oferă Tatălui prin mâinile preotului pe altar. Şi nu fac aceasta, deoarece nici nu se străduiesc să cunoască ce este Liturghia în esenţa ei. Nu se spovedesc şi nu se împărtăşesc decât doar la Paşti, chiar dacă restul anului comit mereu păcate de moarte. Întorşi acasă de la biserică, uită totul şi îşi reiau viaţa obişnuită, cu aceleaşi patimi nestăvilite şi preocupări frivole, nepăsători de a-şi îmbogăţi sufletul cu gânduri, sentimente şi fapte bune.

Or, credinţa trebuie să fie nu o haină de sărbătoare, ci haina de fiecare zi, sufletul sufletului nostru, principiul călăuzitor al vieţii noastre de fiecare clipă, care să ne lumineze şi să ne dirijeze activitatea ziua şi noaptea, acasă ca şi pe stradă şi la serviciu, şi să străbată cu sufletul şi căldura ei supranaturală toată fiinţa şi truda noastră.

Oricare ar fi numărul rugăciunilor pe care cineva le rosteşte dacă el nu e conştiincios în îndatoririle faţă de familie şi serviciu, ci e capricios, nedisciplinat, încăpăţânat, dur, neiertător – unul ca acesta nu e creştin decât cu numele. Şi chiar dacă s-ar împărtăşi des, câtă vreme îşi neglijează îndatoririle acasă şi la slujbă, unul ca acesta nu este un creştin adevărat.

Desigur, credinţa cere să fie alimentată, cum spuneam, cu lecturi instructive, cu rugăciuni, meditaţii şi împărtăşirea cu Isus, Pâinea Vieţii, dar să nu uităm că acestea nu constituie scopul vieţii creştine, ci ele sunt doar mijloace care ne sporesc energiile spirituale spre a ne împlini cum se cuvine rostul în familie şi societate. Aceasta este trăirea creştină autentică, aceasta este credinţa vie, credinţa activă. A-şi reprima cu severitate asprimea inimii, nerăbdarea, lenea, egoismul; a fi amabil şi îngăduitor cu alţii, a nu condamna pe alţii, a fi sever cu sine şi mai presus de toate a-şi îndeplini îndatoririle chemării pământeşti, – iată credinţa care mântuieşte şi care va fi izvor de lumină şi mântuire şi pentru semenii din jurul nostru. La aceasta se referă Mântuitorul când le zice învăţăceilor: “Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât, văzând faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru din ceruri” (Matei V, 16).

Această credinţă vie, trăită, ne este nu numai suport în momentele de cumpănă, nu numai lumină şi mângâiere în încercări, ci şi suprema reconfortare şi speranţă în ceasul trecerii din această viaţă.

Prin credinţă, noi pătrundem în gândul şi în voinţa lui Dumnezeu, Tatăl nostru, privim lucrurile şi întâmplările cu ochii Lui şi ne acordăm voinţa şi trăirea cu voinţa Lui. El devine astfel sufeltul care animă viaţa noastră, devine fericirea noastră încă aici pe pământ. Şi cu cât aici Îl vom cunoaşte şi iubi mai mult, cu atât vom fi mai irezistibil atraşi spre El şi cu atât va spori dincolo, în veşnicie, fericirea noastră.

Dar să nu uităm: credinţa este un dar şi, deci, fără ajutorul de Sus, noi nu putem nici s-o dobândim, nici s-o trăim, nici să rămânem statornici în ea, nici s-o sporim. De aceea, în rugăciunile noastre, să-i cerem stăruitor lui Dumnezeu prin Spiritul Sfânt, pentru a cărui Pogorâre ne pregătim, să ne păstreze credinţa şi să ne-o întărească, aşa cum s-au rugat apostolii: “Doamne, sporeşte-ne credinţa”. Amin.

 

* * *

 

Despre păstrarea dreptei credinţe

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

Trei sînt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvîntul şi Duhul Sfînt şi Aceşti trei Una sînt! (I Ioan 5, 7)

Hristos a înviat !

Iubiţi credincioşi,

Astăzi, în Duminica a 7-a după Sfintele Paşti, Biserica Ortodoxă prăznuieşte primul Sinod Ecumenic al lumii creştine, care a avut loc în anul 325 în oraşul Niceea, pentru a condamna erezia, adică învăţarea greşită, eretică a lui Arie. Sinodul s-a organizat de Sfîntul Împărat Constantin cel Mare cu mama sa Elena, la cererea Sfinţilor Părinţi de atunci, fiind primul împărat creştin din lume (306-337).

Ce este un sinod ecumenic? Este adunarea tuturor marilor ierarhi ortodocşi – episcopi, mitropoliţi şi patriarhi din toată lumea, cu scopul de a discuta unele învăţături de credinţă creştină neclare încă, şi de a le fixa în legi fixe, neschimbabile, numite dogme. De asemenea, un sinod ecumenic judecă şi condamnă toate abaterile de credinţă, străine de învăţătura Sfintei Evanghelii şi a Sfinţilor Părinţi şi exclude din Biserică, adică dă anatema, pe toţi ereticii care sfîşie unitatea de credinţă a Bisericii, simbolizată prin cămaşa de in a Domnului, făcută dintr-o sigură bucată, cum zice în Sfînta Evanghelie: Cămaşa era fără cusătură, de sus ţesută în întregime (Ioan 19, 23). Prin cuvîntul “sinod” înţelegem adunare, consiliu; prin cuvîntul “erezie” înţelegem părerea sau învăţătura particulară a cuiva despre Dumnezeu, împotriva învăţăturii adevărate a Bisericii lui Hristos.

De ce a avut loc Sinodul I Ecumenic? Care a fost pricina care i-a silit pe Sfinţii Părinţi să se adune la un loc şi să apere dreapta credinţă? Pricina a fost apariţia unui mare eretic, anume Arie, care învăţa pe creştini o credinţă nouă, zicînd că Fiul lui Dumnezeu nu ar fi de o fiinţă cu Tatăl şi că a “fost un timp cînd Fiul nu era”. El numea pe Iisus Hristos “creatură superioară”, “cea dintîi dintre creaturi”. Acest eretic era un preot din Alexandria Egiptului, foarte mîndru şi neascultător, însă bun predicator, care a trăit în secolele III-IV. Erezia lui s-a răspîndit în cîţiva ani atît de mult încît rupsese Biserica în două şi ameninţa să se răspîndească în tot imperiul roman de răsărit şi de apus.

Sfinţii Părinţi, nemaiputînd răbda hulele lui Arie împotriva Mîntuitorului şi a Preasfintei Treimi, au cerut ajutorul drept credinciosului împărat Constantin cel Mare, ca să contribuie cu puterea sa imperială la liniştirea Bisericii lui Hristos şi condamnarea învăţăturii hulitoare a lui Arie şi a discipolilor săi. Inspirat de Duhul Sfînt, marele împărat creştin a hotărît să organizeze primul Sinod Ecumenic la Niceea în anul 325 pe cheltuiala imperiului, fiind invitaţi toţi marii ierarhi ai Bisericii creştine din Răsărit şi din Apus. Astfel au luat parte 318 Sfinţi Părinţi la care s-a adăugat şi o delegaţie a Papei Silvestru I al Romei, pentru că pînă în anul 1054, Biserica creştină era una, nedespărţită în două – cea Ortodoxă de Răsărit şi cea Romano-Catolică de Apus. De aceea şi sinoadele pînă la dezbinarea Bisericii se numesc “ecumenice”, adică generale, pentru că au luat parte la ele şi ierarhi din partea Bisericii Romei.

Sinodul de la Niceea a fost deschis chiar de Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena şi a durat toată vara. În timpul sinodului, la care a fost de faţă şi ereticul Arie cu ai lui, Sfinţii Părinţi s-au ostenit mult să întoarcă pe eretici la ortodoxie, dar ei n-au vrut să asculte. Ba s-a întîmplat ca în timpul discuţiilor, Sfîntul Ierarh Nicolae să-i dea o palmă lui Arie căci nu putea răbda hulele lui. Atunci Sfîntul Constantin cel Mare a poruncit să i se ia omoforul şi Evanghelia şi să fie aruncat în temniţă pentru că a îndrăznit să lovească. Noaptea însă i s-a arătat Mîntuitorul în temniţă şi i-a dat din nou Evanghelia în mîini, iar Maica Domnului i-a pus omoforul pe piept. Dimineaţă, auzind împăratul acestea, l-a adus pe Sfîntul Nicolae iarăşi la sinod şi îşi cereau iertare toţi de la el, văzînd rîvna şi răbdarea lui pentru credinţă.

La fel şi Sfîntul Ierarh Spiridon, căutînd să lămurească pe Arie despre taina Preasfintei Treimi şi cum că toate cele trei persoane sînt de o fiinţă şi de aceeaşi cinste, a luat o cărămidă arsă şi, făcînd semnul sfintei cruci, cînd a strîns cărămida, focul care a ars-o s-a ridicat în sus, apa a curs pe pămînt şi lutul a rămas în mîna lui. Cărămida era simbolul Preasfintei Treimi. Focul închipuia pe Tatăl, lutul pe Fiul întrupat şi apa pe Duhul Sfînt, Mîngîietorul care a fost trimis în lume.

În timpul sinodului cei 318 Sfinţi Părinţi au dat anatemă pe ereticul Arie şi învăţăturile sale hulitoare de Dumnezeu. Părinţii au dogmatisit că cele trei persoane ale Preasfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, sînt de o fiinţă şi nedespărţite. Tot la acest sfînt sinod s-a întocmit partea întîi a Crezului, primele şapte articole despre Tatăl şi Fiul. Ultimile cinci articole despre Sfîntul Duh aveau să se întocmească la Sinodul II Ecumenic din anul 381. Crezul cuprinde pe scurt dogmele credinţei ortodoxe, şi se rosteşte zilnic în biserici şi prin casele creştinilor ca o mărturisire a dreptei credinţe apostolice.

