Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a V-a de peste an
Anul B (A, C)
Lecturi:
Iob 7,1-4.6-7
1Corinteni 9,16-19.22-23
Marcu 1,29-39

Marcu 1,29-39

Apoi, ieşind din sinagogă, a intrat în casa lui Simon şi Andrei, împreună cu Iacob şi Ioan. Soacra lui Simon zăcea la pat având febră, iar ei i-au vorbit îndată despre ea. El s-a apropiat şi, prinzând-o de mână, a ridicat-o. Atunci febra a lăsat-o şi ea a început să-i slujească. Când s-a înserat, după ce a apus soarele, i-au adus la el pe toţi bolnavii şi posedaţii de diavol şi toată cetatea era adunată la uşă. El a vindecat pe mulţi care sufereau de diferite boli şi a alungat mulţi diavoli. Pe diavoli nu-i lăsa să vorbească pentru că îl cunoşteau. Dimineaţa, încă pe întuneric, sculându-se, a ieşit şi s-a dus într-un loc retras şi se ruga. Simon şi cei care erau cu el l-au căutat şi, găsindu-l, i-au spus: “Toţi te caută”. El le-a spus: “Să mergem în altă parte, prin cetăţile învecinate, ca să predic şi acolo, căci pentru aceasta am venit”. Şi a mers prin toată Galileea, predicând în sinagogile lor şi alungând diavoli.

 

Există prezentare PPT pentru acest text evanghelic. Click aici.

 

Autori

pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Şerban Tarciziu
pr. Nicolae Farcaş
pr. Alessandro Pronzato
Diverşi alţi autori

 

* * *

 

Pentru ce a venit de fapt Isus

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Deţinătorii de doctorate provoacă mare confuzie. După ce şi-a luat titlul de doctor în ştiinţe politice, un bărbat s-a gândit să facă o vizită la ţară părinţilor săi. Mândri de realizarea fiului lor, părinţii anunţaseră tot satul că le vine acasă fiul, “doctorul”. Ajuns în sat, bărbatul fu întâmpinat de unii şi de alţii cu tot felul de plângeri: “Mă doare spatele!”, “Mă lasă vederea!”, “De câteva săptămâni îmi amorţeşte piciorul drept!” El a încercat să le explice că nu este medic, este doctor, dar nu medic. Sătenii l-au privit nedumeriţi: “Păi dacă nu vindeci bolnavii, la ce bun să ţi se spună doctor?”

În Evanghelia de astăzi, Isus se află într-o situaţie oarecum similară. Isus a venit să mântuiască lumea. Profetul Isaia prevestea: “El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat” (Isaia 53,4). Îl şi vedem în sinagogă vindecând un om prins de spirite necurate. Din sinagogă Isus merge la casa lui Petru şi îi vindecă soacra de febră. “Când s-a înserat, după ce a apus soarele, i-au adus la el pe toţi bolnavii şi posedaţii de diavol [...] El a vindecat pe mulţi care sufereau de diferite boli şi a alungat mulţi diavoli” (Marcu 1,32-34). Apoi, dis-de-dimineaţă, s-a dus şi a găsit un loc liniştit să se roage. Înainte să îşi termine rugăciunile de dimineaţă, discipolii îl găsesc şi îi spun că o mulţime şi mai mare îl caută. Ne-am aştepta ca Isus să spună: “Perfect! Ne-am intrat în mână. Strategia noastră a dat roade.” Ce spune El însă? Spune nu. “Să mergem în altă parte, prin cetăţile învecinate, ca să predic şi acolo, căci pentru aceasta am venit” (Marcu 1,38).

Poftim?! Pentru proclamarea mesajului? Păi ce mesaj este mai important decât vindecarea bolnavilor şi redarea demnităţii celor desfiguraţi de boală şi de sărăcie? Nu pentru aceasta a venit Isus? Ei bine, nu tocmai. Isus a venit să aducă săracilor vestea cea bună (Luca 4,18). Această veste bună este spirituală şi materială aşa după cum persoana umană este suflet şi trup. Când vine însă vorba de ordinea priorităţilor, spiritualul este pe primul loc, materialul pe următorul. Această ordine este subliniată de Isus în predica de pe munte: “Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6,33).

