Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a VII-a de peste an
Anul C (A, B)
Lecturi:
1Samuel 26,2.7-9.12-13.22-23
1Corinteni 15,45-49
Luca 6,27-38

Luca 6,27-38

Însă vouă, care mă ascultaţi, vă spun: iubiţi-i pe duşmanii voştri, faceţi bine celor care vă urăsc, binecuvântaţi-i pe cei care vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei care vă defăimează. Celui care te loveşte peste un obraz întoarce-i-l şi pe celălalt, iar pe cel care-ţi ia mantaua nu-l împiedica să-ţi ia şi tunica. Celui care îţi cere, dă-i, şi de la cel care a luat dintr-ale tale nu cere înapoi. Aşa cum vreţi ca oamenii să vă facă vouă, faceţi-le la fel. Dacă îi iubiţi pe cei care vă iubesc, ce răsplată aveţi? Căci şi păcătoşii îi iubesc pe cei care îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor care vă fac bine, ce răsplată aveţi? Şi păcătoşii fac la fel. Şi dacă daţi cu împrumut celor de la care speraţi să primiţi înapoi, ce răsplată aveţi? Şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor ca să primească la fel. Voi însă iubiţi-i pe duşmanii voştri, faceţi bine şi daţi cu împrumut fără ca să aşteptaţi nimic, iar răsplata voastră va fi mare şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, pentru că el este bun faţă de cei nerecunoscători şi răi. Fiţi milostivi precum Tatăl vostru este milostiv. Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu condamnaţi şi nu veţi fi condamnaţi, iertaţi şi veţi fi iertaţi; daţi şi vi se va da; o măsură bună, îndesată, scuturată şi cu vârf vi se va turna în poală, căci cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura şi vouă”.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Eduard Patraşcu
pr. Petru Tamaş
pr. Pietro Righetto
pr. Alessandro Pronzato
pr. Anton Dancă

 

* * *

 

Oameni cereşti

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Toate cele trei lecturi de azi urmăresc aceeaşi ţintă: iubirea duşmanilor. Regele Saul îl urmăreşte pe David în pustiul Zif pentru a-l omorî. Numai că lui David i se oferă posibilitatea să se răzbune şi să-l omoare pe Saul, de aceea Abisai îi zice: Astăzi ţi-a dat Dumnezeu în mână pe duşmanul tău, ucide-l! David răspunde: Nu-l voi ucide (lectura I-a).

Adam a devenit fiinţă vie prin iubirea creatoare a lui Dumnezeu. Cristos, al doilea Adam, devine dătător de viaţă. Dacă primul om putea spune, pentru că a primit viaţa: Nu voi ucide, al doilea, şi prin el noi toţi trebuie să spunem: Voi da viaţă. Nu se poate da adevărata viaţă fără iubire. Cei care au cea mai mare trebuinţă de viaţă sunt cei fără de iubire, duşmanii noştri. Dându-le viaţa cea nouă adusă de Cristos, devenim oameni cereşti (lectura a II-a).

Iubiţi pe duşmanii voştri! (lectura a III-a). Cel mai plăcut post pe care îl putem oferi lui Dumnezeu este acesta: efortul de a-i iubi pe duşmani (dacă nu ai duşmani personali, trebuie să-i ai pe duşmanii Bisericii, care sunt nenumăraţi). După ce vă voi arăta cât de frumos şi de plăcut este acest post, cred că unii, care n-au duşmani, vor regreta că nu pot oferi lui Dumnezeu acest mărgăritar de mare preţ.

Porunca iubirii era cunoscută şi în Vechiul Testament sub forma ei negativă: Nu fă altora ceea ce n-ai vrea să-ţi facă alţii (Tob 4,35; Lev 19,17-18), deşi se reducea mai mult la conaţionali.

Isus îi dă forma pozitivă şi o extinde la fiecare om, prieten sau duşman, de orice neam sau rasă. Astfel devine fiecare om aproapele meu (cf. Mt 5,43-44; Rom 12,9-17). Numeşte porunca mea (In 13,34; 15,12) legea iubirii, fiindcă a adus-o din cer în toată puritatea ei divină şi numai ea l-a determinat să ia firea noastră omenească supusă chinului şi morţii, Isus este primul din istoria multimilenară a omenirii care, de pe cruce, iartă pe cei care l-au răstignit şi cere Tatălui să facă acelaşi lucru, fiindcă oamenii sunt supuşi ignoranţei şi nu ştiu ce fac (cf. Lc 23,34) şi imprimă această lege în suflete prin sfântul Botez, prin revărsarea virtuţii teologale a iubirii, ca pe un sigiliu al său: De pe aceasta vă vor cunoaşte oamenii că sunteţi ai mei (In 13,35). Prin această poruncă Isus se arată mai înţelept decât toţi filozofii lumii, propunând să se folosească furtuna duşmăniei ca pe un mijloc dublu de binefacere. Nu cere împotrivire, ci să te laşi purtat de duşmanul tău – dacă te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt; dacă îţi ia haina, lasă-i şi cămaşa; dacă te sileşte să mergi o milă, mergi cu el două mile (Mt 5,39-41) – folosindu-te de energia lui îi poţi arăta în primul rând superioritatea şi valoarea iubirii, adică frumuseţea spiritualităţii tale, fără să te lauzi; şi, în al doilea rând, îi poţi arăta degradarea lui morală, fără să i-o spui.

Fiecare om este un semn al atotputerniciei divine. După cum ajungem la cunoaşterea lui datorită semnelor, miliardelor de oameni, tot aşa trebuie să ajungem la iubirea lui prin aceste semne, prin miliardele de miliarde de oameni creaţi după chipul şi asemănarea lui (Gen 1,26), semne indefinite ale iubirii sale. Cine nu păşeşte pe această cale este calificat de sfântul Ioan evanghelistul drept: mincinos (1In 4,20-21).

Un duşman iubit poate deveni un apostol nemaipomenit, excepţional. Mare a fost sfântul Ştefan, diacon în misiunea sa bisericească, dar s-a întrecut pe sine prin iubirea duşmanilor şi a contribuit la convertirea lui Saul în Paul, devenit apoi marele apostol al neamurilor şi care va scrie creştinilor din Roma: Dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă este însetat, dă-i să bea căci, făcând acest lucru, vei îngrămădi cărbuni pe capul lui (Rom 12,20), adică îi vei trezi conştiinţa morală, îi vei deschide ochii ca să vadă calea mântuirii.

Fie duşmanul tău oricât de odios, oricât de răutăcios, aparent fără nici o speranţă de convertire, atât de rău încât şi pedeapsa cu moartea s-ar părea prea mică, trebuie iubit atât pentru frumuseţea integrală a iubirii, care trebuie să fie la loc de cinste în orice inimă creştină, fiindcă iubirea în sine reprezintă valoarea supremă a omului, lucrul cel mai frumos şi preţios în ochii lui Dumnezeu, cât şi pentru valoarea omului în sine, valoare de persoană unicat. În acest sens Isus l-a iubit şi pe Iuda trădătorul şi l-a numit prieten (Mt 26,50), deşi cunoştea că faptele sale îl arătau ca diavol (In 6,70). Iuda nu s-a convertit, dar Isus a rămas în strălucirea iubirii cereşti şi ne-a dat criteriul valorificării fiecărui om. Aşa i-a iubit Isus şi pe cei care l-au răstignit şi le-a găsit scuză în faţa Părintelui veşnic – Nu ştiu ce fac (Lc 22,34) -, şi are dreptate, fiindcă de l-ar fi cunoscut, nu l-ar fi dat la moarte pe dătătorul vieţii. Nici duşmanii noştri nu ştiu ce fac. Ignoranţa este o boală, pe de o parte, iar pe de altă parte este o consecinţă a firii noastre umane limitate; mai rar poate fi şi un delict. Prin urmare, cei bolnavi au mai mare trebuinţă de medic (Mt 9,12). Este o cinste pentru fiecare de a practica medicina cerească adusă de Isus. Singurul medicament valabil contra duşmăniei este iubirea. A nu oferi acest medicament când se oferă ocazia înseamnă a fi împotriva vieţii, împotriva lui Isus, împotriva lui Dumnezeu, împotriva asemănării cu Creatorul care face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (Mt 5,45).

Misiunea lui Isus în lume, de a nimici păcatul şi moartea, a lăsat-o Bisericii. Fiecărui credincios, în calitate de mădular al trupului mistic, îi incumbă sarcina de a continua misiunea lui Cristos. Or, răul nu se înlătură cu alt rău, ura cu ură, duşmănia prin răzbunare etc. Fiecare creştin trebuie să fie o farmacie în care să se găsească din abundenţă acest medicament ceresc – iubirea – cu valabilitate veşnică.

Postul are menirea să alimenteze sufletul nostru cu medicamentul iubirii. Aprovizionarea se face greu fiindcă omul vechi (cf. Ef 4,22), cu firea lui coruptă, caută ceea ce este omenesc (1Cor 3,3). Dacă luăm postul în serios (ne mortificăm, ne rugăm şi dăm pomană), ucidem în noi înşine omul păcatului şi ne îmbrăcăm în omul cel nou (Rom 6,6; Col 3,9-10; Ef 2,15), în omul duhovnicesc (1Cor 2,13. 15), în omul ceresc.