Deşi Arie a fost surghiunit în sudul Dunării el nu a vrut să asculte de Biserică, ci mai mult căuta să semene între creştini învăţătura sa hulitoare. De aceea a fost greu pedepsit de Dumnezeu, încît i s-au vărsat măruntaiele şi a murit cumplit, spre veşnică osîndă în gheena iadului.

Iubiţi credincioşi,

Cu toate că ereticul Arie, cel mai mare eretic din lumea creştină, ca şi eresul său, au dispărut, de-a lungul secolelor Biserica lui Hristos a fost lovită mereu de noi secte şi erezii, unele mai periculoase decît altele. Cea mai grea dezbinare a Bisericii creştine a fost în anul 1054 cînd a avut loc marea schismă (ruptură) între Răsărit şi Apus, luînd astfel naştere două Biserici separate: cea Ortodoxă cu centru la Constantinopol şi cea Romano-Catolică cu centru la Vatican (Roma). La rîndul ei Biserica Catolică a mai fost lovită de încă două eresuri şi sciziuni. Este vorba de eresul lui Luther, al doilea Arie, şi de Calvin din secolul al XVI-lea, urmaţi după aproape un secol de schisma anglicană din secolul al XVII-lea.

Primul eres a cuprins aproape integral ţările din nordul Europei, aşa numitele ţări protestante; iar religia anglicană s-a răspîndit în Anglia, America de Nord şi Australia, formînd Biserica anglicană.

Vedeţi cum a reuşit satana să rupă cămaşa lui Hristos, adică să dezbine şi să sfîşie unitatea Bisericii întemeiată de El? Noi toţi mărturisim “o credinţă, un Domn, un botez”, însă datorită mîndriei şi începătorilor de eresuri, care au schimbat învăţătura de credinţă ortodoxă, apostolică, cu dogme noi după mintea lor, precum şi din cauza păcatelor noastre ale tuturor, au apărut în ultimele secole mai multe Biserici creştine – două apostolice – cea Ortodoxă şi cea Catolică şi trei fără succesiune apostolică: protestantă, reformată şi anglicană.

Dar dezbinările religioase nu s-au oprit aici. Începînd din secolele XVIII şi mai ales XIX, au apărut în America şi în apusul Europei noi grupări religioase rupte din trupul Bisericii apostolice, numite “secte”.

Astăzi, în lume se află pînă la o mie de secte şi grupări religioase creştine, unele mai fanatice, mai periculoase decît altele, cum ar fi “martorii lui Iehova”, “templul satanei”, cu aşa numita “liturghie neagră”, în care se adoră diavolul în locul lui Dumnezeu. Ei caută să-şi facă noi membri în rîndul credincioşilor interesaţi, a celor certaţi cu disciplina Bisericii lui Hristos, a celor săraci, cărora le promit ajutoare materiale şi mai ales a tinerilor, pe care îi pot corupe mai uşor.

Să luăm deci aminte la noi şi la familile noastre ortodoxe. Înmulţirea sectelor este un semn văzut apocaliptic, care prevesteşte sfîrşitul veacurilor.

Prima datorie a fiilor Bisericii Ortodoxe este aceea de a cunoaşte cît mai bine Sfînta Scriptură, Sfînta Tradiţie, Catehismul şi operele principale ale Sfinţilor Părinţi. A doua datorie, dacă nu cea dintîi, este să trăim cu mare credinţă în Dumnezeu şi să ducem cu rîvnă şi evlavie viaţa noastră religioasă de familie, în desăvîrşită moralitate. Sectele cer teorie, ne atacă cu texte din Sfînta Scriptură. Noi să le răspundem, nu cu vorbe, nu cu atît cu texte din Biblie, cît mai ales cu viaţa morală smerită, curată, sfîntă. Vorbele nu pot înlocui faptele. În faţa unor creştini corecţi, milostivi şi evlavioşi, ei se ruşinează şi tac.

A treia mare datorie ce ne revine este să ne creştem copiii în frică de Dumnezeu, cu mare grijă şi atenţie. Căci dacă nu-i educăm noi cum trebuie sau îi smintim cu viaţa noastră, a părinţilor, îi pierdem sufleteşte pe fii, nu ne mai aparţin şi foarte uşor îi pot amăgi sectele, patimile, beţia, desfrîul şi necredinţa. Un tînăr o dată căzut, greu mai poate fi salvat, tras de la sectă. Copiii, ca şi părinţii, trebuie să ştie de mici Tatăl nostru, Crezul şi Psalmul 50, şi să înveţe cunoştinţele religioase principale din Catehismul ortodox. Cine nu ştie pe de rost măcar aceste trei rugăciuni nu poate fi împărtăşit cu Sfintele Taine.

Altă mare datorie a creştinilor ortodocşi este să fie oameni de rugăciune că fără ea nu putem face nimic. Să nu lipsească în sărbători nimeni de la Sfînta Liturghie şi de la predică, afară de mare nevoie. Rugăciunea cu credinţă, cu post şi lacrimi este viaţa noastră, pîinea noastră duhovnicească, mîntuirea noastră. Apoi trebuie să trăiască în dragoste cu toţi oamenii, mai ales cu cei din familie şi să facă după putere milostenie, care “acoperă mulţime de păcate”.

O altă datorie principală este ca fiecare să aibă un duhovnic bun, înţelept, la care să-şi mărturisească păcatele în cele patru posturi, să-i ceară sfaturi pentru toate şi să-l asculte ca pe Însuşi Hristos. Creştinii noştri nu trebuie să meargă la adunările sectante, nici să-i primească în casă, şi nici să discute cu ei, dacă nu vor să cadă în cursele lor. Cine face aceasta nu va fi amăgit niciodată de diavol, nici de patimi, nici de cursele oamenilor răi.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi este Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic, care au apărat dreapta credinţă, au dat anatema pe eretici şi au formulat Crezul ortodox. Să rămînem credincioşi Evangheliei lui Hristos şi Bisericii Ortodoxe, ai cărei fii sîntem. Ea ne-a născut prin baia Botezului, ea ne-a crescut şi învăţat calea mîntuirii. Să cinstim Biserica Ortodoxă care ne-a născut. Să cinstim pe toţi sfinţii şi icoanele lor ca cei ce sînt “prietenii Domnului” şi se roagă pentru noi la cer. Să trăim în dragoste unii cu alţii, singura cale care mai poate salva lumea de la pierzare. Să creştem copiii în iubire de Dumnezeu, că de ei depinde cel mai mult mîntuirea noastră şi să păstrăm cu sfinţenie dreapta credinţă ortodoxă, fără de care nu ne putem mîntui oricîte fapte bune am avea.

Închei cu o scurtă istorioară.

Un părinte cu viaţă sfîntă a intrat noaptea să se roage în biserică şi prin minune dumnezeiască a văzut altarul deschis, iar lîngă sfînta masă şedea un prunc luminat cu cămaşa ruptă. Şi l-a întrebat cuviosul: “Copile, cine eşti tu?” Iar el a răspuns: “Eu sînt Hristos, Mîntuitorul lumii!” “Dar cine ţi-a rupt cămaşa?” întreabă sihastrul. Iar Domnul i-a răspuns: “Mi-a rupt-o Arie, ereticul!” şi S-a făcut nevăzut.

Oricine propovăduieşte altă Evanghelie decît cea vestită de Hristos, de Apostoli şi de Biserică, sfîşie cămaşa Domnului şi-şi agoniseşte osîndă veşnică, fără iertare.

Să cădem deci în genunchi şi să slăvim cu evlavie şi dreaptă credinţă pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită. Amin.

Hristos a înviat!

 

* * *

 

Părinţii primului Conciliu Ecumenic

Autor: Diverşi alţi autori
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Sănătatea este considerată a fi unul dintre cele mai importante daruri pe care Dumnezeu le face omului. Trupul omenesc, potrivit învăţăturii Bisericii noastre, este templul lui Dumnezeu. Este vasul viu al divinităţii din care străluceşte slava divină. Sf. Pavel ne învaţă: “Trupul vostru este templu al Spiritului Sfânt care este în voi, pe care îl aveţi de la Dumnezeu, şi voi nu sunteţi ai voştri” (1Corinteni 6,19). Tot ceea ce avem, avem de la Dumnezeu. Nimic nu aparţine omului, nici măcar propriul său trup.

Prin Jertfa lui Cristos pe Cruce, omul a fost liberat de lanţurile păcatului, care au cauzat deteriorarea sănătăţii trupeşti şi spirituale a omului şi în plus au adus moartea asupra rasei umane. “Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ” (1Corinteni 6,20). Cristos ne-a răscumpărat de sub blestemul Legii cu propriul Său Sânge. Deoarece trupurile şi sufletele noastre aparţin lui Cristos, este de datoria noastră să trăim în conformitate cu Voinţa Sa; şi în plus, să ne îngrijim de sănătatea noastră. Astfel, Sf. Pavel încheie: “slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în spiritul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu (1Corinteni 6,20).

În aceeaşi măsură trebuie să avem grijă de sănătatea noastră spirituală. Sufletul este afectat de păcatele noastre personale, şi de erezie, care este cel mai rău fel de boală spirituală. Fiecare păcat pe care îl comite omul poate fi vindecat prin pocăinţă şi prin harul iertării lui Dumnezeu, care este acordat prin Sacramentul Spovezii. Erezia, pe de altă parte, este înstrăinarea totală a omului de Dumnezeu. Ea este rodul mândriei omului. Erezia construieşte zidul impenetrabil al lipsei de regret, care îl împiedică pe om să se întoarcă la mântuire. Şi deşi Dumnezeu iartă toate păcatele comise de om, păcatul ereziei este de neiertat şi aduce pedeapsa şi condamnarea eternă asupra acelora care persistă în ereziile lor.

Domnul nostru Isus Cristos ne-a asigurat: “De aceea vă zic: Orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Spiritului nu se va ierta. Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Spiritului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Matei 12,31-32). Vedeţi iubirea Domnului! El iartă toate păcatele şi blasfemiile, deoarece sunt rezultatul slăbiciunii omului. Dar păcatul împotriva Spiritului Sfânt nu îl iartă; nici în veacul acesta, nici în veacul viitor.

