Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a VII-a de peste an
Anul B (A, C)
Lecturi:
Isaia 43,18-19.21-22.24b-25
2Corinteni 1,18-22
Marcu 2,1-12

Marcu 2,1-12

Când a intrat din nou în Cafarnaum, după câteva zile, s-a auzit că el este în casă. Mulţi s-au adunat, aşa încât nu mai era loc nici înaintea uşii, iar el le vestea cuvântul. Au venit la el aducând un paralizat purtat de patru [bărbaţi]. Şi, neputând să-l aducă până la el din cauza mulţimii, au desfăcut acoperişul unde era el şi, după ce au făcut o deschizătură, au lăsat în jos targa pe care zăcea paralizatul. Văzând credinţa lor, Isus i-a spus celui paralizat: “Fiule, îţi sunt iertate păcatele!” Stăteau acolo unii cărturari care se întrebau în inimile lor: “De ce vorbeşte acesta astfel? E o blasfemie! Cine poate să ierte păcatele decât singur Dumnezeu?” Îndată ce a cunoscut Isus în duhul său că ei se întreabă astfel în sine, le-a spus: “De ce gândiţi astfel în inimile voastre? Ce este mai uşor: a spune celui paralizat «Păcatele îţi sunt iertate!», sau a spune «Ridică-te, ia-ţi targa şi umblă!»? Însă, ca să ştiţi că Fiul Omului are puterea de a ierta păcatele pe pământ – i-a spus celui paralizat – îţi spun: ridică-te, ia-ţi targa şi du-te la casa ta!” El s-a ridicat şi îndată, luându-şi targa, a ieşit în văzul tuturor aşa încât toţi erau uluiţi şi-l preamăreau pe Dumnezeu, spunând: “Niciodată nu am văzut aşa ceva”.

 

Există prezentare PPT pentru acest text evanghelic. Click aici.

 

Autori

pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Pierre-Marie Delfieux
pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Şerban Tarciziu
pr. Claudiu Budău
pr. Alessandro Pronzato
Diverşi alţi autori

 

* * *

 

Prieteni înainte de fraţi şi surori

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Când ne adunăm în biserică ne adresăm de regulă unii altora cu “fraţi şi surori în Cristos”. În majoritatea cazurilor, aceasta a devenit o frază goală, fără vreo implicaţie practică. Cum putem să ne numim fraţi şi surori când nu putem nici măcar să fim prieteni unii cu alţii?

Un anume imigrant, nou în oraş, a participat ani în şir la Liturghii în biserica din apropiere, fără să îşi facă prieteni între credincioşi. După terminarea Liturghiei, duminică de duminică, credincioşii se împărţeau în grupuri de cunoştinţe, se salutau între ei, dar nimeni nu părea să îl observe vreodată. Aşa că într-una dintre duminici, omul nostru s-a hotărât să intre în biserică cu pălăria pe cap. Abia s-a aşezat singuratic în ultimul rând că un bărbat a venit şi i-a spus: “Frate, aici, în biserică, nu purtăm pălării.” “Mulţumesc”, a răspuns omul, fără să îşi dea jos pălăria. Mergând la împărtăşanie, diaconul l-a văzut şi l-a tras deoparte: “Fratele meu, nu poţi să porţi pălărie pe cap în biserică!” “Mulţumesc”, a răspuns din nou omul mergând mai departe la împărtăşanie. După Liturghie preotul a dat mâna cu credincioşii, şi pentru prima oară a dat mâna şi cum omul nostru, spunându-i: “Oh, dragul meu frate, mă bucur să te văd. Dar te rog pe viitor să îţi dai jos pălăria în timpul slujbelor.” “Da părinte”, răspunse el, “ştiu, dar vin la această biserică de doi ani, şi doar aşa se pare că am reuşit să fac să fiu văzut.”

Nu este interesant că toţi cei care i-au vorbit omului nostru în acea zi i s-au adresat cu “frate”? Dar bietul om murea de singurătate în mulţimea de “fraţi şi surori”. Mesajul transmis de acest om este asemenea celui din Evanghelia de astăzi, şi anume că nu este de ajuns ca creştinii ce participă împreună la slujbe să îşi spună între ei fraţi şi surori; ei trebuie de asemenea să demonstreze că sunt prieteni.

Evenimentul descris în Evanghelia pe care tocmai am ascultat-o, prezentând vindecarea unui bărbat paralizat, a avut loc în casa lui Petru din Capernaum. Istoria antică şi arheologia afirmă că această casă a lui Petru a fost una dintre primele case-biserici creştine. Haideţi să ne închipuim deci că acţiunea se petrece într-o biserică. Mulţimea mare de lângă casa lui Petru sunt credincioşii de astăzi, fiecare căutând să primească o binecuvântare sau altceva de la Isus. Preocupaţi cu propriile nevoi, ei devin însă insensibili faţă de unul care avea mai multă nevoie de Isus decât oricine: era paraliticul. Omul paralizat era trecut cu vederea de toţi în graba lor, în goana de a atrage asupra lor atenţia lui Isus. După terminarea Liturghiei, ei ies din biserică şi, trecând pe lângă paralitic, îi aruncă o monedă şi îi spun: “Domnul să te binecuvânteze, frate.”

În scenariul clasic apare însă ceva nou: patru prieteni din adunarea credincioşilor renunţă la locurile lor în biserică pentru a merge la paraliticul de afară. Omul, ca toţi ceilalţi, dorea să ajungă la Isus. Iar cei patru prieteni şi-au dat seama că paraliticul are prioritate în faţa lor, pentru că nevoia lui era mai mare. Masa credincioşilor continuă însă să fie nepăsătoare, împiedicând planul celor patru de a-l duce pe paralitic la Isus. Există însă mereu o soluţie, chiar dacă aceasta presupune să spargi acoperişul bisericii. Tocmai aceasta au făcut prietenii paraliticului: “Văzând credinţa lor” – a prietenilor lui, nu a omului paralizat -, Isus l-a vindecat pe om, i-a vindecat sufletul şi trupul. Putem să ne întrebăm: cine s-au dovedit a fi fraţii celui paralizat? Cei din biserică, ce se auto-proclamă între ei fraţi şi surori? Nu. Fraţi cu adevărat au fost cei patru, prietenii paraliticului.

Fără îndoială, Dumnezeu ne-a chemat să fim fraţi şi surori în Biserica sa. Mai întâi însă trebuie să căutăm să fim prieteni unii cu alţii. Pe câţi dintre aşa-numiţii “fraţi şi surori” din parohia ta i-ai putea identifica drept prieteni ai tăi? Pe câţi îi cunoşti după nume? La câţi le ştii nevoile? Prietenul la nevoie se cunoaşte. Iată ce trebuie să fim mai întâi: prieteni! Apoi ne vom putea spune şi fraţi şi surori în Cristos.

 

* * *

 

Promisiunea e promisiune

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

(predică pe marginea lecturii a doua)

În cartea sa “Up From Slavery”, T. Washington spune povestea unui sclav din Virginia care a făcut o înţelegere cu stăpânul său: să îi permită să lucreze la alţii, să câştige bani şi să îşi răscumpere libertatea, plătindu-i o anumită sumă de bani pentru un anumit număr de ani. Sclavul s-a mutat în Ohio unde putea câştiga mai bine. După doi sau trei ani a fost dată Proclamaţia de Emancipare, prin care toţi sclavii au devenit automat liberi. Astfel a devenit şi el liber de orice obligaţie faţă de fostul său stăpân. Şi totuşi, fostul sclav a insistat să meargă la acesta în Virginia, să îi plătească totul aşa după cum se înţeleseseră înainte de Proclamaţia de Emancipare. Întrebat de ce a făcut aşa, el a explicat că ştia că nu mai trebuie să îşi plătească datoria, dar şi-a dat cuvântul şi nu s-ar fi putut bucura de libertate dacă nu ar fi respectat ce a promis. Fostul sclav este un exemplu strălucitor de om al cărui “da” este “da”.

Astăzi, în a doua lectură din 2 Corinteni, Paul se prezintă pe sine ca un om al cărui “da” este “da”. Adesea, citind scrisorile Apostolului Paul, ne găsim citind răspunsurile la nişte întrebări. Pentru a aprecia mai bine răspunsurile, trebuie să ştim fără îndoială care sunt întrebările. Deci: la care întrebare sau problemă răspundea Paul în lectura de astăzi? Iată care era. Paul promisese corintenilor că îi va vizita pe drumul său spre Macedonia, şi că apoi se va întoarce la ei pe drumul dinspre Macedonia spre Iudeea (2 Corinteni 1,16). Paul însă nu a făcut aşa. Nu s-a întors la ei, dar nu din lipsă de interes sau de timp, ci pentru binele corintenilor. “Îl invoc pe Dumnezeu ca martor pentru sufletul meu că nu am mai venit la Corint ca să vă cruţ” (v. 23). Faptul că şi-a încălcat promisiunea le-a permis duşmanilor lui Paul să îl prezinte în Corint ca pe un om nedemn de încredere, un om pe ale cărui cuvinte nu te poţi baza. Şi au mers mai departe. Dacă cuvintele lui Paul sunt nevrednice de încredere, atunci nici mesajul său, nici Evanghelia proclamată în Corint, nu este obligatoriu vrednică de crezare. Au subminat astfel nu numai integritatea lui Paul, ci şi integritatea Evangheliei lui Cristos pe care o predica Apostolul.

În pasajul de astăzi, Paul răspunde acestor acuzaţii. El reafirmă credibilitatea sa personală, dar mai ales credibilitatea Evangheliei lui Cristos. “Credincios este Dumnezeu: cuvântul nostru faţă de voi nu este ‘da şi nu’. Căci Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos, care a fost predicat între voi, prin noi: de mine, de Silvan şi de Timotei, nu este ‘da şi nu’, ci în el este numai ‘da’” (2 Corinteni 1,18-20).