Cu alte cuvinte, Isus a venit să proclame vestea cea bună a împărăţiei lui Dumnezeu, să invite întreaga omenire să îl recunoască rege pe Dumnezeu, în inimile lor şi în vieţile lor, să se împace cu Dumnezeu şi cu semenii. Mare parte din boala, sărăcia şi suferinţa care există în lumea noastră îşi au rădăcina în starea de disonanţă sau de păcat, ce ne separă de Dumnezeu şi de ceilalţi. Vindecând rădăcina tuturor problemelor noastre, ne vom găsi în poziţia de a accepta binecuvântările abundente ale lui Dumnezeu în toate domeniile vieţii noastre, în plan spiritual dar şi fizic, moral dar şi material, social dar şi psihologic. Să cauţi însă vindecarea fizică şi bunăstarea materială fără să faci mai întâi pace cu Dumnezeu înseamnă să nu înţelegi esenţialul. Este ca şi cum ai pune carul în faţa calului. Nu va merge. Probabil aceasta încercau să facă cu Isus oamenii din Capernaum în acea dimineaţă. Aşa că Isus le-a boicotat planurile şi a mers în alte cetăţi din Galileea pentru a proclama vestea cea bună.

Mulţimea mare ce venise să îl caute pe Isus în acea dimineaţă a mers acasă dezamăgită. Nu l-au găsit. De ce? Pentru că îl căutau din motive greşite. Îl căutau pe Isus doar pentru a obţine ceea ce ei vroiau; nu erau interesaţi de ceea ce Isus avea să le ofere. Nu că Isus nu ar fi interesat să o ducem bine material. Vrea aceasta. Dar bunăstarea spirituală vine mai întâi. Asemenea oamenilor din Capernaum, mergem duminica la biserică să îl căutăm pe Isus. Mergem cu diferitele probleme pe care le avem, ale sufletului şi ale trupului. Pentru a evita dezamăgirea, primul lucru pe care trebuie să îl facem este să uităm de problemele personale şi să căutăm împărăţia lui Dumnezeu pe care a venit să o proclame Isus. Când vom găsi împărăţia lui Dumnezeu şi pe Dumnezeu însuşi, vom vedea că toate celelalte nevoi ale sufletului şi ale trupului nostru şi-au găsit rezolvarea.

 

* * *

 

Paul şi preoţia

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

(predică pe marginea lecturii a doua)

Religia este cea mai înfloritoare industrie în Africa. Poţi întâlni până la zece biserici diferite pe aceeaşi stradă. Sunt cazuri în care chiar trei biserici diferite sunt amplasate în aceeaşi clădire. Aceasta îi ridică creştinului obişnuit întrebarea cum să deosebească autenticul de fals. Isus ne previne că într-adevăr vor exista falşi predicatori, slujitori şi biserici. “Nu oricine îmi zice ‘Doamne! Doamne!’ va intra în împărăţia cerurilor, ci acela care împlineşte voinţa Tatălui meu, care este în ceruri. Mulţi vor spune în ziua aceea: ‘Doamne! Doamne! Nu am profetizat în numele tău, nu am alungat diavoli în numele tău şi nu am făcut atâtea minuni în numele tău?’ Atunci le voi declara: ‘Niciodată nu v-am cunoscut. Îndepărtaţi-vă de mine, voi care săvârşiţi nelegiuirea!’” (Matei 7,21-23).

În a doua lectură de astăzi din prima Epistolă către Corinteni, Paul vorbeşte despre propria lui slujire. Folosindu-l pe Paul ca model pentru evanghelişti, misionari şi predicatori, putem să evaluăm autenticitatea şi fidelitatea slujitorilor de astăzi faţă de idealul pe care îl vedem în Paul. În lectura de astăzi, Paul nu ne spune totul despre slujire. Ceea ce ne spune, însă, poate fi rezumat sub trei titluri: (a) de ce a devenit el slujitor, (b) cum îşi măsoară succesul său ca slujitor, şi (c) cum îşi îndeplineşte el slujirea.

Legat de motivul pentru care a devenit predicator, Paul ne spune că nu a fost alegerea lui naturală a profesiei ci o chemare din partea lui Dumnezeu. Este o obligaţie divină aşezată pe umerii lui, o însărcinare încredinţată lui de Dumnezeu Însuşi. În consecinţă el nu se poate lăuda cu slujirea sa, sau să o privească pur şi simplu ca pe o carieră. Este o vocaţie: “Dacă vestesc evanghelia nu am nici un motiv de laudă pentru că datoria mă obligă. Vai mie dacă nu vestesc evanghelia. Căci dacă fac aceasta de bunăvoie, am răsplată dar dacă o fac fără de voie, îndeplinesc o misiune ce mi-a fost încredinţată” (1Corinteni 9,16-17).

