Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a VI-a după Paşte
Anul A (B, C)
Lecturi:
Fapte 8,5-8.14-17
1Petru 3,15-18
Ioan 14,15-21

Ioan 14,15-21

În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: “Dacă mă iubiţi, păziţi poruncile mele, iar eu îl voi ruga pe Tatăl, şi alt Apărător vă va da vouă, ca să fie cu voi pentru totdeauna. El este Duhul adevărului pe care lumea nu poate să-l primească, pentru că nu-l vede şi nici nu-l cunoaşte; însă voi îl cunoaşteţi, pentru că rămâne la voi şi pentru că este în voi. Nu vă voi lăsa orfani: voi veni la voi. Peste puţin timp, lumea nu mă va mai vedea; însă voi mă veţi vedea, pentru că eu sunt viu şi voi de asemenea veţi fi vii. În ziua aceea veţi recunoaşte că eu sunt în Tatăl meu, că voi sunteţi în mine şi eu în voi. Cine primeşte poruncile mele şi le păzeşte, acela mă iubeşte; iar cine mă iubeşte pe mine va fi iubit de către Tatăl meu, şi-l voi iubi şi eu, şi mă voi arăta lui.

 

Autori

pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC 2
volum colectiv ITRC
pr. Anton Iştoc
pr. Anton Dancă
pr. Şerban Tarciziu
pr. Alessandro Pronzato
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Daniel Iacobuţ

 

* * *

 

Mângâiere: Voi veni la voi

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Vestitul scriitor rus, Tolstoi, avea un mare admirator fanatic în persoana unui pictor. Acesta nu avea altă dorinţă decât să-l vadă şi să-l asculte cel puţin o singură dată în viaţă. Într-o zi şi-a vândut toate tablourile şi a plecat în căutarea scriitorului preferat, sperând să primească balsam pentru rănile sufletului său. A călătorit mult, dar în sfârşit, a ajuns plin de emoţii la uşa casei lui Tolstoi. A bătut încetinel şi a aşteptat să-i apară zeul visurilor sale. Când, deodată, îi iese în cale un biet mustăcios, cu barba în dezordine şi cu o mână ţinându-se de cap. Abia terminase o ceartă în familie. Musafirul începe: Sunt fericit că vă văd. Mai aştept un cuvânt de alinare pentru sufletul meu şi mi-am realizat dorinţa. Tolstoi îl priveşte mirat. Nu era bucuros de vizită tocmai în acel moment. Avea atâtea necazuri că nu mai era bucuros să le asculte şi pe ale altora. Pictorul a trebuit să plece mai zdrobit în inimă şi mai sărac, împovărat şi cu necazul scriitorului.

Sărmani oameni ce suntem! Cine va fi în stare să verse balsam peste rănile noastre sufleteşti şi chiar trupeşti? Cine ne poate ajuta? Numai Isus.

Isus, ştiind că de acum a sosit ceasul său ca să se întoarcă la Tatăl, vrea să facă mai puţin dureroasă clipa despărţirii de ai săi, spunându-le că el merge la Tatăl, nu pentru a-i lăsa singuri, ci pentru a se reîntoarce în mijlocul lor – Voi veni la voi – aducându-le mângâierea Tatălui.

Şi Isus a venit. Dar cum? Ca un simplu grădinar, pentru Maria Magdalena (cf. In 20,11-18); ca un călător străin, pentru cei doi ucenici care mergeau la Emaus (cf. Lc 24,13); ca un spirit care trece prin uşile încuiate, pentru apostolii ascunşi de frica iudeilor (cf. Lc 24,36); ca un tălmaci al Scripturilor despre Mesia (cf. Lc 24,46); ca un bucătar grijuliu faţă de pescarii ghinionişti şi obosiţi (cf. In 21,1-14); ca un păstor bun care are grijă de turma sa chiar şi atunci când are alte treburi de îndeplinit şi o încredinţează unui om de încredere, lui Petru (cf. In 21,15-18). Isus a venit să arate tuturor celor care îl iubesc felul cum se poate înălţa la cer (cf. Lc 24,50), ca să le umple inima de bucurie. Toţi aceştia, care l-au văzut plecând la Tatăl, s-au bucurat şi, întorcându-se din Betania la Ierusalim, stăteau mereu în templu preamărindu-l pe Dumnezeu (cf. Lc 24,53).

Ceea ce Cristos a făgăduit apostolilor, ne-a făgăduit şi nouă: Voi veni la voi. Dar, cum? Prima lectură ne sugerează un mod de a veni la noi: prin cuvântul apostolilor şi prin Botezul care ne şterge păcatele şi reface în noi înşine chipul lui Dumnezeu, chipul lui Isus.

Un tată, mergând pe câmp cu fiul său, s-a oprit la o fântână să bea apă. După ce şi-au ostoit setea, tatăl a privit cu recunoştinţă şi admiraţie spre adâncul fântânii, mulţumind lui Dumnezeu. Văzându-l privind atât de fericit, copilul a voit să vadă şi el locul din care izvora fericirea de pe chipul tatălui său. Acesta l-a luat în braţe şi l-a ridicat, ca să poată privi şi l-a întrebat: Ştii cine este acolo, jos? Nu, a răspuns fiul. Tatăl i-a spus: Acolo jos este Dumnezeu. Priveşte cu mai multă atenţie! Copilul priveşte şi în luciul apei din adâncul fântânii îşi vede propriul său chip şi zice: Dar, acela pe care îl văd, sunt eu. Tatăl exclamă şi mai fericit: Ah, dragul meu, mă bucur că de-acum încolo vei şti unde este Dumnezeu.

Dumnezeu a venit, nu la noi, ci în noi prin Botez, prin cuvântul său şi mai ales prin taina Euharistiei şi ne-a făcut oameni noi. Aici trebuie să-l căutăm! Aici trebuie să-l găsim. De aici trebuie să-l arătăm şi altora! Conciliul Vatican II spune: Toţi creştinii, oriunde ar trăi, sunt ţinuţi să demonstreze cu exemplul vieţii lor şi cu mărturia cuvântului existenţa omului nou cu care au fost investiţi prin Botez şi prin puterea Duhului Sfânt, de care au fost întăriţi din nou prin sfântul Mir; astfel încât alţii, văzând faptele lor bune, să-l preamărească pe Dumnezeu Tatăl şi să înţeleagă mai profund însemnătatea genuină a vieţii creştine şi legătura universală de comuniune a oamenilor între ei (Ad gentes).

Priveşte-ţi chipul în luciul cristalin al izvorului, al sufletului, al conştiinţei! Poţi spune: De-acum încolo ştiu unde este Dumnezeu? Ce vedem în alţii? Ce văd părinţii în copiii lor? Ce văd copiii în părinţii lor?

Don Giovanni Bobbio, fiind paroh tânăr la Valletti, undeva în munţii Italiei, în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, partizanii şi-au făcut apariţia în pădurile din preajmă. El i-a ajutat cu hrană, haine şi medicamente, ca pe nişte fraţi în Cristos, semănând iubire în inimile cuprinse de ură. La 30 decembrie 1944, trupele fasciste au ocupat satul. Părintele Giovanni n-a voit să se refugieze din faţa hoardelor naziste, fiindcă mama sa era grav bolnavă. A fost arestat şi, fără nici un fel de proces, la 3 ianuarie 1945 a fost împuşcat. Înainte de a fi executat, i s-a permis să celebreze ultima sfântă Liturghie. Apoi, soldaţilor puşi pentru a-l executa, le-a spus: Dumnezeu să vă ierte pentru ceea ce faceţi împotriva mea. Îl rog pe Dumnezeu ca eu să fiu ultima victimă a acestui război fratricid şi nedrept. Dus la locul de execuţie, l-au întrebat dacă vrea să se mai roage. El a răspuns: Eu sunt în bună rânduială cu conştiinţa, dar mă voi ruga pentru voi. Căzând în genunchi s-a rugat şi apoi o rafală de gloanţe l-a făcut jertfă pe altarul iubirii. A privit şi l-a găsit pe Isus: în propria conştiinţă, în chipul mamei sale şi, rugându-se pentru călăii săi, l-a descoperit pe Isus în mormânt şi s-a rugat să învie şi pentru ei, să le fie şi lor mângâietor.

Singurul lucru, singura armă legitimă de care trebuie să se folosească un creştin când este acuzat, să fie nevinovăţia, conştiinţa curată, ea singură zăpăceşte pe adversari şi le închide gura. Cu aceasta s-a impus Isus în faţa duşmanilor săi şi de aceea spune sfântul Petru: Să fiţi cu conştiinţa curată, ca prin aceasta să rămână de ruşine cei care vorbesc de rău purtarea voastră cea dreaptă în Cristos. Căci, dacă aşa este voia lui Dumnezeu, este mai bine să suferiţi pentru că aţi făcut binele, decât să suferiţi pentru că aţi făcut răul.

Îl cunoaştem pe Cristos? A-l cunoaşte înseamnă a avea conştiinţa lui, fiindcă aşa cum am mai spus, cunoaşterea este unire în iubire. În ziua aceea, spune Isus ucenicilor săi, veţi cunoaşte că eu sunt în Tatăl meu, că voi sunteţi în mine şi eu în voi. Ziua aceea este zi de sărbătoare, de nuntă, fiindcă: Cine mă iubeşte pe mine, va fi iubit de Tatăl meu şi-l voi iubi şi eu şi mă voi arăta lui. Dar fiindcă nu-l cunoaştem suficient pe Isus, din acest motiv sărbătorile noastre sunt lipsite de conţinut, de viaţă, de bucurie.