Erezia distorsionează învăţăturile adevărate şi nu respectă Cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură, Tradiţia Apostolică, sau învăţăturile Sfinţilor Părinţi inspiraţi de Dumnezeu. Se străduieşte, sub influenţa mândriei şi a logicii umane, să dea răspunsuri şi interpretări logice la Revelaţia Divină, ignorând faptul că credinţa nu aparţine nivelului “logicii”, ci intră în sfera “mai presus de logică”. Credinţa nu poate fi înţeleasă prin simpla logică; nu este rezultatul cunoaşterii, nici realizarea filozofiei. Credinţa este acceptată cu speranţa în promisiunile divine. Sf. Pavel ne învaţă: “Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11,1).

În întreaga Sfântă Scriptură găsim învăţături care ne îndeamnă să păstrăm adevărata credinţă. În Faptele Apostolilor citim: “Şi când treceau (Pavel şi Timotei) prin cetăţi, învăţau să păzească învăţăturile rânduite de apostoli şi de preoţii din Ierusalim” (Fapte 16,4). De asemenea foarte importante sunt ultimele instrucţiuni pe care Sf. Pavel le dă Bisericii din Asia Mică: “Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Spiritul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său. Căci eu ştiu acestea, că după plecarea mea vor intra, între voi, lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma. Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei” (Fapte 20,28-30). Şi Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Cristos ne avertizează în legătură cu pseudocristoşii şi pseudoproorocii. “Căci se vor ridica cristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Matei 24,24).

Cristoşii mincinoşi, profeţii mincinoşi şi apostolii mincinoşi sunt ereticii, cei care cu voinţă şi cunoştinţă distorsionează adevărurile Sfintei Evanghelii. Ei prezintă o parte a adevărului care fiind adevărul întreg. Sfinţii Părinţi, participând la Concilii ecumenice sau locale, erau pe deplin conştienţi de responsabilitatea lor de a păstra Adevărul Revelaţiei Divine, aşa cum a fost revelat de Dumnezeu şi transmis de apostoli şi de martorii oculari ai vieţii Sale pe pământ. În acelaşi timp trebuiau să se păzească pe ei înşişi şi pe toată turma de orice învăţături venind de la eretici. Ei ştiau că au responsabilitate nu doar înaintea lui Dumnezeu, ci şi înaintea turmei lor, şi s-au luptat pentru a-i edifica şi a-i întări pe credincioşi în adevărata credinţă a lui Cristos.

Sfinţii Părinţi, cu exemplul lor personal, cu învăţăturile lor, cu bunătatea lor, cu zelul lor aprins şi cu dăruirea lor de sine le-au dat credincioşilor curaj în vremuri de persecuţii şi încercări. Cu viaţa lor de virtute şi lupta lor pentru dreapta credinţă, au devenit atleţi ai lui Cristos pe stadionul Bisericii. Noi, creştinii de astăzi, îi cinstim şi le suntem recunoscători tuturor acelora care s-au luptat pentru dreapta credinţă. Să ne rugăm Dumnezeului nostru iubitor să ne dea tărie şi credinţă, pentru ca să putem să apărăm credinţa apostolică, după exemplul acelor bărbaţi sfinţi care şi-au jertfit chiar şi vieţile lor pentru Adevăr, şi au devenit Păstori şi Învăţători ai Bisericii.

Arhim. Panteleimon P. Lampadarios

 

* * *

 

Duminica Sf. Părinţi de la Sinodul I Ecumenic

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info

În neuitata noapte dinaintea patimilor sale, Mântuitorul a înălţat către Tatăl ceresc cea mai duioasă rugăciune care a putut fi rostită vreodată, pentru că o rosteşte însuşi Fiul lui Dumnezeu în pragul despărţirii sale de lumea pământească.

În atotştiinţa Sa dumnezeiască, Isus vedea întreg viitorul Bisericii pe care o întemeiase pe pământ. Vedea cum Evanghelia Sa se va vesti de la margini până la marginile lumii, cum idolii se vor prăbuşi, cum neamurile se vor converti, cum generaţii după generaţii vor primi credinţa cea adevărată. Oare ce a dorit Domnul în acea clipă de răscruce în istoria omenirii? A dorit ca toate generaţiile, atât de îndepărtate în timp şi-n spaţiu, toţi credincioşii Săi de peste veacuri să alcătuiască o singură unitate, o singură mare familie de fraţi, strânşi în legătura sfântă a iubirii. De aceea, privind pe acei pe care i-a ales şi de care, peste scurt timp avea să se despartă, îşi ridică ochii spre cer într-o privire cutremurătoare şi rosteşte: “Părinte, venit-a ceasul! Preamăreşte pe Fiul Tău să te preamărească” (Ioan 17, 1). Dar mai deosebit se roagă pentru ei şi pentru Biserica pe care a câştigat-o cu scump sângele său: “Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe aceia pe care Mi i-ai dat, ca ei să fie una, precum suntem şi noi” (Ioan 17, 11). Este o clipă unică şi măreaţă, când Domnul Hristos înalţă această rugăciune către Tatăl ceresc pentru ca noi toţi să fim una, într-o singură simţire, un singur duh, în duhul patriei celei cereşti, în duhul Bisericii lui Hristos! Isus urmăreşte prin această rugăciune dumnezeiască să câştige toate sufletele la Biserica Lui, care este una, sfântă, sobornică şi apostolică. Aceasta este singura cale prin care se poate mântui lumea din faptele păcătoase de astăzi: calea lui Hristos, calea Bisericii.

Dar ne putem pune o întrebare: s-a realizat această rugăciune a lui Isus? Împlinit-au ucenicii Săi testamentul de la Cina cea de Taină? Au păstrat creştinii unitatea credinţei în Hristos? Iar dacă această unitate s-a sfărâmat, cum s-ar putea reface? Cercetând istoria primelor veacuri creştine, constatăm că multă vreme unitatea credinţei s-a păstrat. Luând poruncă de a învăţa şi boteza popoarele pământului, apostolii au răspândit adevărul Evangheliei pretutindeni. Începând cu Ierusalimul, cu Iudeea, Samaria şi Galileea, continuând cu Asia Mică şi Grecia, ucenicii Domnului au străbătut aproape toate ţinuturile lumii cunoscute pe atunci, propovăduind cuvântul şi împărăţia lui Dumnezeu, mărturisind Învierea Domnului. În urma predicii lor, neamurile au crezut şi s-au botezat.

Istoria creştinismului ne spune că prin învăţătura Domnului Isus, propovăduită de Apostoli şi urmaşii lor, lumea păgână s-a regenerat, s-a luminat şi s-a transformat. Iubirea de oameni a dat libertate sclavilor, robilor. Pe ruinele templelor şi amfiteatrelor păgâne, care odinioară erau stropite cu sânge omenesc, au apărut spitale, aziluri şi locaşuri de binefacere. Apostolii şi urmaşii lor au pus temei unei lumi creştine, lume în care domnea unitatea cea mai strânsă.

Credincioşii Bisericii vechi veneau din seminţiile şi stările cele mai diferite. Totuşi, ei erau uniţi în adevărurile ce le mărturiseau, în felul de a-L adora pe Dumnezeu, în supunerea faţă de aceeaşi autoritate – Biserica. “Mulţimea celor care crezuseră era o inimă şi un suflet” (Top. Ap. 4, 32). Nu mult după acele timpuri, în mijlocul Bisericii s-au ivit certuri, neînţelegeri şi dezbinări. Au apărut ereticii de diferite feluri, care au semănat învăţături greşite în ogorul spiritual al împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.

Ce-a făcut Biserica în faţa acestei rătăciri? A luptat pentru păstrarea neştirbită a adevărului de credinţă. Apostolii şi Sf.

Părinţi intervin cu toată puterea ce le era dată de sus şi nu lasă să se împartă fraţii în tabere, să se sfâşie în bucăţi cămaşa cea dintr-o singură ţesătură a adevărului lui Hristos. “Vă îndemn fraţilor, zice Apostolul neamurilor, să nu aveţi dezbinări între voi, ci să fiţi uniţi în chip desăvârşit, într-un gând şi o simţire” (I Cor. 1, 10). Iar când s-au ivit rătăcirile mari – arienii, nestorienii, monofiziţii, duşmanii icoanelor şi alţii -, Biserica a chemat soboarele a toată lumea în care, sub călăuzirea Sfântului Duh, Sfinţii Părinţi au lămurit şi statornicit pentru veşnicie adevărurile, dogmele, regulile de credinţă pe care orice credincios trebuie să le mărturisească şi să le urmeze pentru mântuirea sufletului său.

Aşa s-a lămurit comoara sfântă a credinţei celei adevărate în lupta împotriva rătăciţilor. Toţi aceştia au pierit, iar Biserica noastră a rămas nebiruită, plutind neclintită ca o corabie peste valurile tulburi ale acestei lumi. În timp ce toate se schimbă în jurul nostru, Biserica noastră este una şi aceeaşi, propovăduind aceeaşi învăţătură mântuitoare pe care ne-a dat-o Hristos. Noi mărturisim această credinţă la fiecare rugăciune, când ne însemnăm cu semnul Sf. Cruci şi rostim cuvintele: în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Persoanele dumnezeieşti, despărţite ca persoane, sunt una după voinţă, cugetare, putere şi mărire. Ce voieşte Tatăl, voieşte Fiul şi Duhul. Ce lucru minunat rosteşte Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care cunoaşte această unitate în Dumnezeire ca şi ucenicii săi, şi nu numai ucenicii săi, ci întreaga Sa Biserică, şi noi toţi care intrăm prin Taina Sf. Botez, să fim una, precum şi Dumnezeu este una (Ioan 17, 11). Citind aceste cuvinte trebuie să ne cutremurăm: însuşi Mântuitorul, cel ce jertfă s-a adus pentru ale noastre păcate, se roagă pentru noi, ca să fim una.