Marile cuceriri morale s-au făcut cu multă trudă, o ştim, dar pe lângă faptul că iubirea este o virtute teologală, vărsată gratuit în suflet la sfântul Botez, devine o cucerire personală prin efortul de a o împărţi, deoarece cu dar din dar se face rai. Cine împarte iubirea, împarte fericirea împărăţiei lui Dumnezeu încă de pe acest pământ, împarte viaţa veşnică.

Pildele cele mai frumoase ale religiei creştine sunt cele izvorâte din iubirea duşmanilor, concretizate prin iertarea şi chiar prin sacrificarea vieţii personale. Sunt atât de multe şi atât de frumoase pildele de iubire faţă de duşmani încât cine spune: Eu nu pot să iert, este un eretic, fiindcă nu-l poate avea pe Dumnezeu drept Tată, nu i se poate adresa: Şi ne iartă nouă, precum şi noi iertăm, fiindcă nu iartă; nu-şi poate aduce darul său la altar (cf. Mt 5,23-24), fiindcă oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni şi ştiţi că orice ucigaş de oameni nu are viaţă veşnică dăinuitoare în el (1In 3,15). Cine spune: Eu nu pot să iert, îl învinuieşte pe Dumnezeu că l-a creat incapabil să facă ceea ce îi porunceşte. Ca atare, acela care nu iartă este un monstru.

A iubi pe duşmani înseamnă a munci din greu pentru cucerirea celui mai preţios mărgăritar evanghelic, mai preţios decât voturile călugăreşti care izvorăsc din sfaturi, căci iubirea izvorăşte din porunca nouă a lui Isus.

Doamne, ajută-ne cu harul tău să împlinim ceea ce ne ceri! Amin.

 

* * *

 

Iubiţi-i pe duşmanii voştri

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Un călugăr se ruga sub un copac, pe malul unui râu. În timp ce se ruga apele creşteau, iar un scorpion aflat la picioarele copacului încerca să scape de la înec. Călugărul şi-a întins mâna să salveze scorpionul, dorind să îi pună într-un loc mai sigur, dar de fiecare dată când îşi apropia mâna de el, scorpionul îşi arcuia coada încercând să îl împungă cu otrava sa. Un trecător l-a văzut pe călugăr şi l-a întrebat mirat: “Ce faci? Nu ştii că este în natura scorpionului să împungă?” “Ba ştiu”, i-a răspuns călugărul. “Şi în natura mea este să salvez. Trebuie să îmi schimb natura doar pentru că scorpionul refuză să şi-o schimbe pe a lui?” Evanghelia de astăzi îi îndeamnă pe creştini să rămână fideli naturii lor, care îi cheamă să iubească, chiar şi atunci când oamenii din jurul lor se încăpăţânează să fie fideli naturii lor pline de ură.

Evanghelia din duminica aceasta continuă predica lui Isus acolo unde s-a întrerupt săptămâna trecută. După ce a vorbit despre persecuţiile şi violenţele ce vor cădea asupra discipolilor, după cum li s-a întâmplat şi profeţilor din vechime, Isus le vorbeşte acum discipolilor despre cum să răspundă în faţa ostilităţii. El începe: “Însă vouă, care mă ascultaţi, vă spun…” (Luca 6,27). Ceea ce urmează nu este un cod general de comportament, pentru toţi, ci un comportament standard pentru cei care îl urmează pe Isus şi care îi urmează învăţăturile. Dacă creştinismul este o religie superioară, modul de a o arăta nu este prin argumente şi dezbateri nesfârşite despre adevărata religie, ci prin comportamentul moral superior al creştinilor.

“Însă vouă, care mă ascultaţi, vă spun: iubiţi-i pe duşmanii voştri, faceţi bine celor care vă urăsc, binecuvântaţi-i pe cei care vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei care vă defăimează. Celui care te loveşte peste un obraz întoarce-i-l şi pe celălalt, iar pe cel care-ţi ia mantaua nu-l împiedica să-ţi ia şi tunica. Celui care îţi cere, dă-i, şi de la cel care a luat dintr-ale tale nu cere înapoi” (Luca 6,27-30).

Ce vrea să spună Isus prin “iubiţi-i pe duşmanii voştri”? Vrea să ne spună că trebuie să avem duşmani şi apoi, printr-o misterioasă metodă, trebuie să îi şi iubim? Sau vrea să spună că de fapt nu trebuie să avem nici un duşman? Ţinând cont de ceea ce Isus spune despre discipoli şi despre persecutorii lor, vedem că aici prin “duşmani” se înţelege cei care îi urăsc pe discipoli, şi nu cei pe care îi urăsc discipolii. Discipolii nu trebuie să urască pe nimeni. Dacă prin duşmani înţelegem cei pe care îi urâm, atunci creştinii nu ar trebui să aibă duşmani deloc. Dar dacă prin duşmani înţelegem cei care ne urăsc, atunci nu avem ce să facem ca să nu avem duşmani. Nu putem controla modul în care ne privesc alţii, putem doar controla modul în care îi privim noi, modul în care ne comportăm noi cu ei.

Discipolii au trăit într-o societate care îi ura şi care îi trata cu ostilitate. Ceea ce Isus le cere în Evanghelia de astăzi este să nu răspundă cu ură la ură sau cu ostilitate la ostilitate. Aceasta este o atitudine pe care Biserica, în cei două mii de ani ai ei, a avut uneori probleme în a o înţelege. A fost nevoie de oameni precum Mahatma Gandhi şi Martin Luther King Jr pentru a retrezi în creştini importanţa non-violenţei ca normă a răspunsului creştin în faţa persecuţiei, opresiunii, abuzului şi nedreptăţii. Isus rămâne cel mai mare învăţător şi exemplu pentru non-violenţă – chiar şi după ce a fost supus unei ruşinoase execuţii publice pe cruce, a găsit puterea să spună: “Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac” (Luca 23,34).

Putem mai uşor să iertăm şi să nu ne comportăm violent cu duşmanii noştri – cu cei care ne urăsc, nu cu cei pe care îi urâm noi – amintindu-ne că ei trăiesc şi acţionează în ignoranţă şi că, într-o zi, adevărul va birui. Non-violenţa nu se limitează la mişcările sociale; trebuie practicată şi în familie şi în relaţiile interpersonale unde putem deveni victime ale violenţei verbale şi fizice. În timp ce trebuie să facem tot ce putem pentru a pune capăt situaţiilor abuzive, Evanghelia de aminteşte astăzi că, cu cuvintele lui Ghandi şi King, ochi pentru ochi lasă ambele părţi din conflict oarbe. Dacă există în vieţile noastre un scorpion care ne-ar împunge cu plăcere cu acul lui otrăvit de ură, să rămânem şi noi, asemenea călugărului de la început, fideli angajamentului la practicarea iubiri.

 

* * *

 

Nu judecaţi

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Iaşi
Copyright: Predici.cnet.ro

În aceste duminici, Liturghia ne-a prezentat spre ascultare partea cea mai bogată în învăţături practice şi morale din Evanghelia lui Luca. Pericopa de astăzi este continuarea cuvântării de pe Munte pe care am ascultat-o duminica trecută. Fiecare cuvânt din aceste fericiri îl pune pe om în faţa celor mai radicale exigenţe: a-i iubi pe duşmani, a-i binecuvânta pe cei ce ne blestemă, a dărui celui care te-a refuzat de atâtea ori, a nu judeca pe nimeni… O morală mai exigentă nici că se poate, şi o confruntare directă cu ea ne îngrozeşte, şi descurajaţi ne face să exclamăm şi noi, aşa cum au făcut-o apostolii, însă în alte împrejurări: “Atunci, cine se poate mântui?” (Luca 18,26).

Desigur aşa ar sta lucrurile dacă toate acestea ar fi lege şi nu Evanghelie. Legea îţi trasează sarcini şi te lasă să te descurci tu singur, aşa cum ştii mai bine. Cu alte cuvinte, legea nu face altceva decât să te pună faţă în faţă cu slăbiciunea ta şi să îţi dea deplina cunoştinţă a căderii. Însă, aşa cum spuneam, de data aceasta Isus nu proclamă o lege, ci numai Evanghelia Sa, adică “Vestea lui cea Bună”. Ce deosebire este însă între una şi alta? “Nici o osândă nu este acum asupra celor ce sunt în Cristos Isus. Căci legea duhului vieţii în Cristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii, pentru că ceea ce era cu neputinţă Legii – fiind slabă prin trup – a săvârşit Dumnezeu, trimiţând pe Fiul Său întru asemănarea trupului păcatului şi pentru păcat a osândit păcatul în trup”. Iată deci punctul de la care trebuie să plecăm pentru a înţelege pericopa evanghelică pe care am auzit-o astăzi, cu obligaţiile ei atât de exigente. Acestea nu sunt o condiţie pentru a ne apropia de Dumnezeu, ci mai degrabă urmarea faptului că Dumnezeu s-a apropiat de noi! Trimiţând pe Fiul Său Unul-Născut, Dumnezeu a realizat ceva nou şi revoluţionar, faptul de a ne face să înţelegem că este posibil ca omul să ierte, să uite nedreptăţile, să îi iubească şi să îi scuze pe toţi, să nu judece pe nimeni, să nu se răzbune. Un astfel de om este schimbat complet: el are o inimă nouă care nu este alta decât Inima lui Isus, pentru care tot ceea ce îi cer Fericirile nu mai este ceva imposibil.