Asemenea lui Paul, noi suntem martori ai lui Cristos, şi credibilitatea noastră, sau lipsa credibilităţii, afectează mărturia pe care o dăm despre Cristos. Lucruri simple, ca sositul la timp la întâlniri sau la slujbe, sunt de mare importanţă. Oamenii măsoară credibilitatea mărturiei tale despre Cristos după astfel de lucruri. Dacă le spui: “te voi suna negreşit, cu prima ocazie”, şi nu o faci, atunci credibilitatea mărturiei tale despre Cristos este afectată. Există cazuri mai grave ce duc la pierderea credibilităţii, precum infidelitatea în căsătorie, în viaţa religioasă sau în preoţie, o piatră serioasă de poticnire pentru fraţii şi surorile în Cristos care ne cunosc.

În spatele actualei crize a divorţului şi recăsătoririi în Biserică stă o întrebare fără răspuns: “Dacă un bărbat sau o femeie nu respectă ceea ce a jurat la momentul cununiei, ce garantează că a doua oară va fi fidel/fidelă?” În spatele crizei preoţeşti din Biserica de astăzi este o altă întrebare tăcută: “Dacă preotul poate predica ‘da’-ul şi face ‘nu’-ul, ce garantează că restul predicării lui este adevărat şi demn de încredere?” Să luăm astăzi hotărârea, ca oameni ai lui Dumnezeu, să aducem cuvântul nostru şi viaţa noastră în armonie cu credinţa ce o avem în Cristos, în care este mereu ‘da’ lui Dumnezeu, şi niciodată ‘nu’. Amin.

 

* * *

 

“Ia-ţi targa şi du-te la casa ta!”

Autor: pr. Pierre-Marie Delfieux
Traducere: sr. Agnes Valentin
Copyright: ProFamilia.ro

Din volumul 1 al seriei “Evanghelice”

Evangéliques 1, Fayard, 1988

Scena la care ne invită să asistăm Evanghelia de azi este cea a unei înfruntari în centrul căreia se află credinţa în Mântuitorul Cristos. Mai multe categorii de oameni apar aici, confruntaţi cu puterea mesianică a lui Isus, la care reacţionează în moduri diferite. În primul cerc se află cei atraşi de puterea dumnezeiască de vindecare şi de iertare pe care doresc s-o recunoască, prin credinţă, în persoana lui Isus. Aceşti oameni nu stau să se gândească prea mult la starea lor jalnică, la păcatele ce le apasă sufletul. Dimpotrivă, ei vin la Domnul cu deplină nădejde, crezând ca vor fi mântuiţi. Iar dacă se află printre ei un om care nu se poate ţine pe picioare, ei bine, acesta le va cere altora să-l poarte (Marcu 2,3).

Mulţimile curg spre Capernaum, unde se afla locuinţa unde li s-a spus ca se află Mesia, ca o uriaşă procesiune. O putere uimitoare le călăuzeşte pasii şi le dă puterea să se lupte cu slabiciunile şi cu neputinţele. Ajunşi acolo, cei care-l transportă pe omul paralizat nu se opresc, cu toate că pentru ei nu mai era loc, nici înaintea uşii (Mc 2,2), atât de mare era mulţimea adunată. Uşile casei unde trăsese Isus erau închise, dar cel mai neputincios, paralizatul purtat patru bărbaţi (Mc 2,3), a reuşit să ajungă până la Domnul. Cum? Au desfăcut acoperişul unde era el (Isus), relatează Marcu, şi, după ce au făcut o deschizătură, au lăsat în jos targa pe care zăcea paralizatul (2,4). Pământul le era potrivnic, dar ei au forţat porţile cerului. Şi aşa, omul care nu poate umbla ajunge la picioarele Celui care este Calea. Ar fi putut Dumnezeu să nu-l ridice de jos şi să nu-l ierte?

Un al doilea grup prezent în scena relatată de Marcu este alcătuit din mulţimea de oameni aşezaţi împrejurul lui Isus, care-i sorb cuvintele. Cei care ascultă Cuvântul Domnului şi-l păzesc, după ce l-au lăsat să le coboare în inimi, aceia vor trăi (Luca 11,28). Însă mai sunt acolo şi altfel de oameni: nişte cărturari care se întrebau în inimile lor (Mc 2,6). Fac parte dintre acei oameni cu ştiinţă de carte care nu doresc decât să priceapă. Iar toate cele auzite de la Isus le rămân în cap, în vreme ce inima nu primeşte nimic. Aud, pe viu, Cuvântul însuşi al lui Dumnezeu, stau faţă-n faţă cu El, dar tot ce aud le pare hulă: De ce vorbeşte acesta astfel? E o blasfemie! (2,7) De ce gândiţi astfel în inimile voastre? le zice Isus (2,8). Nici Dumnezeu nu poate face nimic atunci când inimile sunt învârtoşate. Cu toată iertarea oferită, cu toată paralizia luată cu mâna sub ochii lor, cărturarii refuză să-şi schimbe optica, refuză singura atitudine ce i-ar putea face să recunoască, în omul Isus, prezenţa dumnezeiască ce are puterea să spele toate păcatele.

Raţionamentele încearcă întotdeauna să-şi apere drepturile, aşa că nu le vine greu acelor cărturari cu capetele bine umplute să găsească argumente pentru a-l respinge: Cu Beelzebul, capetenia diavolilor, îi scoate pe diavoli (Luca 11,15). Iată, Fiul lui Dumnezeu, venit pe pământ ca să ierte, ajunge să fie luat, de unii, drept posedat (Ioan 8,48)! Într-o zi, îl vor pironi pe o cruce, tot sub acuzaţia de a fi adus blasfemii (Matei 26,65). Însă Fiul Omului chiar are puterea de a ierta păcatele, de aceea le spune Domnul ucenicilor, după Înviere: Primiţi pe Duhul Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate (Ioan 20,23). Fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut (20,29). Căci mântuirea, astăzi, vine pentru lumea întreagă.

Vedeţi aşadar, fraţi şi surori mult iubiţi de Dumnezeu, cât de mult ne priveşte pe toţi Evanghelia de azi. Mai întâi pentru ca ne învaţă că greşelile noastre nu sunt o oprelişte pe calea spre Domnul. Slăbiciunile nu ne pot impiedica să strigăm către El. Pentru că, chiar dacă inima noastră ne acuză, Dumnezeu este mai mare decât inimile noastre (1 Ioan 3,20). Dumnezeu este mai dornic să ne uite greşelile decât suntem noi dispuşi să le dăm uitării: Pe cât este de departe răsăritul de apus, depărtat-a de la noi fărădelegile noastre. Ci cât e de departe cerul de pământ, atât e de mare mila lui… (Ps 102, 11-12) M-ai copleşit cu păcatele tale si cu fărădelegile tale M-ai chinuit. Eu, Eu sunt Acel care şterge păcatele tale şi nu îşi mai aduce aminte de fărădelegile tale. (Isaia 43,24-25).

Iată ce trebuie să credem, în primul rând. Dumnezeu nu este un judecător ce acuză cu asprime, ci este un Părinte al Milei. Cel ce ne iubeşte este Însuşi Tatăl ceresc (Ioan 16, 27). Aceasta este învăţatura Bisericii. Ceea ce ne-a îndepărtat mai mult de Dumnezeu poate deveni – dacă dorim aceasta! – un minunat prilej de a ne întoarce la El. Păcatul care ne-a îndepărtat de Dumnezeu, o dată recunoscut şi regretat, ne poate apropia de El. În bunătatea Lui, Dumnezeu ne transformă păcatele în har, iar mărturisirea neputinţelor o preface în prilej de a ne rezema pe puterea Lui. Atunci când ne punem slăbiciunile la picioarele lui, lăsam ca Cristos să ne îmbrace cu tăria lui (1 Corinteni 2,5): Aşadar, mă voi lauda cu bucurie în slabiciunile mele ca să locuiască in mine puterea lui Cristos (2 Corinteni 12,9).

Mult mai mult decât mărturisirea greşelilor, Dumnezeu aşteaptă de la noi mărturisirea încrederii în mântuirea ce ne vine prin iertarea lui. Când ne spovedim, ne arătăm încrederea în Iubirea lui Dumnezeu, şi abia după aceea vine mărturisirea greşelilor. Când revenim la El, varsând lacrimi de căinţă, arătăm o credinţă care nu se deosebeşte de cea a paraliticului de la Capernaum; ea ne face să înţelegem că Domnul are puterea de a ne ridica, de a ne spăla de rele, de a ne tămădui; şi chiar, după ce noi ne vom fi ucis sufletul păcătuind, are puterea de a ne readuce la viaţă, prin Duhul său: Pentru că nu aţi primit un Duh de sclavie, ca să vă fie din nou teamă, ci aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm : Abba, Tată! (Romani 8,15).

Acest duh, o dată primit, ne face oameni liberi. Harul lui Dumnezeu ne mântuie (Romani 4,16). Făgăduinţele Lui sunt adevăr: Fiul lui Dumnezeu, Cristosul Isus, nu a fost, azi «da» şi mâine «nu». Nu a fost decât DA. Toate făgăduinţele lui Dumnezeu sunt la El un « da », si se împlinesc prin El. Spunând «amin», adica «da» lui Dumnezeu, prin Cristos, îi aducem împreună slavă lui Dumnezeu (cf. 2 Cor 1, 19-20). Lucrul pe care-l mărturisim înainte de orice, mergând la spovadă, este nădejdea în lucrarea lui Dumnezeu care toate le înnoieşte: Nu vă mai amintiţi de întâmplările trecute şi nu mai luaţi în seama lucrurile de altădată. Iată că Eu fac un lucru nou; înmugureşte; nu-l vedeţi oare? Croi-voi în pustiu o cale, în loc uscat isca-voi izvoare de apă (Isaia 43,18-19). Şi mă va preaslăvi întru laude poporul pe care l-am zidit pentru Mine (43,21).

