Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a VII-a după Paşte
Anul C (A, B)
Lecturi:
Fapte 7,55-60
Apocalips 22,12-14.16-17.20
Ioan 17,20-26

Ioan 17,20-26

Nu mă rog numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor crede în mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis. Iar eu le-am dat gloria pe care mi-ai dat-o, ca ei să fie una, după cum noi suntem una: eu în ei şi tu în mine, ca să fie desăvârşiţi în unire, încât să cunoască lumea că tu m-ai trimis şi i-ai iubit pe ei, aşa cum m-ai iubit pe mine. Tată, vreau ca acolo unde sunt eu să fie cu mine şi cei pe care mi i-ai dat, ca să vadă gloria mea, pe care mi-ai dat-o, pentru că tu m-ai iubit înainte de crearea lumii. Tată drept, lumea nu te-a cunoscut, dar eu te-am cunoscut, iar aceştia au cunoscut că tu m-ai trimis. Eu le-am făcut cunoscut numele tău şi-l voi face cunoscut, pentru ca iubirea cu care m-ai iubit pe mine să fie în ei şi eu în ei.

 

Autori

pr. Şerban Tarciziu
pr. Alessandro Pronzato
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Petru Tamaş
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Şerban Tarciziu
pr. Felix Roca jr
Diverşi alţi autori
pr. Claudiu Dumea

 

* * *

 

Duminica a VII-a a Paştelui

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Isus, ridicându-şi ochii spre cer, s-a rugat spunând: “Tată Sfânt, nu numai pentru aceştia mă rog, ci şi pentru aceia care cred în mine prin cuvântul lor, ca toţi să fie una precum Tu, Tată, în mine şi Eu în tine, ca şi ei să fie una în Noi, ca lumea să creadă cu Tu m-ai trimis.

Şi slava pe care mi-ai dat-o mie le-am dat-o lor, ca să fie una precum Noi suntem una. Eu în ei şi Tu în mine, ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu m-ai trimis şi i-ai iubit pe ei cum m-ai iubit pe mine…” (In 17,20-23)

Citind (ascultând) rugăciunea pronunţată de Isus la sfârşitul Cinei de Taină în această duminică de după sărbătoarea Înălţării glorioase a lui Isus Cristos, întrezărim în minte chipul Mântuitorului stând de-a dreapta lui Dumnezeu (cum îl va vedea sf. Ştefan) în atitudine de mijlocire pentru fraţii (ucenicii) săi rămaşi în lume.

În mod deosebit El se roagă ca ucenicii să rămână uniţi căci tocmai în unitatea lor se va face vizibilă şi credibilă prezenţa în lume a Celui pe care Tatăl l-a trimis. Mai mult, aceeaşi unitate va fi în lume şi sursa acelei iubirii cu care Dumnezeu l-a iubit pe Fiul pe care continuă să o reverse către oameni prin Biserică. Oamenii de pretutindeni şi din toate generaţiile vor trebui să înţeleagă, din iubirea oricărui membru al Bisericii, că Dumnezeu îi iubeşte.

Ştefan, plin de Duhul Sfânt, privind ţintă la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Isus stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Şi a zis: “Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu!”. Iar ei au început să rănească şi… să-l bată cu pietre. În timp ce-l băteau cu pietre, Ştefan îl chema pe Domnul şi zicea: “Doamne Isus, primeşte duhul meu!”. Apoi, plecându-şi genunchii, a strigat cu glas mare: “Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!” Şi zicând acestea, a adormit în Domnul. (Fap 7,55-60)

Scena descrisă de sf. Luca este impresionantă şi grăitoare din cel puţin două motive.

Scena este impresionantă pentru că Ştefan, omul plin de credinţă şi de devotament faţă de Biserica prin intermediul căreia l-a întâlnit pe Cristos cel înviat şi al cărui ucenic, mai întâi, şi diacon, mai apoi, a devenit, se dovedeşte fidel, chiar cu preţul vieţii, Celui care l-a adus la o viaţă nouă şi i-a comunicat îndrăzneala şi statornicia în mărturisirea lui în faţa Sinedriului întrunit să-l judece.

Scena este grăitoare pentru că Ştefan se dovedeşte a fi un model de ucenic care, pe de-o parte, trăieşte şi activează în virtutea Învierii pe care o contemplă ca pe o sursă din care îşi obţine puterea de a da mărturie şi ca pe un scop spre care se îndreaptă. Grăitoare este, pe de altă parte, şi capacitatea sa de a iubi până într-atât încât, ca şi Mântuitorul, îi iartă pe cei care îl bat cu pietre.

Cum să nu fie credibil şi mântuitor un astfel de exemplu de ataşament faţă de Cristos şi faţă de Biserică Sa? Cum să nu fie credibilă şi mântuitoare o astfel de mărturie care poartă în ea puterea Învierii?

 

* * *

 

Când ploaia de pietre nu reuşeşte să întunece cerul

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Turcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Pe de o parte martiriul lui Ştefan, pe de altă parte fragmentul final al “rugăciunii sacerdotale” a lui Isus, care încheie discursurile de adio. Şi, în mijloc, Isus ca Alfa şi Omega, Primul şi Ultimul, care oferă tuturor celor însetaţi apa vieţii. Din această cauză autorul Apocalipsului nu se poate abţine de a exclama: “Da, voi veni curând!”. Şi izbucneşte printr-o invocaţie insistentă: “Amin. Vino, Doamne Isus”. Iată schema liturgiei din această duminică. În loc să mă opresc asupra paginii din evanghelie în care Isus vorbeşte despre prelungirea misiunii sale şi despre un nou mod de prezenţă în mijlocul al lor săi care sunt în lume fără a fi din lume, aş vrea să fac câteva observaţii asupra primei lecturi.

Un erou? Nu, pur şi simplu un ucenic care a învăţat lecţia

Ştefan, care moare linşat, mai mult decât un erou, este un ucenic al lui Isus. Măreţia mărturiei sale nu stă în faptul că a suportat cu curaj proba unei morţi violente, cât mai degrabă prin coincidenţa perfectă cu stilul Învăţătorului. Mai ales în mod deosebit, decisiv, iertarea ucigaşilor. Ştefan moare iubind chiar pe duşmanii săi, ca şi Domnul său. În aceasta constă specificul creştin al martiriului său.

Nu este cantitatea sau cruzimea chinurilor suportate elementul care califică, ci imitarea Învăţătorului. Contează “de ce” (sau “pentru cine”) Dar contează, în principal, “cum”. Ştefan este bătut cu pietre din cauza credinţei sale. El, însă, introduce în supliciu, din proprie iniţiativă, cauza iubirii. Nu se mulţumeşte să nu cedeze pe tărâmul credinţei. Trebuie să “stăpânească” şi pe cea, mai obligatorie, date fiind circumstanţele, a carităţii. Înţelege să fie “recunoscut” ca ucenic al lui Cristos, nu numai prin “crez” pe care l-a proclamat fără ambiguitate, dar şi prin deviza iubirii, care nu încetează nici când se dezlănţuie asupra lui ferocitatea zbirilor.

Ştefan se arată fidel adevărului. Curajul său totuşi decurge din capacitatea de a da mărturie adevărului prin iubire. Iubirea adevărului se împleteşte într-un mod minunat cu iubirea persecutorilor, cu iertarea acordată călăilor. Un adevăr separat de iubire nu mai este un adevăr creştin. Cristos nu are nevoie de campioni îndrăzneţi. Are nevoie de oameni care demonstrează că au învăţat lecţia fundamentală. El nu a proclamat “fericiţi” pe eroi, ci pe cei blânzi. Paradisul său nu este populat de simplii apărători ai ortodoxiei, ci de aceia care au practicat prima şi “unica” poruncă.

A nu devia de la calea adevărului nu ajunge pentru a ajunge la destinaţie. Adevărul este… adevărat numai dacă are legătură cu iubirea. Ştefan a avut de înfruntat “oameni încăpăţinaţi”, care pentru a nu-l asculta “şi-au astupat urechile”. Totuşi el a preferat să aibă dreptate din partea inimii, mai mult decât din partea creierului. Şi mesajul său, chiar dacă ei îşi astupau urechile, pătrundea mai sigur printr-un alt canal.