Iniţiativa mângâierilor noastre aparţine lui Dumnezeu. Isus ne-a dat speranţa acestor mângâieri: Voi veni la voi. Să fim siguri: Dumnezeu nu ne promite lucruri de nimic: Mă voi arăta lui. Îl vom vedea în strălucirea învierii şi vom deveni asemenea lui; ne vom înălţa asemenea lui fiindcă vom fi plini de Duhul Sfânt.

Un frate de călugărie cu fericitul nostru Ieremia l-a întrebat de ce nu se duce să-şi mai vadă patria şi pe ai săi; la care el a răspuns că nu mai are de ce, fiindcă mama a murit. De unde ştii, dacă nu ai fost acolo? l-a întrebat confratele. Ieremia i-a răspuns cu smerenia care îl caracteriza, că ea însăşi i-a apărut învăluită în strălucire, cu o ramură de măslin în mână şi i-a spus: Fiul meu, acum mă duc în cer să mă bucur veşnic de fericirea de acolo. Câtă mângâiere pentru sufletul lui Ieremia ştiind că mama sa este în cer şi se bucură cu sfinţii lui Dumnezeu! Desigur că secretul eroismului său era alimentat şi de speranţa că într-o zi va ajunge şi el acolo, conform cu făgăduinţa lui Isus: Mă duc să vă pregătesc loc; voi veni să vă iau, ca acolo unde sunt eu, să fiţi şi voi.

Maranatha! Vino, Doamne Isuse! Amin.

 

* * *

 

Duminica a VI-a după Paşti

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

La capătul misiunii sale în această lume, pregătindu-şi întoarcerea la Tatăl său ceresc, Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, făgăduieşte ucenicilor săi pe Duhul Sfânt care va desăvârşi în Biserică de-a lungul timpului până la a doua sa venire, opera răscumpărării înfăptuită odată pentru totdeauna prin patima, moartea şi învierea sa glorioasă.

În viaţa sa pământească, Isus, Fiul Întrupat din Fecioara Maria, ne-a revelat nouă nu numai persoana Tatălui sau persoana sa, dar ne-a dezvăluit şi persoana Duhului Sfânt. Suntem astfel conduşi la credinţa în Sfânta Treime pe care trebuie să o trăim ca fii ai Tatălui, în Fiul, prin Duhul Sfânt.

Trăind bucuria pascală, Biserica, prin liturgia cuvântului de astăzi, ne pune în lumină mai mult persoana Duhului Sfânt şi acţiunea sa mântuitoare în lume, fără a umbri cu ceva ori slăbi prin aceasta unitatea dintre Duhul Sfânt şi celelalte persoane divine. Astfel, cu duminica aceasta, am putea spune că Biserica deschide un mic advent în vederea pregătirii sărbătorii Coborârii Duhului Sfânt, Rusaliile. De aceea, astăzi ne întrebăm: cine este Duhul Sfânt şi care este misiunea sa pe pământ? Mai este oare actual pentru omul contemporan mesajul pe care lecturile acestei duminici doresc să-l transmită?

Reflectând cu credinţă asupra fragmentelor scripturistice vom descoperi şi vom da răspunsul adecvat fiecărei întrebări.

Pericopa evanghelică este luată din Evanghelia după sfântul Ioan şi ne relatează un fragment din discursul de adio de la Cina de pe urmă a lui Isus. Textul începe şi se termină în aceeaşi idee, porunca iubirii faţă de Cristos: “Dacă mă iubiţi, veţi păzi poruncile mele, iar eu îl voi ruga pe Tatăl şi alt Apărător vă va da vouă ca să fie cu voi pentru totdeauna” (In 14,15-16).

Iubirea pentru Cristos nu se reduce doar la un simplu afect de prietenie sau la un simplu acord uman, dar este mult mai profundă: a păzi poruncile, şi … nu orice porunci dar numai pe ale sale, distingând astfel Legea Nouă a Noului Testament de Legea Vechiului Testament. Dar, poruncile lui Isus se reduc în cele din urmă la o singură poruncă şi cea mai mare: porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. La evanghelistul Ioan a păzi poruncile lui Cristos înseamnă a-i păzi cuvântul (cf. In 14,23), care se identifică cu voinţa lui Dumnezeu Tatăl (cf. Mt 7,21). Aşadar, porunca iubirii se identifică cu păzirea cuvântului şi cu îndeplinirea voinţei divine. Duhul Sfânt apare în acest context strâns legat de această poruncă.

Evanghelistul Ioan îl numeşte pe Duhul Sfânt “Paracletus – alt Apărător” (In 14,16). Termenul îi este propriu doar lui, făcând astfel distincţie între primul Apărător, Isus Cristos (1In. 2,1) şi Duhul Sfânt, între timpul acţiunii lui Cristos şi timpul acţiunii Duhului Sfânt. Totodată, evanghelistul îl prezintă pe Duhul Sfânt ca pe un dar gratuit din partea Tatălui, şi, mai mult, ca “Duhul adevărului” (In 14,17).

Duhul Sfânt este Duhul adevărului întrucât nu ne dezvăluie un adevăr diferit de acela al lui Cristos, care este “calea, adevărul şi viaţa” (In 14,6). Nu îl substituie pe Cristos, dar contribuie ca el să fie cunoscut mai profund şi să fie trăit mai intens în noua sa formă de prezenţă, mai intimă, cu ai săi: “Voi îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi şi este în voi” (In 14,17). Însă nu toţi oamenii sunt ucenicii lui Isus, pentru că nu toţi îl cunosc şi nu toţi îl iubesc. Lumea nu-l iubeşte pe Cristos şi de aceea rămâne oarbă în faţa realităţilor suprafireşti. Ucenicii însă îl cunosc, îl iubesc şi de aceea vor vedea, pentru că aşa cum spune Cristos “Eu sunt viu şi voi de asemenea veţi fi vii” (In 14,20).

Isus urmează să se înalţe la Tatăl său ceresc. Această dezvăluire provoacă întristare în rândurile apostolilor, drept pentru care Isus intervine îmbărbătându-i: “Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi” (In 14,18). În timpul lui Isus, orfan, în limba greacă, însemna părăsit de maestru. Dar, adevăratul Maestru nu-şi părăseşte discipolii. În consecinţă, Isus nu-i va părăsi pe apostoli şi va reveni la ei, însă într-un alt mod, diferit. Această revenire a lui Isus în inimile apostolilor este posibilă datorită aceleiaşi acţiuni a Duhului Sfânt. Este o prezenţă interioară în care Fiul şi Tatăl vor veni, vor locui şi se vor manifesta celor care iubesc Cuvântul şi i s-au încredinţat lui în credinţă: “Cine primeşte poruncile mele şi le păzeşte acela mă iubeşte; iar cine mă iubeşte pe mine va fi iubit de către Tatăl meu, şi-l voi iubi şi eu, şi mă voi arăta lui” (In 14,21).

Fără Duhul Sfânt nici unul dintre noi nu va putea înţelege faptele şi cuvintele lui Isus Cristos şi mai ales sensul pătimirii şi morţii sale. Duhul nu numai că ne arată ce trebuie să facem, dar ne dă şi tăria de a face.

Filip, unul dintre cei şapte diaconi aleşi de apostoli în vederea slujirii Cuvântului lui Dumnezeu şi, pe care cartea Faptele Apostolilor în prima lectură îl prezintă ca evanghelizator într-un oraş al Samariei, poate fi pentru noi un exemplu elocvent de mărturisitor al lui Cristos care a înţeles faptele şi cuvintele lui Isus. Prin munca sa în afara zidurilor Ierusalimului Filip împlineşte porunca dată de Cristos după învierea sa din morţi: “Mergeţi în lumea întreagă şi vestiţi evanghelia la toate popoarele” (Mc 16,15), demonstrând astfel universalitatea Împărăţiei Cerurilor, a Bisericii.

Cuvântul proclamat de Filip este însoţit de “semnele pe care le săvârşea” (Fap 8,6), şi prin urmare, sămânţa Cuvântului, prin lucrarea Duhului Sfânt săvârşită lăuntric, provoacă adeziunea la credinţă şi primirea ei în cei care acceptă Cuvântul lui Cristos, conducându-i astfel la botez. Dar, pentru a fi martor şi mărturisitor al credinţei în Cristos Isus nu este suficient a primi numai botezul. De aceea, Petru şi Ioan vin de la Ierusalim pentru a conferi sacramentul plinătăţii darului Duhului Sfânt “căci Duhul Sfânt nu se coborâse încă peste nici unul dintre ei…” (Fap 8,16).

Efectul întâlnirii dintre Cuvântul lui Dumnezeu proclamat, lucrarea Duhului Sfânt şi oameni este bucuria spirituală care îi cuprinde pe toţi locuitorii oraşului (cf. Fap 8,8).

Renumitul scriitor rus Dostoevski, prezintă un personaj care intrând într-un han vede o femeie din popor, care face semnul Sfintei Cruci pe pieptul micului ei copil încă în faşă. “Ce s-a întâmplat?” o întrebă el. “Domnule, a surâs pentru prima dată! Şi, când o mamă vede primul surâs al copilului ei se bucură aşa cum Dumnezeu se bucură când vede un păcătos care se converteşte; trebuia deci să-l consacru…” Şi Duhul Sfânt consacră bucuria între oameni dându-le pacea interioară pe care lumea nu o poate da, şi de care au mare nevoie cei care îşi mărturisesc propria credinţă în faţa acelora care “vorbesc de rău purtarea lor cea dreaptă întru Cristos” (1Pt 3,16).