Este o mare durere că în vremea noastră creştinismul nu mai are înfăţişarea unui organism unitar. Cu aceeaşi durere constatăm că s-a rupt cămaşa lui Hristos cea necusută din bucăţi. Creştinii s-au împărţit în tabere, după ce s-au desprins din trupul Bisericii lui Hristos. Pe faţa pământului se află azi sute sau poate mii de confesiuni creştine, fiecare cu învăţătura sa, cu cultul său, cu morala sa: ortodocşi, catolici, protestanţi (adventişti, baptişti, pocăiţi etc.). Chiar în ţara noastră, între fiii poporului român, unitatea credinţei s-a sfărâmat şi nu mai suntem ceea ce am fost veacuri de-a rândul: “o inimă şi un suflet”. Unii caută chiar să semene duhul urii şi să zdruncine credinţa în noi, ba chiar să zdrobească temelia care ne-a ţinut veacuri de-a rândul – credinţa noastră în Dumnezeu. Nu mai putem zice că suntem aceeaşi voinţă, simţire şi credinţă. Aceasta este o tristă şi dureroasă realitate, este o lucrare a vicleanului care, ca în pilda Mântuitorului, în ogorul cel semănat cu sămânţă bună se aruncă zâzania, se seamănă neghina dezbinării şi a urii.

Noi avem Biserica cea întemeiată de Hristos pe temelia credinţei, care este luminată de Duhul Sfânt şi care, după cum ne învaţă Sf. Apostol Pavel “este stâlp şi temelie a adevărului” (I Tim. 3, 15). De aceea, pentru a menţine ordinea şi unitatea credinţei, pentru a cunoaşte adevărul care duce la mântuire, trebuie să ascultăm de Biserică, după cum grăieşte Domnul: “Cine nu ascultă de Biserică este un păgân şi vameş” (Mat. 18, 17). Sf. Apostol Pavel ne spune, azi, mai mult ca oricând, că “propovăduirea noastră nu se întemeiază nici pe rătăcire, din gânduri necurate, nici pe viclenie” (I Tes. 2, 3). Ci, “noi propovăduim înţelepciunea lui Dumnezeu” (I Cor. 2, 7), care ni s-a dat prin Duhul Sfânt.

Să nu vă lăsaţi amăgiţi de cei ce seamănă între noi dezbinarea şi ura, ci “căutaţi şi păstraţi unitatea Duhului prin legătura păcii.

Este un singur trup, un singur Duh, este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez” (Efes 4, 3-5), zice Sf. Apostol Pavel, şi o singură Biserică. Noi deplângem această stare de lucruri. O deplângem, şi rugăm pe bunul Dumnezeu să trimită harul său asupra noastră, să împace inimile celor ce se închină întru numele Fiului său, să-i aducă pe rătăciţi la staulul mântuirii, ca toţi să fie una, precum Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt una sunt, după cum credinţa una a fost de peste o mie de ani.

În vremurile noastre, creştinii despărţiţi caută calea de întoarcere spre unitatea cea dintâi. Mişcarea se numeşte Mişcare ecumenică. Toate Bisericile mari au intrat în această mişcare, spre cinstea lor şi bucuria noastră. Să avem nădejde că această dorinţă se va realiza cândva, căci însuşi Mântuitorul a proorocit că El pe toţi îi va aduna într-o singură Biserică, fiind “o turmă şi un păstor”. Să lăsăm pe seama Providenţei refacerea unităţii creştine. Noi, însă, trebuie să descoperim, pentru noi înşine, înţelesul adânc al rugăciunii Domnului şi să înţelegem ce înseamnă aceasta: a fi una. Înseamnă: a voi, a simţi şi a cugeta la fel. Căci, dacă voinţa, sentimentele şi cugetele noastre sunt la fel, atunci cearta, vrăjmăşia, ura, răutatea dispar, căci nu mai doreşte nimeni rău împotriva altuia, nici nu mai caută nimeni ale sale, ci fiecare ale semenului. Cu alte cuvinte, va sălăşlui în lume liniştea, armonia şi pacea Domnului Isus după dorinţa cerului, manifestată prin corurile îngereşti în noaptea Crăciunului: “pe pământ pace şi între oameni bună învoire” (Luca 2, 14). Pentru ca să voim, să simţim şi să cugetăm la fel, trebuie ca fiecare dintre noi să trăiască după voia lui Dumnezeu. “Una să fie, Doamne”, aşa s-a rugat Domnul Isus, atunci, în pragul plecării din lumea pământească, pentru ucenicii săi şi se roagă azi pentru Biserica, }ara noastră şi pentru fiecare dintre noi.

Suntem noi oare, una? Cei ce suntem creştini, botezaţi cu botezul lui Isus Hristos în numele Sf. Treimi, prin urmare avem aceeaşi credinţă, ba mai mult, ne împărtăşim din acelaşi potir cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Isus Hristos, voim, simţim şi cugetăm la fel? Voim după voia Domnului sau un alt duh ne mână? O, greu îmi e şi să mă gândesc, dar cum să şi răspund? Când închisorile sunt pline, când sălile de judecată forfotesc de lume, când soţul e împotriva soţiei, copilul împotriva celei ce l-a născut şi crescut, nu pot zice că trăim o viaţă după voinţa Domnului Isus Hristos şi că suntem toţi una. De bună seamă, aceste stări sunt dureroase, dar nu fără îndreptare. Îndreptarea, iubiţii mei, porneşte de la noi, mai întâi din interiorul sufletului nostru. Să stăpânim păcatul din noi, să învingem toate poftele cele rele ale inimii noastre, să ajungem biruitori asupra firii noastre pământeşti, ca în sufletul nostru să domnească un Domn Isus Hristos. “Una să fie”, se roagă Isus. Tu, iubitul meu, ascultă această rugăciune a Mântuitorului tău. Roagă-te ca în casa ta să fiţi “una” cu soţia şi copiii tăi. Roagă-te ca Biserica lui Hristos, una să fie. Roagă-te ca în oraşul, în satul tău, în ţara ta toţi oamenii să simtă, să voiască şi să cugete la fel.

Dacă e unire în casă, în suflet, în sat, oraş, ţară şi Biserică, atunci nici o putere nu poate zdruncina nici sufletul, nici casa, nici ţara şi, cu atât mai puţin, Biserica. Pentru că acolo unde este unire, este Hristos, şi unde este Hristos, este puterea.

Duminica de azi, închinată celor 318 Sfinţi Părinţi de la Soborul I ecumenic de la Niceea, din anul 325, stă şi ea ca mărturie că acolo unde este unire, e putere. Împotriva rătăcirilor, credincioşii au opus credinţa lor nezdruncinată în Dumnezeu şi au fost una. De aceea au biruit. Şi azi, împotriva oricăror încercări de a ne clătina cele mai sfinte aşezăminte, să opunem credinţa noastră, una singură în Hristos cel viu, Fiul lui Dumnezeu. Amin.

Text preluat de pe AMDM.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

 

* * *

 

Duminica Sfinţilor Părinţi

Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: IerodiaconVisarion.ro

Fraţi creştini,

În neuitata noapte dinaintea Patimilor Mântuitorului nostru Isus Hristos, El a înălţat o fierbinte rugăciune către Tatăl ceresc în grădina Ghetsimani, între măslinii cei bătrâni care şi ei se plecau în faţa Ziditorului. În acel ceas de rămas bun de la ucenicii Săi când fariseii pregăteau moartea, Isus şi-a ridicat ochii către ceruri şi cu cuvinte arzătoare s-a rugat aşa: “Părinte Sfinte păzeşte în numele Tău pe aceia pe care Mi i-ai dat, ca ei să fie una, precum una suntem şi noi.

Mântuitorul cu ştiinţa Sa dumnezeiască vedea întreg viitorul Bisericii pe care o întemeiase pe pământ. Vedea cum Evanghelia Sa se va vesti până la marginile pământului, cum idolii se vor prăbuşi, vedea cum păgânii se vor converti şi generaţii după generaţii vor primi credinţa cea adevărată. Dar ceea ce mai vedea Mântuitorul – şi aceasta-L îngrijora – era dezbinarea şi zâzaniile care vor apărea mai târziu în Biserica Lui, în ogorul Sfinţilor Apostoli şi chiar între ucenicii Săi. De aceea cerea de la Tatăl ceresc, ca să fie păziţi şi uniţi aşa precum Sfânta Treime este una.

Această rugăciune, cea de pe urmă a Domnului Hristos, este ca un testament pe care l-a lăsat ucenicilor ca să-l păstreze şi să-l respecte până la sfârşitul veacurilor, aşa cum un tată înaintea morţii îşi arată ultimele dorinţe copiilor lui. Aşa a vorbit Isus ucenicilor înainte de Patima Sa şi i-a îmbărbătat, arătându-le bucuriile şi necazurile ce aveau să vină peste ei. S-a rugat apoi Tatălui ceresc, ca El să aibă pe toţi sub ocrotirea Sa. Să vedem acum dacă s-a păstrat unitatea credinţei aşa cum a fost voinţa Mântuitorului şi dacă creştinii au respectat învăţătura Lui întotdeauna.

Cercetând istoria primelor veacuri creştine, constatăm că multă vreme s-a păstrat unitatea credinţei în chip desăvârşit. Sfinţii apostoli au ascultat porunca Mântuitorului şi au răspândit adevărul Evangheliei pretutindeni începând cu Ierusalimul, cu Iudeea, Samaria, Galileea, continuând cu toată Asia Mică, Grecia, străbătând aproape ţinuturile lumii cunoscute până atunci, propovăduind Cuvântul şi Împărăţia lui Dumnezeu şi dovedind popoarelor prin semne şi minuni că Domnul Isus Hristos a înviat cu adevărat din mormânt şi s-a înălţat la ceruri.

Aşa de repede a străbătut propovăduirea lor, căci nu mult după Înălţarea Domnului la ceruri, Evanghelia a fost vestită până la marginile lumii. Din Iudeea şi până la porţile Gibraltarului de astăzi, din Africa şi până în ţinuturile aspre de la miazănoapte, toţi credincioşii Bisericii erau una în cuget şi adorau pe Dumnezeu în Sfânta Treime. Nu mult după aceste timpuri frumoase de aur, în mijlocul Bisericii s-au ivit certuri şi dezbinări, ridicându-se unii oameni rătăciţi care au semănat neghină în ogorul spiritual al Împărăţiei lui Dumnezeu, pe pământ.