Există persoane care se fac preoţi pentru că nu şi-au găsit o altă slujbă. Există persoane care aleg preoţia pentru că se plăteşte bine. Pentru astfel de persoane prima poruncă este aceasta: “Adu-ţi aminte să plăteşti zeciuiala”. Zeciuiala devine mai importantă pentru ele decât orice altceva din ceea ce ne-a învăţat Isus. Paul, asemenea lui Isus, vedea preoţia ca o chemare la a sluji, nu la a fi slujit (Matei 20,28).

Al doilea punct pe care îl vedem în slujirea lui Paul este felul în care îşi evaluează el succesul ca predicator. Paul nu evaluează succesul slujirii sale aşa cum o fac mulţi predicatori din ziua de astăzi după mărimea clădirii bisericii lor, a contului lor din bancă sau după cât de mult se adună la colectă. El îşi măsoară succesul pur şi simplu după la cât de multe suflete poate să ajungă cu Evanghelia eliberatoare a lui Isus Cristos. Pentru a face pentru oameni mai uşor să primească predicarea sa, el o oferă gratuit, deşi cunoaşte foarte bine porunca Domnului ca “cei care predică evanghelia să trăiască din evanghelie” (1Corinteni 9,14). “Aşadar, care este răsplata mea? Este aceea ca să vestesc fără plată evanghelia şi să nu mă folosesc de dreptul pe care mi-l dă evanghelia. Căci, deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut sclavul tuturor ca să-i câştig pe cât mai mulţi” (versetele 18-19).

Ajungem acum la punctul final, stilul slujirii lui Paul. El are o singură veste bună, dar o prezintă diferit la audienţe diferite. O adaptează la diferitele lor situaţii. El adaptează nu doar stilul său de a predica, ci şi stilul său de viaţă personal – ceea ce mănâncă, felul în care se îmbracă, şi obiceiurile lui sociale – pentru ca acesta să slujească şi să sporească interesul pentru Evanghelie la audienţa care este înaintea lui. “Am devenit iudei pentru iudei, ca să-i câştig pe iudei. Am devenit supus legii [...] ca să-i câştig pe cei supuşi Legii. Am devenit un fărădelege pentru cei fărădelege, ca să-i câştig pe cei fărădelege. [...] Am devenit slab pentru cei slabi, ca să-i câştig pe cei slabi. M-am făcut totul pentru toţi, ca să-i câştig măcar pe unii” (1Corinteni 9,20-22).

Majoritatea predicatorilor de astăzi acuză persoanele care dorm în timpul predicii. Paul ar fi acuzat predicatorul. Dacă vedeţi pe cineva care doarme în timpul predicii, treziţi-l pe predicator. Paul îşi adaptează mesajul după audienţa sa. El prezintă aceeaşi Evanghelie ca veste bună pentru audienţe diferite. Aceasta este una dintre marile provocări pentru Bisericile din timpurile noastre, deoarece vedem grupuri întregi părăsind bisericile – tineri, adulţi, persoane cu educaţie… Provocarea pentru noi este aceea de a deveni toate pentru toţi, pentru ca oamenii din orice clasă socială, cultură sau sub-cultură să poată auzi în prezentarea pe care o facem Evangheliei vestea cea bună care bucură inima oricărui om.

 

* * *

 

Copilul drag al credinţei

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Iob constată cu durere că viaţa este un chin de dimineaţă şi până seara şi de seara până dimineaţa, că ar fi păcat dacă o viaţă atât de scurtă s-ar termina numai cu atâta: cu durerea încununată de moarte. Numai că Iob simte cum durerea, cu cât este mai mare, cu atât îl împinge pe om mai tare ca să-l caute pe Domnul, fiindcă simte ca absurd faptul ca viaţa să fie făcută numai pentru chin (lectura I-a).

Sfântul Paul constată că drumul vieţii care duce la fericire trece prin toţi oamenii. Din acest motiv el găseşte cu cale să se facă totul pentru toţi, ca toţi să înţeleagă că sensul vieţii este fericirea. Orientarea vieţii spre fericire ne-o dă numai evanghelia şi de aceea este necesar ca ea să ajungă la tot omul (lectura a II-a).