Preţul ideilor

Relatarea din Fapte prezintă că adversarii “nu reuşeau să reziste înţelepciunii inspirate cu care el le vorbea”. Ştefan, însă, nu se limitează să-i învingă prin argumente docte. A învinge într-o discuţie nu este totul. În unele cazuri, poate să fie chiar uşor. Este inutil. Adevărul nu are nevoie de învingători în dezbateri, de inteligenţi abili, polemişti instruiţi. Ceea ce contează este preţul pe care cineva este dispus să-l plătească pentru ideile pe care le profesează. Rămâne mereu valabil avertismentul cardinalului Bevilacqua: “Ideile valorează nu prin ceea ce redau, ci prin ceea ce costă”. Ştefan şi-a câştigat o grămadă de pietre ascuţite… Şi a fost convingător mai ales când ultima piatră i-a luat definitiv cuvântul.

Vinovat de “fapte bune”

Tot capitolul 7 din Fapte ne informează că Ştefan “săvârşea mari fapte şi minuni în popor”. Prin aceasta dezlănţuie furia opozanţilor. Şi pentru aceasta este condamnat la moarte. Sunt oameni care plătesc pentru delictele lor. Şi este cineva care plăteşte vina de a fi săvârşit “fapte bune”. În unele cazuri, chiar, pare că vina de neiertat este tocmai binele pe care cineva îl face. Nu trebuie să ne facem iluzii că a acţiona drept, a ne comporta după regulile onestităţii, a adopta drept criteriu al alegerilor noastre nu egoismul ci folosul altuia, sunt lucruri care să ne procure recunoştinţa, aprobarea, consensuri entuziaste.

Ştefan a fost acoperit de o ploaie de pietre. Şi pe pieptul său au fost atârnate medalii de culoarea sângelui. Pentru noi poate să fie o ploicică neplăcută de compătimire, derâdere, indiferenţă şi, dacă nu chiar persecuţii, anumite antipatii nu prea voalate, meschinării asortate, răutăţi nemotivate. A face bine cuiva, adesea, înseamnă a-ţi atrage asupra ta defăimarea, în locul binecuvântării. Şi răzbunările cele mai practicate nu sunt atât cele care vor ca să fie plătite ofensele şi nedreptăţile suferite, ci binele primit. Sunt oameni care nu reuşesc să ierte faptul că cineva este capabil să pună la cale ceva frumos şi bun. Grindina de pietre se abate adesea asupra aceluia care face greşeala de a apărea “insuportabil”, dacă nu chiar pentru “chipul său de înger” – ca în cazul lui Ştefan – , chiar şi numai pentru faţa sa curată.

O bucată de cer de care se agaţă cu privirea

“Fixând ochii la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Isus care stătea la dreapta sa…” Spectacolul pe care Ştefan îl are înaintea ochilor nu este desigur exaltant: oamenii orbiţi de ură, de fanatismul cel mai feroce. “Scrâşneau din dinţi împotriva lui…” (Fap. 7,54). Poate îi făceau mai mult rău acele feţe decât pietrele. Ştefan, totuşi, posedă un secret. A învăţat să privească în altă parte: “Eu văd cerurile deschise”. Nu lasă să fie prinsă privirea în spaţiul îngust al răutăţii altuia. O ţine în afara acelei sarabande infernale în care ar fi vrut să-l atragă, pentru a plana într-un orizont luminos.

Ştefan este în mâinile zbirilor. Dar duhul său a ales o cale de fugă în direcţia “cerurilor deschise”. Şi pentru noi, uneori, poate fi spectacolul chinuitor al chipurilor ostile, care exprimă răutate, refuz, sau pur şi simplu indiferenţă, răceală. Este bine să ţinem la dispoziţie o bucată de cer, un spaţiu senin (posibil înăuntrul nostru) în care să ne fixăm ochii, pentru a nu-i lăsa să se murdărească pe acel teren infam, şi să păstrăm pacea, seninătatea, bucuria. În anumite cazuri ispita de a ne pune pe acelaşi plan cu adversarii poate fi seducătoare. Dar, lăsând să fie capturaţi ochii noştri, coborând la acel nivel, ne scufundăm în amărăciune, în dezgust, în descurajare.

Este important să ştim să privim în altă parte. Să avem ceva de care să ne agăţăm. O bucată din cerul albastru de care să alipim privirea. Pietrele fac rău (şi cuvintele adesea lovesc mai mult decât pietrele). Totuşi nici o lovitură a răutăţii umane nu va reuşi vreodată să abată surâsul curajos al aceluia care a decis să privească, chiar rămânând pe pământ, un “cer deschis”.

 

* * *

 

Isus s-a gândit la noi?

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Filmul “Mesaj către fiica mea” din 1973 ne-o prezintă pe Miranda, o tânără complet dezorientată care vede lumea ca fiind “fără sens, crudă şi stupidă”. Miranda nu îşi cunoaşte mama: aceasta a murit pe când ea avea doar doi ani. Miranda se simţea neiubită şi incapabilă deci de a iubi pe cineva. Apoi ea descoperă câteva casete audio pe care mama ei, pe moarte, a înregistrat nişte mesaje pentru ea. Ascultând cuvintele mamei ei de mult timp moartă, ea înţelege cât de mult a fost iubită, că nu este copilul neiubit care credea ea că e. Mama ei s-a gândit la ea, a iubit-o chiar foarte mult. Această descoperire o schimbă total modul în care se percepe pe ea şi modul în care percepe lumea. Reuşind să se accepte a reuşit şi să înceapă să îşi trăiască normal viaţa.

Când citim Evangheliile şi promisiunile pe care Isus le-a făcut discipolilor săi, nu ne întrebăm noi oare – uneori măcar – dacă Isus s-a gândit şi la noi sau doar la apostolii care erau cu El? Evanghelia de astăzi este unică în sensul că este singurul loc din Evanghelii în care primim asigurarea că Isus nu s-a gândit doar la discipolii de lângă El ci şi la noi, discipolii de astăzi. Într-o traducere pentru copii a Bibliei se spune mai clar: “Mă rog pentru aceşti bărbaţi. Dar mă rog şi pentru toţi oamenii care vor crede în mine datorită predicării acestor bărbaţi.” Este de mare importanţă pentru noi să ştim că Isus s-a gândit la noi, că ne-a avut în vedere atunci când a murit, că atunci când şi-a dat viaţa pentru mântuirea lumii El s-a rugat de fapt pentru noi. Ştim că Dumnezeu ascultă întotdeauna rugăciunea lui Isus. Ce s-a rugat Isus pentru noi? În principal a cerut de la Tatăl un lucru: unitatea. “Tată, mă rog ca toţi cei care cred în Mine să fie una. Tu eşti în Mine şi Eu sunt în Tine. Mă rog ca aceşti oameni să fie de asemenea una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu m-ai trimis” (Ioan 17,21 – aceeaşi versiune internaţională pentru copii).

Rugăciunea lui Isus pentru unitatea creştinilor este mai relevantă Bisericii de astăzi decât Bisericii din primele secole. Biserica de atunci nu avea habar de zidurile de diviziune care îi vor separa astăzi pe creştini de creştini. Fragmentarea Bisericii creştine din vremurile noastre a fost descrisă ca un scandal pentru lume. Cum pot creştinii să predice lumii iubirea şi reconcilierea când ei între ei nu pot să se iubească şi să se ierte? Lipsa de unitate între creştini rămâne una dintre cele mai mari obstacole în calea mărturiei creştine în faţa unei lumi necredincioase. Nu ne miră faptul că Isus s-a rugat ca toţi să fim una “pentru ca lumea să creadă”. Isus a mai spus: “Am dat acestor oameni gloria pe care Tu mi-ai dat-o. Le-am dat această glorie pentru ca ei să fie una, aşa cum Tu şi cu Mine una suntem” (Ioan 17,22 – versiunea pentru copii). Cu alte cuvinte Isus a lăsat gloria prin testament Bisericii. Dar această glorie se manifestă doar când unitatea dintre creştini reflectă unitatea dintre Isus şi Tatăl. Lipsa unităţii ia gloria pe care Isus a gândit-o şi dorit-o pentru cei ce cred în El.

În fine, Isus s-a rugat pentru noi ca iubirea cu care Tatăl l-a iubit pe El să fie în noi (versetul 26). Unitatea pentru care s-a rugat Isus este o unitate bazată pe iubirea divină. Este o unitate posibilă doar dacă avem în noi iubirea lui Dumnezeu. Nu este o unitate care se bazează pe înţelepciunea umană, pe putere sau pe diplomaţie. Nu este o unitate a uniformităţii sau o unitate care îi lipseşte pe ceilalţi de unicitate, ci dimpotrivă face spaţiu pentru diversitate. Faimoasa expresie atribuită Sf. Augustin este o bună călăuză pentru Biserică în lucrarea ei spre unitatea pentru care s-a dorit Isus: “În cele esenţiale unitate; în cele neesenţiale libertate; în toate iubire.”