În Liturghia de astăzi mai este proclamată şi acea lucrare a lui Dumnezeu de care depinde tot restul şi care face posibil noul comportament al omului: “Fiţi milostivi precum Tatăl vostru este milostiv” (Evanghelia). “Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum eu v-am iubit” (Aclamaţia Evangheliei). Sfântul Paul ne spune în lectura a doua că Isus, prin moartea şi învierea Sa, a realizat suprema dragoste a lui Dumnezeu pentru om: el a devenit Omul nou, Omul spiritual, care este strămoşul unei omeniri; cel ce îl urmează devine şi el om nou, om spiritual, capabil de atitudini marcate de dragoste nu de egoism. Privite prin această prismă, exigenţele lui Isus nu mai sunt absurde, pentru că El le-a realizat pe toate, şi prin Duhul Său ne poate face şi pe noi părtaşi ai Biruinţei Sale. El a făcut numai bine celor ce L-au urât, şi i-a iertat pe cei ce L-au răstignit, a dat celui căruia nu avea nimic să îi restituie, nu a judecat şi nu a osândit pe nimeni, ci a încredinţat toată judecata şi osândirea Tatălui. În această ordine de idei este potrivit să ascultăm ceea ce ne spune un text din Noul Testament: “Cristos a suferit pentru voi lăsându-vă exemplu ca să mergeţi pe urmele lui. El, care nu a săvârşit păcat, şi nici nu s-a găsit înşelăciune în gura lui, care, insultat fiind, nu a răspuns la insultă, suferind, nu ameninţa, ci s-a dat pe sine în mâna celui care judecă cu dreptate” (1Petru 2,21-23).

Însă Isus nu ne dă numai pildă de urmat, ci ne dă şi tăria, adică harul necesar, dacă i-L vom cere, pentru a ne confrunta cu aceleaşi lucruri cu care s-a confruntat El. Şi tocmai pentru aceasta vom putem exclama şi noi împreună cu Paul: “Toate le pot în cel care mă întăreşte”. Da, toate le vom putea realiza, inclusiv chiar şi ceea ce este mai greu, adică a-i ierta pe duşmani, dacă Isus Cristos ne va da tăria, şi ne-o va da cu siguranţă dacă îi vom cere aceasta cu statornicie şi decişi a o primi, prin disponibilitatea noastră la jertfă. Sfinţii toţi mărturisesc aceasta, şi nu numai cei canonizaţi ci chiar şi cei ce mai sunt încă în viaţă, cei care zi de zi au de luptat cu această lume violentă, şi în acelaşi timp o înving prin puterea Învierii lui Cristos.

Acum ne putem apropia de cuvintele Sfintei Evanghelii cu cea mai mare seninătate, dispuşi fiind a crede că ele pot deveni realitate şi pentru noi. Citind această pericopă din Evanghelia lui Matei, am poposit încă odată asupra dragostei şi a iertării faţă de duşmani (vezi Duminica a VII-a de peste an din anul A). Astăzi ne vom concentra asupra unui alt punct, nu mai puţin important, al cuvântării lui Isus: “Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu condamnaţi şi nu veţi fi condamnaţi”. Sensul nu este a nu-i judeca pe oameni pentru ca nici oamenii să nu ne judece pe noi, ci a nu-l judeca şi a nu-l osândi pe fratele nostru pentru ca nici Dumnezeu să nu ne osândească. Aceasta este o morală de importanţă majoră.

Scriptura are cuvinte mult mai dure împotriva incorigibilei înclinaţii a omului spre a-i judeca pe alţii: “Tu cine eşti ca să-l judeci pe aproapele?” (Iacob 4,13). “Tu, omule care judeci, oricine ai fi, nu ai scuze, căci tocmai prin faptul că îl judeci pe altul, te condamni pe tine, pentru că tu, care judeci, săvârşeşti aceleaşi lucruri” (Romani 2,1). Să reflectăm tocmai asupra acestor două motive, pentru a nu judeca pe nimeni, aşa cum ne învaţă Sfântul Iacob şi Sfântul Paul.

Cine eşti tu să-l judeci pe fratele tău? Numai Dumnezeu poate judeca, pentru că El cunoaşte secretele inimii, şi toate intenţiile şi scopurile unei acţiuni. Însă noi ce putem şti ce se petrece în inima unui om când face cutare sau cutare lucru? Ce ştim despre toate condiţionările la care este supus, despre acele cotituri ale intenţiilor sale? A-i judeca pe alţii este într-adevăr pentru noi ceva foarte riscant, nu mai puţin riscant decât a trage cu ochii închişi un foc de armă într-o mare mulţime, fără să ne dăm seama pe cine am lovit: ne expunem la a fi nedrepţi, inumani, proşti. Este suficient să observăm cât este de greu să ne înţelegem şi să ne judecăm pe noi înşine, şi câte fantasmagorii nu ne trec prin cap, pentru a ne da seama că este cu neputinţă să ne coborâm în intimitatea unei alte existenţe, în trecutul şi în prezentul ei, în durerea pe care a avut-o de îndurat! “Cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, afară de duhul omului care este în el?”

Totuşi, în această interdicţie de a nu judeca există şi o excepţie, sau mai bine spus o confirmare. Aceasta îi vizează pe cei care din oficiu au misiunea de a judeca: judecătorii în forul civil şi confesorii în forul eclesiastic. Ceea ce se exclude prin porunca Evangheliei este aprecierea sau judecata personală, nu judecata exercitată ca slujire a comunităţii şi a persoanelor, exprimată în numele unei autorităţi care, atunci când este legitimă, este considerată ca judecata lui Dumnezeu însuşi. Dar şi aceştia trebuie să fie preocupaţi de a întruchipa dreptatea lui Dumnezeu, care este tocmai mila şi acordarea de circumstanţe atenuante, în măsura în care osândind păcatul vor şti a nu-l apăsa pe păcătos.

Motivul adoptat de Pavel este acesta: “Tu care judeci faci aceleaşi păcate!” Iată un adevăr de care m-am convins ori de câte ori am judecat pe cineva şi mai apoi am reflectat asupra a ceea ce săvârşisem. Este o trăsătură tipică a psihologiei umane a judeca şi a osândi în alţii în primul rând tot ceea ce nu ne place în propria noastră persoană, lucruri de care nu numai că nu ne debarasăm, dar nici nu ne dăm câtuşi de puţin silinţa să o facem: zgârcitul osândeşte zgârcenia, a altuia nu a lui; omul senzual, oriunde ar merge sau s-ar întoarce, nu vede decât păcate de necurăţie; cel mândru nu vede decât mândria altora. Se proiectează propria intenţie întunecată în alţii, înşelându-ne pe noi înşine că noi n-am fi chiar aşa… Însă aceasta nu este decât minciună şi ipocrizie, o formă de alienare a eului nostru bolnav. “Ipocritule, – îmi spune Isus, prinzându-mă în flagrant delict – scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea limpede să scoţi (dacă-ţi mai dă mâna) paiul din ochiul fratelui tău”.

Există printre noi bărbaţi şi femei care se aseamănă cu judecătorii în şedinţă permanentă; dis-de-dimineaţă de cum se trezesc şi până adorm judecă şi osândesc în stânga şi în dreapta, fără drept de apel. De îndată ce aud un zvon îl tălmăcesc şi-l răstălmăcesc… dacă vine cineva la dânşii în vizită, îl primesc cu toată curtoazia, dar de îndată ce a plecat îi leagă de coadă tot felul de tinichele, cu alte cuvinte, îl fac cu ou şi cu oţet…

Dar să nu mă prelungesc asupra acestor nepotriveli cu viaţa noastră de creştini adevăraţi, şi să vedem care este datoria noastră şi ce anume avem de făcut în concret. Mai întâi de toate la nivelul comunităţii creştine: trebuie să fim foarte atenţi a nu ne transforma tocmai noi creştinii în “cenzori”. Ispita există, astăzi mai mult ca oricând; suntem încurajaţi de oameni perfizi, mincinoşi, de tineri debusolaţi, drogaţi, violenţi. Trebuie să ne amintim mereu că Evanghelia ne permite să osândim păcatul fără menajamente, fără teamă, însă să nu-l osândim şi pe păcătos. Sfântul Francisc din Assisi spunea: “Nici un frate care a păcătuit nu trebuie să plece de la tine fără acea siguranţă că a fost iertat”.