Evanghelistul Marcu, scump la vorbă, enumeră statistic o mulţime de minuni într-un mod atât de simplu şi vag, ca şi cum n-ar avea nici o importanţă, decât doar ca să se ştie că au fost făcute. Marcu spune, fără comentarii: El o ridică şi o lăsară frigurile; sau: El vindecă pe mulţi şi alungă mulţi diavoli. Câţi a vindecat? Câţi diavoli a alungat? Cum au reacţionat cei vindecaţi? A crezut că nu ne interesează toate acestea? Cât de frumos descrie sfântul Ioan vindecarea orbului din naştere, parcă ne transpune în scenă (cf. In 9,1-41).

Renumitul medic francez, Alexis Carrel, necredincios la început, premiat cu Nobel în 1912, a mers la Lourdes, auzind că aici se fac minuni, pentru a se convinge. Când constată minunea cu propriile simţuri, o descrie în chip minunat, cu lux de amănunte; îşi schimbă viaţa, devenind un zelos apărător al neprihănitei. Aşa mai merge, zic eu. Dar dacă Marcu numai menţionează minunile este semn că Isus însuşi în activitatea sa publică n-a pus accentul în primul rând pe acestea. De altfel, minunile pe unii chiar îi înspăimântau, cum s-a petrecut cu locuitorii din Gherasa, după ce Isus a eliberat pe un om posedat de diavol, au venit şi l-au rugat să plece din ţinutul lor (cf. Mc 5,1-17), aceasta din cauză că în acele vremuri erau mulţi magi care se foloseau de ştiinţa lor ocultă şi de cele mai multe ori făceau mai mult rău decât bine. Chiar Petru îi face lui Isus o cerere asemănătoare după pescuirea minunată: Depărtează-te de mine, Doamne, că sunt om păcătos (Lc 5,8). Şi pe câţi alţii nu-i cuprindea frica în faţa minunilor? Isus nu urmărea să înfricoşeze pe nimeni. Mântuitorul voia iubirea oamenilor, dar nu stoarsă cu forţa, fiindcă în iubire nu este teamă (1In 4,18). I-a fost atât de greu să alunge frica din inimile oamenilor, deşi se arăta atât de bun, chiar şi de acei care căutau să-i fure minunea pe ascuns, ca acea femeie bolnavă de hemoragie (cf. Lc 8,43-48).

Încetul cu încetul oamenii au observat un lucru curios în viaţa lui Isus: pe cât era de puternic în a face binele, era total neputincios în a face rău cuiva şi au căpătat atâta curaj încât s-au apropiat de el, de multe ori chiar cu obrăznicie, pentru a-l insulta sau chiar pentru a-l provoca să se folosească de puterea miraculoasă, de care erau siguri că o are chiar împotriva lor. Dar nu, el nu se foloseşte de puterea sa nici chiar pentru a se apăra pe sine. Este flămând, dar nu schimbă pietrele în pâini pentru a se sătura (Mt 4,2); este însetat, cere şi aşteaptă ca o simplă femeie samariteană să-i dea să bea (In 4,7); este pironit pe cruce şi suferă îngrozitor, dar nu se roagă pentru sine ca Tatăl să-l elibereze, nici nu ascultă de glasul acelora care îi cer să se coboare pentru a vedea minunea şi pentru a crede (cf. Mt 27,42).

Un autor englez zicea: Această rezervă pe care el o face în întrebuinţarea puterii lui supranaturale formează capodopera lui Cristos: un miracol moral suprapus unui miracol fizic.

Ascultarea cuvântului lui Isus este un lucru mai de preţ decât minunea. Când toţi îl căutau pentru a vedea minuni şi a beneficia de ele, Isus le spune ucenicilor: Să mergem în satele şi oraşele vecine ca să predic şi acolo, fiindcă pentru aceasta am venit (Mc 1,38). Martei, care voia să-i pregătească lui Isus un ospăţ minunat, îi răspunde că Maria a ales partea cea mai bună (Lc 10,42). Din ascultarea cuvântului se naşte credinţa şi din credinţă se nasc faptele de caritate (Gal 5,6) şi din ele, ca dintr-o mamă, se naşte minunea. Sutaşul roman, care a venit la Isus să-l roage să vină şi să-i vindece sluga, îi spune: Mergi şi precum ai crezut să ţi se facă ţie şi în acel ceas sluga i s-a vindecat (Mt 8,13); femeii bolnave de hemoragie îi spune: Încrede-te, fiică! Credinţa ta te-a mântuit (Mt 9,22); celor doi orbi care strigau: Ai milă de noi, Fiul lui David! le pune întrebarea: Credeţi că pot să vă fac aceasta? şi la răspunsul lor afirmativ le zice: Să vi se facă vouă după credinţa voastră şi li s-au deschis ochii (Mt 9,29-30); numai la Nazaret, în localitatea sa de baştină, nu a făcut multe minuni. Cauza? Necredinţa lor (cf. Mt 13,58).