În timp ce aşteptăm şi ne rugăm pentru reaprinderea focului iubirii divine în inimile credincioşilor la Rusalii, să ne luăm cu toţii angajamentul, în modurile proprii, că vom lucra pentru realizarea deplinei unităţi a tuturor creştinilor, pentru a face voia lui Isus. Iar cea mai bună cale de a acţiona este trăirea în iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.

 

* * *

 

“Unitate, unitate!”

Autor: pr. Petru Tamaş
Copyright: Predici.cnet.ro

“Unitate, unitate!” – sunt cuvintele aclamate de mulţimea prezentă în Piaţa Izvor din Bucureşti, în cadrul sfintei Liturghii din 9 mai 1999, celebrată în limba română de papa Ioan Paul al II-lea. Era emoţionant să te numeri printre cele câteva sute de mii de persoane, să auzi cum toţi în cor strigă după unitate, să vezi fluturând steaguri cu această inscripţie ş.a.m.d. Să fie oare unirea creştinilor, dorinţa şi visul cel mai puternic al românilor? Cei mai mulţi critici şi specialişti au scris despre acest moment şi despre această sintagmă că ar fi expresia a ceea ce românii au mocnit de secole în inima lor: o singură Biserică, o singură Euharistie. Nu a fost un slogan programat, ci a fost o manifestare spontană a celei mai intime dorinţe a celor prezenţi: unitatea, să fie şi să trăiască precum fraţii.

Dorinţa de unitate nu există doar la nivelul Bisericii divizate. Una dintre durerile cele mai mari ale unei comunităţi creştine, oricare ar fi ea, este chiar lipsa de unitate. Nu rareori, preoţii se confruntă cu această situaţie: nu ştiu cum să facă pentru a-i ajuta, mai ales pe tineri, să fie uniţi. Inclusiv credincioşii sunt conştienţi că multe lucruri s-ar desfăşura mai bine şi mai benefic în parohia lor dacă nu ar lipsi unitatea între membri. Pentru mulţi dintre preoţi dorinţa realizării unităţii la nivel parohial reprezintă de mult timp unul dintre marele idealuri ale pastoraţiei. Când un preot a fost transferat într-o parohie i-a felicitat pe tineri pentru prezenţa lor numeroasă la biserică, însă imediat s-a apropiat de el un tânăr şi i-a spus: “Părinte, să nu vă faceţi iluzii, suntem mulţi, dar nu suntem uniţi, fiecare trage la oala lui, noi nu ne putem suporta unii pe alţii, doar câte doi-trei, în grupuleţe”. Nimeni nu avea curajul unei iniţiative, din sfială şi prejudecată, fiecare se lăsa în seama celorlalţi, nu discutau între ei şi, deci, nu puteau realiza mare lucru. La nivel de familie, crizele şi suferinţele cel mai profunde se întâlnesc atunci când membrii familiei sunt dezbinaţi, când lipseşte unitatea. Câţi părinţi nu sunt nevoiţi să-şi trăiască bătrâneţile singuri, deoarece fiii lor nu se mai văd cu ochi buni unul cu altul!

De asemenea, v-aţi întrebat vreodată, de ce există oameni nemulţumiţi şi tulburaţi? Oameni care se simt cu picioarele în două luntre şi nu se regăsesc în niciun fel! Lipseşte ceva esenţial: unitatea cu ei înşişi. În noi înşine trebuie să existe armonie, între ce simţim şi gândim şi ceea ce realizăm, între spirit şi trup. Rodul unităţii este bucuria şi pacea interioară, când acestea lipsesc este semn că ne lipseşte unitatea interioară. Există atâţia oameni tulburaţi, nemulţumiţi, pentru care aspiraţiile prea înalte şi ideale tulbură liniştea. Oameni care nu se împacă cu ei înşişi, care nu-şi recunosc limitele, oameni care aleg împotriva firii, oameni care nici nu ştiu ce doresc. Tuturor acestora le lipseşte ceva esenţial: unitatea interioară. Aceasta este marea carenţă a vieţii lor.

Unitatea apare, aşadar, ca fiind una dintre cele mai mari provocări ale acestui început de mileniu. Nevoia de unitate o resimte omul la toate nivelurile: personal, comunitar şi eclezial. Ne dăm seama că fără unitate nu există bucurie şi fericire, nu există viaţă adevărată. Viaţa fără unitate e un jug greu şi numai viaţă nu poate fi numită.

Sfânta evanghelie pe care am ascultat-o astăzi redă o rugăciune pentru unitate, cu valoare de testament rostită de Isus în ajunul pătimirii sale. Cu alte cuvinte, nevoia de unitate nu este o descoperire recentă a ştiinţelor sociologice, ci ea face parte dintr-un proiect mai amplu, proiectul de iubire a lui Dumnezeu. Unitatea îşi are rădăcina în inima lui Dumnezeu, este visul lui Dumnezeu cu omul. Acesta a fost creat “după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, ori Dumnezeu este unitate, este relaţie, este Treime. La fel şi pentru om unitatea este expresia cea mai profundă a fiinţei sale; omul însuşi este expresia relaţiilor din Sfânta Treime, din Dumnezeu, relaţii de iubire între Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Avem întipărită în codul nostru genetic dorinţa după unitate şi nu ne vom simţi împliniţi decât atunci când vom trăi unitatea.

Rugăciunea pe care Isus o adresează Tatălui în cenacol, “Ca toţi să fie una”, nu era doar pentru ucenicii aflaţi alături de el în acel moment, ci “şi pentru cei care vor asculta cuvintelor lor şi vor crede” în el. Şi noi suntem destinatarii acestei rugăciuni.

Dar care este drumul pe care să porneşti pentru a realiza unitatea, pentru a împlini astfel năzuinţele cele mai intime ale fiinţei noastre? Toţi râvnim unitatea cea mare, unitatea lumii, a Bisericilor, a popoarelor. Sunt realităţi vrednice de dorit, dar nu vom putea ajunge la ele, dacă lipseşte unitatea cu noi înşine, dacă lipseşte unitatea familiei şi a comunităţii – acesta este drumul care face să se împlinească rugăciunea lui Isus: “Ca toţi să fie una”.

Cum realizăm unitatea cu noi înşine? Acesta este primul pas – pentru ca “toţi să fie una”: aspiraţiile şi idealurile să corespundă demnităţii noastre. Pentru că suntem născuţi din Dumnezeu, viaţa noastră este o viaţă sacră. Şi este sacră în întregime, trup şi spirit. Ori în noi lipseşte adesea unitatea pentru că între spirit şi trup nu mai există armonie. Când spiritul doreşte ceva, trupul doreşte altceva, iar uneori alegem ceea ce doreşte trupul, şi atunci este distrusă unitatea fiinţei. Pentru ca să fim “una în Tatăl” e necesar să-l alegem pe Dumnezeu cu toată fiinţa, iar alegerea să nu fie pentru o clipă, ci pentru toată viaţa. Nu poţi să-l alegi pe Dumnezeu doar pe jumătate. Unitatea cu noi înşine este, de fapt, unitatea cu Dumnezeu, pentru că suntem dumnezei. Am fost creaţi de Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa şi am fost constituiţi să nu ne găsim împlinirea decât în unitatea lui. Cum se menţine şi cum se dobândeşte unitatea cu el? Ne arată Cristos. El în toată evanghelia de astăzi se roagă, deci unitatea este rod al rugăciunii. Când nu ai timp pentru rugăciune, este normal să nu te simţi împăcat cu tine însuţi, când nu ai timp să stai de vorbă cu Dumnezeul vieţii tale, e normal să nu te mai regăseşti, să-ţi pierzi echilibrul. Apoi, unitatea este rod al ascultării lui Isus de Tatăl, adică acceptarea demnităţii şi a misiunii primite. În Cristos, unitatea interioară atinge nivelul maxim şi devine modelul oricărei unităţi interioare.