Creştinul matur, martor şi mărturisitor al lui Cristos mort şi înviat, este îndemnat de către apostolul Petru ca în faţa prigonitorilor şi a acuzelor ce i se aduc să urmeze exemplul lui Cristos (cf. 1Pt 3,18), chiar dacă pentru aceasta ar trebui să sufere martiriul.

Martiriul este înalta mărturie de iubire faţă de Cristos Domnul, semnul speranţei creştine în învierea de apoi, prin aceea că acelaşi Spirit Sfânt care l-a înviat pe Isus Cristos ne va învia şi pe noi: “Iar dacă Spiritul aceluia care l-a înviat pe Isus din morţi locuieşte în voi, acela care l-a înviat din morţi pe Cristos Isus le va da viaţă şi trupurilor voastre muritoare prin Spiritul său, care locuieşte în voi” (Rom 8,11). Aceasta este, de fapt, speranţa pe care trebuie să o trăim în trupurile şi sufletele noastre şi la care ne cheamă Biserica în acest timp pascal.

Economiei Cuvântului îi urmează economia învăţăturii Duhului Sfânt. Ambele economii au un singur obiectiv: Revelaţia. Aceasta provine de la Tatăl, este înfăptuită de Isus şi perfecţionată de Duhul Sfânt care o va interpreta pentru Biserică, pentru noi, ca să ne conformăm ei. “Fără Duhul Sfânt nu putem cunoaşte cuvântul lui Dumnezeu, după cum fără Fiu nu putem ajunge la Tatăl, deoarece cunoaşterea Tatălui este Fiul, iar cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu se dobândeşte prin intermediul Duhului Sfânt”, după cum ne învaţă sfântul Irineu (sfântul Irineu, Demonstratio).

Astăzi, această operă răscumpărătoare este constant înfăptuită în inimile noastre de Domnul în Duhul său Sfânt, proporţional cu credinţa noastră în prezenţa vivificată a Duhului în Cuvânt şi sacramentele credinţei, în special, în Dumnezeiasca Euharistie, în care omenitatea glorificată a Domnului este izvorul viu şi permanent al Duhului Sfânt în Biserică.

Numai printr-o participare asiduă şi plină de credinţă la misterul lui Cristos vom putea să-l înţelegem pe Duhul Sfânt şi lucrarea sa în noi. Numai călăuziţi de lumina Duhului Sfânt vom reuşi să credem cu adevărat lui Cristos. Şi, numai în Cristos prin Duhul Sfânt îl vom descoperi pe Dumnezeu Tatăl.

Cum îl vom putea înţelege altfel pe Duhul Sfânt decât numai în unitatea dintre Persoanele treimice? Avem nevoie de lumina Duhului Sfânt aşa după cum avem nevoie de aerul pe care-l respirăm. Pentru noi care trăim în întunericul raţiunii, el este soarele care îl descoperă înţelegerii noastre pe Cristos, care la rândul său îl arată cunoaşterii noastre pe Dumnezeu Tatăl şi ne conduce la el. Pentru aceasta ne întrebăm despre Duhul Sfânt, despre misiunea sa pe acest pământ şi despre actualitatea mesajului lecturilor acestei duminici.

Să-l rugăm, aşadar, pe Isus Cristos, unicul nostru Mijlocitor la Tatăl ca să trimită Duhul său Sfânt asupra Bisericii sale, iar noi să-i spunem: “Vino Duhule Sfinte, umple inimile credincioşilor tăi şi aprinde în ele focul iubirii tale”.

Alfons-Cristian ALBERT

 

* * *

 

Duminica a VI-a a Paştelui

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

În apropierea sărbătorii Rusaliilor, Liturgia Cuvântului se axează asupra promiterii Duhului Sfânt şi asupra acţiunii sale salvifice în Biserică. Numai cu ajutorul Duhului Sfânt, rodul învierii lui Cristos, a fost posibilă înţelegerea misterului Pascal. Fără Duhul Sfânt, ucenicii rămâneau în necredinţa lor, iar Vestea cea Bună nu putea trece peste graniţele Palestinei. Mai mult, fără Duhul Sfânt am fi orfani pentru că El este vocea care strigă în noi “Abba!”, adică Tată! Condiţia de a-L primi sunt cuvintele lui Isus de la ultima Cină: “Dacă mă iubiţi, veţi păzi poruncile mele, îl voi ruga pe Tatăl şi un alt Mângâietor vă va da, ca să fie cu voi totdeauna” (In 14,15-16). Prezenţa Duhului Sfânt în noi este şi prezenţa lui Cristos înviat, iar rodul acestei prezenţe este dragostea, bucuria şi pacea care ne fac capabili să învingem greutăţile zilnice şi să putem suferi pentru dreptate, aşa precum a suferit Cristos pentru noi. Ascultând cu credinţă şi atenţie Cuvântul lui Dumnezeu, vom beneficia şi noi de roadele Duhului Sfânt asemenea primilor creştini.

Evanghelia ne prezintă discursul de adio a lui Isus de la ultima cină, unde dezvăluie ucenicilor săi plecarea sa din această lume la Tatăl. Aceştia, auzind cuvintele de rămas bun, se întristează; însă Isus îi asigură că dacă vor rămâne în iubirea sa şi vor păzi poruncile sale, îl va ruga pe Tatăl ca să le trimită un alt Mângâietor, care să ia locul pe care l-a ocupat El cu prezenţa sa vizibilă printre ucenici. Mângâietorul este Duhul Sfânt care, în ziua Rusaliilor, coboară asupra ucenicilor rămânând mereu în ei.

Sfântul Ioan vede învierea lui Isus ca o urcare la Tatăl (In 20,17); însă această preamărire a lui Isus nu înseamnă că Domnul s-ar retrage total din mijlocul ucenicilor şi că cu credincioşii ar rămâne numai Duhul Sfânt. Dimpotrivă, tocmai Duhul Sfânt va permite lui Isus să se reîntoarcă, să se reîntoarcă cu Tatăl şi să rămână în acela care îl iubeşte (In 14,32). Pregătindu-se să plece din această lume la Tatăl, Isus promite ucenicilor săi că nu-i lăsă orfani, că nu-i părăseşte pentru totdeauna, dar se întoarce la ei: “Nu vă voi lăsa orfani: voi veni la voi” (In 14,18). Poate nouă celor de azi, care trăim într-o lume atât de agitată şi atât de zbuciumată, ne vine greu să înţelegem această revenire a lui Isus şi această prezenţă a sa în mijlocul nostru. Practic, este vorba despre o întoarcere permanentă o prezenţă reală, nouă, spirituală, adică în Duhul Sfânt, o prezenţă intimă, mai reală decât cea trupească de mai înainte. După cum Isus până la sosirea ceasului său era cu ucenicii săi (In 14,25), la fel şi Duhul Sfânt era cu ei (In 14,17) pentru că era în Isus. Mai târziu, în acea zi, adică din momentul Rusaliilor, Isus va fi în ei (In 14,20) şi Duhul Sfânt, la fel, va fi în ei (In 14,17). Duhul Sfânt este cel care îl face prezent pe Cristos în viaţa ucenicilor. De aceea, nu-L putem separa pe Dudul Sfânt de Cristos. Atunci se vor împlini cuvintele, spune Isus “În ziua aceea veţi înţelege că eu sunt în Tatăl şi voi în mine şi eu în voi” (In 14,20). Cristos înviat va fi mereu prezent în Biserica sa până la sfârşitul veacurilor, dar totdeauna prin mijlocul Duhului Sfânt. Numai ucenicii şi cei care cred în el pot simţi şi trăi această prezenţă. Lumea, în schimb, cufundată în materialism şi întunecată de erorile timpului, nu-l poate primi pe Duhul Sfânt pentru că nici nu-l vede şi nici nu-l cunoaşte. Lumea şi Duhul Sfânt sunt două realităţi care se opun şi nu pot sta împreună, asemenea apei cu focul. Aici, nu trebuie să înţelegem că lumea ar fi exclusă de la mântuire. Mesajul evanghelic este universal. Insă, depinde de fiecare dacă primeşte sau nu acest mesaj.

În finalul evangheliei, Isus reaminteşte ucenicilor săi că condiţia primirii Duhului Sfânt şi a prezenţei sale în ei este dragostea faţă de El şi acceptarea poruncilor sale. Dragostea pe care o cere Isus nu este ceva sentimental. Dragostea înseamnă ascultarea cu credinţă a Cuvântului lui Dumnezeu, înseamnă dăruire totală, renunţare la sine însuşi, înseamnă urmarea poruncilor sale: “Dragostea de Dumnezeu aceasta este: să-i păstrăm poruncile sale” (1 In 5,3).

Cine îl iubeşte pe Domnul, intră într-o comuniune mai perfectă cu voinţa sa, renunţă la planurile sale proprii şi devine tot mai asemănător cu El. Pe de altă parte, porunca cea nouă este o invitaţie de a ne iubi unul pe altul, aşa cum şi Cristos ne iubeşte. Cine primeşte şi observă poruncile Domnului, trăieşte dragostea faţă de el care include dragostea faţă de Tatăl şi faţă de Duhul Sfânt, sigiliul acestei iubiri: “Dacă cineva mă iubeşte, îmi va păstra Cuvântul, Tatăl meu îl va iubi şi noi vom veni la el şi vom locui la el” (In 14,23). Sfântul Toma ne spune că păcatul care nu se iartă nici aici pe pământ şi nici dincolo în ceruri este păcatul împotriva Duhului Sfânt. Acesta constă în a refuza mântuirea, a-L refuza pe Dumnezeu, a refuza acele haruri absolut necesare pentru mântuirea noastră, pentru convertirea noastră, pentru a-i da un răspuns pozitiv lui Dumnezeu.