Aceştia au venit cu învăţături noi împotriva adevăratei învăţături ortodoxe. Diavolul de la început a găsit şi el oameni pe placul lui, răzvrătiţi şi dornici de certuri ca să dărâme ceea ce zidiseră Sfinţii Apostoli şi astfel să facă pe creştinii de atunci să se împartă în tabere, să nu fie uniţi, căci ştia necuratul că numai aşa poate să răstoarne învăţătura lui Hristos. Iată de ce Sfinţii Apostoli îi îndeamnă pe creştinii de atunci şi le zicea: “Să nu aveţi dezbinări între voi fraţilor, ci să fiţi uniţi în chip desăvârşit într-un gând şi o simţire”.

Creştinii s-au domolit şi pentru o vreme au ascultat, dar mai târziu în unele locuri s-au ivit ereziile cele mari, arienii, nestorienii, monofiziţii, iconoclaştii şi alţii. Biserica a chemat soboare din toată lumea, iar sfinţii părinţi ierarhi sub călăuzirea Sfântului Duh, au statornicit pentru veşnicie dogmele, regulile de credinţă pe care noi creştinii trebuie să le mărturisim şi să le urmăm ca să ne mântuim. Sfinţii Părinţi care s-au adunat prima dată în anul 325 la Niceea au fost în număr de 318. După ce au fost chinuiţi suferind temniţe grele de la împăraţii păgâni până la Constantin cel Mare care i-a eliberat, cei care au scăpat, mulţi cu rănile deschise pe trupurile lor s-au prezentat la primul sobor ecumenic de la Niceea.

Unii dintre ei aveau câte un ochi scos, alţii urechile tăiate, alţii fără buze, fără câte o mână şi alte diferite răni trupeşti. Între ei erau şi învăţaţi şi neînvăţaţi, fără prea multă învăţătură laică, de aceea nu uşoară le-a fost lupta căci se izbeau de nişte oameni pregătiţi din punct de vedere ştiinţific, chiar Arie ereticul studiase mult filozofia păgână şi avea pretenţia să fie ascultat.

Sfinţii Părinţi luminaţi însă de Duhul Sfânt dogmatizau şi combăteau arătând dumnezeirea lui Isus Hristos şi că El este una cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Alţii dintre sfinţi le dovedeau prin semne şi minuni că Sfânta Treime este una, un singur Dumnezeu în trei feţe proslăvit, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt şi trebuie să I ne închinăm. Chiar Sfântul Spiridon care nu avea carte, a luat o cărămidă în faţa lor şi le-a arătat că una este cărămida, dar în această cărămidă se află trei elemente, adică pământ, apă şi foc. Strângând cărămida în mână în faţa lor, iată o minune: a început să curgă apa în jos, focul se ridica în sus în timp ce ţinea lutul în mână.

Sfântul Spiridon le-a zis: “Iată aşa este Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, un Dumnezeu în trei feţe proslăvit. Ruşinaţi-vă şi credeţi drept că Fiul ca şi Tatăl şi Duhul Sfânt trebuie cinstit”. De aceea acest sfânt părinte se pictează cu o cărămidă în mână şi pentru multele minuni pe care le-a făcut i se mai zice şi Sfântul Spiridon Făcătorul de minuni.

Toţi sfinţii părinţi au avut de luptat, fiecare la rândul lor cu o mulţime de eretici printre care mai de seamă au fost aceştia: Simon Vrăjitorul, Arie, Nestorie, Eutihie, Macedonie, Pir, Eunomiu, Dioscur, Apolinarie, Severian iar mai târziu de tot atât de periculoşi au apărut pelaghienii, iconoclaştii, agarenii, calvinii, luteranii şi alţii. Toţi aceşti rătăciţi ai primelor veacuri au pierit, iar alţii au rămas pe linia moartă fără nici un folos pentru că nu l-au cunoscut pe Isus Hristos, pe care L-a trimis Tatăl.

Ce frumos şi ce minunat înţeles au cuvintele Domnului Hristos din rugăciunile Evangheliei de astăzi unde zice: “Iar viaţa cea veşnică este aceasta, ca să Te cunoască pe Tine singurul adevărat Dumnezeu şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis”. Înţelesul acestor cuvinte este acesta, că oamenii cunoscând pe Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, – Sfânta Treime – şi cunoscând şi împlinind voia lui Dumnezeu vor câştiga viaţa cea veşnică.

Biserica lui Hristos pluteşte neclintită pe valurile învolburate ale acestei lumi aşa cum odată plutea corabia lui Noe pe deasupra munţilor ca o navă întărită de Dumnezeu. În vreme ce toate se schimbă în jurul nostru, Biserica Ortodoxă este una şi aceeaşi, propovăduind aceeaşi învăţătură mântuitoare care a fost stabilită de cei 318 Sfinţi Părinţi la sinodul de la Niceea, pe care-i prăznuim astăzi. Acolo şi atunci s-au stabilit primele articole din Simbolul Credinţei – Crezul – pe care-l rostim în biserică: Credem Într-unul Dumnezeu, credem în Domnul Isus Hristos, credem în Duhul Sfânt, credem în Fecioara Maria care a născut pe Fiul lui Dumnezeu, credem în viaţa veşnică, credem în cele văzute şi nevăzute, credem în sfânta, sobornicească şi apostolească Biserică, credem într-un singur Botez, credem că Domnul Hristos va veni iarăşi să judece viii şi morţii.

Iată ce tărie de credinţă, iată ce statornicie au avut primii creştini. În aceste mărturisiri de credinţă, să auzim propovăduirea apostolilor, să auzim ecoul catacombelor, să auzim strigătul triumfător al mucenicilor, să auzim şi noi glasul marilor dascăli ai Ortodoxiei. Prin acest crez se leagă capetele adevăraţilor ucenici ai Domnului de peste ţări şi mări, fiindcă toţi aşa trebuie să mărturisim uniţi într-un suflet şi într-un gând. Să vedem acum dacă în vremea noastră creştinii mai trăiesc în adevăr, unire şi ascultare de Biserică.

Cu durere constatăm că s-a rupt cămaşa lui Hristos cea necusută, în multe părţi. Creştinii s-au împărţit în tabere după ce s-au desprins din trupul cel binecuvântat al Ortodoxiei. Pe faţa pământului se află o mulţime de religii creştine, fiecare cu învăţătura sa, cu cultul său, cu morala sa: protestanţii (baptiştii, penticostalii, adventiştii) şi mulţi alţii care s-au despărţit de Biserica Ortodoxă Apostolică. Vicleanul diavol a reuşit să semene neghina dezbinării şi a urii ca să se împlinească ceea ce spusese Mântuitorul în pilda cu grâul şi neghina.

Sunt o mulţime de rătăciri care susţin că omul pentru a se mântui şi afla adevărul n-are decât să citească Sfânta Scriptură şi astfel va găsi ce trebuie pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu. O mare greşeală fac aceşti oameni, căci Sfânta Scriptură nu cuprinde toată descoperirea lui Dumnezeu către oameni, e prescurtată. Afară de Cărţile Vechiului şi Noului Testament, sunt multe adevăruri de credinţă care s-au păstrat de la Mântuitorul şi de la Sfinţii Apostoli prin viu grai. Mântuitorul n-a scris nimic şi nici unii apostoli care de altfel nu ştiau carte, erau în general oameni simpli.

Prin viu grai însă cele ce au auzit ei de la Isus de la Învăţătorul, au alcătuit ceea ce numim noi Sfânta Tradiţie. Sfânta Scriptură – zice Apostolul Petru – are în cuprinsul ei lucruri greu de înţeles pe care cei neştiutori le răstălmăcesc spre pierzarea lor. Vedeţi, le răstălmăcesc spre pierzarea lor; iată, spune clar Duhul Sfânt prin gura apostolilor. De aceea a rânduit Dumnezeu autoritatea bisericească formată din arhierei, preoţi şi diaconi, iar aceştia sunt urmaşii apostolilor, aşa că toţi creştinii trebuie să fie supuşi, ascultători şi să se lase conduşi de Duhul Sfânt prin ei. Dar ei s-au despărţit şi s-au rupt din butucul viţei de care vorbea Isus când spunea că mlădiţa care rămâne în afară de tulpina mamă se usucă şi se aruncă în foc. Iar în altă parte zice Domnul: “Cine nu ascultă de Biserică este un păgân şi vameş”. De aceea nu vă lăsaţi amăgiţi de cei ce seamănă dezbinare căci este un singur trup, un singur duh, un singur Domn, o singură credinţă şi un singur Botez.

Cei care se leapădă de Biserică, de preoţie şi de Sfintele Taine, aceştia cad într-un fel de vrajă şi nici nu mai ştiu ce fac căci îşi leapădă botezul fără să se gândească. Lepădând botezul pe care l-au primit în copilărie se leapădă de credinţă şi de Dumnezeu aşa cum spunea Sfântul Apostol Pavel că va fi înaintea sfârşitului lumii. Să vedem acum în timpul de faţă o altă parte de oameni care au căzut într-o rătăcire destul de periculoasă ca şi a celor de care am amintit mai sus.

Creştinii noştri ortodocşi – căci despre ei este vorba – au şi ei o rătăcire în capul lor. Unii dintre ei cred că e de ajuns numai să crezi în Dumnezeu, dar în schimb să n-ai de-a face cu Biserica, cu preoţia. Aceştia trăiesc într-o mare rătăcire şi nu se mântuiesc, se pierd. Oamenii nu vor să mai cunoască pe Dumnezeu şi pe Fiul Său pe care L-a trimis ca să aducă viaţă veşnică. O parte din oameni nu cunosc nimic şi nici nu vor să cunoască, poţi să le spui de toate, numai de Dumnezeu, nu. O altă parte cunosc câte puţin şi mai mult din obişnuinţă mai fac câte ceva de-ale credinţei, zicând că “aşa am pomenit”.