Mai aproape de noi, în raporturile cotidiene, în cadrul familial sau la locul de muncă, nu trebuie să judecăm, nu trebuie să osândim, ci mai degrabă să vorbim, să ne exprimăm cu sinceritate şi cu oarecare rezervă un dezacord, o dezaprobare. Isus osândeşte judecata, nu corijarea. Când îl corijezi pe fratele tău îi faci două servicii: îi demonstrezi că îl stimezi fiindcă îl consideri capabil să primească o corijare, şi în acelaşi timp îi dai posibilitatea de a se apăra. Aşa ceva nu umileşte pe nimeni, ci chiar dă persoanei respective certitudinea că este luată în consideraţie şi este capabilă de a accepta o critică şi o îndreptare frăţească. Soţiilor, nu vorbiţi deloc cu copiii voştri despre ceea ce vă displace la soţul vostru, ci spuneţi-i lui aceasta cu toată dragostea şi seninătatea, şi ajutaţi-vă reciproc; voi, bărbaţilor, procedaţi la fel cu soţiile voastre. Dacă aveţi vreo suspiciune, dacă observaţi vreo intenţie nu tocmai bună, nu o tăinuiţi, nu condamnaţi în absenţă, nu îngăduiţi celui rău să se joace cu resentimentele voastre mărind motivele şi exagerând greşelile, pentru că în felul acesta resentimentele cresc şi sfârşesc prin a face procese sumare în care totul este osândit şi nimic nu mai poate fi salvat din persoana incriminată. Şi toate acestea dintr-un motiv care se descoperă mai apoi că nici nu a existat! Isus spune: “Iubiţi voi mai întâi”; iar noi adăugăm: “Vorbiţi voi mai întâi; rupeţi tăcerea!” Aceasta este dragostea, mai cu seamă în raporturile familiale: nu aşteptaţi ca interlocutorul să facă primul pas. Fiecare să se coboare la particular şi la concret, gândindu-se la viaţa sa, şi să-şi propună câte un mic gest de delicateţe pe care să îl facă chiar astăzi, de îndată ce va intra în casă.

Să ne amintim acum ceea ce spuneam la început: toate acestea sunt posibile numai în Cristos Isus, dacă El va face din noi prin Duhul Său nişte oameni noi. Euharistia este realitatea acestei făgăduinţe. Vino, Doamne, învaţă-ne să ne iubim reciproc aşa cum Tu ne-ai iubit, şi să nu mai judecăm pe nimeni, aşa cum nici Tu nu ne-ai judecat şi nu ne-ai osândit.

 

* * *

 

Duminica a VII-a din Timpul de peste an

Autor: pr. Eduard Patraşcu
Copyright: Predici.cnet.ro

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I (1Sam26,2.7-9.12-13.22)

Suntem în faţa unui fapt deja prezentat în Cartea lui Samuel (cf. cap. 24 şi 26). Mărinimia şi bunătatea lui David sunt identice în cele două episoade, caracterizate de o rară frumuseţe literară şi de o excelentă psihologie a naraţiunii. Tânărul David este căutat de regele Saul care atentează la viaţa sa. Se iveşte o ocazie pentru David de a se elibera de duşmanul său; însă David refuză o astfel de ispită, deşi întărâtat chiar şi de tovarăşii săi, deoarece respectă caracterul sacru al lui Saul dat de ungerea sa regală (v. 7-9). David se limitează la a demonstra duşmanului reala posibilitate de a-l elimina fără a-şi păta mâinile de sânge (v. 12 şi urm.) şi de a se încrede în Domnul – cel fidel şi drept faţă de cel care înfăptuieşte binele. Un astfel de gest de bunătate cucereşte inima plină de gelozie şi suspiciuni a regelui Saul care ajunge să plângă, să ţipe şi să-i blesteme pe cei care l-au întărâtat să aibă sentimente ostile faţă de David. Însă regele nu reuşeşte să scape de invidie şi de dorinţa de răzbunare pentru a-şi deschide astfel inima la convertire. Atitudinea de reconciliere pe care nu a avut-o Saul, este trăită în schimb în mod eroic de David, viitorul rege al Ierusalimului, care demonstrează că are o inimă mare, că ştie să-şi controleze propriile pasiuni şi, mai ales, că ştie să-şi pună încrederea în Domnul, cel care este drept şi care răsplăteşte fidelitatea. Iubirea, dusă până la iubirea duşmanului, aminteşte de învăţătura lui Isus care propune această iubire ca regulă de viaţă pentru oricine vrea să fie adevăratul său ucenic.

Lectura a II-a (1Cor 15,45-49)

Paul, terminând învăţătura sa despre învierea lui Cristos şi învierea noastră şi după ce s-a întrebat asupra “cum” învie morţii şi “cu care trup” (v. 35), mai întâi răspunde prin imagini aproximative (v. 36-44) care dau de înţeles că învierea este ca o adevărată transformare; apoi adaugă motive de credinţă. Se poate intui tonul trist şi neconsolat al Apostolului care trebuie să constate cum creştinii acelei comunităţi erau fiii unei mentalităţi materialiste care tindea să despartă trupul de spirit. O astfel de stupiditate nu pare a fi suportată de Paul, mai ales pentru că nu ţine cont şi nu are de a face cu misterul pascal al morţii şi învierii lui Cristos. Creştinii nu pot renunţa la un astfel de adevăr.

Învierea, pentru Paul, inaugurează o noutate absolută în viaţa lui Cristos şi cea a creştinilor: trecerea de la un trup animal la unul spiritual este conform planului de mântuire a lui Dumnezeu. Nu este posibil deci să se mediteze asupra trupului spiritual plecând de la experienţele noastre relative la trupul animal. Relaţia dintre primul om, Adam, şi Cristos, ultimul Adam, este emblematică: Paul stabileşte un clar raport între economia creaţiei şi cea a mântuirii pentru a afirma că noutatea lui Cristos nu constă (doar) în a avea viaţa, ci în a da viaţa cea nouă tuturor. Va fi un dar integral, în sensul că va privi omul întreg – trup, inimă şi spirit – pentru o experienţă de viaţă nouă şi veşnică; astfel că, după experienţa fraternităţii datorate primului om, Adam, unde am fost părtaşi la imaginea omului pământesc, vom fi fraţi şi ai ultimului Adam, Cristos, fiind părtaşi de imaginea omului ceresc.

Evanghelia (Lc 6,27-38)

Textul evanghelic de azi se prezintă ca şi ecoul fericirilor evanghelice şi ne ajută să descoperim fundamentul prim şi ultim al oricărei fericiri creştine. “Iubiţi-i pe duşmanii voştrii” (v. 27 şi 35): nu există afirmaţie mai clară decât aceasta. În acest fel Isus, maestru şi călăuză, se deosebeşte de toţi ceilalţi rabbi (maeştrii) ai timpului său: nu doar contrapune iubirea faţă de ură, dar cere ucenicilor să ca iubirea să se concretizeze tocmai faţă de cei care îi urăsc, faţă de duşmani. Un astfel de ideal de viaţă aşa de exigent şi sublim nu a fost şi nu va mai fi cerut de niciun învăţător. Nu este vorba de o iubire abstractă, ci de o iubire care se traduce în mici gesturi care, zi de zi, dau posibilitatea de a verifica autenticitatea iubirii înseşi. Ar fi ridicol, după Isus, să-i iubim numai pe cei care ne iubesc: e prea uşor şi nu am avea nici un merit; în plus, iubirea noastră nu ar fi semnul distinctiv al apartenenţei noastre exclusive şi clare la Cristos: “chiar şi păcătoşii fac la fel” (v. 32), adică a iubi pe cei care ne iubesc e “normal”, este automat, fapt pentru care chiar şi cei care nu cred în Cristos şi nu-i împărtăşesc idealurile pot trăi o astfel de iubire.

Învăţătura lui Cristos se termină cu faimoasa expresie în care Luca înlocuieşte cu “milostivire” ceea ce pentru Matei era “perfecţiune”: “fiţi milostivi aşa cum Tatăl vostru este milostiv” (v. 36). În logica spiritualităţii evanghelice nu există altă perfecţiune decât aceea a iubirii frăţeşti care revelează identitatea noastră filială faţă de Dumnezeu. Nu există alt scop spre care să tindem decât acela de a avea capacitatea de a ierta pentru că am experimentat darul iertării lui Dumnezeu. Nu există altă poruncă pe care trebuie să o observăm decât aceea de a tinde să-l imităm pe Domnul – acel Dumnezeu care este iubire plină de îndurare – prin gesturi de bunătate şi milă.

 

* * *

 

Iertarea – marea şansă de a iubi mai mult

Autor: pr. Petru Tamaş
Copyright: Predici.cnet.ro

Cred că nu există creştin care să nu se fi simţit tulburat măcar o dată în viaţă de ceea ce spune Isus în evanghelia de astăzi. E răscolitoare această evanghelie. Poţi să fii de lemn sau piatră, poţi să fii indiferent sau încăpăţânat în idei şi principii, dar e imposibil ca acest fragment să nu te pună puţin pe gânduri, dar e imposibil ca oprindu-te măcar pentru o clipă asupra acestei pagini de evanghelie, să nu te răscolească cuvintele lui Cristos: “Iubiţi pe duşmanii voştri!”