Faptele Apostolilor ni-l prezintă pe Duhul Sfânt ca cel care continuă să actualizeze realităţile pascale în Biserică, în fiecare comunitate şi în fiecare om care i se deschide. Duhul Sfânt este cel care lucrează în inimile credincioşilor şi a oamenilor de bunăvoinţă, pentru a-i face să crească în adevăr şi dragoste. El nu ţine cont de rasă şi de naţiune, aşa precum judecau evreii despre celelalte popoare străine lor. Samaria, care era considerată din totdeauna duşmană poporului evreu şi străină promisiunilor lui Dumnezeu, primeşte Vestea cea Bună predicată de Filip, unul din cei şapte diaconi. El este primul care, după porunca Mântuitorului, duce Evanghelia peste graniţele poporului ales. Predica lui se rezumă la persoana lui Mesia, fiind ascultată cu atenţie şi, în acelaşi timp, însoţită de semne minunate prin care mulţi se vindecau de infirmităţi şi erau eliberaţi de duhul cel rău.

Primul efect al întâlnirii oamenilor cu Cuvântul predicat de Filip este bucuria; o bucurie plină de speranţă care cuprinde pe toţi locuitorii oraşului. Bucuria lor exprimă autenticitatea credinţei pentru venirea Impărăţiei lui Dumnezeu, iar semnele minunate arată victoria lui Cristos asupra răului şi puterea Impărăţiei lui Dumnezeu în lume. Cei care se botezau în numele lui Cristos cel înviat şi îl primeau pe Duhul Sfânt, prin impunerea mâinilor celor doi apostoli veniţi de la Ierusalim (Petru şi Ioan), intrau în comuniune cu Biserica mamă de la Ierusalim, sufereau şi se bucurau împreună cu aceasta. Acelaşi Duh Sfânt, care îi însufleţea pe aceşti samariteni care ascultau pentru prima dată Vastea cea Bună, ne face şi pe noi astăzi capabili să fim martorii învierii lui Cristos, ai speranţei, ai bucuriei, ai păcii şi ai dreptăţii în lume, acolo unde ne desfăşurăm activitatea.

Pentru cel care crede în Cristos înviat, chiar dacă trăieşte într-un mediu mai dificil, spune Sfântul Apostol Petru în a doua lectură, este mai bine să sufere pentru dreptate decât să sufere pentru că a făcut răul. El îi consideră norocoşi pe cei care suferă pentru dreptate şi pentru binele pe care-l fac, deoarece prin această suferinţă ei se aseamănă tot mai mult cu Cristos care a suferit pe nedrept pentru noi, murind pe cruce. Astfel, suferinţa nu mai este un chin pentru cel care-l mărturiseşte pe Cristos. Din contra, este un motiv în plus de a rămâne ferm în practicarea dreptăţii chiar şi în momentele cele mai grele. Cine este convins de un lucru, trebuie să aibă curajul să-l mărturisească oricând. Cu atât mai mult noi, care avându-l pe Duhul Sfânt ca Mângâietor, trebuie să avem curajul să-l mărturisim pe Cristos înaintea oricui. Viaţa noastră trebuie să fie semnul unei prezenţe vii care să se manifeste în alegeri şi comportamente conforme cu Evanghelia.

Avem un apărător, pe Duhul Sfânt, care ne-a fost promis şi pe care l-am primit în dar fiecare dintre noi în momentul când, la mir, episcopul şi-a impus mâinile sale asupra noastră. El este în noi şi ni-l face prezent pe Cristos în viaţa noastră. Peste câteva zile vom sărbători din nou Rusaliile, coborârea Duhului Sfânt. Această sărbătoare pe care o celebrăm anual este încă o dovadă că Duhul Sfânt vrea să vină şi să rămână mereu în noi cu darurile sale. Este un dar gratuit fără de care viaţa noastră nu are sens, deoarece, Duhul Sfânt este cel care ne introduce şi ne menţine în adevărata comuniune cu Cristos care este Calea, Adevărul şi Viaţa. Numai cu ajutorul Duhului Sfânt putem fi adevăraţi martori ai lui Cristos. Condiţia de a-l primi sunt Cuvintele lui Isus: “Dacă mă iubiţi, veţi păzi poruncile mele, îl voi ruga pe Tatăl meu ca să vă trimită un alt Mângâietor care să rămână totdeauna cu voi“.

Mihai Horvat

 

* * *

 

Duminica a VI-a a Paştelui

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

Lectura Evangheliei de la Liturghia duminicii începe aproape totdeauna cu fraza: “În acel timp, Isus a spus…”. Această formulă tradiţională comportă un anumit risc: ca noi să nu ne simţim implicaţi personal de cuvintele lui Isus, tocmai pentru că au fost adresate “în acel timp” ucenicilor de atunci.

Dar acesta este un subterfugiu, o inconştientă (mai mult sau mai puţin)… tentativă de apărare. Ştim foarte bine că cuvintele lui Isus spuse ucenicilor săi în acel timp, în vremea aceea, atunci, valorează în totalitate şi exact, pentru ucenicii săi din toate timpurile. Deci şi pentru noi.

“Dacă mă iubiţi…”. Oare noi putem spune că-l “iubim” pe Isus Cristos?

Poate că acest cuvânt ne pune puţin în încurcătură: ni se pare prea angajant, nepotrivit pentru a vorbi despre realităţile religiei, despre cele religioase… Mergem la sfânta Liturghie, spunem rugăciuni, suntem persoane oneste (… sperăm!), urmăm educaţia creştină pe care am primit-o… Noi “credem” în Isus Cristos; dar parcă ne este greu să ne gândim şi să trăim credinţa noastră ca pe un raport personal de prietenie cu Cristos. Şi aceasta şi pentru că Isus nu mai este o persoană în carne şi oase care se poate întâlni, cu care se poate vorbi, etc.

Cum trebuie procedat ca “să-l iubim” pe Isus Cristos?

“Dacă mă iubiţi, veţi păzi poruncile mele… Cine primeşte poruncile mele şi le păzeşte, acesta mă iubeşte”. Iată răspunsul. A căuta să ne comportăm în toate conform exemplului şi învăţăturii lui Cristos: aceasta înseamnă “a-l iubi”. Şi dacă procedăm aşa, atunci suntem în dispoziţia corectă pentru a primi darul Duhului Sfânt.

Duhul Sfânt nu poate fi nici văzut şi nici simţit, auzit. Rămâne un cuvânt gol, “nu ne spune nimic”, atâta timp cât nu ne plasăm sincer într-o atitudine de ascultare faţă de Cristos. Dar ascultând de Cristos El însuşi devine Acela care ne face să înţelegem adevărul Evangheliei (de fapt este “Duhul adevărului”); Acela care ne leagă într-un raport de profundă prietenie şi comuniune cu Isus şi cu Tatăl (“Cine mă iubeşte va fi iubit de Tatăl meu şi de asemenea şi eu îl voi iubi…”); Acela care ne uneşte unii cu alţii în unica Biserică a Domnului (cf. prima lectură).

Duhul Sfânt este “Mângâietorul”, trimis de Tatăl “care să rămână cu noi mereu”.

El substituie şi continuă – ca să zicem aşa – prin prezenţa şi acţiunea sa invizibilă, prezenţa vizibilă a lui Isus pe pământ.

Este “avocatul şi apărătorul nostru”, sprijinul nostru, punctul nostru de sprijin; este izvorul speranţei care animă viaţa credincioşilor (cf. lectura a doua). O speranţă care nu deziluzionează – ne asigură sfântul Paul – “pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit” (Rm 5,5).

Această speranţă – dacă este autentică şi sinceră – trebuie să transpară din bucuria şi răbdarea senină a vieţii noastre. Devine ea singură un martor pentru Cristos cel înviat. Iar nouă, trebuie să nu ne fie teamă, să răspundem “cu blândeţe şi respect”, celui care ne întreabă despre raţiunile credinţei noastre.

 

* * *

 

În sfârşit, Mângâietorul la orizont…

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Minunat este orizontul când soarele îşi arată fruntea din mare sau de după culmea unui munte… Mulţi renunţă la dulcele somn de dimineaţă, se scoală şi se freacă la ochi ca să poată prinde cât mai integral acest spectacol. Îndemnul psalmistului: “Veniţi şi contemplaţi minunăţiile Domnului!” (Ps 66,5), are azi un conţinut mai profund: Duhul Sfânt la orizont îşi aruncă razele care, nu numai că ne dezvăluie o lume nouă, ci chiar o crează, ea este Biserica lui Cristos.

Isus dă ucenicilor trişti de plecarea sa o garanţie: “Îl veţi avea mereu cu voi pe Mângâietorul”. Această promisiune revelează o prezenţă vie, eficace, continuă, care va susţine comunitatea credincioşilor în încercări şi va fi o garanţie de fidelitate faţă de “cuvânt“. Mângâierea Duhului Sfânt este garanţia stabilităţii şi durabilităţii, darul infailibilităţii Bisericii în probleme de credinţă şi morală.

Mângâietor este sinonim cu revelator, sinonim cu “Duhul” care va introduce Biserica în taina adevărului, desăvârşind opera Fiului, ca toţi credincioşii să aibă acces la Tatăl mărturisind că Isus este Fiul lui Dumnezeu.

Mângâierea, ca termen des folosit de profeţi, arată eliberarea din acele forme de sclavie care îl înstrăinează pe om, nu numai de Dumnezeu şi de ceilalţi oameni, ci chiar de sine însuşi. Această “mângâiere eliberatoare” face dintr-o comunitate un adevărat popor al lui Dumnezeu. Isus promite că Duhul Sfânt va realiza această eliberare integral: va îmbogăţi Biserica şi fiecare suflet cu o dimensiune spirituală nouă, capabilă de o adevărată fericire, descătuşând-o de legăturile pământeşti care sunt ocazii continui de cădere în păcat (cf. Rom 8,19).