Acceptând, ca pe un dar nemeritat, dragostea lui Dumnezeu, avem datoria să iubim la rândul nostru tot fără a aştepta vreo răsplată (Matei 10,8). Ştim, desigur, că nici taina spovedaniei nici cea a dezlegării nu ne pot schimba caracterul ori temperamentul, că pornirile rele ca şi metehnele ne rămân. Ghimpele în trup (2 Corinteni 12,7), în firea noastră, Dumnezeu nu ni-l scoate, şi trebuie să ne trăim viata suportându-l. Nici cei mai mari dintre sfinţi nu au scăpat de slăbiciuni. Sfântul Francisc de Sales avea un temperament aprins, o fire iute. Şi aşa a rămas până la moarte. Însă lucrarea într-însul a harului lui Dumnezeu, primit, picătură după picatură, de-a lungul întregii lui vieţi, a fost atât de impresionantă, că din faptura lui radia pacea. Ce ni se cere nu este să ne schimbăm singuri caracterul. Ce ni se cere, este să ne lăsăm transformaţi. Căci în adâncul fiecărui suflet curge izvorul de apă vie dăruit nouă de Acela care ne-a pecetluit cu Duhul său (2 Corinteni 1,22; Romani 8,13).

«Ridică-te, ia-ţi targa şi du-te la casa ta!» El s-a ridicat şi îndată, luându-şi targa, a ieşit în văzul tuturor (Matei 2,12). Cercul de fier al raţionamentelor, mereu gata să ne închidă şi să ne paralizeze, lumina unei raze de credinţă îl poate străpunge.

 

* * *

 

Priviţi o lume nouă

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Astronomii susţin că şi azi se nasc noi stele. Afirmaţia constituie o chemare de a privi cât mai des bolta cerească nutrind speranţa de a descoperi o nouă stea norocoasă. Deşi unele dintre ele sunt de zeci, sute şi chiar de mii de ori mai mari decât soarele, nu le putem vedea cu ochiul liber şi chiar dacă am avea la îndemână cele mai puternice telescoape din lume, tot le-am zări ca fiind destul de mici sau chiar deloc, fiindcă unele se ascund în spatele altora şi nu se vor vedea niciodată. Atunci, la ce bun?

Dumnezeu invită pe contemporanii profetului Isaia, prin gura acestuia, să privească o lume nouă. Dumnezeu Tatăl vede această lume nouă în Cristos, Fiul său, care avea să vină şi să apară ca om pe pământ şi să formeze o împărăţie de preoţi, un neam sfânt, un popor regesc, dintr-un rest, aşa cum o va defini sfântul Petru mai târziu (cf. 1Pt 2,9-10). În acest rest sfânt (Gen 6,17 ş.u.; Zah 9,7; Rom 11,5) ei trebuiau să vadă viitorul. Acest rest sfânt, viu, prezent şi activ, îl aştepta pe Mesia.

A privi viitorul în sămânţă înseamnă a trăi prezentul în speranţă. Speranţa este începutul bucuriei. Dumnezeu nu lasă niciodată lumea fără speranţă, fără bucuria în sămânţă (lectura I-a).

Ceea ce Dumnezeu făgăduieşte, dă harul pentru a se împlini. Harul este începutul bucuriei în Dumnezeu. El este credincios legământului său, chiar dacă omul nu-şi respectă cuvântul dat, chiar dacă se poticneşte şi cade, iar din cauza căderii i se pare că speranţa a fost doar o iluzie. Sfântul Paul ne arată cum putem recupera speranţa fericită, cum putem avea garanţia împlinirilor celor făgăduite de Dumnezeu: îl trimite pe Duhul Sfânt în inimile oamenilor ca să zămislească în fiecare omul cel nou după chipul şi asemănarea lui Cristos. Dumnezeu a făgăduit şi făgăduinţa sa a devenit da în Isus, ca să fie da şi viaţa noastră în Cristos spre gloria Tatălui. Viaţa noastră este da în Isus, când devenim iubire vie prin Duhul Sfânt (lectura a II-a). Numai primindu-l pe Isus în sfânta Euharistie Duhul Sfânt face să ne naştem la viaţa cea nouă în Cristos, fiindcă numai aici el găseşte materia primă, germenul dumnezeirii şi al omenirii, pentru a forma o nouă existenţă numai din iubire.

Afară de speranţă şi iubire, care au legat şi vor lega întotdeauna lumea de Dumnezeu, a treia verigă este credinţa. Evanghelia zilei ne oferă o mulţime de motive pentru a da conţinut şi sens vieţii noastre prin credinţă.

Credinţa dă naştere în sufletul omului la sentimente de milă şi compasiune faţă de toţi cei care suferă. Numai oamenii fără credinţă consideră pe cei bolnavi, pe cei bătrâni, pe cei handicapaţi ca pe nişte paraziţi neproductivi, care ar trebui eliminaţi pentru a înlesni prosperitatea materială a omenirii.

Isus a privit cu satisfacţie credinţa acelor bărbaţi care l-au adus pe paralitic, fiindcă, lucrând prin caritate (Gal 5,6), ea este totdeauna inventivă în a ajuta pe aproapele: îl coboară prin acoperiş în faţa lui. Credinţa este aceea care îi uneşte pe oameni într-un efort comun pentru a lichida sau pentru a reduce cât mai mult necazurile din lume. Credinţa acelor oameni care l-au luat cu targa pentru a-l duce la Isus i-a dat paraliticului speranţa fericirii că se va însănătoşi, i-a dat căinţa de păcate şi dragostea faţă de semenii cu o inimă atât de mare. Credinţa este atotputernicia celui slab, după cum ne-o arată Isus însuşi când spune: Aveţi credinţă în Dumnezeu! Adevărat vă spun, de va zice cineva acestui munte: Ridică-te şi aruncă-te în mare şi nu se va îndoi în inima sa, ci va crede că tot ceea ce a cerut i se va face, cu siguranţă i se va face (Mc 11,23). Tot credinţa este izvorul miraculos al nemuririi: Aceasta este voinţa Tatălui care m-a trimis, ca tot cel ce vede pe Fiul şi crede în el, să aibă viaţă veşnică (In 6,40).

Credinţa îl sileşte pe Isus să se descopere ca Fiu al lui Dumnezeu care iartă păcatele şi vindecă în chip minunat; iar lipsa credinţei din oameni îl face plin de milă faţă de astfel de fiinţe incomplete, precum fariseii şi cărturarii. Isus vrea să-i aducă pe calea credinţei prin profeţi. Când le spune: Dar ca să ştiţi că Fiul Omului are putere de a ierta păcatele, nu face altceva decât să le aducă aminte de cele spuse de Daniel profetul, care zice: M-am uitat în timpul revelaţiilor mele de noapte şi iată că pe norii cerului a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre cel bătrân de zile şi a fost adus înaintea lui. I s-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece niciodată, căci împărăţia lui nu va fi nimicită în veci (7,13-14). Dar pe când paraliticul primeşte ajutorul celor care cred, cărturarii şi fariseii refuză mărturia profetului despre Isus şi astfel îşi vor atrage acel Vai vouă repetat de opt ori (cf. Mt 23,13-29) şi acea dojană aspră: Şerpi, pui de năpârci, cum veţi scăpa de osânda iadului? (cf. Mt 23,33).

Credinţa duce la descoperirea sensului suferinţei. Care dintre farisei şi cărturari, dacă ar fi fost în locul paraliticului, n-ar fi fost dispus să creadă, numai să fie vindecat? Iată necesitatea suferinţei: ea îl ajută pe om să primească mesajul divin, să ajungă la mântuire, la fericire; îi dă posibilitatea să-şi afirme darul sfânt al libertăţii şi să aducă o contribuţie demnă de realizarea unei lumi noi în care fiecare să poată spune semenului său: Credinţa ta te-a mântuit, asemenea lui Isus (cf. Mt 9,22).

Este atât de necesar să ne rugăm cu apostolii: Doamne, măreşte în noi credinţa! (Lc 17,5).

Isus i-a iubit pe bolnavi. Când a dat apostolilor programul misiunii lor, le-a spus: Îngrijiţi bolnavii, înviaţi morţii, curăţiţi leproşii, scoateţi diavolii (Mt 10,8). Isus se identifică el însuşi cu bolnavii şi aşteaptă mângâiere. Iubirea bolnavilor este semnul credinţei adevărate. Cei care vor fi condamnaţi la judecata de pe urmă vor avea pe conştiinţă şi acest păcat al neglijării bolnavilor şi vor trebui să audă cu durere cuvintele supremului Judecător: Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, fiindcă am fost bolnav şi nu m-aţi cercetat (Mt 25,36).

Printre multele minuni săvârşite la Lourdes este enumerată şi aceasta: o călugăriţă tânără s-a îmbolnăvit grav şi în câteva zile şi-a pierdut complet vederea; apoi, la fel de rapid i-au paralizat capul şi picioarele. Medicii erau unanim de acord că acest caz este fără nici o speranţă de vindecare. Preotul i-a dat ultimele taine ale muribunzilor. Surorile care o înconjurau se rugau lui Dumnezeu să o primească în cer în ziua de 15 august, sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, care era aproape. Călugăriţa fusese învăţătoare la o şcoală şi copiii o iubeau mult. Când au auzit că este pe moarte, au început să se roage Maicii Domnului pentru vindecarea ei. Şi Isus, privind la credinţa, dragostea şi nevinovăţia lor, a trimis-o pe mama sa cerească să o aline. Deodată, bolnava care aţipise, se trezeşte dezmierdată pe frunte de mâna blândă a unei doamne care avea în jurul capului său o coroană cu douăsprezece stele. A recunoscut-o, era Maica Domnului. Pe când o privea plină de uimire şi de fericire imensă, sfânta Fecioară Maria i-a zâmbit dulce şi s-a înălţat la cer. Când a dispărut, măicuţa, care până în acel moment era paralizată, s-a ridicat din pat şi a spus infirmierei: Am văzut-o pe Maica Domnului. M-am vindecat.

Mare a fost credinţa celor mici! Cu atât mai mare trebuie să fie şi credinţa noastră!