Există oare creştin adult, care să nu fi simţit vreodată că are duşmani? Prea puţin probabil. Unii dintre duşmanii noştri se află poate chiar aici în biserică şi se roagă împreună cu noi; alţii sunt poate acasă: acea femeie atât de antipatică şi intrigantă pe care încercăm mereu să o evităm; acea rudă care cu ani în urmă ne-a făcu o mare nedreptate, răpind din dreptul nostru de moştenire; tânărul sau tânăra aceea, care după ce am fost împreună câţiva ani din viaţă, acum ne-a lăsat baltă şi a plecat cu altul sau cu alta; colegul de la şcoală din banca din spate, care cum ne-am întors să-l privim, ne-a şi pârât profesorului; vânzătorul care ne-a înşelat; vecinul care are o orientare politică diametral opusă ş.a.m.d. Pe toţi aceştia şi pe mulţi alţii îi numim duşmaniii noştri. Am statornicit deja între noi o serie de relaţii, ce se bazează pe indiferenţă, răceală, iar uneori pe răzbunare.

Şi iată că vine Cristos astăzi şi spune: iubeşte-i! Ţi-au făcut răul? Fă-le binele! Te-au blestemat? Binecuvântează-i şi roagă-te pentru ei! Te-au lovit peste un obraz? Întoarce-l şi pe celălalt! Ţi-au luat haina? Dă-le şi cămaşa! Nu-i judeca, iartă-i, dă-le dacă-ţi cer ceva! Şi atunci apare întrebarea: dar oare Cristos, nu cumva, îi favorizează tot pe cei bogaţi, pe cei care au puterea în mâini, pe cei care înfăptuiesc nedreptatea? Nu cumva Cristos este în favoarea unei lumi mai nedrepte decât o ştim?

Analizând însă obiectiv lucrurile, chiar şi dintr-o perspectivă pur umană, ajungem la concluzia că niciodată răzbunarea şi violenţa nu aduc roadele aşteptate. E plină lumea de ură, de duşmănie, de dezbinare, de războaie şi de efectele acestora: fraţi care nu se mai pot privi în ochi, părinţi rămaşi singuri, familii destrămate, bolnavi ş.a.m.d. De ce? Pentru că arma folosită în rezolvarea conflictelor este răzbunarea, iar răzbunarea cere răzbunare. Într-o lume ca cea în care trăim iubirea duşmanului este unica soluţie. Ea nu este un simplu remediu sau un rău mai mic, dar este maximul bine. Într-un lanţ al urii, ca din nou să domnească pacea, e necesar să fie cineva care să rupă acest lanţ, altfel duşmănia şi rănile provocate persistă la infinit. Dacă vom aştepta mereu ca celălalt să ierte primul, pacea nu va veni niciodată. Iubeşte primul, iartă primul, pentru că nu vei avea nimic de pierdut!

Ştiţi cine a fost cel dintâi care a dăruit iertarea şi cine au fost primii ei destinatari? Ştiţi cine a fost cel dintâi care a oferit iertarea în mod necondiţionat, şi chiar înainte ca celălalt să greşească? Numele lui este Dumnezeu şi a făcut lucrul acesta prin Cristos, Fiul său. Noi oamenii suntem primii destinatari ai acestei iertări. În Isus Dumnezeu ne iubeşte, în timp ce noi continuăm să fim duşmanii săi, ne face binele în timp ce noi îl urâm, ne binecuvântează în timp ce noi îl blestemăm, mijloceşte pentru noi în timp ce noi îl ucidem. Pentru ca noi să fim salvaţi, el este dispus să sufere orice rău din partea noastră, indiferent cât de răi sau violenţi am fi. Acest mod de a iubi al lui Dumnezeu durează de mai bine de două mii de ani!

Uneori, tind să cred suntem educaţi după cu totul alte principii, decât cele pe care le propune Cristos în evanghelia de astăzi. Auzeam nu demult din gura unui şcolar sfatul pe care-l primea în fiecare dimineaţă de la tatăl său: “Fiule, pe mine nu mă interesează ce faci tu la şcoală, nu mă interesează dacă te baţi sau nu, nu mă interesează când şi cu cine te baţi, nu mă interesează de câte ori pe zi faci acest lucru, dar dacă îmi vii bătut acasă, te mai bat şi eu o dată!” Există o educaţie la violenţă, la răzbunare, la a nu accepta să câştige celălalt. Vă amintiţi probabil de atentatele din 11 septembrie 2001. Imediat după sângeroasele evenimente au apărut pe posturile de televiziune politicieni, ziarişti, creatori de opinie încercând să găsească soluţii, să propună o rezolvare a noii situaţii. Ne-a fost dat să auzim atunci în nenumărate rânduri expresia: “Sângele cere răzbunare! Americă, trezeşte-te!”. Şi a început… trezirea: război şi sânge în Afganistan, foc şi prăpăd în Irak etc. Astăzi, dacă faci un sondaj de opinie despre jocurile de calculator utilizate cel mai frecvent de copii, nu este nicio surpriză să afli că, de fapt, jocurile cu arme, cu bătăi sunt cele mai îndrăgite.

Sunt, aşadar, lesne de înţeles sentimentele de reţinere pe care le trăim cu toţii în faţa evangheliei de astăzi. Cum să nu te răzbuni? Mai mult de atât, cum să îi răspunzi cu bine celui care îţi face răul? … mai ales atunci când nu ai nicio garanţie că celălalt se va îndrepta! Cum să ierţi când peste tot se vorbeşte de răzbunare, de dreptate cu forţa? Doar un nebun poate trăi un asemenea ideal evanghelic.

În lumina evangheliei de astăzi descoperim însă şi cine trebuie să fim noi cu adevărat pentru fraţii noştri. Cu toţii greşim şi primim iertarea, şi cu toţii avem dreptul şi datoria de a ierta. Deoarece am fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ceea ce acesta a făcut pentru noi avem misiunea de a face şi noi celorlalţi. Am fost vindecaţi de duşmănia faţă de Dumnezeu, iar acum suntem invitaţi să ne vindecăm de duşmănia faţă de fraţii noştri. În funcţie iubirea şi iertarea acordată duşmanilor noi suntem asemenea lui Dumnezeu, devenim “fiii celui Preaînalt”. “Fiţi milostivi, după cum şi Tatăl vostru este milostiv”. Principiul iertării duşmanului îl sădeşte Dumnezeu în natura umană, pentru ca iertarea să apară tuturor drept calea cea mai justă pentru o lume mai bună, pentru o lume în care să domnească pacea, înţelegerea. Harul de la botez ne ajută să ne simţim iubiţi de cel care ne-a iubit fără rezerve şi să devenim capabili de a oferi iertarea necondiţionat.

De ce să mai iertăm? Pentru că acest fel de a iubi este capabil să recreeze valoare şi bunătate acolo unde este non valoare şi răutate. Doar iertarea este capabilă să recreeze o lume pierdută. Omul trăieşte sau moare din cauza iubirii pe care alţii i-o acordă sau i-o refuză. A fi acceptat în mod necondiţionat este condiţia pentru ca omul să poată fi liber şi să renască din nou. Îmi mărturisea un tânăr, nu demult: “Părinte, ştiam că am greşit şi regretam enorm. Dar până nu am simţit că ceilalţi mă iartă şi mă iubesc aşa cum sunt, nu am avut curajul să ridic ochii din pământ. Eram un tânăr pierdut. Orice mi-ar fi zis cineva, răspundeam cu răutate şi violenţă, pentru că îmi spulberasem toate şansele de reabilitare în faţa celorlalţi. A fost nevoie de un alt tânăr care să mă invite mai întâi la un fotbal, apoi la un suc… apoi am devenit amici, iar acum suntem chiar prieteni. Dacă nu ar fi fost el, eu astăzi eram undeva după gratii. Dar sunt fericit şi am mulţi prieteni pentru că el mi-a dat o şansă. Din duşmanul lui am devenit prietenul lui”. Sunt atâţia oameni cărora nu le mai acordăm nici o şansă, îi considerăm pierduţi şi răi, le declarăm duşmănie pe veci. Ei însă aşteaptă iertarea pentru a demonstra că totuşi sunt buni. Ei nu locuiesc departe de noi… e unul dintre aceia mulţi pe care i-am enumerat la început.