Alţii au altă parte rea, au multă îndoială de credinţă şi nu cred că există sau a existat Dumnezeu, Isus Hristos pe pământ, fiindcă aşa le şopteşte diavolul. Deşi sunt atâtea dovezi şi istoria ni le prezintă de la început până în zilele noastre, ei se împacă mai bine cu gândul că Hristos nu există şi nu a existat, pentru că altfel pot să-şi vadă în pace de păcatele lor, de poftele lor fără să fie vreodată ceruţi la răscumpărare.

Dar unde ar putea oamenii să cunoască pe Dumnezeu şi voia Lui dacă nu vin la Sfânta Biserică să asculte învăţăturile Lui? Învaţă lumea limbi străine şi urmează la fel de fel de facultăţi, dar nu vrea să înveţe şi sfânta credinţă. Mulţi citesc fel de fel de cărţi, care-i pot ajuta pentru a găsi un mijloc mai uşor de trai aici pe pământ. Dar cărţile sfinte, cărţile Bisericii nu-i interesează.

Iată de ce lumea se află în momentul de faţă într-o mare neştiinţă religioasă şi nu cunoaşte adevărata credinţă ortodoxă pentru că nu a vrut s-o primească şi pentru că a îngăduit Dumnezeu să vină lucrarea de minciună a satanei, ca toţi cei îndărătnici să primească minciuna în locul adevărului aşa cum zice Sfântul Apostol Pavel: “Că vor veni la vremea de apoi rătăciri”. Căzând în aceste rătăciri lumea nu numai că nu iubeşte Sfânta Biserică, dar a ajuns să o necinstească, s-o înjure, s-o fure.

Pentru a ne convinge că Domnul nostru Isus Hristos nu era un om simplu aşa cum îl socotesc unii şi că învăţătura Lui nu este o învăţătură omenească ci cu adevărat dumnezeiască şi că Domnul Hristos a existat şi există cu adevărat, trebuie să luăm cunoştinţă de alte multe dovezi din istoria lumii care ni-L arată şi de câteva scrisori descoperite în veacul nostru la Roma, în arhivele cezarilor, unde se poate vedea cum era considerat Mântuitorul pe vremea aceea chiar de către guvernatorul păgân Publius Lentulus care desigur fără nici un interes, iată ce scria despre Dânsul împăratului Tiberiu al Romei din vremea Mântuitorului:

“Sire, am aflat că doreşti ceea ce acum îţi comunic prin această scrisoare. Trăieşte aici un om care se bucură de o mare reputaţie de om virtuos, anume Isus Hristos. Poporul îl numeşte profet al Adevărului, iar ucenicii susţin că e Fiul lui Dumnezeu, adică al Aceluia care a creat cerul şi pământul şi toate cele ce există în univers. Într-adevăr împărate, în fiecare zi se aude despre minunile săvârşite de acest Isus Hristos. Prin unul şi singurul Său Cuvânt, dă sănătate bolnavilor şi morţilor. Este de o statură mijlocie şi de o frumuseţe uimitoare. Privirea Lui e aşa de măreaţă încât inspiră respect în toţi care-L privesc şi care se văd siliţi ca să-L iubească şi să se teamă de El. Părul Lui are culoarea de alună coaptă, adică roşiatic şi-I cade până la umeri, fiind împărţit în două prin mijlocul capului după obiceiul nazarinenilor.

Fruntea Lui este lată exprimând inocenţă şi linişte. Nici o pată sau zbârcitură nu se vede pe faţa Lui puţin rumenă. Nasul şi gura Lui nu arată nici un argument pentru vreo critică logică, iar barba Lui cea deasă e asemenea părului capului Său, este lungă şi se desparte în două prin mijloc. Privirea Lui e măreaţă şi severă, are ochi strălucitori. Lumina ce revarsă faţa Lui este ca lumina soarelui, aşa că este imposibil a o privi cineva mai îndelung. Inspiră spaimă această strălucire; când însă povăţuieşte şi sfătuieşte plângând, atrage iubirea şi respectul ascultătorilor.

Se spune că niciodată n-a râs, iar ochii Lui veşnic lăcrimează. Mâinile Lui sunt frumoase, e foarte plăcut când vorbeşte, dar foarte rar iese în lume. Cât despre învăţătură atrage admiraţia întregului Ierusalim. Cunoaşte perfect toate ştiinţele fără să fi studiat vreuna. Călătoreşte desculţ şi cu capul descoperit. Se vorbeşte pe aici că asemenea om nu s-a mai văzut până acum prin locurile acestea. Mulţi evrei îl consideră chiar ca Dumnezeu, alţii îl denunţă că lucrează împotriva legilor maiestăţii voastre. Mă revolt foarte mult contra acestor iudei pizmaşi, pentru că omul acesta n-a cauzat nici o nemulţumire la nici un om vreodată.

Dacă maiestatea voastră doreşte să-L vadă precum mi-aţi scris deunăzi, faceţi-mi cunoscut aceasta şi îndată îl voi trimite, căci sunt gata cu smerenie şi supunere a împlini tot ceea ce maiestatea voastră îmi va ordona”.

Făcută în Ierusalim, crugul al X-lea, lună nouă. Al maiestăţii voastre, prea smerit supus servitor, Publius Lentulus, Guvernatorul Iudeii.

Precum vedem din această scrisoare a păgânului guvernator al Iudeii, reiese în mod sigur să Domnul nostru Isus Hristos cunoaşte perfect toate ştiinţele fără să fi studiat vreuna şi că El adesea săvârşea minuni dând sănătate bolnavilor şi viaţă morţilor numai prin unul şi singurul Său Cuvânt. Se mai poate îndoi cineva citind această scrisoare, că Mântuitorul lumii n-a fost Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, Cuvântul cel adevărat?

Mai cutează cineva dintre necredincioşi să afirme că Domnul nostru Isus Hristos n-a înviat din morţi, când El avea putere dumnezeiască de a învia pe alţii din mormânt? Mai poate avea cineva îndoială despre învierea morţilor, despre viaţa de veci care va fi dincolo de mormânt? De aceea religia creştină este cea mai dreaptă, de aceea religia ortodoxă este adevărata credinţă, fiindcă a întocmit-o însuşi Dumnezeu, şi a descoperit-o prin Fiul Său care S-a întrupat din Fecioara Maria.

Iată de ce Domnul Hristos a zis Apostolului Filip: “Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl”, căci pe Dumnezeu în toată măreţia puterii Sale este cu neputinţă să-L poată vedea cineva aici pe pământ în toată slava Sa, după cum citim în cartea Bisericii: “Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre care nu cutează a căuta oştile îngereşti. Dar prin Sfânta Fecioară Maria, Dumnezeu s-a făcut cunoscut oamenilor, adică prin persoana Fiului Său Isus Hristos”.

Fericitul Augustin, într-una din mărturisirile sale, ne prezintă un tablou foarte frumos şi plin de învăţături. Înainte de a se încreştina, când nu cunoştea religia cea adevărată şi era departe de Dumnezeu – povesteşte el – se plimba odată pe ţărmul mării şi era pe la apusul soarelui. De o parte se întindea marea în toată splendoarea ei, iar de alta, ţărmul mării împodobit cu palmieri şi diferite flori. Transportat de frumuseţile naturii Fericitul Augustin zise: “O, mare, mare, tu ai în adâncul tău atâtea şi atâtea vieţuitoare. Tu care în furia ta sfărâmi corăbii şi dai morţii atâtea vieţi omeneşti, nu cumva tu eşti Dumnezeul meu? Nu poţi da tu linişte sufletului meu?”.

Valurile însă printr-o voce armonioasă parcă îi răspundeau: “Caută mai sus, nu suntem noi Dumnezeu”. Atunci privind spre ţărmul mării zise: “Pământule frumos, tu care răsari din sânul tău atâtea fructe folositoare oamenilor şi animalelor, tu care eşti împodobit cu fel de fel de flori care mai de care mai frumoase şi mai mirositoare, nu cumva tu eşti Dumnezeul meu?” Aceeaşi voce armonioasă parcă-i răspunde: “Caută mai sus”.

Atunci fericitul Augustin ridică ochii săi spre cer şi întrebă: “Tu soare care luminezi şi încălzeşti toate fiinţele omeneşti ce vin în lume, tu lună şi voi stele care împodobiţi bolta cerească, sunteţi oare voi Dumnezeul meu?” Atunci i s-a părut că aude o armonie minunată şi o voce care-i răspunde: “Nu suntem noi Dumnezeul tău, noi suntem creaturile Lui, deci nu putem da noi pace sufletului tău; caută mai sus!”.

După aceasta Fericitul Augustin căutând mai sus, privirile lui pătrunse până la duhurile care stăteau înaintea lui Dumnezeu. El puse aceleaşi întrebări şi primeşte acelaşi răspuns: “Caută mai sus, că acolo vei afla pe Cel ce te-a făcut şi pe tine şi pe noi!” Atunci sufletul său se înălţă şi mai sus, se apropie de tronul lui Dumnezeu, dar acolo el nu mai întrebă nimic, ci umilindu-se, se închină căzând în lacrimi şi liniştindu-se inima lui zise: “Tu eşti Dumnezeul meu, numai tu poţi da linişte sufletului meu şi numai de la Tine este liniştea şi fericirea cea veşnică”.

Găsise pe Dumnezeu. Iată deci secretul găsirii lui Dumnezeu, al cunoaşterii Lui; este să ne ridicăm mai sus de această lume, de ce este pământesc, să ne dezlipim de rugina păcatelor, să nu mai vedem pământul, să nu ne mai târâm mintea pe pământ şi să nu ne mai punem nădejdea în lucrurile cele trecătoare, căci ţara noastră eternă nu este aici, patria noastră scumpă este acolo sus unde este şi Împăratul nostru Cel veşnic, bun şi drept – Isus Hristos -. El a declarat în faţa judecătorilor când a fost întrebat şi a zis: “Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”.