 

* * *

 

Credinţă şi caritate

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Evanghelia de azi (Mc 2, 1-12) ne dă garanţia că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape, fiindcă Dumnezeu a hotărât să ofere oamenilor iartarea păcatelor lor. Oamenii pot fi “mântuiţi”, salvaţi, dar trebuie să fie atenţi şi să nu reducă termenul de “mântuire” numai la partea corporală sau numai spirituală. Evanghelia este vestea cea bună a mântuirii omului în totalitate.

În faţa paraliticului adus şi coborât în faţa Lui prin acoperişul casei, Isus îşi afirmă dumnezeirea sa. În primul rând El vede credinţa acelor oameni care l-au adus, deşi mai mică de cât un grăunte de muştar, altfel, dacă ar fi fost credinţa lor cât un grăunte de muştar, l-ar fi putut vindeca chiar ei (cf. Mt 17, 20). Isus vede în paralitic ceea ce nimeni nu putea vedea: păcatele. Păcatul este lipsa harului din suflet. Omul trebuie însănătoşit din interior. Isus pătrunde în partea cea mai secretă a omului şi începe cu umplerea unui gol: iertându-i păcatele, îi pune în suflet harul, viaţa divină. Aceasta înseamnă o adevărată creaţie nouă, fiindcă harul valorează mai mult de cât omul în sine, fiindcă îl face părtaş al naturii divine (2Pt 1, 4). Cuvintele lui Isus: Fiule, îţi sunt iertate păcatele, nu vor să spună că acel om ar fi fost un păcătos deosebit, ci vor să arate că despărţirea dintre om şi Dumnezeu este cauza oricărei suferinţe, după cum afirmă tot Vechiul Testament. Dincolo de răul fizic, pe care îl poate constata tot omul, Isus vede răul moral: gândurile rele din inimile cărturarilor care-i orbeşte şi nu văd în Isus iubirea nemărginită a divinităţii, după concepţia lor iertarea păcatelor nu era o datorie specifică lui Mesia. Isus, din contra, deşi evită conceptul tradiţional legat de expresia Mesia şi se intitulează cu expresia de Fiul omului, se comportă ca şi cum s-ar substitui lui Dumnezeu şi spune paraliticului, poruncindu-i: Scoală-te, ia-ţi targa şi du-te acasă!. Şi minunea s-a făcut.

Isus nu urmăreşte numai să ne demonstreze că El este Dumnezeu atotputernic întrupat din iubire faţă de om, ci vrea să ne descopere că răul fizic (boala şi moartea) nu aparţinea la planul iniţial al Creatorului, ci a survenit ca o lipsă în sensul vieţii datorată răutăţii creaturii. Iar «păcatul» nu este numai o vină a unui individ conştient, ci este în principal o stare de lucruri, o structură cu deficienţe. O atare structură cu deficienţe nu este tiranică faţă de om, fiindcă poate fi învinsă; dar, pentru a obţine acestă victorie asupra structurii, omul nu trebuie să uite că există o oarecare identitate între răul fizic şi păcat: «lipsa». Înţelegem care este această lipsă, dacă ne gândim la ceea ce spune scriitorul bisericesc, Tertullian, anume că omul iniţial a fost creat din trup şi suflet în Duhul Sfânt. Păcatul duce la un ambient spiritual şi material lipsit de Duhul Sfânt. Într-un cuvânt, nu se poate combate păcatul, ca rău moral, fără a lupta eficient în acelaşi timp şi împotriva răului fizic care asaltează omul. Sintagma: Caritas transiit per stomachum – Iubirea trece prin stomac – este dură, dar adevărată.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Nimeni nu este vătămat, dacă nu se vatămă el însuşi. După învăţătura sfinţilor Părinţi fiecare om are în sine un paradis, care este inima creată de Dumnezeu, şi fiecare dintre noi trăieşte experienţa şarpelui care intră în ea pentru a ne seduce. Acel şarpe are chipul unui gând rău. Izvorul şi începutul oricărui păcat este gândul, scrie Origen (cf. Tomas Spidlik, Calea spiritului, Ed. Ars Longa, Iaşi 1996, p. 53).

Cărturarii, dacă în loc de gândul rău faţă de Isus ar fi avut un gând bun faţă de paralitic, i-ar fi putut înlătura lipsa din suflet şi trup, fiindcă iubirea i-ar fi putut face instrumente vii ale îndurării divine: apostoli, profeţi, taumaturgi.

Ar fi fost deajuns să-l înţeleagă pe Isaia şi să-i urmeze învăţătura şi anume că Iachwe s-a prezentat întotdeauna poporului său cu titlurile cunoscute de Răscumpărător şi Sfânt. Intru cât este sfânt, face dreptate poporului său; întrucât este răscumpărător, această dreptate va fi eliberatoare.

Numai la pronunţarea cuvântului eliberator, profetul şi poporul se întorc cu gândul la marile evenimente istorice: ieşirea din Egipt şi trecerea Mării Roşii. Profetul spune: Daţi uitării toate acestea, fiindcă, în realitate, şi aşa le veţi uita când ochii voştri vor contempla ceea ce Iachwe este gata să facă. Acea eliberare nu va rămânde decât ca o umbră faţă de ceea ce Dumnezeul vostru va face acum în favoarea voastră (Lectura I-a: Is 43, 18-19. 21-22. 24b-25).

Uitarea, care se cere Israelului exilat, nu-i uitarea de binefacerile trecutului, ci credinţa în cele care trebuie să vină şi care încep să se arate în semnele timpului. Isaia cere scrutarea istoriei cu ochii credinţei. Cirus este noul instrument de care se va folosi Iahve spre a elibera pe poporul său. Israeliţii trebuie să creadă şi să spere: important este ce ne vine şi nu prin cine ne vine eliberarea. Oare nu vom accepta eliberarea datorită faptului că ne vine printr-un străin, printr-un păgân? Acela care a pregătit poporului său o cale prin mare, prin Moise, nu va înceta să pregătească o cale nouă prin stepele deşertului, prin Cirus şi ea va fi o cale largă pe care, de la animalele sălbatice şi până la natura cea mai rudimentară, toţi şi toate vor proclama gloria lui Iahve. Atât la bine cât şi la rău, omul şi natura se vor afla mereu strâns uniţi. Unul şi altul vor cânta mereu gloria Creatorului lor, după ce îşi vor fi ostoit setea la apele cristaline şi sacramentale care vor izvorî la trecerea lor.

O promisiunea atât de măreaţă şi atât de generoasă s-ar fi putut să fie înţeleasă în mod greşit de unii. Exilaţii ar fi putut ajunge să se gândească la faptul că toate acestea n-ar fi altceva de cât numai o dreaptă răsplată pentru situaţia lor prezentă; puteau confunda generozitatea divină cu meritele omeneşti şi să ajungă astfel să se preamărească cu faptele lor. Nimic n-ar fi fost mai fals şi mai dezastruos. Iahve ştie că ei sunt păcătoşi şi în exil şi chiar atunci când fac pocăinţă. Aici vina lor este şi mai mare, nu numai pentru faptul că l-au părăsit şi l-au amestecat, spre ruşinea lor, printre zeii babilonieni, dar au uitat chiar să-l mai roage. La început au observat cel puţin un ritual minuţios al jertfelor, deşi şi acestea erau goale, pentru care motiv Isaia a trebuit să le strige în numele Domnului: Nu mai vreau jertfe. Acum Isaia le face un reproş dur, în numele lui Iahve, că nici măcar n-au făcut ceea ce era extern şi ritual, ba chiar l-au zăpăcit pe Domnul, l-au făcut ne nimic, l-au redus la neputinţă, l-au obosit prin păcatele lor, coborând mult mai prejos de cât erau babilonienii faţă de zeităţile lor.

Concluzia este evidentă: binele promis poporului, eliberarea pe care o vor primi, ordinea nouă care va fi instaurată şi de care ei vor fi primii beneficiari, totul este opera exclusivă a carităţii generoase a lui Dumnezeu. Eu, eu se afirmă emfatic, ca şi cum ar fi jurat: Eu, eu voi şterge fărădelegile tale; în ceea ce mă priveşte, nu-mi voi mai aminti niciodată de păcatele tale. Dumnezeu nu face acest lucru din necesitate, cum poate s-ar părea la prima vedere, ca să nu-şi facă numele de râs în faţa păgânilor, ci din cerinţa acelei esenţe divine care este iubire. Este forma cea mai frumoasă prin care se poate exprima această iubire. Dacă totul vine la existenţă din iubire, la fel: iubirea va sta la baza noii creaţii. Şi ceea ce nu va avea la origine iubirea, în mod necesar generoasă şi altruistă, nu se va mai putea spune că aparţine lumii voite de Dumnezeu. Dumnezeu, de fapt, este iubire şi cine nu trăieşte în iubire, nu trăieşte în Dumnezeu; şi cine nu trăieşte în iubire este deja condamnat (cf. CBL p. 1623). În felul acesta se încheie acest mic poem isaian în care sunt relatate relaţiile dintre Dumnezeu şi Israel.

Conform cu această învăţătură, comportarea noastră faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele trebuie să fie cea adoptată de apostolul Paul faţă de corinteni. Când apostolul a plecat de la ei, le-a făgăduit că la întoarcere, în drum spre Efes, se va opri la ei. Probabil că ei l-au aşteptat cu nerăbdare, în speranţa că vor vedea vreo minune din partea lui. Dar, în drum spre Efes, sf. Paul nu s-a mai abătut pe la Corint. Corintenii au considerat lucrul acesta ca pe o insultă. Opozanţii l-au acuzat de a fi un oportunist, constatând că nu poate face ceea ce a promis, acum se eschivează, dând dovadă de neseriozitate.