Este exact scena din prima lectură. David ar fi putut să-l ucidă pe Saul, de care el însuşi era urmărit în acelaşi scop, însă îi oferă iertarea. E un gest nobil, care a înmuiat inima lui Saul. E o lecţie de viaţă pentru noi. Răul nu se învinge niciodată cu aceeaşi monedă; el se învinge întotdeauna prin bine. Răspunsul la violenţă este libertatea de a o asuma şi de a o purta, având în vedere întotdeauna scandalul şi victoria crucii lui Cristos. Din cel mai mare rău, Cristos a scos cel mai mare bine. Realizând binele fără interes, doar din ascultare faţă de Tatăl, Cristos devine capabil să învingă răul. Cu cât răul este mai mare, cu atât iubirea este mai mare. La fel şi noi, cu cât iertăm mai mult, cu atât iubim mai mult şi suntem mai valoroşi. Devine aşadar lesne de înţeles: nici vorbă de un Dumnezeu care îi favorizează pe cei bogaţi şi puternici, dar avem un Dumnezeu al celor slabi şi fără apărare, un Dumnezeu care din cel mai mare rău poate realiza cel mai mare bine. Posibilitatea de a ierta este, aşadar, o şansă de a iubi mai mult.

Iubirea, ca şi viaţa nu are alt preţ decât gratuitatea. Nu există iubire la schimb. O astfel de iubire ar dura până când celălalt renunţă; o astfel de iubire încetează când celălalt nu mai are ceva de dat. Iubirea şi iertarea necondiţionată îi diferenţiază pe cei ce sunt ai lui Cristos de păcătoşi.

Ştiţi de unde provine dificultatea iertării celorlalţi? Din faptul că noi ne asumăm rolul de “judecător”. Aceasta întrucât, a judeca pe altul înseamnă a uzurpa puterea lui Dumnezeu, singurul judecător, şi a pune propriul eu drept măsură a judecăţii celorlalţi. A-mi judeca fratele care păcătuieşte este de cele mai multe ori mai grav decât păcatul pe care el îl săvârşeşte. Cristos nu interzice doar judecata falsă, imperfectă, inventată, care în mod sigur este rea, ci, mai mult, interzice chiar şi judecata dreaptă. Suntem chemaţi să fim buni şi milostivi, aşa cum este Dumnezeu, dar nu suntem chemaţi să fim judecători. “Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi”. Aceasta este milostivirea lui Dumnezeu: ne lasă să ne judecăm singuri. Suntem proprii noştri judecători. Judecata făcută altora este propria noastră judecată. Cu măsura cu care am măsurat şi judecat pe alţii, la fel ni se va măsura şi vom şi judecaţi şi noi.

Fericiţi vom fi dacă măsura judecăţii noastre faţă de alţii este milostivirea şi iertarea!

Pr. Petru Tamaş

 

* * *

 

Duminica a VII-a (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

E frumos să ai o inimă mare, care ştie să ierte! (cf. primul exemplu).

2. Tema

“Fiţi milostivi, precum Tatăl vostru milostiv este”.

Trebuie să iubim întotdeauna, să-i iubim pe toţi, să iubim mai mult: aceasta ne învaţă Isus prin cuvinte şi prin viaţă!

3. Mesajul zilei

Isus avea o iubire fără margini: făcea bine tuturor, chiar şi celor care erau consideraţi “blestemaţi”; îi primea pe toţi, chiar şi pe cei păcătoşi, îi ierta pe toţi; i-a iertat şi pe cei care l-au răstignit.

- Aşa a făcut şi regele David (cf. prima lectură). Aşa au făcut şi fac sfinţii (daţi câteva exemple, ca sfântul Ştefan, sfânta Maria Goretti etc.).

Creştinul trebuie să aibă o iubire fără margini (explicaţi cu grijă).

- Creştinul trebuie să aibă o iubire dezinteresată, gratuită, universală.

- Creştinul nu poate să fie violent, răzbunător, iar apărarea trebuie să fie cu iubire şi echilibru.

- Creştinul nu poate să fie avar, egoist, “mafiot”.

- Creştinul trebuie să ierte de 70 de ori câte 7, trebuie să împartă, să se dăruiască întotdeauna.

- Creştinul nu poate urî, trebuie să dorească binele, să iubească, să facă bine celui care îi face rău, chiar dacă doreşte ca răul să fie învins cu mijloace licite şi este întristat de răul suferit.

- “Fericiţi cei blânzi, pentru că vor primi împărăţia lui Dumnezeu… Fericiţi făcătorii de pace, pentru că vor fi numiţi fiii lui Dumnezeu…”.

De ce trebuie să avem o iubire fără limite? Cel puţin din două motive:

- pentru că toţi suntem copiii lui Dumnezeu, fraţi…

- pentru a învinge răul prin bine: aceasta este logica iubirii.

Dacă răspunzi unei jigniri, unei injurii, unui gest de aroganţă cu o altă jignire, o altă injurie, un alt gest de aroganţă, răul se înmulţeşte. Dacă răspunzi răului cu binele, răutatea se diminuează şi dispare… iar lumea devine tot mai frumoasă şi mai dreaptă: devine tot mai mult împărăţia lui Dumnezeu-iubire.

4. Exemple

În mod deosebit astăzi, mai mult decât cuvintele, trebuie să convingă exemplele.

a) Împăcarea.

“Într-o zi – povesteşte Angelica, o profesoară din Coreea – părinţii mei se certau. Mama a spus plângând că vrea să plece la verişoara ei şi să ne părăsească. Eu şi fratele meu am rugat-o să rămână. Dar mama ne-a cerut să fim înţelegători şi a spus că nu mai poate rămâne. La sfârşit, i-am spus: «Călătorie plăcută». Când am rămas singuri, ne-am rugat mult pentru ea. După cinci zile, mama s-a întors şi s-a împăcat cu tata” (Ragazze controcorrente, Città Nuova, 1971).

b) Nu mai eşti prietena mea!

Această frază, atât de “dramatică” şi atât de des repetată într-o izbucnire de mânie, îmi aminteşte un episod din viaţa fiicei mele, Conny. Astăzi Conny este mare, însă atunci avea numai cinci ani şi învăţase de puţină vreme să meargă pe bicicletă, fără rotiţele de sprijin.

Conny se plimba mereu cu bicicleta în curte, împreună cu prietena ei, Beatrice. Deseori le auzeam râzând prin fereastra deschisă, dar la un moment dat, am auzit-o pe Conny urlând şi plângând.

Am deschis imediat uşa şi am alergat în curte, unde Conny venea spre mine şchiopătând din cauza unei răni mari la genunchi. Beatrice venea după ea şi împingea bicicleta lui Conny. Am întrebat ce s-a întâmplat, dar Conny a început să plângă şi mai tare. Atunci am luat-o de mână şi am dus-o în casă. Beatrice a sprijinit bicicleta de zid şi a vrut să intre cu noi în casă. În acel moment, Conny a strigat la ea:

- Nu intra! E numai vina ta! Nu mai eşti prietena mea! Beatrice a plecat plângând. Am vrut să o mângâi, dar trebuia să mă ocup mai întâi de genunchiul lui Conny. În timp ce spălam şi tratam rana, Conny mi-a povestit:

- Beatrice a venit prea aproape de mine cu bicicleta, m-am speriat, am căzut şi m-am lovit la genunchi. A făcut-o intenţionat! a spus Conny nervoasă.

Chiar credeţi că aşa s-a întâmplat? Nu, nu am crezut nici eu şi i-am explicat lui Conny, dar ea nu a vrut să audă.

Pentru a o mângâia, am alintat-o şi i-am povestit ceva. Deodată, a sunt cineva la uşă. Când am deschis, era Beatrice, timidă, şi a întrebat dacă Conny se simte mai bine şi dacă o poate vizita. I-am răspuns că da şi am poftit-o înăuntru. Beatrice s-a apropiat de Conny şi a spus:

- Nu am făcut-o intenţionat!

Conny nu a răspuns. Dar Beatrice a continuat:

- Voiam să te invit să cumpărăm împreună câte o îngheţată şi apoi să-mi duc bicicleta acasă.

- În fond, deja mă simt puţin mai bine, a spus Conny şi s-a ridicat cu atenţie.

- Aşteaptă să te ajut! a spus Beatrice, luând-o de mână.

Astfel, Conny s-a putut sprijini.

- Vii? a întrebat Beatrice foarte bucuroasă.

- Sigur! a răspuns Conny. Pa, mamă!

Şi cele două prietene au plecat împreună, ţinându-se de mână. Şi, pentru că este puţin mai greu să mergi sprijinit când unul şchiopătează, şchiopăta şi Beatrice din simpatie.

Conny şi Beatrice sunt prietene şi astăzi!” (R. DIEPMANN, 32 Racconti per la Scuola Materna, LDC).

 

* * *

 

Ce se pretinde de la noi?

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

“… însă David a spus lui Abisai: “Nu-l ucide…”. 1Sam. 26, 2; 7-9; 12-13; 22-23

“Omul dintâi Adam, a fost făcut un suflet viu. Al doilea Adam a fost făcut un duh dătător de viaţă.” 1Cor. 15, 45-49

“Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc. Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă…”

Lc. 6, 27-38

Cei doi Adami. Un trup muritor şi un trup spiritual. Omul plăsmuit din pământ şi omul “ceresc”. Cuvintele Sfântului Paul din lectura a II-a par anume ticluite numai pentru a ne descuraja. Noi, observăm cu mai multă uşurinţă rubedenia pe care o avem cu Adam cel făcut din lut şi tină, decât cu “cel venit de sus”. Purtăm cu mai multă dezinvoltură chipul omului pământesc, decât chipul omului “ceresc”. Ca şi cum asta nu ar ajunge, iată şi legătura de neînlocuit a Evangheliei de astăzi: “Fiţi milostivi precum Tatăl vostru milostiv este”.