Dacă ai făcut deja acest pas, dacă eşti în armonie cu tine însuţi, dacă te-ai împăcat cu viaţa, pasul următor va fi mai uşor: unitatea la nivel comunitar. Sunt mulţi cei care îşi proiectează asupra celorlalţi propriile probleme interioare nerezolvate la timp. Lipsa unităţii interioare se răsfrânge asupra unităţii comunitare. Nu poţi construi unitatea cu ceilalţi, dacă îţi lipseşte unitatea interioară, dacă nu eşti unit cu Dumnezeul din tine. Ceea ce eventual ai putea construi ar fi un simplu pact, o simplă alianţă în vederea realizării unui scop, iar orice vătămare a ei ar reprezenta distrugerea unităţii. Ca unitatea dintre noi să fie reală, să fim fraţi, e nevoie să luăm ca model relaţia din sânul Sfintei Treimi: “După cum tu părinte eşti în mine şi eu tine” şi “tu m-ai iubit pe mine înainte de întemeierea lumii”. Iubirea este liantul unităţii comunitare, o iubire care înţelege diferenţa ca o valoare, nu ca motiv de discordie şi neînţelegere. Povestea o tânără căsătorită nu cu mulţi ani în urmă, dar deja părăsită de soţul ei, despre modul în care a reuşit să depăşească acest greu moment. Singura ei scăpare a fost o comunitate, în care, într-adevăr, se trăia unitatea. Acolo nimeni nu era prea sărac pentru a oferi ceva, nimeni nu era prea obosit pentru a sări în ajutorul celuilalt, nimeni nu ducea lipsă de timp, pentru că mereu se găsea timp cel puţin pentru un zâmbet. Povesteşte tânăra, “dacă nu ar fi existat acest grup de oameni minunaţi, ori nu mai eram în viaţă, ori porneam pe un drum total greşit”.

“Slava pe care tu mi-ai dat-o, eu le-am dat-o lor, ca să fie una precum noi suntem una”. Dumnezeu a sădit în noi nu doar dorinţa de unitate, ci şi capacitatea de unitate. Aşadar, unitatea nu mai apare ca o ideologie, ci este un vis care poate şi trebuie să devină realitate.

Dacă la nivel parohial vom trăi uniţi în rugăciune şi iubire, atunci, trăirea noastră va fi o mărturie despre iubirea lui Dumnezeu, despre Cristos, că el este Salvatorul, că el este Mântuitorul, “ca să cunoască lumea că tu m-ai trimis” – spune Isus. Unitatea dintre noi poate avea ca rod unitatea Bisericii, a creştinilor şi necreştinilor. Nu putem realiza unitatea Bisericii dacă noi, ca şi creştini suntem divizaţi. Cum să-l determini pe un altul să fie una cu tine?

Un cardinal renumit a fost întrebat care este motivul pentru care unele persoane doresc să devină catolice? La care el a răspuns: “Aceasta nu se datorează faptului că în Biserica Catolică Liturghia ar fi mai frumoasă, nici faptului că Biserica Catolică ar avea un Drept canonic clar şi explicit, nici faptului că morala catolică le-ar fi mai la îndemână, dar cei mai mulţi aleg să devină catolici, deoarece la un moment dat au întâlnit pe cineva care prin viaţa lui a vorbit despre Cristos şi au rămas impresionaţi!” Cel mai convingător mod de a vorbi despre Cristos este “unitatea”. Din ea se naşte bucuria, pofta de viaţă, curajul de trăi. Şi cine nu îşi doreşte în viaţă să fie bucuros şi fericit!

 

* * *

 

Isus, ridicându-şi ochii spre cer, s-a rugat

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Isus a înviat şi s-a înălţat la cer pentru că s-a rugat şi l-a avut pe Duhul Sfânt.
Îmi vine să cred că el, ca “începător şi desăvârşitor al credinţei” (Evr 12,2), se ruga mereu în extaz.
Apostolii l-au văzut deseori pe Isus rugându-se. Impresionaţi de rugăciunea lui i-au cerut: “Doamne, învaţă-ne să ne rugăm!” Şi el i-a învăţat Tatăl nostru (cf. Lc 11,1-4).
Se pare că rugăciunea aceasta nu le-a fost destul de clară, destul de înţeleasă, fiindcă n-au spus-o prea des; sau, poate au spus-o, dar, fiindcă nu reuşeau extazul, nu aveau prea mare încredere în rugăciunea lor. Din acest motiv s-au apropiat o dată de Isus şi i-au spus prin apostolul Filip: “Doamne, arată-ni-l pe Tatăl şi ne este de ajuns” (In 14,8), fiind convinşi că, văzându-l pe Tatăl, se vor ruga asemenea lui. Dar, chiar fără a-l vedea pe Tatăl, Isus a insistat de multe ori asupra necesităţii rugăciunii, mai ales în Grădina Măslinilor (cf. Lc 22,39-46).
Oare după învierea lui Isus, ucenicii au înţeles rostul şi necesitatea rugăciunii? Se pare că nu prea. Ce le lipsea? Un model de adevărată rugăciune şi o forţă care să-i tragă spre cer. Dar, după înălţare, când în mijlocul lor se afla preacurata Fecioară Maria şi aveau toată siguranţa că promisiunea lui Isus de a primi putere de sus se va realiza, ei se roagă în Cenacol, aşteptând pe Duhul Sfânt (cf. Fap 1,13-14).
Ucenicul iubit de Isus, Ioan, este acela care a înţeles cel mai bine necesitatea rugăciunii şi mintea lui curată a înregistrat fidel lunga rugăciune a lui Isus de la Cină. Ioan este singurul evanghelist care o redă în toată măreţia şi motivaţia ei, pentru a pune în evidenţă că Isus singur este calea către Tatăl prin rugăciune şi puterea cuvântului, adică prin Duhul Sfânt (cf. Sfântul Ambrozie despre Duhul Sfânt, (o.c., pag. 171). În acel timp Isus, ridicându-şi ochii spre cer, s-a rugat astfel: “Părinte sfânt, nu numai pentru aceştia mă rog, ci şi pentru cei care prin cuvântul lor vor crede în mine, ca toţi să fie una, după cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, ca şi ei să fie una în noi, ca să creadă lumea că tu m-ai trimis… Tată, vreau ca unde sunt eu să fie cu mine şi cei pe care mi i-ai dat!”
Dacă sfântul Paul spunând: “Pe Cristos vreau să-l cunosc şi puterea învierii lui şi să mă fac părtaş de suferinţele lui, ca să-i devin asemănător întru moarte, cu speranţa că voi ajunge la învierea din morţi” (Fil 3,10-11), arăta că voia să cunoască puterea rugăciunii lui Isus care este o luptă cu cerul, un efort de înălţare către Tatăl, un resort al învierii din morţi.
Isus este prezentat în ecleziologie ca mire. Mireasa sa este Biserica. Mireasa lui Isus, aşa cum reiese din episodul Cinei celei de Taină, s-a născut din rugăciunea lui Isus şi din Euharistie, pentru “ca toţi cei care vor crede în mine, să fie una”, spune Isus, unitate realizată prin: “Trupul meu dat pentru voi şi potirul legământului nou prin sângele meu vărsat pentru voi” (Lc 22,19-20). Biserica este biserică (adunarea credincioşilor) în măsura în care pune în evidenţă unirea cu Cristos ca reflex al unirii dintre Cristos şi Tatăl în Duhul Sfânt, devenind Trupul său Mistic.
Prin înălţarea Mirelui la cer, Mireasa pleacă în căutarea lui, devine o societate escatologică, o societate de rugăciune, o forţă comunitară care se înalţă spre cer.
O legendă arabă spune că o tânără mireasă şi-a pierdut mirele şi a plecat în căutarea lui. A ajuns în faţa unei colibe care avea o uşă atât de îngustă că doar un trup spiritualizat s-ar fi putut strecura dincolo. În liniştea zorilor, din colibă a auzit glasul suspinând al iubitului care o jelea tocmai pe ea, aşa cum se jelesc morţii. A bătut la uşă şi dinăuntru un glas a întrebat: Cine eşti? Ea a răspuns: Eu sunt. Atunci s-a lăsat o linişte adâncă, a încetat până şi murmurul izvoarelor, foşnetul copacilor, a amuţit până şi cântecul de dimineaţă al păsărelelor… Dar glasul dinăuntru n-a răspuns şi uşa a rămas închisă… Atunci tânăra mireasă s-a înfăşurat în vălul meditaţiei şi, fără o lacrimă, fără un suspin, s-a îngenuncheat lângă uşă. A stat o zi şi o noapte meditând, adâncind în inima ei noţiunea esenţială care cere ca aleşii iubirii să se lepede mai întâi cu totul de ei înşişi, înainte de a se înfăţişa înaintea iubirii supreme. Apoi s-a ridicat şi a mers mai întâi la râu să se spele; apoi, cu pas hotărât s-a întors la colibă şi a bătut la uşa îngustă. Dinăuntru glasul a întrebat din nou: Cine eşti? De data aceasta mireasa a spus: tu eşti! Şi uşa s-a deschis singură. Şi ea, fericită ca în paradis, şi-a găsit iubitul, cu care s-a căsătorit pe vecie în faţa lui Dumnezeu singur (Jean Vernette, Parabole pentru azi, Ed. ARC, Bucureşti 1994, pag. 95).
Atitudinea Biserici, ca Mireasă credincioasă, trebuie să constea în meditaţie şi rugăciune. Apostolii i-au spus lui Isus: “Învaţă-ne să ne rugăm!” Mireasa de azi, Biserica, trebuie să-i spună: Învaţă-mă să spun: “tu eşti!
Următoarele două lecturi ne învaţă cum trebuie să ne rugăm.
Auzim în credinţă glasul Mirelui: Iată! eu voi veni? (Lec. a II-a).
Acela care trebuie să se roage în noi “cu suspine negrăite” (Rom 8,26) este Duhul Sfânt.
Duhul Sfânt şi Mireasa spun: Vino! Cel care ascultă, Mirele, spune: Vino!
Mireasa răspunde printr-un Amin total. Acest Amin este spus printr-o credinţă desăvârşită, rezultat al rugăciunii Mirelui. Amin, sau: He emen, înseamnă: Cred cu toată fiinţa mea.
Prima lectură pune în evidenţă Amin-ul spus de sfântul Ştefan. Amin-ul său este acel răspuns dat mirelui de mireasa care a bătut la uşa îngustă a colibei: tu eşti! Sfântului Ştefan i se deschide cerul, pentru că s-a făcut una cu Cristos în iubire: îşi încredinţează sufletul lui Isus, ca să ajungă la Tatăl: Doamne Isuse, primeşte sufletul meu!; se roagă pentru duşmani: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!; adică se roagă ca să nu moară nici duşmanii vieţii, exact cum s-a rugat Isus pe Calvar. Acest fel de rugăciune atinge culmea perfecţiunii şi duce la înviere şi la viaţa veşnică. Isus a înviat şi s-a înălţat pentru că s-a rugat, după cum ni se relatează în Scrisoare către evrei: Isus Cristos, în timpul vieţii sale pământeşti, a înălţat rugi şi rugăminţi, cu strigăte puternice şi cu lacrimi, către acela care îl putea scăpa de la moarte, iar datorită evlaviei sale a fost ascultat (4,7). Evlavia, pietatea, este al şaselea dar al Duhului Sfânt, pe care îl primesc toţi acei care au darul fricii de Dumnezeu, nu numai ca atitudine filială izvorâtă din iubire, ci mai ales ca atitudine reverenţială izvorâtă din cunoaşterea nimicului propriu de fiinţă umană, din smerenie, aşa cum Isus însuşi a ţinut să afirme că Tatăl său este mai mare (cf. In 14,28). Isus, datorită evlaviei, pietăţii, în rugăciune, a scăpat de moartea veşnică, din cauză că luase asupra sa păcatele noastre, a înviat pentru viaţa veşnică şi şade de-a dreapta Tatălui.
Datoria noastră este:
1) de a-i cere Tatălui pe Duhul Sfânt care l-a înviat pe Cristos din morţi, ca să se roage în noi şi cu noi, cu Biserica, prin acele suspine negrăite: Vino, Doamne Isuse!
2) de a ne ruga pentru duşmani, pentru convertirea păcătoşilor, şi
3) să preţuim rugăciunea celui sărac, aşa cum ne-a învăţat fericitul nostru Ieremia: Mi-aş da şi ochii pentru cei săraci, pentru că ei se roagă cu simplicitate şi umilinţă, iar rugăciunile lor sunt nespus de plăcute sfintei Fecioare, aşa încât însăşi sfânta Fecioară se încrede în rugăciunile lor.
Se mai roagă astăzi cineva în felul lui Isus şi al sfinţilor?
Să ne rugăm noi cu psalmistul: Ascultă, Doamne, glasul meu când strig. Ţie îţi spune inima mea: Am căutat faţa ta. Faţa ta o caut. Nu-ţi întoarce faţa de la mine! (Antif. int. LR Ps 26,7-9). Amin.