Paul răspunde făcând apel la intenţia sa: a trebuit să ia altă cale datorită felului imprevizibil în care lucrează Dumnezeu. El recunoaşte că Isus este acel Da definitiv faţă de toate promisiunile făcute de Dumnezeu în decursul istoiei. Apostolul se vede constrâns să vorbească despre sine şi o face din considerente faţă de măreţia misiunii care i-a fost încredinţată: Dumnezeu este acela care l-a făcut apostol şi ministerul apostolic este mult superior misiunii pe care a avut-o Moise, de aceea el trebuie să se încadreze perfect în felul de a acţiona ca Dumnezeu. Numai omul fără Dumnezeu este acum Da şi tot acum Nu, acum făgăduieşte şi tot acum îşi calcă făgăduinţa. Făgăduinţa de a veni la Corint este cuprinsă în făgăduinţele lui Dumnezeu care l-a chemat la apostolat şi ea este Da în Cristos, se împlineşte în iubirea ce le-o poartă Dumnezeu. Adevărata lor poziţie creştină, faţă de această conformare a sa cu voinţa lui Dumnezeu, trebuie să fie Amen. Prin acest Amin (Aşa este), ei recapătă asemănarea cu Cristos şi devin Da înaintea lui Dumnezeu, părtaşi ai făgăduinţelor, devin o teofanie în faţa lumii, o lume nouă care prefaţează Împărăţia lui Dumnezeu, lumea nouă în care toţi sunt conduşi de Duhul Sfânt şi nu de părerile unora sau ale altora.

Când apărarea este motivată teologic, naşte sfinţi.

Să adoptăm conduita sfântului Paul când suntem acuzaţi; şi atunci apărătorul nostru va fi Cristos!

Atotputernice Dumnezeule, dăruieşte-ne, te rugăm, harul să cugetăm pururi la cele spirituale, ca să împlinim ceea ce este plăcut înaintea ta, şi prin cuvânt şi prin faptă! (LR). Amin.

 

* * *

 

Duminica a VII-a

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

În marea vale a durerii, oamenii mureau de foame şi de ciumă. Pentru a oferi un ajutor, principele i-a spus tatălui:

- Plec în vale cu o caravană imensă de alimente şi medicamente.

Tatăl a fost mai mult decât fericit şi fiul a plecat în valea durerii. Când a ajuns acolo, săracii i-au organizat o sărbătoare; dar erau şi unii care, împinşi de nu ştiu ce răutate infinită, l-au ucis pe bunul principe.

Acum, în sala tronului totul este gata pentru proces. Regele se aşază îndurerat, înconjurat de miniştrii săi. Împins de aprozi, este împins înăuntru asasinul fiului regelui. Condamnarea este sigură. Dar ce pedeapsă este demnă de acest delict enorm?

Un ministru sugerează:

- Trebuie să-l omorâm încet sub loviturile continue ale unei picături de apă pe cap.

Un altul sfătuieşte:

- Trebuie să-l sufocăm în nisipuri mobile.

Un al treilea şi un al patrulea:

- Trebuie să-l ardem de viu… Trebuie să-l aruncăm în groapa şerpilor…

Regele este absent în faţa unor astfel de discursuri: are în inimă o bunătate infinită. Îl priveşte pe asasinul căit la picioarele sale şi rosteşte sentinţa:

- Te iert! Te fac moştenitor al tronului meu!

Lovit de această milostivire imensă, asasinul şi-a schimbat viaţa: a devenit omul cel mai bun şi mai credincios din tot imperiul marelui rege al bunătăţii.

2. Tema

“Reînnoieşte-ne, Doamne, cu iertarea ta!”

3. Mesajul zilei

Dumnezeu iartă păcatele oamenilor.

- Dumnezeu spune astăzi fiecăruia dintre noi: “Eu sunt cel care şterg toată vina şi nu îmi mai amintesc de păcatele tale… Voi face să vină mereu primăvara în inima ta, chiar dacă tu nu te osteneşti pentru mine” (prima lectură).

- Dumnezeu ne iartă şi ne iubeşte din pură bunătate a lui. El este Tatăl plin de milostivire.

Isus iartă păcatele oamenilor.

- Isus este amin-ul lui Dumnezeu, da-ul lui Dumnezeu.

- În a doua lectură, sfântul Paul îl numeşte astfel pe Isus, pentru că în viaţa sa a realizat promisiunile lui Dumnezeu, aducând în lume mântuirea şi iertarea Tatălui.

- El este Păstorul cel Bun, care caută oaia rătăcită, care o salvează pe cea rănită. Vindecarea paraliticului, relatată de evanghelia de astăzi, este un exemplu grăitor.

Preoţii iartă păcatele.

- De ce nu-i spune Isus paraliticului: “Te vindec”; în schimb spune: “Te iert”? Pentru că vrea să acorde vindecarea completă, veşnică.

- De ce îl vindecă Isus pe paralitic în mod minunat? Pentru a demonstra că într-adevăr este capabil să ne ierte păcatele.

- Dacă numai Dumnezeu poate ierta păcatele, atunci de ce spovedesc preoţii? Pentru că sunt miniştrii lui Dumnezeu, reprezentanţii lui. Pentru că aşa a vrut însuşi Dumnezeu. Tot Dumnezeu iartă prin miniştrii săi.

- Trebuie să avem o credinţă mare în Isus, să ne lăsăm purtaţi de el depăşind toate obstacolele, pentru a putea obţine iertarea şi vindecarea veşnică. Nu trebuie să facem ca anumiţi învăţaţi ai legii şi anumiţi farisei care nu au vrut şi nici nu au dorit iertarea lui Isus.

4. Exemple

a) Viaţa creştină este o angajare serioasă.

În biserica milaneză a Sfintei Fecioare a Medaliei Miraculoase, ridicată de misionarii sfântului Vincenţiu, la orele 11 ale unei zile de sâmbătă din luna octombrie, a fost celebrată o Liturghie cu ocazia inaugurării anului şcolar pentru elevii din ciclul gimnazial de pe strada Martinengo. Erau cam 500 de copii şi profesori. Înainte de împărtăşanie, pr. Antonio, vicarul, ţine un discurs neaşteptat: “Dacă cineva dintre voi, spune el în esenţă, nu a făcut decât să pălăvrăgească în timpul Liturghiei… nici măcar să nu viseze să vină aici ca să se împărtăşească”.

Derută neaşteptată printre elevi. Dar misionarul vincentin continuă: “Şi dacă vreunul în zilele trecute a înjurat sau a blestemat, să nu creadă că poate să primească trupul Domnului în trupul lui, pătat probabil de alte păcate”… Şi părinţii, în acest moment, au început să îşi analizeze conştiinţa şi să roşească. Dar preotul a continuat: “Şi dacă este vreunul care se gândeşte numai la plăcere, fără să se gândească niciodată la Dumnezeu sau la cel care moare de foame, nu este demn de acest sacrament”… Tăcere de mormânt. Astfel, când parohul a coborât la balustradă cu pixida, nici unul dintre copii nu a venit să se împărtăşească, şi adulţii păreau şi ei statui de ghips. “În sfârşit, iată minunea: un copil, unul singur, se desprinde din grup şi se apropie să primească ostia consacrată” (R. Francisco).

b) Dumnezeu ne iartă.

Un soldat l-a întrebat într-o zi pe un bătrân eremit:

- Chiar este adevărat că Dumnezeu îi iartă pe cei păcătoşi?

Senin, omul lui Dumnezeu a spus:

- Înainte să-ţi răspund, dă-mi voie să-ţi pun o întrebare: Când haina ta este murdară, o arunci pentru totdeauna?

- Sigur că nu – a răspuns soldatul – o spăl şi o folosesc din nou.

Atunci, înţeleptul eremit a spus:

- Dacă tu încă mai ţii la haina ta spălată, cum nu va păstra Dumnezeu iubirea sa faţă de copiii lui căiţi?

c) Ştim toţi că Dumnezeu ne iartă păcatele folosindu-se de sacramentul Pocăinţei; astăzi, însă, vreau să vă vorbesc şi despre un alt moment al milostivirii lui Dumnezeu.

Prima parte a Liturghiei este numită liturgia penitenţială. În ea i se cere iertare lui Dumnezeu şi oamenilor. Copilul care participă la aceasta cu iubire, cu căinţă şi cu dorinţa iertării lui Isus este purificat cu siguranţă de toate păcatele uşoare zilnice. Aşa cum oaia rătăcită este îmbrăţişată de Păstorul cel Bun, astfel încât să se poată împărtăşi cum se cuvine, chiar fără să se spovedească prea des (cu condiţia să nu fi făcut păcate grave).

 

* * *

 

Duminica a VII-a (B)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Intrând Isus din nou în Cafarnaum… S-au adunat mulţi…, iar El le vestea Cuvântul. Şi au venit aducând la El un paralitic purtat de patru bărbaţi. Şi, neputând să-l aducă până la El din cauza mulţimii, au dezvelit acoperişul unde era El şi, făcând o deschizătură, au lăsat în jos targa pe care zăcea paraliticul. Văzând credinţa lor, i-a spus paraliticului: “Fiule, îţi sunt iertate păcatele!” Şedeau acolo unii cărturari care se întrebau în inima lor: “De ce vorbeşte acesta astfel? Huleşte!…” Cunoscând Isus în duhul să că ei se întreabă astfel în sine, le-a spus: “… Ca să ştiţi că Fiul omului are puterea de a ierta păcatele pe pământ – i-a spus paraliticului – îţi spun: ridică-te, ia-ţi targa şi mergi la casa ta!” El s-a ridicat… (Mc 2,1-12)

Prin vindecare pe care o înfăptuieşte în favoarea unui paralitic, Isus face un pas mai departe în pedagogia sa de a revela identitatea sa mesianică şi de a înfăptui pe deplin lucrarea mântuitoare pentru care a venit în lume. În centrul pericopei acestei duminici stă fraza este: Ca să ştiţi că Fiul omului are puterea de a ierta păcatele pe pământ… frază care articulează toate aspectele evenimentului relatat. Astfel, privirea lui Isus discerne în ingeniozitatea purtătorilor tărgii pe care era aşezat paraliticul o adevărată credinţă. Acestei credinţe Mântuitorul îi răspunde oferind celui suferind iertarea păcatelor sale, iertare care dobândeşte în acest context valoare de vindecare ce merge până la rădăcinile răului (trupul paralizat nu este oare expresia unei inimi infirme?). Apoi Isus ia iniţiativa unei clarificări prin care scoate în evidenţă autoritatea sa manifestată prin cuvânt (cea de Fiu al omului) şi prin act (vindecarea). Odată clarificate aceste aspecte, mai poate fi acuzat de hulă, El care mântuieşte de păcat şi inimile şi trupurile? Şi de ai decurge o întrebare fundamentală care preocupat pe oamenii din toate generaţiile, inclusiv pe cei de astăzi: cine este cu adevărat Fiul omului care are autoritatea de a ierta păcatele, iertare pe care o manifestă printr-o vindecare cât se poate de vizibilă?