Iată de ce şi noi, îndată după botez am devenit ostaşi ai Lui înarmaţi. Să ne luptăm pentru a câştiga şi a ajunge la Împărăţia Lui cea de sus. Dar acolo sus la Dumnezeu, să ştiţi că nu se poate ajunge decât pe aripile rugăciunilor, prin Harul Său, pe norii învăţăturii Bisericii Ortodoxe adevărate, prin cunoaşterea temeinică a lui Dumnezeu din învăţăturile Fiului Său pe care le-a lăsat pe pământ în Biserica Sa. Iată de ce a zis Domnul Hristos în rugăciunea ce s-a amintit în Sfânta Evanghelie de astăzi: “Şi viaţa veşnică este aceasta, să Te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis”.

Iarăşi zice Domnul: “Eu pentru aceştia mă rog Tată, nu pentru lume mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat ca să fie ai Tăi şi ai Tăi sunt. Dar nu numai pentru aceştia mă rog ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor”.

Iată deci că Mântuitorul Isus însuşi face o deosebire între credincioşi şi necredincioşi. El spune Tatălui ceresc că nu se roagă pentru lume. Cine era lumea pentru care nu se ruga Domnul Hristos? Aceasta era lumea necredincioasă, lumea iubitoare de păcate, de plăceri, de certuri, de zâzanii şi de toate răutăţile, de desfrânări şi de toate relele, lumea spurcată de păcate mari. Ne face atenţi şi pe noi să nu ne înjugăm la acelaşi jug cu necredincioşii şi să fugim de toţi cei ce ne duc în rătăcire şi la păcate, căci aşa putem să ţinem legătura cu Dumnezeu, asociindu-ne cu cei care sunt îndreptăţiţi de Biserică, ca să dea sfaturi şi învăţături adevărate despre credinţa cea dreaptă, care este Ortodoxia.

Aşa ţineau legătura primii creştini, de aceea erau în stare să scrie, să compune şi să cânte lui Dumnezeu nu numai diavolului. Fiecare cu talentul lui: pictorii, cântăreţii, scriitorii şi poeţii, se întreceau în a-şi pune talentul în slujba lui Dumnezeu mai întâi şi-I aduceau slavă şi cinste, propovăduindu-L şi mărturisindu-L. Iată ce versuri frumoase ne-au rămas despre Biserică de la strălucitul nostru poet român şi creştin Vasile Alecsandri: “Biserica creştină este regină între ale lumii mari / Ea poartă-n frunte-o stea divină, lucrând prin timpii seculari. / Menirea ei e tot-nainte, măreţ, îndreaptă paşii săi. / Ea merge-n capul altor religii, vărsând în urmă lumină. / Biserica creştină e o regină cu farmec dulce răpitor, / Păgânii-n cale i se-nchină şi-n genunchi cad cu dor”.

Dacă Biserica creştină va aplica întocmai şi neschimbată mereu învăţătura Mântuitorului Hristos, aşa cum a lăsat-o El, atunci când va veni ziua de judecată şi când va sta faţă în faţă cu Domnul Sfânt şi va fi întrebată: “Tu ce ai făcut pe acest pământ?” Biserica va răspunde sus şi tare: “O, Doamne, eu în lume cât am stat, / În ochii tăi plini de-admirare, / Pe Tine te-am reprezentat”.

Rugăciune

Doamne Isuse Hristoase, Cel ce Te-ai înălţat de pe pământ la cer, condu-ne Tu corabia vieţii noastre cu Duhul Tău cel Sfânt în portul cel minunat.

Scapă-ne pe toţi din furtuna cea întunecată care s-a abătut asupra corabiei Tale – Sfânta Biserică – de toate răutăţile care vin din afară şi dinăuntrul şi luminează cu Harul Tău cel luminos pe toţi conducătorii Bisericii Tale Ortodoxe, ca să trecem cu bine din întunericul lumii şi să ajungem şi noi acolo unde locuieşti Tu, cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt în veci de veci. Amin.

 

* * *

 

Duminica a VII-a după Paşti

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

«Părinte, a sosit ora ! Preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te preamărească, precum I-ai dat stăpânire peste toată făptura, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care Tu I-ai dat Lui ; iar viaţa veşnică este aceea ca să Te cunoască pe Tine, singurul, adevăratul Dumnezeu şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis.» De acum înainte, din momentul în care Isus Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat şade de-a dreapta Tatălui, s-a plinit mântuirea noastră: Spiritul Sfânt poate fi revărsat din plin asupra omenirii, trimis fiind de către Cel ce este asemenea nouă după Corpul Său glorificat, în dinamismul Sfintei Treimi, de-a dreapta Tatălui. Isus este Stăpânul, şi tot El dăruieşte omenirii viaţa veşnică. Viaţa veşnică este dăruită tuturor care-L cunosc pe Dumnezeu. Dar a cunoaşte înseamnă mult mai mult decât simpla înălţare a minţii spre Dumnezeu, fiind rezultatul iubirii. În cărţile Vechiului Testament termenii iubire şi cunoaştere se identifică, pentru că adevărata cunoaştere este mai presus de puterile de înţelegere şi experienţa noastră din această lume sensibilă. Există o cunoaştere a inimii, o experienţă pe care sufletul o are în apropierea lui de Dumnezeu şi a lumii spirituale, prin care înţelegem mai presus de cuvinte, de definiţii sau de categoriile lumii materiale; însă această experienţă este de nespus, de nedescris, pentru că nu găsim nimic din ceea ce am văzut sau trăit în lumea materială care ne ţine prizonieri cunoaşterii sensibile. Dacă ascultăm glasul lui Dumnezeu mai presus de cuvinte, acea şoaptă care atinge o coardă sensibilă în inima noastră, şi mai ales dacă îi răspundem din iubire, ne aflăm pe calea mântuirii. Cine cunoaşte mai mult, Revelaţia explicită a lui Dumnezeu oferită Bisericii creştine, beneficiază de mijloacele de mântuire pe care Isus le-a dat prin instituirea Sfintelor Sacramente. Biserica este un semn vizibil, inclusă în societate cu o structură ierarhică, organizare şi evoluţie istorică ca orice organism viu, individual sau social, care produce în mod eficient toate harurile de care avem nevoie pentru mântuire: Biserica este un Sacrament al mântuirii.

Bisericii i s-a încredinţat Tezaurul credinţei, toate adevărurile de credinţă transmise de Isus, care au rămas Apostolilor şi celor ce au urmat după ei în scris sau oral: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Dar omenirea a evoluat, limbajul cultural fiind într-o continuă schimbare, astfel încât unii creştini au încercat să îmbine gândirea profană cu datele Revelaţiei, au preluat mituri şi legende din religii păgâne sau au încercat să explice cu propriile puteri de pătrundere adevărurile de credinţă. Aşa au apărut primele erezii şi erori din primele secole ale Bisericii, fapt ce a obligat întregul creştinism să definească o mărturisire de credinţă acceptată şi înţeleasă de toţi cei care sunt în unitatea Bisericii.

Primul Conciliu Ecumenic a fost convocat la Niceea, în anul 325 după Hristos, reunind întregul creştinism din jurul Bazinului Mediteranean prin reprezentanţii lor, la iniţiativa Bisericii şi a Împăratului Constantin cel Mare ca autoritate civilă ce era direct interesat de liniştea şi unitatea instituţiei pe care o reprezenta. La acest prim Conciliu au participat Sfinţi Părinţi care au trecut prin persecuţiile din perioadele anterioare, oameni sfinţi care au trăit în pustiu, fugind de lumea profană pentru a-L găsi pe Dumnezeu în rugăciune şi contemplaţie şi chiar mari făcători de minuni precum Sfântul Nicolae din Mira Liciei. Uniţi în Spiritul Sfânt, Părinţii au dat o mărturie de credinţă, conformă învăţăturilor Revelaţiei divine, prin care au răspuns ereziilor timpului lor şi mai ales învăţăturilor greşite ale lui Arie, care au dus la divizarea Bisericii. De acum înainte creştinii se roagă mărturisindu-şi credinţa «Într-unul Dumnezeu, Tatăl atotstăpânitorul…, într-unul Domn, Isus Hristos… Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat… care s-a întrupat din Maria Fecioara şi s-a făcut Om… şi în Spiritul Sfânt.»

De acum înainte creştinii au găsit sprijin ori de câte ori gândirea umană a căutat explicaţii deşarte despre adevărurile divine, despre misterul lui Dumnezeu, Biserica explicând Tezaurul credinţei în Spiritul în care a fost transmis din generaţie în generaţie, dezvoltându-se o teologie, o ştiinţă sacră care actualizează mereu mesajul mântuirii, astfel încât să fie înţeles de omul istoric – beneficiarul acestei mântuiri aflat într-un anumit spaţiu geocultural şi într-un anumit timp.

Biserica lui Hristos este şi astăzi divizată de păreri grşite, de orgolii şi de false învăţături care caută să radicalizeze diferenţele dintre creştini şi nu unicul Adevăr care este primit de toţi, astfel încât Corpul mistic al lui Isus Hristos este rănit. Dar ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla, de aceea rugăciunea şi mărturisirea de credinţă dată prin viaţa noastră trebuie să fie o cale de a reuni turma lui Hristos sub un singur Păstor, iar Spiritul Sfânt, Spiritul unităţii să însufleţească în iubire întreaga omenire chemată la mântuire.

Rugăciune

«Ca toţi să fie una precum tu, Părinte, eşti în mine şi eu în tine ; ca şi ei să fie una în noi ; pentru ca lumea să creadă că tu M-ai trimis pe mine.» (Ioan 17, 21) Doamne, Isuse Hristoase, care ai zis Apostolilor tăi : «Pace vă las vouă, pacea mea o dau vouă,» nu privi la păcatele noastre, ci la credinţa Bisericii tale şi binevoieşte a-i dărui pacea şi unirea după voinţa Ta, care vieţuieşti şi domneşti de-a pururi. Amin.