Acum, a venit vremea să ne întrebăm: Dar, ce se pretinde de la noi? Dacă ne gândim bine, în cele din urmă ajungem la convingerea că trebuie să ne însuşim maxima: “Ceea ce voiţi ca oamenii să vă facă vouă, faceţi şi voi lor”. Altfel spus: “Nu face rău nimănui.” Numai aşa poate intra în orizontul nostru gestul mărinimos al lui David, hăituit, fugar, constrâns de a trăi în clandestinitate, care, atunci când s-a aflat în faţa duşmanului său, Saul, care dormea, nu vrea să-l străpungă cu lancea, aşa cum aţi auzit în prima lectură. David, contrar planului lui Abisai, alege mai bine de “a-l respecta pe cel sfinţit Domnului” şi preferă a lăsa toate acestea pe seama lui Dumnezeu, care va da fiecăruia după dreptatea şi credinţa lui”.

Interesantă este alternativa, la a cărei extreme se află un principiu teologic: Dumnezeu este acela care face în aşa fel, încât să pună duşmanul în mână pentru a-l ucide, sau Acela care îţi cere să-l ierţi? Aici avem două metode de a citi numele lui Dumnezeu în istorie şi de a interpreta Voinţa Sa: Slava Lui trece prin exterminarea duşmanilor sau prin respectarea vieţii fiecărui om? David a citit corect voinţa lui Dumnezeu, anticipând în felul acesta, prin comportarea lui, unul din punctele esenţiale ale mesajului lui Cristos, deoarece a înţeles că Dumnezeu i l-a pus în mâinile lui pe Regele Saul, pentru ca să observe semnul divin a intangibilităţii sale şi ca atare a sacralităţii persoanei, chiar şi a aceleia unui supus oarecare, fie el şi duşman.

Unul nu-i creştin, numai pentru că nu face nici un rău nimănui. Prin urmare, calea parcursă de David cu toată greutatea ei este suficient de practicabilă şi pentru noi. Nenorocirea este că stând noi la cuvintele Evangheliei, vedem că aici este vorba nu numai de a-l ierta pe vrăjmaş, de a nu-i face rău ci chiar de a-l iubi. Unele precizări nu ne lasă nici o uşă de scăpare: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc. Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei ce se poartă rău cu voi. Dacă te bate cineva peste o falcă, întoarce-i-o şi pe cealaltă…”. (Lc. 6, 27-29)

Sunt unii oameni care se socotesc a fi foarte evlavioşi atunci când îşi amintesc în rugăciunile lor de anumiţi binefăcători. Însă Isus Cristos ne cere să ne rugăm şi pentru cei care nu numai că nu ne fac nici un bine, dar care ne chinuiesc, ne neîndreptăţesc, ne insultă. Asta ca şi cum ne-ar spune: “Mulţumiţi din inimă acelora care vă fac viaţa amară şi nu uitaţi de a-i recomanda lui Dumnezeu pe toţi aceia care v-au făcut să suferiţi ceva în viaţă.” În ceea ce priveşte “întoarcerea şi celuilalt obraz” aici pare ceva exagerat. Bun lucru o fi şi acesta însă diploma de “stupizi” nu e prea onorabilă. Nu ne plecăm la nivelul unor turbaţi, ci ne depărtăm într-o tăcere demnă. Însă de data aceasta se pune problema de a fi ţinta loviturilor, fără a reacţiona nici câtuşi de puţin.

Prin urmare, creştinul nu numai că nu trebuie să facă rău nimănui ci să facă binele chiar şi acelora care nu merită, celor nerecunoscători şi răi. Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre răsplată: “Bucuraţi-vă în ziua aceea şi săltaţi de veselie, pentru că răsplata voastră, mare este în cer”. (Lc. 6, 23) Însă această răsplată este destinată numai acelora care au ştiut să-şi iubească duşmanii şi să le facă binele. Şi ce fel de răsplată va fi aceea? Un monument ridicat în cinstea eroului Evangheliei? Vreo medalie de aur acordată creştinului excepţional…? Nu. Nimic din toate acestea ci dreptul de a fi consideraţi “fiii celui Preaînalt”, adică nişte fii care nu se ruşinează că au un asemenea tată, care cere de la dânşii imposibilităţi şi care nădăjduiesc că tatălui nu-i va fi ruşine cu ei.

Lucruri dintr-o altă lume?

Aşa stând lucrurile, acum suntem în stare de a simplifica, de a sintetiza cuvintele complexe ale Sfântului Paul. Între omul pământesc şi omul ceresc, există o cale care depăşeşte orice distanţă: este calea care leagă cele două lumi. Calea aceea trece prin abandonarea unui program raţional (adică de a-i iubi pe cei ne iubesc, să facem bine celor care ne fac binele, să-i împrumutăm pe cei care avem suficiente garanţii că ne vor restitui, etc.), şi adoptarea unui program iraţional ale cărui puncte calificante şi care nu se pot omite sunt: dragostea faţă de duşman, iertarea, neosândirea altora, milostivirea fără de margini…

Inevitabil, omul va rămânea totdeauna lipit de pământ, dar chiar cu picioarele rănite, pe acea cale imposibilă, cu puţină trudă pământească el va ajunge în cer… Trebuie să ne mai gândim că acea cale, nu este marcată în itinerariile normale în anumite cazuri ar putea face să coboare pe pământ chiar şi câte un colţişor de rai. Atunci Saul nu va mai avea trebuinţă ca să trimită pe cineva ca să-i caute ulciorul pe care i-l luase David, deoarece la trezire şi-l va afla plin cu apă proaspătă.

“Era un mare spaţiu între David şi Saul, aşa cum citim în cartea I-a a lui Samuel: “Mare interval”, între cei doi Adami, mare spaţiu între om şi vrăjmaşul lui! Însă ambele spaţii sunt la îndemâna atât a unuia cât şi a celuilalt şi ca atare pot fi reduse, dar numai împreună. De aceea, omul care nu este atent şi prudent aşa ca David, care se află undeva departe pe vârful muntelui şi care coboară nebuneşte către duşmanul lui cu gândul să-l omoare, riscă de a se rostogoli în prăpastie…

Lucruri din altă lume? Poate. Totuşi, faptul este că atunci când lucrurile dintr-o altă lume intră spre a face parte din această lume, numai atunci ne simţim la adăpost şi siguri în casa noastră.

 

* * *

 

Faceţi bine celor ce vă urăsc

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Citim în Cartea I a Macabeilor (2,32-39) că un grup de iudei, ca să scape de urmărirea sirienilor, s-a ascuns într-o peşteră din munţi. Duşmanii au aflat ascunzătoarea, i-au luat prin surprindere în zi de sabat, le-au cerut să iasă, să se predea şi vor rămâne cu viaţă. Ca să nu calce sabatul, n-au ieşit şi nici n-au ridicat un deget spre a se apăra, ci doar au zis: Mai degrabă murim cu toţii cu cugetul curat! Cerul şi pământul sunt martori că voi ne omorâţi pe nedrept. Şi toţi, peste o mie de oameni, s-au lăsat măcelăriţi.

Au murit din respect faţă de Lege, dar nu şi din iubire faţă de duşmani. Dacă ar fi fost şi aceasta, adică moartea din iubire faţă de duşmani, cu siguranţă că ea ar fi fost cea mai mare victorie a iubirii din istoria omenirii şi evanghelia lui Isus ar fi fost de prisos.

Oare învăţătura lui Cristos de a iubi pe duşmani şi de a le face bine, de a-i binecuvânta şi de a se ruga pentru ei, cuprinde această datorie de a sta în genunchi, cu mâinile împreunate, cu ochii spre cer, cu rugăciunea pe buze, când duşmanii vin şi răpesc, insultă şi nimicesc, batjocorăsc cele sfinte, omoară pe bătrâni şi copii, pe bărbaţi şi femei? Nici unui creştin nu-i este îngăduit să pună mâna pe armă şi să se apere, să-şi apere familia şi neamul? Răspunsul este: trebuie să se apere, dar nu cu ură.

Ceea ce ne învaţă prima lectură (1Sam 26,7-9.12-13.22-23) nu-i o problemă teologică, ci morală. Exemplul de iubire a lui David faţă de Saul care îi era duşman de moarte este o frumoasă moştenire pe care o avem din Vechiul Testament. David l-ar fi omorât pe Saul, dar se temea de pedeapsa lui Dumnezeu: Cine şi-a întins mâna vreodată asupra unsului Domnului şi a rămas nepedepsit? Or, unde este iubire adevărată nu este teamă (cf. 1In 4,18). Apoi, ceea ce l-a reţinut de la răzbunare, au mai fost şi următoarele motive: David avea de soţie pe Milca, fiica lui Saul; Ionatan, fiul lui Saul, era prietenul lui cel mai bun; ştia că socrul său mai avea mulţi susţinători şi soldaţi vrednici; profetul Samuel era de partea lui Saul împreună cu o mare parte din popor. N-ar fi fost prudent ca David să încerce să ia domnia prin vărsare de sânge. David ştia că Dumnezeu l-a rânduit rege peste Israel şi-i va da domnia când va voi şi când tot poporul îl va dori.