Această iertare a păcatelor pe pământ are, într-adevăr, valoare de anticipare mesianică, şi, în plus, ea revelează oceanul de milostivire pe care Tatăl o revarsă asupra noastră prin lucrarea Fiului.

Fraţilor, Dumnezeu îmi este martor: cuvântul meu către voi nu este şi da şi nu. Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos, cel propovăduit de noi… nu a fost când da şi când nu, ci în El numai da a fost. Căci toate făgăduinţele lui Dumnezeu, în El sunt da… Iar Cel care ne întăreşte împreună cu voi, în Cristos, şi ne-a uns este Dumnezeu, care ne-a şi pecetluit şi a dat arvuna Duhului în inimile noastre. (1Cor 1,18-22)

Acest scurt pasaj se situează într-un paragraf al epistolei 1 Corinteni în care Apostolului i se aduc acuze cu privire la anumite atitudini care, în opinia acuzatorilor, ar fi schimbătoare şi nu ar fi în conformitate cu ceea ce el predică. Răspunsul sfântului Pavel este pe cât de prompt pe atât de limpede şi hotărât: limbajul, adică predica sa, nu a fost niciodată ezitant sau schimbător precum zilele. Pentru a se justifica Apostolul face apel la fidelitatea lui Isus. Ar fi imposibil pentru el să fie când da când nu de vreme ce îl predică pe Cel care este mereu Da. În acest da, Isus a lăsat să ajungă până la noi toată iubirea lui faţă de Tatăl şi faţă de oameni. În plus, de vreme ce Dumnezeu l-a sălăşluit pe Duhul Sfânt în inimile noastre, El (Duhul) conferă apostolilor asigurarea că predică cu fidelitate Evanghelia.

Credinciosul de astăzi, ca de altfel şi cel din toate timpurile, poate avea încredere în mesajul pe care Biserica, de la apostoli până astăzi, i-l transmite, mesaj garantat atât de fidelitatea totală a lui Isus faţă de Tatăl cât şi de prezenţa dătătoare de viaţă a Duhului Sfânt în inima apostolului. Acesta este însă chemat, ca şi Cristos, la a răspunde cu fidelitate: să fie da faţă de Dumnezeu. Pentru aceasta el poate conta pe Duhul Sfânt.

 

* * *

 

Ridică-te! Vreau să te vindec… Dar tu vrei?!

Autor: pr. Claudiu Budău

Trei băieţi de 8 ani au mers odată la spovadă unul după altul. Primul a mărturisit: “Am aruncat un bostan în lac”. Al doilea mărturiseşte aceeaşi crimă. Când ajunge al treilea la rând, preotul îi spune: “Presupun că şi tu ai aruncat bostanul în lac”. Băiatul răspunde însă: “Nu, pe mine mă cheamă Bostan. Eu am fost Bostan-ul aruncat în lac”.

Uneori îmi doresc să fi fost şi eu pe vremea lui Isus în Cafarnaum. Personal, m-ar fi interesat foarte mult modul în care a vorbit şi a predicat Cristos. Poate m-aş simţi mai mult un destinatar concret al mesajului său, vizat de cuvântul său. Aş vrea uneori să fi trăit pe pielea mea şi să mă fi convins mai mult, mai bine de ce, cum mărturiseşte destul de des evanghelistul Marcu, toată lumea era entuziasmată şi vedea în el un altfel de învăţător, nu ca ceilalţi învăţători ai legii, unul al cărui mesaj este mereu nou şi care vorbeşte cu autoritate.

Învăţătorii legii de altădată i-am numi noi astăzi “moralişti”. Ei considerau că datoria lor consta în a veghea ca legea lui Moise (cele 10 porunci) să fie împlinite cât mai riguros. Şi aşa şi-au făcut o datorie din a adăuga alte sute de reguli şi legi, care să ajute în detaliu la respectarea celor 10 porunci. Erau mult prea preocupaţi cum trebuie manifestată religiozitatea în exterior. De aceea era predica lor searbădă şi seacă, fără viaţă, învechită, plictisitoare şi lipsită de autoritate. Aşa au devenit oamenii credincioşi doar un mormânt spoit, cu o faţadă frumoasă, care ascundea doar mucegai şi mizerie.

Cristos reuşeşte prin mesajul său nou şi plin de autoritate să pătrundă dincolo de aparenţe, să treacă dincolo de faţadă şi să ajungă la inimă. Şi de aceea toţi ascultătorii săi se simt vizaţi în mod direct, personal de vestea cea nouă a lui Cristos. Fiecare îşi dă seama că acest cuvânt îl priveşte în mod concret. Aceasta este atitudinea cu care suntem şi noi acum invitaţi să ne lăsăm atinşi de cuvântul ce tocmai a fost proclamat, pentru că minunea pe care o înfăptuieşte astăzi Cristos nu vizează doar exteriorul, fizicul. De aceea Cristos vindecă înainte de toate inima, eliberează omul de păcat, de povara interioară “Fiul meu, ţi se iartă păcatele!” şi abia apoi îl vindecă de paralizia fizică (“Ridică-te, ia-ţi targa şi umblă!”)

Aţi fost vreodată paralizaţi? Să nu mă înţelegeţi greşit. Reformulez. V-aţi simţit vreodată ca şi cum aţi fi paralizaţi? Aţi fost vreodată total la pământ, fără nici o rază de speranţă, apăsaţi de durere şi suferinţă (în trup sau în spirit) ori amorţiţi de mizerie şi necaz, aşa încât aţi fi preferat mai degrabă să nu vă mai fi trezit?
Acum mă înţelegeţi poate mai bine. Fiecare dintre noi a trecut prin asemenea situaţii ori poate chiar se confruntă cu una sau mai multe dintre ele. În astfel de momente nu e chiar uşor să te ridici, să fii din nou pe picioarele tale. Şi atunci este bine să avem persoane alături, care ne pot ajuta să ne ridicăm, care ne pot ajuta să prindem curaj, să nu ne pierdem încrederea şi speranţa sau care se oferă chiar să poarte alături de noi durerea, suferinţa în care ne aflăm şi care ne-a paralizat trupul sau spiritul.

În evanghelia de azi avem în centrul atenţiei un om care face această experienţă la nivel fizic. O persoană paralizată, care nu se poate ridica pe picioarele sale, este ajutată de patru prieteni care cred şi speră să obţină de la Isus vindecarea lui. Din experienţă ştim că, atunci când ne simţim paralizaţi, suntem bucuroşi de ajutorul oricui. Oricine ne e alături ne e prieten. Mulţi din cei care ne-au însoţit cât ne-a mers bine acum sunt prea ocupaţi pentru a ne fi alături, şi unii cărora poate nu le-am acordat nici o atenţie se arată a ne fi acum alături, mai ceva ca o rudă de sânge.

Şi acum intervine întrebarea decisivă, care ne priveşte personal pe fiecare: noi unde ne aflăm? Suntem în locul mulţimii care îi împiedică pe cei patru să ajungă la Isus şi este indiferentă la eforturile lor, o mulţime care nu vede credinţa lor? Ori poate ne aflăm în locul celor patru prieteni care doresc cu adevărat vindecarea paraliticului? Sau poate chiar în locul celui paralizat de boală, suferinţă, durere, necaz? Ce rol jucăm în acest episod emblematic pentru viaţa noastră?

Să vedem spre exemplu cam unde ne aflăm atunci când ne merge bine. E posibil să aparţinem acelei categorii de persoane care îşi iau masca de duminică cu ei la biserică, afişând un chip senin şi pios, ascultând cu mâinile împreunate Cuvântului lui Dumnezeu şi apropiindu-se cu toată convingerea şi cu rozariul în mână de Sfânta Împărtăşanie, neglijându-i ori ignorându-i total pe ceilalţi sau, chiar mai mult, trântindu-le uşa în nas sau împiedicându-i să ajungă, prin exemplul lor negativ, la Cristos.

De când ne arogăm dreptul să hotărâm cui i se adresează Cuvântul lui Dumnezeu şi cui nu? Cine ne dă nouă garanţia că am fi mai buni ca cel de lângă noi, că purtarea noastră trebuie să devină paradigmă pentru comportamentul celuilalt? De ce am crede noi că doar împlinirea cu ochelari de cal a unui pachet de legi, reguli, restricţii, că respectarea cu scrupulozitate a celor 10 porunci, dar ignorând spiritul legii lui Dumnezeu, Iubirea, ne asigură un loc privilegiat la masa sa? Oare la asta se reduce mesajul lui Dumnezeu către oameni, la câteva porunci? Atunci degeaba a murit Cristos pe cruce. Nu am înţeles nimic şi nu suntem mai buni ca alţii.

Altfel formulat: riscăm să fim persoane care merg duminică de duminică la biserică, dar în timpul săptămânii şi-au pus haina de creştin în cui. Nu la aceasta se asta se reduce totul. Poate credem că dacă ne-am făcut datoria de duminică, aceasta ne dă dreptul ca în rest să-i vorbim pe alţii de rău, să-l îngrămădim pe celălalt sau să-l călcăm în picioare, să fim geloşi, invidioşi. Mărturia dată duminica în biserică devine astfel minciună în timpul săptămânii. Şi atunci care e adevăratul nostru chip? Cel scos la rampă o oră pe săptămână în biserică sau cel demonstrat în celelalte 23 ore şi în celelalte 6 zile ale săptămânii? Noi venim în biserică, participăm la Liturghie şi sacramente, ne rugăm din obligaţie/datorie sau din necesitate? Oare are nevoie cu adevărat Dumnezeu de noi sau suntem noi cei care avem nevoie de El, şi nu doar o dată pe săptămână la Liturghie şi de câteva ori pe an, când ne călcăm pe inimă să facem o Spovadă bună?