Toţi oamenii ar vrea să vadă minuni, dar atât de puţini sunt acei care îi ascultă cuvântul şi-i împlinesc voinţa. Ispititorul din pustiu îi cere semne şi minuni (cf. Lc 4,3,13); fariseii şi cărturarii îi cer semne şi minuni, dar nu primesc (cf. Mt 12,38-39); Irod căuta să-l vadă, sperând în spectacolul unei minuni, dar nu primeşte (cf. Lc 23,8); nici de pe cruce nu coboară, deşi i se cerea aceasta pentru a crede (cf. Mt 27,43). Isus a făcut minuni pentru cei care cred în cuvântul său, ca să se bucure de învierea lui, pentru a intra într-o mai mare intimitate cu Dumnezeu prin speranţă şi iubire. Cum poţi spera să vezi împărăţia lui Dumnezeu, dacă nu asculţi, nu crezi şi nu împlineşti cuvântul Domnului?

Minunile lui Isus au arătat tuturor oamenilor că Dumnezeu este prezent în istoria omenirii, că susţine pe toţi cei de bunăvoinţă care duc lupta de eliberare de sub jugul păcatului, al diavolului şi mai ales împotriva autosuficienţei.

Minunile sunt o chemare la angajarea noastră totală de a fi, asemenea sfântului Paul, totul pentru toţi.

Minunile sunt un semn că împărăţia cerurilor a apărut deja pe pământ, că este în mijlocul nostru (Lc 17,21), că în Isus s-a făcut vizibilă dragostea lui Dumnezeu faţă de om; că el îşi realizează opera răscumpărării luând asupra sa neputinţele noastre, cum spune profetul Isaia citat de evanghelistul Matei (8,17). Chiar dacă începutul împărăţiei lui Dumnezeu s-a bucurat doar de câteva minuni totuşi ele dau motiv suficient de speranţă că în cele din urmă Dumnezeu va înlătura moartea pe veci şi va şterge orice lacrimă din ochii noştri (Ap 21,4). Putem grăbi ziua acestei eliberări încercând a lua asupra noastră necazurile, neputinţele, bolile şi chiar păcatele altora, aducând o clipă de bucurie, demonstrând prin speranţa personală victoria binelui, că viaţa nu este o istorie povestită de un imbecil, cum spunea un personaj al lui Shakespeare, cât mai ales un mijloc necesar în a-l căuta pe Dumnezeu, un efort personal, uneori eroic, de a-l găsi, fiindcă dacă la viaţa naturală ne-am născut fără voia noastră, la viaţa supranaturală nu ne putem naşte decât cu aportul voinţei noastre, după spusele sfântului Augustin: Dumnezeu te-a creat pe tine fără tine, dar nu te mântuieşte pe tine fără tine.

Să-l rugăm astăzi pe Isus ca să ne întindă mâna şi nouă, să ne ridice din frigurile păcatului! Fiindcă, după spusele sfântului Ambrozie, febra ridică temperatura trupului de parcă arde, iar păcatul ridică temperatura sufletului, ba chiar îl incendiază, fiindcă febra noastră este zgârcenia; febra noastră este necurăţia; febra noastră este destrăbălarea; febra noastră este ambiţia; febra noastră este mânia, mai presus de toate, febra noastră este mândria, minciuna, lăcomia etc.

Doamne, întinde-ţi mâna şi spre noi şi ajută-ne să ne ridicăm, ca să fim de folos altora, să te slujim pe tine în fraţii noştri, întinzând mâna tuturor acelora care au trebuinţă de caritatea noastră. Amin.

 

* * *

 

Misterul suferinţei

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

În duminica trecută (a IV-a) am văzut teama lui Moise şi a poporului ales. Dumnezeu i-a asigurat de asistenţa profetică.

În această duminică este vorba despre boli, suferinţe de tot felul şi de moarte care însoţesc efemera noastră existenţă pământească şi ne ţin într-o continuă stare de teamă şi nesiguranţă, care contrastează pregnant cu dorinţa omului după absolut, stabilitate, siguranţă şi mai ales fericire, la care fericire avem dreptul, fiind creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1, 26).

Omenirea cu propria raţiune a căutat logica acestei vieţi zbuciumate cu mii de ani înainte de Iob şi mii de ani după el, până azi, şi în ce stadiu a ajuns? Este ca la început: după logica umană, suferinţa face parte din logica absurdului, fiindcă omul vrea doar fericirea şi la tot pasul dă piept cu necazul.