Mângâietorul este promis acelora care îl iubesc pe Cristos şi îşi dovedesc iubirea prin păzirea poruncilor lui. Isus pune un accent deosebit pe “poruncile mele”. De fapt, când Isus ne îndeamnă la rugăciune şi că orice vom cere în numele lui, vom obţine, ne asigură de “mângâierea” comuniunii izvorâtă din păzirea poruncilor. Mângâietorul, va da mângâierea celor ce păzesc poruncile prin continuarea operei lui Cristos, revelând adevărul total referitor la Isus, adică: ceea ce Mântuitorul a învăţat prin cuvinte, Duhul Sfânt transpune în viaţă, dă gustul trăirii prin cunoaşterea personală a persoanei lui Cristos, că el este Fiul lui Dumnezeu; este Duhul care comunică plenar vieţii adevărul pe care Cristos l-a adresat plenar omului. Poruncile, pe care Moise le-a primit pe Sinai şi au fost scrise cu “degetul lui Dumnezeu” (cf. Deut 10,4), sunt ale Mele, spune Isus, pentru că sunt ale Tatălui meu şi “Eu şi Tatăl una suntem”. Prin păzirea poruncilor este cunoscut Cristos şi prin el este cunoscut Tatăl. Adevărata cunoaştere, în sens biblic, înseamnă comuniune de iubire.

Lumea din acest episod scripturistic, care nu poate primi gustul trăirii noii vieţi, adică “simţul credinţei” – dar supranatural al Duhului Sfânt dat omului ca să înţeleagă şi să creadă – este lumea păgână care nu a răspuns chemării lui Isus.

Ucenicii vor continua să-l vadă pe Isus, fiindcă ei cred în el. Aceasta este viziunea pe care o dă credinţa, este viziunea pe care ne-o dă viaţa ca mângâiere, fiindcă între persoana umană şi Persoana divină a lui Cristos se interpune harul, darul Duhului Sfânt, care îl ajută pe om să guste viaţa divină, fiindcă Duhul îl face părtaş al naturii divine (cf. 2Pt 1,4).

Mângâierea de a gusta din viaţa divină nu poate avea alt rezultat în sufletul omului decât de a-i trezi iubirea. Această iubire îi uneşte pe apostoli cu Isus şi prin el participă la iubirea prin care Isus îl iubeşte pe Tatăl şi prin care Tatăl îl iubeşte pe Fiul. Admirabil mister de iubire care devine componentă esenţială a Bisericii.

“Veniţi şi contemplaţi minunăţiile Domnului!”

Cristos înviat este mărturisit de iubirea primilor creştini, de Biserica primară, în două feluri: prin iubirea reciprocă, adevărat miracol pentru păgânii care exclamau: “Priviţi-i cum se iubesc!” şi în al doilea rând prin iubirea lor faţă de lume – faţă de cultură, faţă de problemele sociale, faţă de săraci, bolnavi, bătrâni, orfani, văduve etc, înfiinţând spitale, azile de bătrâni, şcoli etc, făcând colecte pentru cei loviţi de nenorociri, oferind propriile bunuri materiale şi disponibilizând chiar propria persoană pentru salvarea valorilor materiale şi spirituale ale societăţii. Astăzi multe dintre acestea le-a preluat Statul, dar desăvârşirea lor o dă Biserica, fiindcă ea singură are scara valorilor sprijinită pe caritate ca virtute teologală, scară care leagă Cerul cu pământul, ca cea a lui Iacob pe care urcă şi coboară îngerii lui Dumnezeu (cf. Gen 28,12) aducând mângâierile cereşti.

Ce se aşteaptă de la creştinii de azi?

Statul poate crea multe în domeniile: cultural, ştiinţific, artistic, politic, bunăstare materială etc, dar creştinul singur poate pune iubirea ca suflet în toate, ca să dea lumii adevărata “mângâiere”, deoarece iubirea s-a revărsat cu îmbelşugare în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat (cf. Rom 5,5). Iubirea singură poate da stabilitate şi durabilitate oricărui lucru. Fără această mângâiere a Duhului Sfânt, că puterea iubirii şi înţelepciunea divină au ultimul cuvânt, omul s-ar înstrăina, nu numai de cele create de stat, ci chiar de propria existenţă şi ar ajunge în disperare.

Cristos mărturisit prin suferinţă.

Tot lectura a doua (1Pt 3,15-18) poate fi rezumată într-una din cele nouă fericiri proclamate de Isus în predica de pe munte: “Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, căci a lor este Împărăţia Cerurilor” (Mt 5,10). Mângâietorul dă mângâiere creştinului acolo unde omul poate ajunge în disperare.

Învăţătura creştină devine ca un delict atât la iudei şi romani, cât şi în faţa altor neamuri păgâne. Toţi aceştia socot de datoria lor de a-i denunţa pe creştini în faţa autorităţilor: iudeii în numele Legii lui Moise, romanii în numele lui Cezar şi ceilalţi în numele zeităţilor lor. Creştinii nu se pot ascunde. Credinţa, speranţa şi iubirea lor, desăvârşite de Duhul Sfânt, au devenit viaţă de fiecare zi, mângâiere în eliberare de cele pământeşti supuse căderilor în păcat… Cei care nu trăiesc această mângâiere a Duhului Sfânt, adică iudeii şi păgânii, nu pot înţelege viaţa creştinilor. Omul se teme întotdeauna de ceea ce nu poate înţelege şi crede drept pericol ceea ce el nu poate trăi şi caută să se apere, persecutând pe creştini.

Petru, ca cei persecutaţi să rămână statornici în credinţă, speranţă şi iubire, le propune să experimenteze în propria lor viaţă o “mângâiere” care vine tot din partea Duhului Sfânt: trăirea dreptăţii, adică în iubire faţă de acela care le este Tată. Fiul adevărat găseşte în propria fire tăria de a suferi pentru tatăl său. Aceasta este singura cale prin care îşi poate dovedi autenticitatea iubirii şi constituie o adevărată mângâiere. Pe de altă parte, cel nelegiuit care persecută pe cel nevinovat şi cel fărădelege nu pot avea nici o mângâiere, oricâte bunuri ar avea, fiindcă persecutorul lor le este propria conştiinţă: îşi poartă mereu călăul în propriul suflet – “Non est pax impiis” – “N-au pace (mângâiere) cei nelegiuiţi” (Is 57,21). Creştinul, dat la moarte în trup, trăieşte în spirit bucuria învierii lui Cristos, ca părtaş al naturii divine…

Un exemplu pentru noi este diaconul Filip din prima lectură. Constrâns să părăsească Ierusalimul, fuge în Samaria, nu pentru a-şi salva viaţa, ci pentru a o valorifica. Când cel care ia calea exilului poate duce cu el ce are mai scump, are o mângâiere existenţială. Filip avea drept comoară “cuvântul viu” al lui Dumnezeu şi simţea fericirea mângâietoare de a-l oferi şi altora. Fiind diacon, el putea oferi samaritenilor “cuvântul vieţii” şi “botezul lui Isus”, dar nu le putea da trăirea plenară şi mângâierea deplină; însă ştia cine le-o poate da şi de aceea face apel la cei doi apostoli, Petru şi Ioan, care se bucurau de plinătatea unirii sacramentale cu preoţia lui Cristos, pentru ca prin impunerea mâinilor lor, samaritenii să-l primească pe Duhul Sfânt “Mângâietorul”, ca să realizeze în ei deplina întâlnire personală cu Cristos înviat şi să-i treacă de la trăirea botezială (de la a fi creştin) la trăirea profetică (de a fi Cristos). Orice creştin simte “mângâierea Duhului Sfânt” când, în virtutea “preoţiei comune” cu care este înzestrat, conform învăţăturii sfântului Petru: “Voi sunteţi viţă aleasă, preoţie regească, naţiune sfântă, popor care a devenit un bun al lui Dumnezeu” (1Pt 2,9), “aduceţi jertfe spirituale, plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos” (id. 2,5). Samaritenii au fost “jertfa spirituală” oferită de Filip. Din acel moment, iudeii, care trăiau în continuă duşmănie cu samaritenii, şi-au găsit pacea şi mângâierea în Duhul Sfânt, trăind în iubire, în deplina împlinire a poruncilor lui Isus, în “porunca cea nouă” care le cuprinde pe toate (cf. In 13,34; Mt 22,38).

Cine nu poate face la fel?

 

* * *

 

Duminica a VI-a a Paştelui (A)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Isus le-a spus ucenicilor săi: “Dacă mă iubiţi, păziţi poruncile mele. Şi Eu îl voi ruga pe Tatăl, şi alt Apărător vă va da, ca să fie cu voi în veci: Duhul Adevărului, pe care lumea nu poate să-l primească pentru că nu-l vede, nici nu-l cunoaşte. Voi îl cunoaşteţi, pentru că la voi rămâne şi în voi va fi. Nu vă voi lăsa orfani: vin la voi. Încă puţin şi lumea nu mă va mai vedea, dar voi mă veţi vedea, pentru că Eu trăiesc şi voi veţi trăi…” (In 14,15-21)

Tot în cadrul discursurilor adresate ucenicilor săi, discursuri menite să îi consoleze şi să îi încurajeze, Isus le vorbeşte despre un dar cu totul special, este vorba de darul Duhului Sfânt. Acest dar este esenţialmente pascal şi este numit cu un titlu (paraclet) care evocă deja rolul său: apărător şi mângâietor. Mai precis, acest Paraclet, consolatorul care învaţă pe fiecare în adâncul inimii, apărătorul şi mai ales cel care actualizează mântuirea înfăptuită de Isus Cristos prin intermediul predicării Evangheliei şi prin celebrarea sacramentelor, este numit şi Duh al Adevărului (14,17). El este numit astfel deoarece este singurul care poate să îi înveţe pe ucenici cine este cu adevărat Isus. Tot El este cel care poate să îi facă pe ucenici să trăiască într-o adevărată comuniune cu Fiul şi cu Tatăl: Duhul lui Isus, înviat, cel pe care Isus l-a dat ucenicilor pentru a-i conduce la întregul adevăr (sau la întreaga mântuire). Astfel, ucenicii vor fi capabili să înţeleagă corect persoana şi mesajul lui Isus, şi vor actualiza mântuirea lui în viaţa lor de fiecare zi.