 

* * *

 

A VII-a duminică după Paşti (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Un principe bun se gândea mereu cum să vină cu adevărat în întâmpinarea nevoilor şi dorinţelor supuşilor săi, mai ales ale celor mai săraci. De aceea, s-a deghizat într-un om sărac şi, neobservat şi singur, a ieşit din palatul său, s-a îndepărtat de capitală, a intrat în bordeiele sărace, s-a dus în mijlocul câmpului, i-a ajutat pe bolnavi, a mâncat din bucatele lor, a îndurat alături de ei frigul şi lipsurile. După mai mulţi ani de viaţă obositoare şi săracă, s-a întors în palat şi a avut grijă de nevoile, mizeria multor nefericiţi şi a găsit bucuria în a-i face mulţumiţi (G. DELLA VECCHIA, Miniera d’oro di racconti).

2. Tema

Liturgia cuvântului ne prezintă trei rugăciuni:
- cea a lui Ştefan, care a văzut, în sfârşit, gloria lui Isus;
- cea a Bisericii, care doreşte să vadă gloria lui Isus;
- cea a lui Isus, care doreşte să ne vadă şi pe noi în gloria sa.

3. Mesajul zilei

“Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va veni”. Ne rugăm: “Dă-ne, Doamne, ochi pentru a vedea gloria ta”.
- Am văzut soldaţi: cât de mult doreau să se întoarcă acasă!
- Am văzut emigranţi: cât de mult doreau să se întoarcă acasă!
- Am văzut copii departe de casă: cât de mult voiau să îşi îmbrăţişeze mama!
- Şi noi, creştinii, trăim în speranţa că vom merge în casa Tatălui pentru a ne bucura de gloria lui.
Ştefan, fixând ochii spre cer, l-a văzut pe Isus în glorie.
- Speranţa de a vedea gloria lui Isus i-a dat atât de mult curaj lui Ştefan.
- Nu e tristă imitarea morţii lui Isus (condamnarea, executarea în afara cetăţii, încredinţarea sufletului, rugăciunea pentru persecutori) dacă există ochi pentru a vedea învierea sa, înălţarea sa, gloria sa.
Biserica spune: “Vino, Doamne Isuse!”
- “Moartea ta o vestim, Doamne; învierea ta o mărturisim până când vei veni”. A trăi împreună cu Isus glorios, care va şterge toate lacrimile noastre şi ne va da pomul vieţii, este destinul nostru.
- “Atât de mare este binele pe care îl aştept, încât orice greşeală mi se pare delict grav”.

Sfântul Ioan Bosco era trist din cauza morţii mamei sale, când a avut un vis. A văzut-o pe mama Margareta zâmbind alături de “Sanctuarul Mângâietoarei” din Torino. A întrebat-o plin de uimire:
- Tu aici? Nu eşti moartă, mamă?
- Sunt moartă, dar trăiesc!
- Şi eşti fericită?
- Foarte fericită!
- Spune-mi, ce bucurie ai în paradis?
- Nu îţi pot spune, atât de frumos este!
- Dă-mi măcar un semn al fericirii tale.
Atunci, mama Margareta s-a schimbat la faţă ca Isus pe Tabor. Don Bosco a privit-o fascinat. Mama Margareta i-a spus:
- Te aştept, ştii? Noi doi trebuie să fim întotdeauna împreună. Apoi a dispărut…

- Isus se roagă: “Vreau ca toţi să fie cu mine, să contemple gloria mea”.
- Asemenea mamei Margareta, şi Isus îi spune fiecăruia
-
dintre noi: “Te aştept, ştii? Noi trebuie să fim împreună”.
Isus se roagă: “Părinte, vreau ca toţi cei pe care mi i-ai dat să fie acolo unde sunt şi eu, ca să contemple gloria mea” (Evanghelia). Isus doreşte să ne îmbrăţişeze pe toţi în cer. Dar dacă suntem păcătoşi?…
- Să ne încredem în el care este Mântuitorul nostru, înălţat la ceruri pentru a mijloci pentru noi.
- Să ne încredem în milostivirea sa.
- Să ne încredem în harul său, pentru ca inima noastră să se întoarcă întotdeauna la el.