Şi omul biblic a încercat să dezlege cauza acestei situaţii printr-o teologie sapienţială. Într-o lume în care orice realitate este raportată mereu la Dumnezeu, suferinţa nu face excepţie: ea este văzută mai mult ca o lovitură din partea lui Dumnezeu pentru păcat, ca pedeapsă, conform cu acel blestem aruncat asupra pământului (cf. Gen 3, 17).

Iob, lăsând la o parte orice apărare fără rost contra acuzelor aduse de Elifaz (unul din cei trei prieteni ai săi), care îl vedea pedepsit pentru păcat, ia în considerare viaţa sa nevinovată şi o referă la contextul întregii existenţe umane: toţi suferă, toţi muncesc din greu ca scalavii, toţi aşteaptă plata muncii… Aceasta nu înseamnă vinovăţie. Iob nu se simte vinovat, nu a încălcat cu nimic poruncile Domnului şi acest fapt îi dă curaj să se îndrepte spre Dumnezeu cu o rugăciune: Aminteşte-ţi! de răsplata muncii mele.

Dar, încetul cu încetul, credinţa omului biblic devine tot mai profundă: suferinţa nu-i legată în mod necesar de păcat sau de muncă, ci poate fi şi ca o încercare providenţială spre verificarea credinţei şi a iubirii, conform cu cele spune de Moise poporului ales: Domnul Dumnezeul vostru vrea să vă pună la încercare, să ştie dacă voi îl iubiţi pe Domnul Dumnezeul vostru din toată inima şi din tot sufletul vostru (Dt 13, 4).

Dumnezeu ar fi putut revela întreg misterul suferinţei chiar de la început, dar nu a făcut-o, ci a voit ca omul însuşi să contribuie, nu prin ştiinţă, ci prin credinţă la dezlegarea lui. Asistat de lumina supranaturală, omul a pornit în cercetarea acestui mister, menit să-i dezelege şi sensul vieţii, prin lumea celor înconjurătoare şi în sine însuşi. Toată suferinţa omului provinde din faptul că el nu s-a descoperit pe sine, ceea ce este în realitate în lumina credinţei. Fără necaz, fără suferinţă, nu există nici un fel de progres: nici material şi nici spiritual.

Durerea nu-i numai a lui Iob, ea este a lumii întregi şi este de origine metafizică, transcendentală (cf. CBL p. 1029). Raţiunea este incapabilă în a-i da un răspuns satisfăcător; ea nu intră în logica umană, de aceea pare absurdă, oricâte interpretări i s-ar da, ea aparţine de logica divină şi de aceea tot omul trebuie să spună: Cred în suferinţă; ceea ce şi spunem, de fapt, când mărturisim în virtutea religiei, anume că: Isus Cristos s-a născut din Maria fecioară, a pătimit sub Ponţiu Pilat, s-a răstignit, a muri şi s-a îngropat şi s-a coborât în iad (Crezul), adică în abisul suferinţei.

Când Petru, cu logica lui aristotelică, socotea că trebuie să sufere şi să moară doar cel rău, iar Isus, fiindcă n-a făcut nici un rău, ci numai bine, merită să fie scutit de suferinţă, Isus îl respinge cu duritate: Pleacă, satano, că nu cugeţi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor (Mt 16, 23). Suferinţa intră în logica divină, în logica iubirii şi dreptăţii şi de aceea depăşeşte graniţele acestei lumi. Pentru noi, culmea suferinţei este moartea. Cu lumina raţiunii ştim că este lucrul cel mai sigur din lume, dar numai prin lumina credinţei am aflat că este poarta care duce la adevărata viaţă fericită, fiindcă numai Cel Înviat a putut spune: Trebuia Cristos să pătimească toate acestea şi astfel să intre în slava sa (Lc 24, 26). Să cugetăm dar la cele ce sunt ale lui Dumnezeu!

Isus, pentru a revoluţiona logica umană şi spre a o încadra în logica divină, pentru noi cei slabi propune atitudinea de slujire, adică de suferinţă îmbrăţişată cu iubire faţă de aproapele şi care singură duce la dezlegarea misterului divin asupra suferinţei: Dumnezeu este iubire (1In 4, 16); atunci înţelegem că suferinţa întregului neam omenesc, întregului Cosmos, este suferinţa divină din Cristos care slujeşte omului spre a-l ferici prin slujirea pornită din iubire: Ceea ce aţi făcut unuia dintre aceştia mai mici, mie mi-aţi făcut (Mt 27, 45), ceea ce constituie Misterul nostru pascal.