Tendinţa cea mai profundă a omului este egoismul: îl iubesc pe altul numai în măsura în care celălalt reprezintă o valoare pentru viaţa mea. Ceea ce a făcut David poate face oricine: îl iubesc să mă iubească, nu-i fac rău ca să nu-mi facă; dar ceea ce ne-a învăţat Cristos, nu. Iubirea morală nu i-a adus statornicie în bine lui David. Ajuns rege îşi va îndepărta pe toţi duşmanii şi chiar fiului său Solomon îi lasă cu gură de moarte să-l răzbune (cf. 1Rg 2,8). Omul are trebuinţă de ceva care să-i dea stabilitate în bine.

Înainte de a intra în esenţa problemei, un lucru rămâne interesant: ca şi în duminica trecută când Isus a vorbit despre fericiri şi s-a adresat numai ucenicilor, la fel şi azi, tot numai lor le adresează învăţătura despre iubirea duşmanilor. De ce? Cred că este vorba de o atitudine pedagogică din partea lui: i-a pregătit ca, primindu-l pe Duhul Sfânt, ei să-i fie martori până la marginile pământului (cf. Fap 1,8), să fie modele de credinţă trăită prin iubire.

Studiul acestui fragment evanghelic după sfântul Luca (6,27-38) ne plasează în inima mesajului lui Cristos şi ne descoperă adevăratul sens al lui Dumnezeu şi al omului.

În sens divin, iubirea duşmanilor arată absolutul: datoria de a semăna binele, adică de a iubi dumnezeieşte, de a iubi fără a căuta răspuns, de a iubi fără a aştepta recompensă, de a schimba în bine răul primit şi de a se iubi pe sine fără păcat. Acest lucru este posibil numai pentru Dumnezeu, nu şi pentru om. Isus a venit să dea omului un principiu divin de acţiune ca să poată deveni fiu al lui Dumnezeu. Greutatea în a-i accepta principiul era dublă: pe de o parte cultura greacă, pe de alta era egoismul uman. Cultura greacă, de care era cuprinsă lumea în acel timp, susţinea că iubirea cea mai curată constă în a aspira la propria plinătate umană, mai ales plinătatea forţelor somatice. Filozoful Socrate a trebuit să bea paharul cu otravă, condamnat fiind la moarte de magistraţii Atenei, fiindcă susţinea respectul faţă de duşmani prin cunoaşterea de sine, prin renunţarea la egoismul melancolic. În lumea greacă Dumnezeu nu iubeşte, el se limitează în a fi ţinta aspiraţiilor umane (cf. CBL pag. 1167). Cât priveşte egoismul uman, el este atât de înrădăcinat în firea omului încât de la primul păcat şi până azi nimeni n-a reuşit să se debaraseze de dânsul. Numai prin minunea întrupării Cuvântului divin s-a putut realiza o fiinţă umană lipsită de egoism, capabilă să iubească pe toţi, chiar şi pe duşmani, din singurul motiv al iubirii, deoarece acolo unde domneşte iubirea nu mai este trebuinţă de nici o lege.

Omul este chemat să iubească pe duşmani pentru ca el însuşi să-şi devină lege pentru sine şi prin care iubirea de sine să nu mai fie încălcarea nici unei legi şi să nu aibă nici un fel de sancţiune. Să ne străduim s-o înţelegem!

Învăţătura lui Isus despre iubirea duşmanilor este cuprinsă în legea cea nouă adusă de Cristos din intimitatea şi deplina libertate a lui Dumnezeu. Fiindcă ne este adusă, este un dar, un har. Duhul Sfânt ne mişcă, ne sfătuieşte, ne inspiră să acceptăm acest dar pentru a deveni liberi ca Dumnezeu. Harul ne împarte din libertatea divină numai dacă îl acceptăm, fiindcă harul nu tiranizează, nu forţează. Însă ceea ce este strâmb nu poate fi îndreptat decât cu forţa. Libertatea omului este strâmbă, nu se orientează spre Dumnezeu, ci spre sine, cum spune sfântul Paul: “Nu fac binele pe care îl vreau, ci răul pe care nu-l vreau” (Rom 7,15). Omul poate respinge harul şi libertatea se strâmbă şi mai mult. Cine îi poate îndrepta libertatea prin forţă? Cine ne poate forţa să intrăm în noi înşine pentru a cunoaşte robia la care ne supune egoismul prin respingerea harului? Numai duşmanul. Nu ne-am cunoaşte suficient pe noi înşine, dacă nu am avea duşmani. Pentru aceasta spune Isus ucenicilor săi: “Vai vouă, când toată lumea vă va lăuda!” (Lc 6,26), adică Vai vouă, dacă nu veţi avea duşmani care să vă forţeze să intraţi în voi înşivă spre a vă cunoaşte duşmanul din voi, egoismul. Omul în sine este concomitent victimă şi asasin.

Isus nu a fost stăpânit nici o clipă şi nici în cea mai mică măsură de duşmanul libertăţii noastre şi totuşi niciodată nu şi-a menajat duşmanii, ci din contra, i-a aţâţat ca să-i facă conştienţi că duşmanul egoismului lor este el însuşi, Isus. Aşa s-a întâmplat cu concetăţenii săi la Nazaret (cf. Lc 4,23-30), tot aşa la Cafarnaum când murmurau împotriva lui fiindcă le spusese că de nu-i vor mânca trupul şi nu-i vor bea sângele nu vor avea viaţă (cf. In 6,26-67), tot aşa s-a întâmplat cu Petru care încerca să-l abată de la confruntarea supremă cu duşmanii şi pe care îl respinge ca pe cel mai mare duşman al său: “Pleacă, satană, că nu cugeţi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor!” (Mc 8,33).

Iubirea duşmanilor este voinţa liberă a lui Dumnezeu care nu ni se impune, ci ni se oferă ca medicament sau, mai bine zis, ca o plantă medicinală spinoasă, pretenţioasă, din care cauză se cere efort deosebit pentru a-i extrage medicamentul miraculos, dar care, nu numai că ne vindecă de egoism, ci ne face asemenea cu Dumnezeu, adică ne dă puterea să ne iubim pe noi înşine cu cea mai sfântă iubire, cu cea divină, în toată libertatea, fără frică şi fără pedeapsă.

Acest adevăr l-a înţeles sfântul Augustin când a spus: Ama et fac quod vis! – “Iubeşte şi fă tot ce vrei!” Acesta este sensul existenţei noastre de pe pământ: atingerea libertăţii fiilor lui Dumnezeu (cf. Rom 8,21).

Dacă am cunoaşte valoarea acestui medicament ceresc numit iubirea duşmanilor, care ne vindecă de această cumplită boală, de egoism, am striga în gura mare pe orice stradă, în orice piaţă, oricărui trecător: Urăşte-mă, ca să mă vindec!

Apostolul Paul ne arată în lectura a II-a (1Cor 15,45-49) că drumul spre libertatea deplină a fiilor lui Dumnezeu, spre înviere, trece tot prin iubirea unui duşman al nostru. A-l iubi pe Cristos care este duşmanul numărul unu al egoismului propriu înseamnă a-l primi în intimitatea cea mai profundă a sufletului. Cristos Isus, iubind chiar şi pe cei care l-au răstignit, a înviat. Dacă îl primim, ne învaţă să iubim aşa cum a iubit el şi prin aceasta ne asigură învierea, adică înscrierea definitivă în Absolutul divin. Am murit cu Adam fiindcă am căzut în egoism la sugestia şarpelui viclean, dar dacă ne însuşim Duhul lui Cristos, vom fi asemenea lui (1In 3,2), vom învia ca şi el (Rom 6,5) cu un trup glorios ca şi al său (Fil 3,21), ne vom bucura în veci de adevărata libertate.

Iubirea duşmanilor, făcând parte din aceeaşi iubire teologală care ne leagă direct de Dumnezeu ca şi credinţa şi speranţa, îşi află plinătatea în Cristos Domnul vieţii care a murit şi a înviat pentru noi.

Ucenicii au ascultat de îndemnul Tatălui ceresc: “Pe dânsul să-l ascultaţi!” (Mc 9,7) şi au devenit modele de iubire pentru noi. Ca să-i putem urma în ascultare, să ne rugăm cu întreaga Biserică: Atotputernice Dumnezeule, dăruieşte-ne, te rugăm, harul să cugetăm pururi la cele spirituale ca să împlinim pururi ceea ce este plăcut înaintea ta, şi prin cuvânt şi prin faptă (LR). Amin.