4. Exemple

a) Într-un faimos poem hindus, Ramayana, este povestit următorul fapt:

Preafrumoasa Sita trăia fericită cu soţul ei, Rama. Invidios, răul principe Ravana a smuls-o de la iubitul ei şi a închis-o în palatul său, aurit în întregime. Nu-i lipsea nimic, dar tânăra soţie îşi petrecea zilele în tristeţe şi plâns, amintindu-şi de soţul ei, Rama.
Dar, într-o zi, a venit la ea pe ascuns un mesager. I-a adus un inel foarte frumos. I-l trimisese soţul ei. În faţa acelui dar a renăscut bucuria, a renăscut viaţa în inima frumoasei Sita. Acum era sigură că soţul ei de departe nu o uitase şi că, mai devreme sau mai târziu, va veni să o elibereze.

b) Rabi Mendel din Kozk le spunea elevilor săi:
- Sufletele au coborât pe pământ din lumea cerească pe o scară, care apoi va fi retrasă. Acum sufletele sunt chemate în patria de sus. Unele nu se mişcă din loc; cum se poate merge în cer fără scară? Altele fac un salt şi recad, fac un altul şi cad din nou şi la sfârşit se dau bătute. Însă sunt unele care, ştiind bine că nu pot urca, încearcă şi iar încearcă până ce Dumnezeu le ia, le ridică şi le înalţă.

 

* * *

 

Duminica a VII-a a Paştelui (C)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Isus şi-a ridicat ochii spre cer şi s-a rugat astfel: “Părinte sfânt, nu mă rog numai pentru aceştia, ci şi pentru cei care vor asculta cuvintele lor şi vor crede în mine: toţi să fie una; după cum tu, Părinte, eşti în mine şi eu în tine, aşa şi ei să fie în noi una, ca lumea să creadă că tu m-ai trimis. Slava pe care mi-ai dat-o tu eu le-am dat-o lor, ca să fie una precum noi una suntem: eu în ei şi tu în mine. Ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că tu m-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum m-ai iubit pe mine. Părinte, vreau ca şi cei pe care mi i-ai dat să fie împreună cu mine acolo unde sunt eu, ca ei să vadă slava pe care mi-ai dat-o, pentru că tu m-ai iubit pe mine mai înainte de întemeierea lumii. Părinte drept, lumea pe tine nu te-a cunoscut, dar eu te-am cunoscut şi aceştia au cunoscut că tu m-ai trimis. Eu le-am făcut cunoscut numele tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care m-ai iubit tu să fie în ei şi eu în ei”. Ioan 17,20-26

Odată cu Înălţarea preaslăvită, pe care sfânta Biserică a celebrat-o Joia trecută, Isus Cristos şi-a redobândit locul de mărire de-a dreapta Tatălui (Mc 16,19). Întronat alături de Tatăl, Isus poate de aici înainte să-şi exercite domnia asupra Împărăţiei lui Dumnezeu, care este o Împărăţie veşnică şi universală.

Textul evanghelic al duminicii a şaptea a Paştelui ni-L înfăţişează pe Isus în atitudine de mijlocire în favoarea atât a celor care l-au urmat de-a lungul vieţii sale pământeşti şi pe care i-a lăsat să-i continue lucrarea de vestire a Cuvântului, cât şi a acelora care vor asculta cuvintele lor şi vor crede în El. Este surprinzător acest mod de a se ruga. Isus îi are în vedere şi pe cei care, de-a lungul istorie vor crede şi se vor ataşa de Isus Cristos, fie că aparţin poporului ales, fie că provin din alte popoare. Toţi aceştia vor forma noul Popor al lui Dumnezeu pe care Isus îl adună şi îl conduce ca un Bun Păstor.

Traducerea noastră spune că Isus se roagă pentru toţi cei care vor crede în El. Acest viitor este totuşi inutil întrucât în textul grec original verbul este la participiu prezent: Isus se roagă dinainte pentru cei care cred “acum” în secolul I ca şi în 2010, ca şi cum toţi cei care cred, indiferent de momentul istoric în care se află, se află deja în faţa Lui.

În centrul rugăciunii sale se află un strigăt: Toţi să fie una… Acest strigăt are, pentru noi, aspectul dureros al unei speranţe ecumenice: când vor redeveni creştinii una? Trebuie, însă, să notăm faptul că Evanghelia sfântului Ioan (spre deosebire de Epistole) nu oferă un context al vreunei comunităţi în criză căreia această rugăciune să-i dea de gândit. Mai mult, această expresie de a fi “una”, la sfântul Ioan, depăşeşte cu mult ideea unei coeziuni comunitare dintr-o anumită “parohie”. Prin urmare ar fi mai curând vorba aici de acea unitate dintre Tatăl şi Fiul în sânul Sfintei Treimi. De altfel, expresia ei să fie în chip desăvârşit una înseamnă, în mod literal ei să fie împliniţi în unitate. Ca şi cum Isus ar voi să spună că noi nu vom fi nicicând noi înşine decât atunci când am realiza între noi această unitate divină.

Iată un adevărat proiect pentru unitatea creştină care depăşeşte cu mult simpla obţinere a unui consens. Dar această unitate, conform lui Isus, are într-însa putere de probatorie: ea va spune cu claritate lumii că evanghelia este adevărată şi că noi suntem iubiţi de către Tatăl la fel de mult ca şi Fiul.

 

* * *

 

Este cineva acolo…???

Autor: pr. Felix Roca jr
Copyright: Predici.cnet.ro

De ce o astfel de întrebare? Pentru că parcurgând lecturile propuse în cadrul liturgiei de astăzi, am avut ocazia să observăm cum această întrebare care a fascinat zeci de generaţii, care ne fascinează şi pe noi cei de astăzi, este de fapt o întrebare care a existat dintotdeauna şi care îşi poate întrezări răspunsul doar în minunatul plan de mântuire al lui Dumnezeu.

Am văzut cum atât prima lectură cât şi fragmentul evanghelic de astăzi încep cu o privire aţintită spre cer, privire care ne îndeamnă parcă şi pe noi să ne îndreptăm din nou privirea spre cer pentru a contempla realităţile prezente acolo. Doar că îndreptând privirea noastră spre cer, cred că în inima fiecăruia dintre noi, nu numaidecât datorită necredinţei cât mai ales datorită scepticismului specific uman, apare întrebarea: Este cineva acolo??? Cineva care să ne iubească? Cineva căruia să îi pese cu adevărat? Cineva pentru care noi să fim importanţi? Sunt întrebări care apar în inima omului mai ales atunci când, poate sătui de toate grijile şi probleme vieţii de zi cu zi, ne îndreptăm privirea spre cer, spre aceea ultimă sursă a speranţei noastre, dorind parcă să primim odată în plus confirmarea ca nu suntem singuri şi că într-adevăr năzuinţele şi aspiraţiile noastre mai au o şansă să ajungă la împlinire.

Deşi adesea aceste priviri ale noastre îndreptate spre cer nu reuşesc să întrezărească un răspuns la toate aceste întrebări şi căutări, iată că lecturile liturgiei de astăzi ne oferă această posibilitate de a afla: dacă şi cine este acolo sus; ce înseamnă a crede într-o astfel de prezenţă şi cum trebuie trăită concret în viaţa cotidiană această credinţă.

Încă de la început, observând atitudinea plină de încredere a diaconului Ştefan, precum şi descrierea viziunii pe care o are: “Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând la dreapta lui Dumnezeu!”(Fap 7, 55), căpătăm certitudinea nu doar a existenţei unei realităţi de dincolo, dar şi a faptului ca în această realitate există o prezenţă în care ne putem pune speranţa şi căreia îi putem încredinţa întreaga şi adevărata noastră existenţă. Ascultând şi rugăciunea pe care Isus o rosteşte cu privirea înălţată spre cer, înţelegem că, de fapt, aceasta este realitatea pentru care suntem predestinaţi şi unica în care ne vom găsi desăvârşirea şi împlinirea: “Părinte, vreau ca şi cei pe care mi i-ai dat să fie împreună cu mine acolo unde sunt eu”(In 17, 24).