Toate aceste lucruri vor fi posibile dacă va exista un prealabil din parte ucenicilor: dacă îl vor iubi pe Isus şi dacă îi vor păzi poruncile.

Filip, coborând într-o cetate din Samaria, îl vestea lor pe Cristos şi mulţimile luau aminte într-un cuget la cele spuse de Filip, auzind de semnele pe care le săvârşea sau văzându-le… Şi a fost bucurie mare în cetatea aceea. Auzind apostolii din Ierusalim că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi Ioan, care, mergând acolo s-au rugat pentru ei ca să primească pe Duhul Sfânt.

În episodul relatat de prima lectură a acestei duminici regăsim o concretizare a convingerii dobândite de apostoli cu privire la rolul Duhului Sfânt în viaţa Bisericii. Astfel, diaconul Filip, în virtutea acestui Duh îl vesteşte pe Cristos mulţimilor din Samaria şi tot în virtutea acestui Duh el săvârşeşte acele semne şi minuni care îi salvează/mântuieşte chiar şi pe ne-evrei. Mai mult, invocarea Duhului Sfânt de către Petru şi Ioan asupra acestor noi credincioşi avea menirea de a-L sălăşlui în viaţa lor astfel încât şi ei să aibă parte de consolarea, de călăuzirea, de actualizare mântuirii lui Isus Cristos, pe care doar Duhul Adevărului le poate înfăptui.

 

* * *

 

Dumnezeu este, dar trebuie să mai fie un altul…

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Imagini suprapuse

O liturgie, cea de astăzi, toată bazată pe contraste, pe schimbări rapide de scenă, pe schimbări continui de pe un plan pe altul. Te opreşti, cu evidentă plăcere, să respiri atmosfera de bunătate care domină în Cenacol, sau să guşti expresia sugestivă a lui Petru (“adoraţi-l pe Domnul Cristos în inimile voastre”), dar eşti proiectat afară şi aruncat de-a lungul străzilor mereu riscante ale Samariei. De abia eşti molipsit de elanul misionar (şi de relativele succese) al lui Filip, că cineva (mai ales Petru) te reconduce imediat să consideri stilul şi costul mărturiei.

Ne apare o dimensiune de intimitate, dar şi de iradiere în exterior. De invizibilitate şi vizibilitate. Mângâiere şi provocare. Apar şi diferite imagini ale Bisericii. Avem Biserica din interior, dar şi a vestirii publice; a încurajării şi a nesiguranţei; a tăriei şi a respectului; care interpelează şi este interpelată; predică şi este pusă în discuţie, obligată să dea cont, chemată la coerenţă. Suntem invitaţi deci să alegem din diferitele dimensiuni ale existenţei creştine, din diversele imagini ale Bisericii care decurg din lecturile de astăzi? Nu. Ceva cu mult mai complex. Este vorba de a împăca diferitele realităţi, de a efectua diferite mutări, fără a da la o parte nici un pasaj.

Să pătrundem profunzimile şi, totodată, să nu dezertăm de la datoriile apostolice (intimitate nu înseamnă intimism). Să fim mângâiaţi de Duhul Domnului, şi să devenim purtători ai unui mesaj de mângâiere. Să purtăm cuvântul adevărului, şi să oferim garanţia unei conduite în adevăr. Să provocăm nelinişte în conştiinţe şi să ne lăsăm puşi în discuţie. Să ne arătăm tari şi răbdători. Capabili de a suporta încercări (“să suferim făcând bine”), şi să suportăm slăbiciunile altora.

Astfel şi Biserica trebuie să fie Biserica interiorizării, dar nu retrasă în sine. Prezentă de-a lungul străzilor lumii, şi totuşi nu cotropitoare. Garantată de prezenţa Domnului, şi totuşi modestă. Vizibilă, dar şi capabilă de discreţie. Susţinută de Duhul Mângâietor în disputa continuă cu lumea, dar fără a lua atitudini de sfidare, prezumţie, agresivitate, fanatism. Contemplare şi implicare. Experienţă mistică şi picioare obosite. Comuniune între fraţii de credinţă şi gustul de a se amesteca cu oamenii. Cuvânt şi tăcere. Mister şi transparenţă. Denunţuri profetice şi disponibilitate de a se lăsa criticată. A ieşi afară, dar şi de a permite altora să “privească înăuntru”…

Necesitatea unei verificări

Să fixăm mai îndeaproape unele imagini. Delicateţea care cuprinde discursurile de adio, nu trebuie să ne facă să uităm realismul pe care îl dezvăluie cuvintele Învăţătorului. Astfel Domnul nu se mulţumeşte cu o vagă demonstraţie de iubire din partea discipolilor. Pretinde o dovadă precisă, decisivă. “Dacă mă iubiţi, păziţi poruncile mele”. Ascultarea rămâne criteriul fundamental. Isus cere o verificare punctuală a iubirii pe care i-o declarăm. Şi criteriul este unic: observarea poruncilor.

Aici se vorbeşte de “porunci” la plural. Dar ştim că, de-a lungul discursului, Cristos a enunţat numai una singură, care cuprinde tot restul: “iubiţi-vă unii pe alţii”. Ca şi cum ar spune: iubiţi-vă şi pot fi sigur că urmaţi calea mea. Iubiţi-vă şi eu vă consider vrednici de încredere. Iubiţi-vă şi… eu voi face restul. Iubiţi-vă, şi puteţi să-mi cereţi totul, aveţi dreptul de a aştepta totul de la mine. Iubiţi-vă ca fraţii, şi nu veţi fi fără tată şi fără mamă (“nu vă voi lăsa orfani”). Într-adevăr un Învăţător exigent. Atât de exigent că se mulţumeşte cu un singur lucru: să ştim să iubim.

Rămâne acel “dacă” mai degrabă neliniştitor. Poruncile nu reprezintă o opţiune pentru creştin (în raport cu gusturile sale, cu comodităţile sale, cu preferinţele sale). Dacă se acceptă iubirea, se acceptă şi poruncile. Adică se acceptă, încă odată, iubirea, datoria de a iubi.Altfel spus: dacă nu sunteţi capabili de a da, vă arătaţi incapabili de a primi.

Îl voi ruga pe Tatăl şi el vă va da un alt mângâietor

Cristos se arată preocupat de viitorul prietenilor săi. Nu vrea ca să sufere de singurătate, să se simtă abandonaţi, să nu se zbată în descurajare. După ce a rămas în mijlocul nostru, ne asigură că, în curând se va întoarce la Tatăl, prezentând lista lucrurilor celor mai urgente de care avem nevoie. Acel “raport” nu va fi alcătuit pe baza cererilor noastre (de anumite necesităţi adesea nici nu ne dăm seama), dar va fi scos din experienţa sa directă. El, stând între noi, şi-a dat seama că omul nu poate trăi fără mângâiere. Omul are nevoie de un mângâietor. El însuşi, deşi este primul mângâietor (celălalt este Duhul promis), peste puţin timp va experimenta în chipul cel mai brutal absenţa mângâierii, atunci când va cădea în singurătatea cea mai înspăimântătore.

Prin rugăciunea sa, Cristos vrea să evite această probă care, în ochii săi, apare neumană. Nu poate, evident, să ne scutească de suferinţă, de cruce. Dar cere de la Tatăl ca experienţa amară a durerii să fie mereu însoţită de experienţa mângâierii. “Nu vă voi lăsa orfani; mă voi întoarce la voi… Voi mă veţi vedea…” Câte asigurări, pentru ca noi să nu ne descurajăm!

Acum ştim: nu numai noi nu putem să mai trăim fără el, dar pare că şi el, de acum, nu va mai reuşi să stea departe de noi. Pentru aceasta ne asigură şi se asigură o prezenţă continuă. Diferită de cea garantată până acum, dar la fel de reală.

“În acea zi voi veţi şti…” Este ziua (chiar astăzi, dacă vrem) descoperirii celei mai uimitoare, a celei mai mari mângâieri. Cristos nu ne-a revelat plecarea, ci întoarcerea! Aşa zisele discursuri de adio, deci, nu prezintă atât recomandările unui care se îndepărtează, ne părăseşte, ci dovedesc propunerile, promisiunile unuia care se întoarce.

“Dumnezeu este”, pe autostradă. Dar nu este suficient…

Putem să înţelegem ceea ce este scris pe pilonii autostrăzii: “Dumnezeu este”. Şi să fluturăm sub nas recomandarea lui Petru (a doua lectură): “Să fim gata mereu să răspundem celui care vă cere motivul speranţei care este în voi!” Este prea comod să facem o declaraţie despre această speranţă şi se ne ascundem. Trebuie, dimpotrivă, să ieşim în public, să dăm socoteală, să justificăm acea afirmaţie, să prezentăm probe. Trebuie “să ne explicăm”, ceea ce nu înseamnă de a da pur şi simplu explicaţii. Este necesar “să răspundem”, ceea ce este mult mai mult decât a da numai răspunsuri.