Comportamentul lui Isus faţă de soacra lui Petru prezintă caracteristici absolut noi. În primul rând un rabin nu s-ar fi învrednicit să se apropie de o femee şi să o prindă de mână spre a-i reda sănătatea. Dar, mai ales, nu s-ar fi lăsat niciodată servit de o femee. Isus, nu numai că dă peste cap aceste reguli rabinice, ci şi toate convenienţele relaţiilor sociale, dând slujirii un nou stil de viaţă printr-un nou conţinut.

«Slujirea» – diakonia – era, în ochii grecilor şi a lumii civilizate din acel timp, un lucru nevrednic de un om liber, ea este pentru cei plătiţi şi pentru sclavi. Isus pune «slujirea» în conceptul iubirii. Un slujitor se simte onorat, dacă stăpânul îl invită la masă şi el însuşi îi slujeşte. Isus arată că onoarea o dobândeşte cel care slujeşte şi nu cel slujit care stă la masă, de aceea spune că Fiul omului n-a venit spre a fi slujit, ci spre a sluji (Lc 10, 45). Astfel, cu soacra lui Petru care slujeşte începe un nou stil de viaţă în relaţiile umane. Soacra lui Petru a înţeles bucuria vieţii prin slujirea la care a chemat-o minunea vindecării.

Consecvent acestei învăţături, când locuitorii din Cafarnaum cuprinşi de entuziasm faţă de Isus şi ucenicii lui, ar fi voit să o ţină într-o sărbătoare de triumf continu, el se scoală dis-de-dimineaţă, se retrage în secret şi se roagă. Găsit de ucenici şi invitat la reluarea sărbătorii, spre a fi slujit, Isus îi îndreaptă spre localităţile prăpădite şi uitate ale Galileei, spre a le duce Vestea cea bună, spre a le sluji.

Mai profund încă: suferinţa apare, pentru cel care are ochii credinţei deschişi de har, ca un mijloc de afirmare a Duhului asupra materiei. Reflexia mesianică îşi găseşte ecolul în acest concept: Mesia, care inaugurează timpurile din urmă, ia chipul slujitorului suferind. El, un vierme al pământului, se afirmă atât de mare şi puternic în Duh: ia asupra sa bolile noastre şi le vindecă prin rănile sale (cf. Is 53, 3-12). Iar când vor sosi zilele de pe urmă şi Duhul vieţii va fi reînoit faţa pământului, suferinţa va dispare cu desăvârşire.

Ori, Duhul este siguranţa noastră pentru rugăciune, fiindcă Dumnezeu îl dă acelora care se roagă fără măsură (In 3, 34; Mt 7, 11; Lc 11, 13).

Din acest motiv eliberarea celor posedaţi şi vindecările săvârşite de Isus sunt un semn că au sosit vremurile de pe urmă şi că Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul nostru, este preludiul victoriei decisive a Misterului pascal, la care orice creştin participă deja, realizând în sine victoria omului nou, care, sub acţiunea Duhului Sfânt, face ca toate să intre pe făgaşul lor adevărat, conform planului divin al Tatălui ceresc, fiindcă toate lucrurile suferă ca în chinurile naşterii şi aşteaptă arătarea în slavă a fiilor lui Dumnezeu spre a fi eliberate (cf. Rom 8, 22).

Creştinul are ca sarcină şi scop unic pe pământ o mai mare eficienţă a progresului de maturizare parusiacă a întregii omeniri. De aici îşi are originea adaptabilitatea sfântului Paul, care se face liber cu cei liberi, slab cu cei slabi, sărac cu cei săraci, neştiutor cu cei neştiutori etc, nu spre a rămâne între ei şi spre a se face părtaş de sălbiciunea sau ignoranţa lor, ci spre a-i câştiga pe toţi pentru Cristos, spre a-i ridica din condiţia lor mizerabilă, făcând din umilinţă o operă de promovare şi de câştig sfânt.

Numai Evanghelia lui Isus ne poate salva, dar numai când fiecare, asemenea sfântului Paul, îşi ia în serios responsabilitatea de a trăi şi vesti Evanghelia. Omul, datorită egoismului, vrea să fie doar beneficiar al Evangheliei: vindecat, săturat, îmbrăcat, adăpostit etc, dar nu-şi înţelege misiunea de crismat – uns – cu Duhul Sfânt spre a vesti şi spre a da sens vieţii prin credinţă şi iubire în slujire, spre a se înscrie în acel Trebuia să pătimească spre a întra în slava sa.