Însă, privind la rugăciunea lui Isus, la faptul că el se roagă pentru ucenicii săi care încă trăiesc în lume, înţelegem că această trăire în prezenţa unui celuilalt şi în comuniune cu el este o trăire care trebuie să fie prezentă în viaţa noastră cotidiană, a acelora care vrem să fim adevăraţi ucenici ai lui Cristos şi pentru care s-a rugat Cristos. Astfel toată credinţa noastră în realităţile veşnice devine o credinţa care trebuie actualizată şi trăită aici şi acum, în deplină comuniune cu cei pe care bunul Dumnezeu ni-i rânduieşte să îi întâlnim şi să-i avem alături.

Bucuria şi fericirea vieţii unei femei s-au stins atunci când şi-a pierdut fratele datorită unei bolii grave. Era un om bun, iubit de toţi, dar care le fusese luat parcă prea curând. Căzând în descurajare, această femeie nu contenea să îl întrebe pe Dumnezeu: de ce??? Auzind doar tăcere, ea a plecat în lume în căutarea unui răspuns. Nu a mers prea departe că a şi întâlnit un bătrân stând pe o plajă şi bocind. El i-a spus: “Am suferit o mare pierdere. Sunt pictor şi de curând mi-am pierdut vederea!”. Şi el căuta un răspuns la întrebarea: de ce? Femeia l-a chemat să o însoţească, l-a luat de braţ şi astfel au pornit la drum. Curând au întâlnit un tânăr umblând, cu privirea pierdută. De curând fusese părăsit de soţie, fericirea vieţii sale. Şi acesta li s-a alăturat în căutarea unui răspuns la întrebarea: de ce? Imediat au întâlnit şi o femeie care stătea în faţa casei sale plângând căci îşi pierduse copilul. Şi ea i-a însoţit în căutarea unui răspuns. Însă, în ciuda căutări lor, nu au găsit nicăieri un răspuns. La un moment dat ei au ajuns în faţa lui Isus Cristos. Fiecare i-a prezentat durerea şi frământarea sa, terminând cu întrebarea: de ce? Isus nu le-a oferit nici un răspuns. Însă, a început să plângă şi le-a spus: “Eu port povara unui femei care şi-a pierdut fratele, a unui pictor care şi-a pierdut vederea, a unui tânăr care şi-a pierdut iubirea vieţii lui şi a unei tinere mame care şi-a pierdut copilul”. În timp ce le spunea acestea, cei patru s-au apropiat unul de altul şi s-au îmbrăţişat, prinzând şi braţele lui Isus în această îmbrăţişare. Isus a continuat să le vorbească spunându-le: “Domnia mea este o domnie a inimii. Nu pot preveni durerea. Pot doar să o vindec!”. “Cum?” a întrebat femeia? “Împărtăşind durerile tuturor oamenilor!”, a spus Isus. Şi s-a făcut nevăzut lăsându-i pe cei patru într-o călduroasă şi profundă îmbrăţişare … a inimilor!

Într-adevăr, este de ajuns să credem şi să conştientizăm că este Cineva acolo sus, un Cineva care ne iubeşte, ne este alături şi ne ocroteşte, pentru a reuşi să trăim încă de pe pământ această rugăciune testamentară a lui Isus “ca toţi să fie una”(In 17, 21). Este de ajuns să conştientizăm această unică predestinare a noastră, a tuturor oamenilor, pentru viaţa veşnică pentru a reuşi să trăim deja pe acest pământ realitatea unei astfel de împărăţii în care toţi vom fi una între noi şi noi cu Dumnezeu. Nu avem nevoie de nici o altă motivaţie.

Scriitorul grec, Nikos Kazantzakis, povesteşte cum într-o zi, pe când se plimba pe străzile din Insula Creta, a întâlnit o femeie în vârstă care purta povara grea a unui coş plin cu smochine. Ajungând în dreptul lui, femeia a lăsat coşul jos şi alegând două smochine cât mai frumoase i le-a oferit. Scriitorul, surprins, o întrebă: “Dar mă (re)cunoşti, dragă doamnă?” Ea privindu-l zâmbitoare îi răspunse: “Nu, tinere! Dar trebuie să te cunosc pentru a-ţi oferi ceva? Tu eşti o fiinţă umană, nu-i aşa? La fel şi eu! Asta nu este de ajuns?” Şi autorul grec remarcă: “Bătrâna avea dreptate! Ea spunea de fapt: tu eşti un copil, eu sunt o mamă şi asta este de ajuns; tu eşti un fiu, eu sunt un tată şi asta este de ajuns; noi suntem fraţi şi surori şi asta este de ajuns. Eu sunt Dumnezeul vostru şi voi sunteţi poporul meu, şi asta este de ajuns!”

Este, într-adevăr, de ajuns să trăim această unică apartenenţă la Dumnezeu, apartenenţă care ne face să fim fraţi între noi, pentru a putea ajunge să primim acea răsplată pe care Isus vine să o aducă fiecăruia după faptele sale (cf. Ap. 22, 12).

 

* * *

 

Duminica a VII-a a Paştelui (C)

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Eu le-am făcut cunoscut numele tău şi-l voi face cunoscut (In 17,26).

Se vorbeşte mult în Timpul Pascal despre bucurie ca despre reacţia normală a creştinului care celebrează sărbătorile Învierii, Înălţării şi Coborârii Duhului Sfânt, evenimente fundamentate istoric şi citite prin prisma credinţei. Dar cum se poate vorbi despre bucurie atunci când misterele celebrate depăşesc capacitatea noastră de înţelegere? Cine ne garantează că aceste taine sunt pătrunse, puţin câte puţin, în direcţia potrivită? Cine insistă, atât de răbdător, pe lângă noi care nu dăm dovadă de eforturi deosebite în apropierea de aceste mistere? Şi către cine ne îndreptăm privirea pentru a ne asigura de continuitatea transmiterii celor înţelese şi trăite?

Răspunsurile le găsim în cuvintele Mântuitorului prezentate de Biserică în această duminică, preluate din Evanghelia după sfântul Ioan, mai exact din ceea ce bibliştii numesc rugăciunea sacerdotală a lui Isus: “Eu le-am făcut cunoscut numele tău…” (In 17, 26).

Prezenţa centrală a Fiului lui Dumnezeu în fiecare din aceste evenimente asigură condiţia esenţială pentru ca bucuria să aibă un loc şi un sens printre trăirile spirituale ale creştinilor. Şi iată cum: Cristos învie din morţi pentru a opri torentele răului şi pentru a deschide celor drepţi accesul la vederea feţei lui Dumnezeu; Cristos se înalţă la dreapta Tatălui pentru a ne garanta că toţi cei care merg pe calea indicată de el vor fi primiţi la destinaţia veşnic fericită; Cristos îl trimite pe Duhul Sfânt asupra apostolilor şi a celor adunaţi împreună cu ei pentru a le da putere şi siguranţă că el este prezent în mijlocul lor şi cu ei şi prin ei îşi continuă misiunea.

Iar misiunea sa este, în esenţă, restabilirea legăturii (comuniunii) dintre Dumnezeu şi om – a-l face cunoscut omului pe Dumnezeu şi a-l face pe om vrednic de întâlnirea cu Dumnezeu. Cristos, Revelatorul Tatălui, fie prin cuvinte (discursuri, parabole, îndemnuri şi porunci), fie prin fapte (minuni, moartea şi învierea sa) tocmai acest lucru îl face: prezentarea lui Dumnezeu Unul-şi-Întreit, Creator şi făuritor al istoriei omului, Răscumpărător şi Sfinţitor. Iar celor care cultivă în suflet binefacerile cunoaşterii lui Dumnezeu le dă puterea de a deveni ucenici fideli ai săi, gata să-l urmeze cu statornicie, chiar şi în moarte şi glorificare. Prima lectură ne oferă, astfel, exemplul concret al sfântului martir Ştefan.

Dacă primii creştini (în special cei care l-au întâlnit personal pe Isus) au avut tăria de a proclama în faţa oricui (şi cu orice preţ) începutul cunoaşterii lui Dumnezeu (încă de aici, de pe pământ) este, oare, posibil şi pentru noi, creştinii anului 2010 să ajungem la vederea aceluiaşi Dumnezeu pentru a-l cunoaşte şi a-l iubi?

Tot Mântuitorul ne asigură că misiunea sa nu s-a încheiat odată cu înălţarea sa la cer: “…şi-l voi face cunoscut” (In 17,26). Transmiterea cunoştinţelor dobândite de primii creştini şi efortul de a adânci această cunoaştere şi apropiere de el sunt tot acţiuni ale lui Cristos directe sau prin intermediul Duhului Sfânt şi al celor înzestraţi de el cu harul fidelităţii faţă de învăţăturile şi dorinţele sale: Biserica sa. Astfel înţelegem din cea de-a doua lectură că toţi cei însetaţi de dorinţa cunoaşterii lui Dumnezeu (din toate locurile şi timpurile) imploră într-un glas: “Vino, Doamne Isuse!” (Ap 22,20).