Poate ar trebui să ne asumăm odată rolul de prieten, în sens creştin, persoane care îi ajută pe alţii să se ridice din nou pe picioarele lor. Să nu pierdem din vedere un amănunt precizat de Marcu în Evanghelie: “Văzându-le credinţa, Isus a spus paraliticului: Fiul meu, ţi se iartă păcatele”. Practic credinţa celorlalţi e cea care a produs vindecarea paraliticului. Este impresionant să îţi dai seama cât de mult poate ajuta rugăciunea noastră pe altcineva. Credinţa altora care ne însoţesc pe drumul altora poate mijloci vindecarea noastră, la diferite niveluri, nu doar fizic. De aceea ne rugăm unii pentru alţii, de aceea la Rugăciunea Credincioşilor îi încredinţăm lui Dumnezeu cererile noastre pentru noi, pentru cei dragi ai noştri şi pentru întreaga Biserică. Ne ajutăm unii pe alţii să ne purtăm “paralizia”, să ne ridicăm pe propriile picioare, pentru că toţi suntem păcătoşi.

Există o biserică în Viena (Austria) unde sunt îngropaţi câţiva din reprezentanţii familiei regale a Habsburgilor. Atunci când funeraliile soseau la uşile bisericii, care erau închise, cineva bătea la uşă cerând permisiunea de a intra cu cel răposat în biserică. Preotul întreba din interiorul bisericii: “Cine-i cel care vrea să intre?” iar unul din garda răposatul răspundea strigând: “Maiestatea sa, împăratul”. Preotul însă răspundea scurt: “Nu-l cunosc”. Scena se repeta din nou, cu aceleaşi replici. A treia oară, când se bătea la uşă iar preotul întreba din nou “Cine-i cel ce vrea să intre în biserică?”, un soldat din gardă răspundea doar “Un biet păcătos, fratele tău”. Şi de abia atunci se continuau funeraliile cu slujba religioasă.

Acest obicei folosit la înmormântarea Habsburgilor ne reaminteşte că toţi suntem păcătoşi, indiferent de rangul în societate, de luxul în care trăim, de relaţiile pe care credem că le avem, de faptul că suntem laici sau preoţi, persoane consacrate. Doar când ne recunoaştem păcătoşi, ne dăm seama de cât de mult avem nevoie de milostivirea lui Dumnezeu şi de ceilalţi. Arhiepiscopul Fulton Sheen spunea odată că în trecut catolicii au crezut că Sfânta Fecioară a fost neprihănit zămislită/concepută. Astăzi, continuă el, mulţi dintre noi cred că ei sunt neprihănit zămisliţi. Dacă analizăm atitudinea noastră faţă de necesitatea sacramentului Spovezii, recunoaştem că ne credem prea curaţi, să-i mai cerem iertare lui Dumnezeu. Râdem de cei care se spovedesc şi luăm în râs sacramentul în sine, nu credem în Cel care ne oferă iertarea prin intermediul preotului. Avem o părere aşa bună despre noi, că nu mai aducem cult decât orgoliului nostru care nu lasă loc nimănui, nici celorlalţi, nici lui Dumnezeu.

Este momentul să trecem de la poziţia de gură-cască, admiratori de duminică ai lui Cristos, la statutul de prieten în sens creştin, care îi ajută pe alţii să se ridice în picioare şi-i conduc la Cristos pe ceilalţi prin modul lor de a fi creştini, nu doar de duminică. Cine nu s-a simţit niciodată paralizat şi nu a simţit nevoia unui astfel de prieten care să-ţi întindă mâna şi să te conducă prin orice mijloace la cel care poate oferi vindecare sufletului şi trupului nu va înţelege însă niciodată acest mod de a fi creştin, nu doar pentru tine însuţi ci şi pentru ceilalţi. Altfel spus, trebuie să ne recunoaştem noi mai întâi păcătoşi pentru ca apoi să putem sări în ajutorul altor păcătoşi, să fi acceptat să fim noi mai întâi vindecaţi de sacramentul Penitenţei, pentru a-i conduce şi pe alţii la el, să fim noi mai întâi convinşi de ceea ce recomandăm altora.

“Ridică-te!” Acesta e cuvântul lui Cristos adresat paraliticului, adică nouă, tuturor. “Ridică-te! Lasă să cadă cârjele pe care te bizui, pe care te sprijini! Lasă la o parte alcoolul, care-ţi mănâncă viaţa! Luptă cu boala fizică şi morală, care vrea să te paralizeze! Ridică-te odată şi rupe prieteniile rele, dă la o parte orice relaţie pentru întreţinerea căreia trebuie să renunţi la principii şi valori creştine! Ridică-te împotriva climatului moral mizerabil, decadent care paralizează familia pe care o ai sau cea pe care vrei să o întemeiezi. Vreau să te vindec, dar dacă nu accepţi să-ţi vindec inima, dacă nu vrei să fii curat în interior, nu poţi fi vindecat nici în afară! Nu te încrede în aparenţe. Nu te bizui pe imaginea pe care ţi-ai creat-o şi pe care o afişezi ipocrit altora. Nu va ţine prea mult”.
Domnul ne spune azi prin gura profetului Isaia: “Iată, eu fac o lume nouă; ea apare deja; voi nu o vedeţi?” Cine nu îngenunchează la scaunul de spovadă, nu înţelege ce înseamnă “a te ridica, a sta în picioare” în faţa Domnului. Eu cred că Isus Cristos îmi spune astăzi personal “Ridică-te!” Iar conştiinţa îmi spune clar de unde, din ce situaţie, din ce anturaj, din ce înclinaţie vrea Cristos ca eu să mă ridic. Întrebarea este: vreau cu adevărat să stau în picioare, să mă ridic în faţa lui, chiar dacă asta presupune înainte o îngenunchere în faţa milostivirii sale? Sau prefer să nu fi auzit niciodată acest provocator “ridică-te”?

 

* * *

 

Dumnezeu este constrâns să lucreze din cauza păcatelor noastre

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Nu mai pot, spune Dumnezeu: este ora de a începe

Tema dominantă de la Liturgia Cuvântului din această duminică este aceea a unui Dumnezeu care luptă cu păcatul omenesc. Să începem cu unele expresii din Deuteroisaia (prima lectură): “Ai obosit din cauza mea, Israele.” “M-ai obosit cu nelegiuirile tale.” Conturile par, deci, că sunt în echilibru: au obosit amândoi. Fapt este, totuşi, că Israel a obosit din cauza lui Dumnezeu, în timp ce El nu a obosit încă din cauza poporului său infidel. “M-ai obosit cu nelegiuirile tale”. Adică, nu mai pot din cauza faptelor tale rele.

Interesantă este traducerea, propusă de unii exegeţi, cu expresia “M-ai molestat cu păcatele tale”. Textul original ar suna diferit: “M-ai aservit cu păcatele”. Adică: m-ai făcut să lucrez din cauza păcatelor tale. Dumnezeu, însă, nu spune: Este ceasul s-o termin”. Dar: Este ceasul să încep, sau, mai bine, să reîncep. “Eu şterg nelegiuirile tale… nu-mi mai amintesc de păcatele tale”. Jahweh este un Dumnezeu care iartă. Mai mult, este dispus să creeze “un lucru nou”, în comparaţie cu cel care va şterge amintirea “lucrurilor de mai înainte”. Mântuirea, deci, nu constă în a scotoci în trecut, ci în a observa viitorul, a ceea ce este gata să răsară.

Dumnezeu nu-şi aminteşte de ce ai făcut, de ceea ce ai fost. Înaintea Lui contează numai ceea ce accepţi să fii. Dacă este o remuşcare utilă, deci, nu este atât remuşcarea pentru ceea ce ai făcut, ci remuşcarea-nostalgia pentru ceea ce eşti invitat să faci în prezent. În Cristos – cum subliniază Paul în lectura a doua – este numai acel “da”. “Un da personal spus lui Dumnezeu şi da-ul personal al lui Dumnezeu faţă de oameni” (R. Penna). Dumnezeu îşi ţine promisiunile. Noi, de multe ori, spunem “nu”, nu numai Lui, ci şi fiinţei noastre celei mai adevărate, suntem infideli faţă de viitorul nostru.

Cine ştie dacă va sosi momentul în care Dumnezeu va putea conta pe da-ul nostru pentru a realiza “lucrurile noi” pe care le doreşte pentru noi. Trebuie să admitem că adesea, pentru noi, contrariul lui da nu este un refuz net, ci ezitare, demisionări tăcute, renunţări implicite la orice vis, eroziune progresivă a oricărui ideal elevat. Nu ne rămâne decât să ne aşezăm în faţa Crucifixului, acolo unde da-ul lui Dumnezeu este “ţintuit”, pentru a descoperi secretul ţinerii da-ului nostru nesigur. “Aşa vorbeşte Aminul…” (Ap 3, 14). Astfel vorbeşte Da-ul. Noi ne mulţumim, de obicei, să spunem “Amin”. Din păcate, nu totdeauna Dumnezeu poate conta pe amin-ul nostru.

O pagină din Evanghelie care trebuie corectată

La citirea episodului care are ca protagonist pasiv şi mut (nu scoate o vorbă, nu mărturiseşte păcatele proprii, nu manifestă un sentiment, se limitează să “fie purtat”, înainte, şi să meargă cu picioarele proprii, după) paraliticul vindecat şi iertat, nu pot să rezist la ispita de a o face actuală. Totuşi, vrând să-l aşez în cadrul zilei de azi, observ că sunt constrâns să schimb aproape total scenariul evanghelic, din ambientul de la Cafarnaum, şi mai ales să modific radical atitudinile, gesturile, gândurile şi cuvintele personajelor din jur.