(Octava mondială de rugăciuni pentru unirea Bisericii)

 

* * *

 

Isus, Mijlocitorul nostru

Autor: pr. Mihai Tegzeş
Copyright: Predici.cnet.ro

Din conţinutul rugăciunii “dureroase” pe care Isus o înalţă Tatălui, după ultima cină luată în compania apostolilor, ceva îi umple inima de bucurie: Mântuitorul ştie că şi-a împlinit misiunea şi că omul, dacă vrea, poate să-L afle pe adevăratul Dumnezeu şi să moştenească viaţa veşnică: “cunoaşterea” Tatălui.

Cunoscând că sunt numeroase piedicile în calea noastră spre mântuire, înainte de a pleca din lume, Isus mijloceşte pentru noi la Tatăl. Isus se roagă pentru viaţa veşnică a tuturor oamenilor, o viaţă care nu este nimic altceva decât cunoaşterea lui Dumnezeu, a Poruncilor şi practicarea lor.

Prin cuvintele: “Tată, a venit ceasul” (adică patima, moartea şi învierea), Mântuitorul ne arată că în mijlocul greutăţilor, El nu uită de prezenţa Tatălui în viaţa Sa, dar în acelaşi timp nu uită nici de oameni, pentru care îşi va da viaţa… Chiar dacă trece prin cele mai dramatice momente ale vieţii Sale, îşi face timp pentru noi: uitând de Sine, se gândeşte şi se roagă pentru toţi oamenii.

Evanghelia după Ioan ne spune care este sensul biblic al verbului “a preamări“. “Mărirea” Tatălui înseamnă manifestarea lucrării Sale mântuitoare gratuite pentru toţi oamenii. De fapt, pe cruce Isus îl “preamăreşte” pe Tatăl, demonstrând dubla Sa iubire: faţă de Dumnezeu şi faţă de noi. Pe cruce, Dumnezeu a arătat că ni s-a dăruit în totalitate, atunci când a sacrificat pe singurul Său Fiu, pentru noi (cfr. Rm. 8, 32). Pe cruce, Isus a arătat că îi iubeşte pe ai Săi, până la capăt (cfr. Io. 14, 1). De fapt, împlinindu-şi misiunea, Isus a dăruit viaţa veşnică tuturor oamenilor, prin patima şi Învierea Sa şi astfel L-a “preamărit” pe Tatăl!

Cerul- în VT- este locul unde locuieşte Dumnezeu. Ochii lui Isus sunt “ridicaţi” către cer: este ataşamenul Celui care-L imploră pe Tatăl în favoarea oamenilor pe care I i-a dat, iar dacă acum Tatăl doreşte să-L preamărească pe Isus-omul, Mântuitorul îi cere să-i preamărească şi pe aceştia. Mijlocirea lui Isus este consecinţa iminentei Sale plecări la Tatăl. De fapt, prin ea, Mântuitorul ne-a încredinţat în mâinile Tatălui. Prin tot ceea ce a făcut, Cristos a urmărit să-L “preamărească pe Tatăl”, adică să ni-L facă “cunoscut” nouă, să ne pună în relaţie cu El, Singurul în care omul îşi află bucuria.

Isus, ridicându-şi ochii la cer, ne cheamă să nu mai rămânem cu privirea fixată doar în problemele şi preocupările noastre, ci să o “înălţăm” către Tatăl, adică să cugetăm după logica iubirii şi a dăruirii, prezentă în comuniunea Sfintei Treimi!

Rugăciunea lui Isus este pentru Sine, pentru ucenici şi pentru cei care vor crede, datorită predicării apostolilor.

Rugăciunea este “puterea” celor slabi, strigătul celor săraci, singura speranţă a pământenilor. Isus cere Tatălui -pentru cei cărora le-a dat misiunea de a-L predica- nu putere, nu curaj, ci să rămână uniţi cu El, căci din această comuniune vor primi toate cele necesare menirii lor… Cât de adevărate sunt cuvintele: “Viaţa ta este un cadou pe care Dumnezeu ţi l-a dat şi nu o putere de dominare şi stăpânire peste alţii“. Puterea adevărată este a lui Isus, ne spune Evanghelia, iar Domnul ne invită să facem fapte bune, nu din interes, ci din solidaritate cu El.

Dacă mulţi oameni, înainte de a muri îşi fac un testament, ultimele lor cuvintele vor rămâne bine întipărite în inimile descendenţilor. În pericopa de astăzi, rugăciunea lui Isus este ceva mult mai mult decât un simplu testament: un discurs prietenesc, un text pe care suntem chemaţi să-l citim cu “inima”, nefiindu-ne îndeajuns întreaga viaţă -pentru a pătrunde în adâncul bogăţiei sale- deoarece “testamentul” Mântuitorului exprimă dorinţa cea mai importantă a Sa, cu privire la noi: mântuirea sau intrarea în bucuria Tatălui.

Cristos precizează că rugăciunea Sa este pentru cei care cred şi nu pentru cei care trăiesc în întuneric, pentru că aceştia se exclud singuri de la sfinţenia vieţii şi de la darul mântuirii, refuzând să primescă mesajul revelat şi relevant al Fiului lui Dumnezeu. Prin urmare, Isus nu se roagă pentru “puterile” rele care luptă împotriva Sa şi a Tatălui, ci se roagă pentru ai Săi, pentru că îi iubeşte cu o dragoste concretă, imensă şi puternică (cfr. Io. 13, 1). Îi încredinţează Tatălui, pentru ca să-i apere în numele Său, pentru că sunt ai Săi, sunt proprietatea Sa, căci Tatăl şi Fiul au totul în comun: “Toate ale Tale, sunt ale Mele şi ale Mele sunt ale Tale“.

“Cunoaşterea”, în sens biblic, este un cuvânt sinonim cu comuniunea vitală, intimă. “A cunoaşte” înseamnă “a locui”, a pătrunde, a intra într-o viaţă de calitate superioară: viaţa lui Dumnezeu, unde totul se schimbă şi ia forma infinitului, a veşniciei, a plinătăţii… Este ceea ce inima noastră doreşte de fiecare dată, atunci când aspiră la mai mult, la infinit. Isus ne-a dat posibilitatea realizării acestei dorinţe înscrise în inima noastră, oferindu-ne iubirea divină.

De obicei, onorăm o persoană importantă. Isus pe pământ fiind, L-a “preamărit” pe Tatăl, adică a explicat oamenilor că Tatăl este cel care are grijă de ei; Cel care îi recunoaşte ca fii iubiţi şi le spune că nu sunt orfani, ci au un Tată care îi iubeşte şi de aceea, pot iubi şi ei.

Fiecare om are o valoare şi demnitate infinită, fiind fiul lui Dumnezeu. Această afirmaţie o putem înţelege mai bine, din dialogul dintre o prinţesă şi îngrijitoarea sa. Supărată că servitoarea nu a dorit să-i împlinească un moft, prinţesa a spus: “Dacă ai şti a cui fiică sunt, altfel m-ai trata…” Slujnica îi răspunde: “Dacă aţi şti că eu sunt fiica lui Dumnezeu, v-aţi gândi bine înainte de a mă face să-mi pierd răbdarea cu mofturile dumneavoastră“.

La v. 6 Isus vorbeşte despre apostolii pe care i-a primit de la Tatăl şi care, pentru El sunt un dar preţios. Aceştia sunt “proprietarea” Tatălui, însă i-au fost dăruiţi lui Isus. Lor, Isus le-a descoperit “numele” Tatălui şi va continua să-L facă înţeles, pentru ca iubirea Lui să fie mereu în ei (cfr. Io. 17, 26). “Numele” Tatălui indică persoana lui Dumnezeu, care are ca şi specific calitatea de Tată, fiind izvorul vieţii divine a Fiului, Cel care manifestă imensa iubire a Tatălui pentru lume (cfr. Io. 3, 16).

Când Isus le-a spus apostolilor că Dumnezeu este Tatăl, ucenicii au reacţionat, păstrând în inimi cuvântul Său, crezând în chip concret în Domnul şi demonstrând în mod serios că-L iubesc pe acest Tată. Isus a primit în dar de la Tatăl totul şi, toate câte le-a primit, le-a dat apostolilor Săi. Aceştia cred şi faptul că Isus este Fiul lui Dumnezeu, trimis în lume de Tatăl (cfr. v. 8).

Cum Tatăl este preamărit în Fiul (cfr. Io. 13, 31-32; 14, 13), la fel şi Fiul este preamărit în apostoli (cfr. Io. 17, 10) prin predicarea lor, posibilă datorită prezenţei Spiritului Sfânt în inimile lor (cfr. Io. 15, 26-27).

“Tată sfânt, păzeşte-i în numele Tău…“. Prin aceste cuvinte, Isus transformă preocuparea Sa pentru apostoli, în rugăciune: “ca ei să fie una, precum suntem noi“. Tot ceea ce Isus face în viaţa Sa, se împlineşte în “numele” lui Dumnezeu, fiind Cristos manifestarea acestui “nume”.

Numele lui Dumnezeu este YHWH. Pe timpul lui Isus acest nume nu se pronunţa, fiind înlocuit de Adonai, Kyrios, Domnul. Petru, în predica sa de la Rusalii, îl va chema pe Isus: Domnul (cfr. F.Ap. 2, 36). Şi apostolul Pavel îl va numi pe Isus, Domnul (cfr. Fil 2, 11). Acesta este “Numele care este mai presus de oricare alt nume” (cfr. Fil 2, 9), YHWH (Iahwe), numele lui Dumnezeu, în Isus Cristos a primit un “conţinut” concret! Unitatea trebuie formată în jurul acestui Nume: “Cât timp eram cu ei îi păzeam în numele Tău, ce mi l-ai dat Mie şi i-am păzit…” (Io. 17, 12 ).

Isus doreşte ca să fie unite comunităţile creştine, pentru ca să reziste înaintea lumii care le urăşte şi le persecută. Căci poporul unit în jurul numelui lui Isus, niciodată nu va fi biruit. Iar rămânând uniţi în Isus, creştinii, la judecata cea de pe urmă, vor putea experimenta plinătatea bucuriei divine, intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu. Amin.