Da, mă mulţumesc să mă ghemuiesc pe marginea drumului cu el, şi să observ lumina care ar trebui să fie în ochii vopsitorului zelos, şi să fiu dispus să povestesc nu formule învăţate din catehism sau furate din cărţile de teologie, ci lucruri care îl pasionează şi pe care şi-a riscat viaţa, nopţile sale albe, pacea dobândită prin luptă, exigenţele credinţei confruntate cu exigenţele implacabile ale vieţii şi chinului zilnic. Nici o propagandă, nici o îndoctrinare, nici un răspuns confecţionat dinainte. Ci flacăra discretă a unei speranţe capabile de a aprinde o scânteie în calea celui care dibuieşte în întuneric, de a încălzi o inimă paralizată de ger. Îl voi asculta cu plăcere vorbind cu glas scăzut. Lucrările lui Dumnezeu şi realităţile pe care le iubim cel mai intens nu se strigă, nu se aruncă în faţa altuia.

“Aceasta să fie făcută cu blândeţe şi respect…” Da, speranţa poate fi un prim punct de întâlnire şi pentru indivizi care străbat drumuri diferite. Trebuie să fie o speranţă care are un sens, o rază, o incidenţă umană. Speranţa creştină este validă dacă este înscrisă, cu delicateţe, în spaţiile speranţei umane, mici sau mari, nesigure sau solide. Cine vorbeşte despre speranţa creştină trebuie să părăsească tonurile arogante, prezumţia, agresivitatea, tot ceea ce exprimă lipsă de respect faţă de om. Nu se poate transmite speranţa şi umili în acelaşi timp.

Prietene, care scrii pe ziduri cu caractere care fac concurenţă cu semnele stradale. Opreşte-te. Aşteaptă pe cineva. Denunţă-te. Fă o bucată de drum cu el. Fă-te complice cu aşteptările sale, încearcă să înţelegi oboseala lui, intră cu delicateţe în angoasa sa. Cristos nu a lăsat, evident, de-a lungul drumului spre Emaus, un sul al Sfintelor Scripturi. S-a făcut călător. A însoţit doi sărmani pradă disperării. I-a ascultat. I-a lăsat să-şi reverse inima. Apoi a vorbit, a explicat cu răbdare, le-a aprins inima. În sfârşit s-a lăsat recunoscut.

“Domnul a mers alături de om şi s-a aşezat aproape de el. Nu a impus speranţele sale, a intrat în disperarea paraliticului, a tatălui căruia i-a murit fiica, a samaritencei cu inima agitată şi uscată, şi aşa mai departe. Viaţa Domnului nu este predicarea unei filozofii dure, este o călătorie alături de om…” (E. Balducci).

Frate de credinţă şi speranţă, catehist al vitezei, trebuie să te opreşti o dată. Credinţa nu trece prin baston (cum a pretins cineva în timurile apuse), şi nici prin penel (cum încerci să faci tu cu pasiune). Trece prin persoane. Trece prin intermediul unei întâlniri. Dumnezeu este. Dar adevărata problemă este să fim şi noi. Să nu ne ascundem. Să fim în stare de a prezenta raţiuni convingătoare relativ la credinţa noastră, pe planul concret al vieţii.

Prietene, dacă cineva ar fi tentat să se arunce de pe pilonul cel mai înalt al acelui pod, crezi că scrisul tău ar putea să-l împiedice de la gestul său nebunesc? Dacă un şomer se întoarce acasă pentru a anunţa soţiei şi copiilor că nici astăzi nu a găsit de lucru, crezi că va fi consolat la ideea că cineva umblă împrejur, cu o floare sau un penel în mână, strigând că lumea este minunată? Dacă unul care încearcă serios, zbătându-se în întuneric, şi respingând siguranţele dubioase, ar fi informat, mergând pe stradă, că tu ai găsit speranţa, crezi că va ieşi din tunel?

Curaj, prietene. Speranţa, dacă este, nu se ascunde. Trebuie să aibă un chip, o privire, trebuie să posede căldura şi delicateţea unei mâini prieteneşti. Oricine, de-a lungul străzii poate să ne oprească. Nu putem să ne sustragem din prinsoare. Trebuie să prezentăm dovezi, nu alibiuri.

 

* * *

 

Paracletul – antrenorul nostru

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Roald Amundsen, marele explorator norvegian care a descoperit Polul Sud, a luat cu el un porumbel călător. I-a spus soţiei că dacă va ajunge la capătul lumii îi va da drumul porumbelului. Soţia lui a stat ore în şir, singură în toată casa lor mare, aşteptând ca din cer să apară porumbelul promis. Într-o zi privind prin fereastra de la dormitor l-a văzut pe porumbel zburând în cerc pe cer. “E viu!”, a strigat ea plângând. “Soţul meu este viu!”

În timp ce Isus se pregătea să îşi părăsească discipolii, El le-a promis că le va trimite un Paraclet care este adesea descris ca un porumbel. Dar există diferenţe enorme între porumbelul lui Amundsen trimis soţiei lui şi Paracletul pe care Isus l-a trimis discipolilor Săi. Porumbelul este un simplu semn al faptului că drumeţul a ajuns la destinaţie. Mai mult porumbelul nu poate să facă. Paracletul trimis de Isus discipolilor Săi, pe de altă parte, înseamnă pentru ei tot ceea ce Isus a însemnat cât timp a fost cu ei. Isus a fost un Paraclet pentru discipoli şi le-a promis un “alt” Paraclet: “Îl voi ruga pe Tatăl, şi alt Paraclet vă va da vouă” (Ioan 14,16).

Ce este un Paraclet? Multe cuvinte au fost folosite pentru a traduce acest cuvânt: Avocat, Mângâietor, Sfătuitor, Apărător. Cuvântul grec Paracletos descrie în fapt pe cineva care este chemat să stea alături de un client. În termenii juridici de astăzi ar fi vorba de avocatul unui client. Dar un Paraclet este mult mai mult decât un avocat. Probabil cel mai bun cuvânt de astăzi care ar captura semnificaţia Paracletului este “antrenor”. Paracletul este antrenorul nostru, mereu alături de noi, gata să ne instruiască şi să ne corecteze atunci când greşim, să ne încurajeze şi să ne motiveze când ne simţim la pământ, să ne provoace şi să ne inspire pentru a da ce e mai bun din noi, să ne apere şi să lupte pentru drepturile noastre atunci când judecătorii sunt nedrepţi cu noi. Pe scurt, Paracletul înseamnă pentru noi toţi ceea ce Isus a însemnat pentru discipoli.

De ce avem nevoie de un Paraclet? Din acelaşi motiv pentru care sportivii au nevoie de antrenori. Oricât de buni ar fi, sportivii au mereu nevoie de antrenori. Lăsaţi de capul lor sunt supuşi greşelilor. La fel şi noi. Fără Dumnezeu nu putem face nimic. În secolul V exista un gânditor pe numele lui Pelagius, care îi învăţa pe ceilalţi că fiinţele umane au abilitatea naturală de a împlini poruncile lui Dumnezeu dacă aleg să facă aşa. Biserica a condamnat învăţătura sa ca erezie, insistând pe faptul că fiinţele umane au mereu nevoie de harul lui Dumnezeu pentru a-i putea face voia. Pelagianismul este credinţa că ne putem împlini destinul uman doar prin noi înşine, şi că nu avem nevoie de harul lui Dumnezeu care vine prin credinţă, rugăciune şi sacramente. Mulţi oameni din ziua de astăzi sunt pelagianişti fără să ştie. Isus ne spune în Evanghelia de astăzi că noi toţi avem nevoie constant de ajutor divin. Toţi avem nevoie de acest ajutor, Duhul Sfânt care stă mereu alături de noi, Paracletul.

Cum îl primim pe acest Duh Ajutător? Străduindu-ne să trăim în conformitate cu legea lui Cristos, care este iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui. “Dacă mă iubiţi, păziţi poruncile mele, iar eu îl voi ruga pe Tatăl, şi alt Paraclet vă va da vouă, ca să fie cu voi pentru totdeauna” (Ioan 14,15-16). După Înălţarea la Cer a Domnului, discipolii “împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Isus” (Fapte 1,14), s-au retras în cenacol pentru a aştepta şi a se ruga pentru Paracletul promis. Nu putem face altceva mai bine decât să le urmăm exemplul. Joia următoare va fi Înălţarea. Între Înălţare şi Rusalii Biserica îi invită pe toţi fiii ei la o perioadă de rugăciune şi de aşteptare a darului Duhului Sfânt. Să respectăm această perioadă ca una în mod special dedicată rugăciunii, asemenea discipolilor lui Isus, deoarece şi noi avem nevoie de Duhul Sfânt la fel de mult precum aveau ei nevoie acum două mii de ani.