Prezenţa lui Cristos îi uneşte pe toţi cei care îl caută pe Dumnezeu, iar această unitate (comuniune) este vizibilă prin iubirea de care dau dovadă (la timpul potrivit) unii faţă de alţii. Întâmplarea prin care a trecut un tânăr profesor ne poate folosi ca exemplu.

Înaintea unui examen, un tânăr profesor nu ştia cum să-i determine pe studenţii săi să trateze cu seriozitate materia predată de el. A comparat metodele folosite de alţi profesori: ameninţarea cu note rele, sensibilizarea cu ajutorul exaltărilor emoţionale, promisiuni nerealiste, utilizarea artificiilor psihologice şi altele. Dar nici una nu i s-a părut onestă şi cu adevărat eficientă. Atunci s-a hotărât să fie sincer cu studenţii săi şi să le prezinte (în mod realist) scopul comun care îi uneşte şi beneficiile (mai mici sau mai mari) ale pătrunderii şi însuşirii acelor cunoştinţe. Iar metoda sa a fost deosebit de rodnică.

Asemenea acestui profesor bine-intenţionat şi sincer, Divinul Învăţător, Cristos Domnul, pregăteşte omul pentru marele examen susţinut împreună cu cei care constituie Biserica sa: examenul despărţirii de Cel Întrupat. Fiul lui Dumnezeu nu mai este prezent în mod vizibil printre apostolii şi creştinii care alcătuiesc Biserica. Ci, de la Înălţarea la Cer, Cristos rămâne prezent în mod tainic (ascuns, dar real) prin cuvintele rostite de el, prin sacramentele celebrate prin el şi, în special, prin Euharistie – Sacramentul-Iubire.

Iată, deci, că bucuria manifestată în orice suflet creştin în Timpul Pascal este justificată: e justificată de prezenţa lui Cristos, de bunăvoinţa şi răbdarea lui Cristos, de calmul şi mărinimia cu care Cristos ne dădăceşte şi e justificată de promisiunea că el va fi acela care va continua această operă revelatoare prin Biserica sa. Şi, chiar dacă Timpul Pascal este de doar 50 de zile, în sufletul deschis prezenţei lui Cristos, ne învaţă astăzi Biserica, bucuria e celebrată la timpul prezent-continuu.

pr. Romică Sociu

 

* * *

 

Iubirea fără adevăr este oarbă, adevărul fără iubire ucide

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: ITRC.ro

Fragmentul evanghelic pe care l-am auzit constituie finalul rugăciunii sacerdotale pe care Isus a rostit-o la Cina cea de taină. În acest text, ca, de altfel, în tot discursul ţinut de Isus la Cină, găsim cele două elemente fundamentale pe care se întemeiază unitatea Bisericii şi pe care se bazează munca de refacere a unităţii creştinilor, ecumenismul, aşa cum îl înţelege Conciliul al II-lea din Vatican.

Aceste două elemente fundamentale sunt adevărul şi iubirea. Sunt două elemente inseparabile – unul nu poate exista fără celălalt: nici adevăr fără iubire, nici iubire fără adevăr. “Iubirea fără adevăr”, spunea Papa Paul al VI-lea, “este oarbă, adevărul fără iubire ucide”. Dacă, în trecut, era tendinţa de a accentua adevărul lezând uneori iubirea, în prezent, după Conciliu, există tendinţa de a accentua iubirea, fără a mai ţine cont de adevăr, ceea ce transformă ecumenismul, după expresia aceluiaşi Papă Paul al VI-lea, într-un fals irenism, într-un fals pacifism, într-un vag sentimentalism.

Dacă vrem să ştim ce este în inima unui om: ce-l preocupă, ce îl pasionează, ce îl frământă, ce îl sfâşie în interior, mai ales înainte de a muri, suntem atenţi la cuvântul pe care îl pronunţă cel mai des. Cuvântul pe care Isus îl pronunţă cel mai des în discursul de rămas-bun, în ajunul morţii sale, este cuvântul “una” – ca ucenicii săi şi cei care vor crede în cuvântul lor să fie “una”. În cele câteva versete ale Evangheliei de azi, Isus, de 5 ori, repetă cuvântul “una”. “Mă rog ca toţi să fie una, precum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine; ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis”.

Dar ce îi face pe ucenicii lui Isus să fie una? Este adevărul pe care Isus l-a învăţat şi în care ei, ucenicii, cred. Şi cum adevărul învăţat de Isus este unul, acest unic adevăr îi ţine uniţi în jurul lui pe ucenicii lui Isus. “Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur Botez”, scrie apostolul Pavel. Numai cu un verset mai înainte, Isus spunea în rugăciunea sa: “Eu însumi mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr”. Şi mai departe: “Mă rog, nu numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor crede în mine prin cuvântul lor”. Găsim aici un lucru care trebuie să fie subliniat cu forţă: noi credem în adevărul învăţat de Isus, nu pentru inteligenţa şi pentru puterea de pătrundere a minţii noastre, ci pentru rugăciunea lui Isus, făcută la Cina cea de taină; cei care ne ascultă cuvintele şi acceptă adevărul descoperit de Isus nu o fac pentru arta oratorică şi pentru talentul şi forţa noastră de convingere, ci pentru rugăciunea lui Isus rostită la Cina cea de taină.

Isus nu a scris nici o carte, nici un tratat de filozofie, de teologie, de mistică, nu şi-a scris autobiografia. El a încredinţat cuvântul său ucenicilor, ca aceştia să-l transmită mai departe oamenilor, iar garantul că acest cuvânt nu se va altera, nu va degenera, este Petru, sunt urmaşii lui Petru, episcopii Romei, pe care Cristos i-a înzestrat cu darul infailibilităţii în credinţă. Dar oamenii pot cădea în eroare, se pot abate de la unitatea întemeiată pe adevăr, pot crea erezii, schisme, rupturi, urmând învăţături greşite. Readucerea la unitatea de credinţă a celor despărţiţi nu o vor realiza negocierile, discuţiile, dialogul teologic, strategiile ecumenice, oricât de importante ar fi acestea, ci rugăciunea lui Isus rostită la Cina cea de taină.

Dar, în acelaşi timp, prin cuvintele şi gesturile sale, Isus, la Cina cea de taină, ne arată că unitatea în jurul credinţei nu se poate menţine fără iubire, că adevărul fără iubire este compromis. Isus săvârşeşte tocmai la Cina cea de taină gesturile de iubire cele mai sublime şi mai eroice: iubire care nu înseamnă sentimentalism, ci umilinţă, sacrificiu, renunţare, dăruire. Le oferă oamenilor, care a doua zi îl vor ucide, darul dumnezeiesc al Euharistiei. Lui Iuda, care punea la cale vânzarea, îi arată semne speciale de iubire: îi oferă bucăţica de pâine. La semiţi, acesta e un gest de prietenie deosebită, de iubire predilectă arătată cuiva. În acea seară, Isus toarnă apă în lighean, le spală picioarele ucenicilor şi le şterge cu ştergarul. Dar ce fel de iubire va reface unitatea creştinilor, îi va readuce la unica Biserică a lui Cristos pe fraţii despărţiţi? Nu efuziunile sentimentale, nu îmbrăţişările, nu declaraţiile de iubire faţă de fraţii despărţiţi, deşi o atitudine de dragoste şi respect faţă de ei se impune, ci iubirea: iubirea din interiorul Bisericii Catolice, iubirea în comunităţile noastre catolice, în casele noastre religioase, are putere de convingere şi de atracţie asupra fraţilor noştri despărţiţi. Aici este cheia ecumenismului, secretul ecumenismului.

Primii creştini nu au convertit lumea păgână făcând declaraţii de dragoste păgânilor, ci iubindu-se între ei. “Iată-i cum se iubesc”, ziceau păgânii, privindu-i cu admiraţie. Şi s-au convertit la credinţa creştină. Catolicii, în special preoţii, persoanele consacrate care nu trăiesc conform credinţei lor şi nu practică între ei porunca cea mai mare, care este porunca iubirii, nu pot face vreun ecumenism, dimpotrivă, fac imposibilă revenirea fraţilor despărţiţi la unitatea credinţei.