Chiar şi Isus din Nazaret, rămânând Protasgonistul fix şi de neînlocuit, probabil ar trebui să se exprime diferit. Încerc să mă explic oferind unele sugestii în vederea corectărilor oportune.

Unde este mulţimea, El nu este

Asta este totdeauna. Mai mult, este mărită în chip ciudat. Se formează mulţimi, cozi impresionante. Este înghesuit din toate părţile. Mai puţin cei din jurul lui Isus. Mulţimea se adună dintr-o infinitate de motive, nu desigur să-l asculte pe Învăţătorul. Şi chiar în cazurile în care motivul pare să fie acesta, este vorba mai mult de un pretext. Este greu ca mulţimea să manifeste voinţa de a lua în serios învăţătura sa. În loc de interes pentru Cuvânt, este vorba de curiozitate. Prezenţa mulţimii, totuşi, îţi oferă pentru totdeauna un semnal preţios. Te avertizează unde nu poţi să-l găseşti pe Domnul.

Mulţimea, de fapt, se adună departe de El, pentru a fi instruit – mai bine, de a fi îmbiat – de alţi învăţători, pentru a fi dobândit de numeroşi comercianţi care populează şi asurzesc piaţa, o cantitate de produse care slujesc la toate mai puţin spre a vindeca viaţa, pentru a ne pune un pic de ordine înăuntru, pentru a-i da un sens, o orientare precisă. Rămâne pentru totdeauna necesitatea de a învinge bariera reprezentată de mulţime. Massa constituie o piedică, nu apropiată, ci îndepărtată de Învăţătorul. Şi tu trebuie să treci prin mijloc, să învingi rezistenţa pasivă, să nu te laşi înşelat. Mulţimea îţi neagă orizontul, îţi împiedică contactul vital.

Dacă vrei să-l întâlneşti pe El, trebuie să laşi la spate mulţimea şi să apuci un drum solitar. Nu este vorba de a practica o deschidere în acoperiş. Gaura trebuie s-o faci în interiorul tău. Şi să cobori jos, în profunzimea ta.

Nu se mai găsesc “brancardieri”

Într-un timp, poate, erau obiceiuri, educaţia familiară, exemple, condiţionări sociale, mentalităţi, tradiţii care “purtau” la credinţă, sau chiar simplu la practica religioasă. Astăzi, dacă te încrezi în “brancardieri”, te vei afla departe şi în locuri greşite. Trebuie să te convingi că o cale a credinţei, în mod normal, nu îţi este uşurată de alţii. Depinde de o alegere precisă, de o alegere liberă, de o luare de conştiinţă personală. Nu poţi încredinţa altora “conducerea” vieţii tale de credincios. Nici, cu atât mai puţin, să fii înlocuit.

Credinţa, fără îndoială, are o dimensiune comunitară. Dar aceasta nu are nimic comun cu “complexul de turmă”. O credinţă din inerţie, din imitaţie, sau din îmbulzeală, din camuflare, nu mai este credinţă. Pe lângă faptul că este solitară, calea spre Cristos este o cale personală, unică. Isus nu trebuie să vadă “credinţa lor”, ci pe a ta. Sau, cel puţin, căutarea ta obositoare. Mai bine este să ajungi cu întârziere, după ce ai greşit câteva căi şi ai bătut la câteva uşi înşelătoare, dar cu picioarele proprii, chiar julite şi pline de vânătăi, decât să ajungă “intacte”, proaspete, fără a fi riscat nimic, graţie călătoriilor organizate.

Doctorii dau sentinţa că boala nu există

“În acel timp” scribii s-au scandalizat pentru că Isus avea pretenţia că iartă păcatele. Astăzi nu ar da nici o greutate acelei “puteri”. Au prevăzut deja ei să dispară din circulaţie chiar noţiunea de păcat. Nu mai este nici un păcat de iertat, pentru simplul fapt că păcatul nu mai există, nu mai este recunoscut acel nume. Scribii noştri dau sentinţa, pufnind: “Destul. Nu mai vorbim despre păcate. Să căutăm să fim serioşi…” Pentru ei răul ia forme diferite, dar nu desigur pe cea a păcatului.

O dată se atribuia – pe nedrept – boala ca urmare a unui anumit păcat. Astăzi, dimpotrivă, sunt doctori care consideră că păcatul nu este cauza, ci efectul unei boli. Adică: dacă te consideri păcătos, înseamnă că eşti bolnav, că ceva nu funcţionează în organismul tău, şi mai ales în creerul tău. O persoană normală, civilizată, cu o cultură minimă, nu se poate considera “păcătoasă” (nu spunem să aibă simţul păcatului, pentru că, a fi păcătos nu înseamnă a nutri sentimente sau complexe ale păcatului).

Astăzi trebuie să stai departe de anumiţi medici care te declară vindecat pentru că ei au stabilit că nu eşti bolnav, au decis că nu trebuie vorbit de cancer. Te simţi rău, te simţi nesatisfăcut, ai ceva care te macină în interior, îţi înveninează viaţa, îţi înceţoşează vederea, îţi moleşeşte voinţa, paralizează membrele, şi ei îţi spun: nu te preocupa, sunt fixaţii, gândeşte-te la sănătate… Cu alte cuvinte: caută să te simţi bine, şi vei vedea că răul trece. A te salva de medici, a ignora discursurile scribilor, reprezintă prescrierea fundamentală a unei terapii serioase.

Stai departe de cei care ar vrea să te facă să crezi că totul merge bine. Să nu ai încredere în doctorii care nu văd sau minimalizează răul tău adevărat, acela care te face să te simţi rău, sau care te face să te simţi bine (ceea ce este mai rău, pentru că înseamnă că situaţia ta este aproape disperată). Dacă vrei să te vindeci, trebuie să permiţi ca o privire diferită, pătrunzătoare (nu pătrunzi tu, să-ţi iasă din cap, în casa unde stă El; El, mai degrabă pătrunde în inima ta), vreau să spun că privirea lui Isus, te face să descoperi că viaţa ta s-a oprit, sau s-a îngreunat, că astfel nu se mai poate merge înainte, că faţa ta este rea… în interior.

El îţi cere, înainte de toate, autorizaţia de a chema răul tău pe numele său adevărat. Chiar dacă în urechile scribilor de astăzi, a spune păcat înseamnă “a blestema”. Dar, consolează-te, deja atunci Isus era considerat un blasfemiator, fie chiar din motive opuse.

Confesorul absent

Se poate întâmpla ca să reuşeşti să deschizi o trecere prin mijlocul mulţimii (este improbabil să fie asediat un confesional), şi… să nu găseşti pe cineva care să aibă timp să se ocupe de păcatele tale. Tu însuţi, uneori, mergi la preot pentru a vorbi de altul, să auzi alte discursuri. S-a întâmplat şi lui Charles De Foucauld, strălucitor şi desfrânat oficial, expert în viaţa mondenă, împătimit. Ţinea la un prieten care avea defectul de… a fi preot, dar care era un fascinant conferenţiar şi împărtăşea anumite interese ale sale culturale şi oficiale.

Într-o dimineaţă de sfârşit de octombrie din anul 1886 s-a dus să-l caute în biserica pariziană a sfântului Augustin. Era în confesional. De Foucauld îndepărtează perdeaua şi îi spune cu politeţe: – Veniţi afară, doresc să discut cu dumneavoastră despre o situaţie. Părintele Huvelin i-a replicat prompt: – Veniţi dumneavoastră înăuntru: trebuie să vă vorbesc despre păcatele dumneavoastră… Acela protestează: – Dar nu am venit pentru aceasta. Preotul, însă, nu renunţă: – Îngenunchiaţi-vă şi spovediţi-vă… De Foucauld, ca paraliticul din Cafarnaum, lasă să i se impună acel argument neobişnuit. Şi când se îndepărtează de confesional, gustul său pentru explorarea ştiinţifică este orientat, pe lângă direcţia Saharei, spre teritoriul, pentru el încă cu totul necunoscut, al sfinţeniei.

Aşa şi tu. Caută un oarecare preot, în oricare loc (confesionalul incomod sau confortabil, o încăpere, o banchetă, un scaun de maşină, nu are importanţă), şi, dacă nu îndrăzneşte el, constrânge-l tu să-ţi vorbească de păcatele tale, să se intereseze de acel argument şi nu de altul.

Să fie iertate virtuţile

Şi cel puţin vei avea impresia că Isus îţi spune: – Îţi sunt iertate virtuţile tale… Poate păcatul tău adevărat sunt virtuţile – adevărate sau presupuse – care te împiedică să descoperi secretul tău rău. Spunea patriarhul Filaret din Moscova: “Este vorba de a identifica şi a denunţa virtuţile vizibile şi ireale care nu consimt să vezi şi să combaţi păcatele invizibile dar reale”. Sunt virtuţi care nu contează nimic. Mai aparente decât reale. Acele virtuţi care te fac să te simţi la post, în regulă, mai bun decât alţii. Şi tocmai această vegetare religioasă artificială, falsă, te împiedică să observi şi deci să înfrunţi răul din rădăcină. Rădăcini corupte, în ciuda vegetării exterioare asiguratoare.

Isus vrea să-ţi ierte nu numai păcatele, dar şi meritele pe care tu ţi le atribui, meritele pe care le revendici, răul pe care nu-l faci. Chiar şi tu, de fapt, eşti dintre aceia care se justifică: “Nu am făcut rău nimănui”. Şi nu observi că păcatul tău constă în considerarea că este suficient să nu faci nimic rău pentru a fi creştin. “Eu te dezleg de virtuţile tale… Şi acum nu mai ai nici un pretext pentru a nu umbla…”

 

* * *

 

Duminica a VII-a de peste an (B) (audio)

Autor: Diverşi alţi autori

Predicator: Pr. Viorel Ababei
Unde: Catedrala romano-catolică din Iaşi
Când: 22 februarie 2009

 

Puteţi descărca predica de pe Pastoratie.ro: click aici.