 

* * *

 

Martori ai adevăratei iubiri

Autor: pr. Daniel Iacobuţ
Copyright: Predici.cnet.ro

Una dintre atitudinile cele mai dificile de trăit chiar şi pentru o comunitate de creştini fondată pe iubirea lui Cristos este tocmai aceea de a şti să iubim, să iubim după modelul lăsat de Cristos Domnul. Ne gândim că o comunitate compusă din creştini maturi în credinţă este capabilă să trăiască după exemplul lui Cristos şi, tocmai acolo, de multe ori se experimentează incapacitatea de iubi: polemici sterile, orgolii, arivism, diviziuni. Câte persoane oare s-au îndepărtat de comunitatea creştină pentru că nu s-au simţit primite, înţelese şi iubite de către cei care se definesc creştini! Astfel, chiar şi pentru noi, creştinii, a şti să iubim nu e niciodată un lucru care vine de la sine; în fiecare zi trebuie să se reînceapă de la capăt, trebuie mult exerciţiu pentru ca iubirea noastră pentru fraţii şi surorile care ne înconjoară să devină matură şi să fie purificată de limitele care o fac să fie parţială, egocentrică, sterilă sau infidelă. În fiecare zi trebuie să reînvăţăm arta de a iubi, în fiecare zi trebuie să frecventăm cu răbdare şcoala lui Cristos. În duminica aceasta Isus ne dezvăluie maestrul interior care ne îndrumă zilnic în deprinderea artei de a iubi: Duhul Sfânt.

Liturgia Cuvântului a duminicii a VI-a a timpului pascal ne pregăteşte deja pentru sărbătoarea Rusaliilor. Cineva asemăna aceste ultime două săptămâni ale timpului pascal cu timpul Adventului, pentru că sunt un timp de aşteptare şi de implorare a Duhului Sfânt, a cărui venire, coborâre, o retrăim la Rusalii. Într-adevăr toate textele o menţionează pe cea de-a treia persoană a Sf. Treimi. În Evanghelie am ascultat primul anunţ al venirii Apărătorului, care este Duhul adevărului, Duhul Sfânt. În prima lectură apostolii Petru şi Ioan merg în Samaria pentru a impune mâinile celor botezaţi, care îl primesc astfel pe Duhul Sfânt. În lectura a doua, Sf. Petru ne vorbeşte despre misterul pascal al lui Cristos: “Prin trup a fost supus morţii, dar prin suflet (duh) a fost readus la viaţă”.

“Eu îl voi ruga pe Tatăl, şi alt Apărător vă va da vouă, ca să fie cu voi pentru totdeauna, Duhul adevărului”. Prin aceste cuvinte, care fac parte din învăţăturile date apostolilor la Ultima Cină, Isus ne face să înţelegem că nu poate să rămână mereu cu apostolii, pentru că şi-a asumat o viaţă umană, supusă limitei, şi de aceea trebuie să plece. Dar Duhul adevărului poată să rămână mereu cu discipolii, pentru că nu este legat de o viaţă umană în particular. Există însă o diferenţă între prezenţa lui Cristos de până atunci şi prezenţa Duhului: Isus era vizibil întrucât era om adevărat, în timp ce Duhul Sfânt nu e vizibil: “Lumea nu poate să-l primească, pentru că nu-l vede şi nu-l cunoaşte”. Duhul este o realitate invizibilă, o realitate interioară, cu siguranţă foarte importantă, dar care nu poate fi percepută cu simţurile umane.

Pentru a cunoaşte Duhul, e nevoie de o relaţie interioară cu el, şi lumea nu posedă o astfel de relaţie. Pentru evanghelistul Ioan “lumea” este înţeleasă drept suma tendinţelor păcătoase, egoiste: este lumea păcatului şi această lume este impermeabilă Duhului, nu îl cunoaşte. În schimb, discipolii lui Cristos îl cunosc, pentru că rămâne la ei şi, mai ales, locuieşte în ei. De aceea trebuie să îl dorim cu ardoare, să fim mereu mai disponibili Duhului Sfânt, adică să înfăptuim un efort de interiorizare, de a depăşi superficialitatea pentru a păşi în profunzimea vieţii interioare, a cărui maestru este Duhul adevărului, cel care ne va conduce la tot adevărul (cf. In 16,13).

La începutul şi sfârşitul textului evanghelic din această duminică Isus insistă asupra relaţiei dintre păzirea poruncilor sale şi iubirea faţă de persoana sa: “Dacă mă iubiţi, păziţi poruncile mele…”; “Cine primeşte poruncile mele şi le păzeşte, acela mă iubeşte…”. Lumea în care trăim are nevoie din ce în ce mai mult să înţeleagă că iubirea nu este numai afectivă, construită numai din emoţii, sentimente, ci trebuie să fie şi efectivă: construită din acte libere de dăruire. Astfel iubirea se construieşte cu inteligenţa, cu voinţa şi mai ales cu acţiunile de fiecare zi care îl transformă pe cel care iubeşte în cel iubit.

Atunci când se iubeşte cu adevărat o persoană, se doreşte binele său şi apare dorinţa de face voinţa sa. Altfel iubirea nu este adevărată, ci este o simplă căutare de satisfacţii sentimentale. În schimb, iubirea este o realitate mult mai profundă decât o simplă satisfacţie emotivă: este dăruirea de sine către celălalt, care se împlineşte prin acţiuni care corespund dorinţelor persoanei iubite. Dacă îl iubim pe Isus, atunci dorim să îi împlinim voinţa, să îl onorăm cu viaţa noastră. De aceea a păzi poruncile sale este condiţia pentru a rămâne în alianţă cu Dumnezeul care ne-a iubit, ne-a ales şi eliberat. Însă aceste porunci pot fi păzite din simţul datoriei sau din frică, ca şi nişte sclavi (cf. fratele cel mare din parabola tatălui milostiv), sau din iubire, ca şi nişte fii. Pentru Isus motivaţia păzirii poruncilor este iubirea unei inimi care se ştie iubită, o inimă înnoită de noul Legământ.

Această iubire efectivă, care păzeşte poruncile, este atmosfera în care se poate simţi noua prezenţă a lui Isus între ai săi: ” nu vă voi lăsa orfani, voi veni la voi”. A fi orfani nu este numai o experienţă a abandonului, ci a pierderii sensului identităţii, a ceea ce ne face să fim ceea ce suntem. Şi de aceea plecarea fizică a lui Isus reprezintă inaugurarea unui nou mod de prezenţă a Mântuitorului, o prezenţă mai intimă, mai profundă: “voi sunteţi în mine şi eu în voi”. Această nouă prezenţă este înfăptuită de Duhul Sfânt, Duhul iubirii care realizează comuniunea între persoanele Sf. Treimi şi între noi, ucenicii lui Cristos.

Într-adevăr misiunea Duhului Sfânt este aceea de a ne învăţa toate şi de a ne ajuta să intrăm şi mai mult în misterul lui Cristos prin experienţa iubirii. În această duminică înţelegem cum capacitatea de a iubi este strâns legată de promisiunea Duhului Sfânt. El trebuie mereu invocat pentru ca noi creştinii să fim capabili de mărturisi că Domnul este viu prin iubirea reciprocă. Este Duhul cel care, atunci când este invocat şi primit într-o inimă smerită, dăruieşte putere şi consolează, mângâie, apără, îi ajută pe creştini să nu se simtă singuri în lupta împotriva lumii care e bazată pe logica forţei şi a violenţei. Este Duhul cel care luminează inima dăruind capacitatea de a recunoaşte pe chipul fiecărei persoane chipul Domnului Isus. Este Duhul cel care ne dăruieşte dorinţa de a ne apropia de celălalt şi de a-l simţi nu ca pe un potenţial inamic sau concurent, ci ca pe un frate, fiu al unicului Tată ceresc. De aceea o mărturie vizibilă şi convingătoare va fi tocmai iubirea gratuită şi reciprocă care ar trebui să caracterizeze comunităţile noastre. “Uitaţi-i cum se iubesc” spuneau păgânii despre primii creştini. Astăzi am putea să ne întrebăm: cei care nu vin la Biserică, păgânii moderni, pot spune la fel uitându-se la creştini? Sau comportamentul creştinilor este unul care îi face pe aceştia să nu aibă încredere în creştinism şi în insistenţa noastră asupra iubirii? Probabil, trebuie să o recunoaştem, vorbim foarte mult despre iubire, aproape că o transformăm într-un gen literar, dar de multe ori nu o trăim în mod sincer între noi, divizaţi fiind de prejudecăţi, suspiciuni, interese de grup. Şi totuşi această incapacitate a noastră de a iubi în mod efectiv nu trebuie să ne descurajeze, ci să ne provoace să continuăm în cunoaşterea Duhului celui Înviat, invocându-l în fiecare zi.

Duhul Sfânt este şi sufletul apostolatului la care ne invită şi sf. Petru în prima lectură a acestei duminici. Apostolul îi invită pe credincioşi să fie mereu pregătiţi să dea un răspuns potrivit celor care îi întreabă despre motivaţiile nădejdii care le locuieşte sufletul. Înţelegem astfel că atitudinea şi comportamentul creştinilor era caracterizat de o mare speranţă. Iar sf. Petru în scrisoarea sa tocmai această speranţă vrea să o cultive: ne aduce aminte că prin învierea lui Cristos am fost renăscuţi la o speranţă vie, speranţa unirii perfecte cu Dumnezeu. Creştinii epocii sf. Petru atrăgeau lumea pentru că erau văzuţi ca nişte persoane pline de speranţă. Lumea dorea să cunoască motivul unei astfel de nădejdi, a bucuriei pe care aceştia o demonstrau chiar şi atunci cânt erau persecutaţi.

Şi fiecare dintre noi trebuie să fie pregătit să dea un răspuns potrivit despre speranţa care ne locuieşte în suflet, o speranţă mereu vie datorită darului Duhului Sfânt. Noi, creştinii trebuie să fim în stare să răspândim în jurul nostru speranţa, căci fără de speranţă, viaţa îşi pierde motivaţiile de a fi trăită. Iată aşadar un nou motiv pentru a ne apropia de sărbătoarea Rusaliilor cu o dispoziţie interioară adecvată, marcată de o rugăciune vie, plină de speranţă în iubirea Tatălui care a fost şi este mereu revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat în dar.