Credinţa în suferinţă, prin urmare, nu ne cheamă la resemnare, la refugiul comod în a o lăsa baltă cu problema, ci ne cheamă la rezolvarea ei prin viaţă: slujirea din iubire care nu cunoaşte repaus, nici sărbătoare. Isus în zi de sâmbătă a vindecat-o pe soacra lui Petru şi a săvârşit şi alte numeroase minuni. Cine nu crede în slujire, nu crede în Cristos, nu crede nici în Dumnezeu.

Pentru că ne simţim slabi în suferinţă, în credinţă şi iubire, să ne întărim prin rugăciune cu întreaga Biserică: Te rugăm, Doamne, să veghezi cu grijă neobosită asupra noastră; păstrează-ne sub ocrotirea ta, căci harul tău este singura noastră speranţă! (LR). Amin.

 

* * *

 

Duminica a V-a (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Cine îl iubeşte pe Dumnezeu într-adevăr din inimă trăieşte senin şi moare fericit.

“Dumnezeu are aşa de mare grijă de tine ca şi cum nu ar exista şi alţii la care să se gândească”. E surprinzător şi extraordinar: Dumnezeu este iubire care zilnic ne mângâie şi are grijă de noi. Spunea deseori don Guanella: “Nu ştiţi că Dumnezeu se bucură nespus de mult auzindu-se chemat Tată! Tată!… Orice suspin al inimii e numărat de Dumnezeu pentru a vă răsplăti”.

Orice zi e un nou dar pe care trebuie să-l primim cu răspundere şi să-l împărţim cu alţii. Dimineaţa, creştinii fac semnul crucii şi se roagă aşa: “Iată-mă, Doamne, ce doreşti ca eu să fac astăzi? Care sunt planurile tale pentru mine?”

2. Tema

O zi a lui Isus – O zi de-a noastră. “Fă, Doamne, ca eu să fiu gata să împlinesc astăzi voinţa ta!”

3. Mesajul zilei

Evanghelia de astăzi ne prezintă o zi de-a lui Isus. Să vedem cum îşi organiza el ziua, ca să-l putem imita.

- Ce făcea Isus dimineaţa, când era încă întuneric? “Se retrăgea într-un loc pustiu şi acolo se ruga”.

- În cursul dimineţii, unde merge Isus? “În sinagogă, împreună cu apostolii” – era sâmbătă.

- La amiază este la casa lui Petru, unde îi vindecă soacra.

- La apusul soarelui şi seara ce face Isus? “Îi întăreşte şi vindecă pe bolnavi”.

- A doua zi ce decide Isus? “Decide să meargă în altă parte ca să împlinească ocupaţia sa principală: predicarea împărăţiei lui Dumnezeu”.

Planurile lui Dumnezeu pentru el erau acestea: să-i întărească pe bolnavi şi să vestească iubirea şi mântuirea lui Dumnezeu tuturora.

În rugăciune îl preamăreşte pe Tatăl şi aderă la planul său de mântuire.

În zilele noastre, mai ales cele de sărbătoare, avem şi noi ocupaţiile lui Isus: rugăciunea şi biserica, familia şi vizitarea bolnavilor, vestirea şi bucuria evangheliei?

4. Exemple

a) În afară de schema indicată, omilia ar putea astăzi să pornească de la “istoria lui Iob” (cf. prima lectură). Iob, sub un anumit aspect îl prefigurează pe Isus suferind între suferinzi.

b) Pentru mângâierea celor mâhniţi este importantă sublinierea adevărurilor credinţei.

Când omul îndură o suferinţă, mai mult decât analizarea aspectului negativ – dat fiind faptul că Dumnezeu se poate folosi de orice pentru bine – mai curând să se evidenţieze cel al amărăciunii inevitabile. Într-adevăr, există şi venin amar printre medicamente (M. Buber).

c) Să nu uităm să începem ziua cu rugăciunea.

Iolanda, o fetiţă de vârsta voastră, încearcă în fiecare dimineaţă să recite cel puţin o rugăciune scurtă. O face fără să i-o amintească mama. Crede că rugăciunea “supravegheată” nu îi place prea mult lui Dumnezeu.

Într-o dimineaţă, Iolanda a adormit. Mama s-a apropiat de patul ei, a scuturat-o şi i-a spus: “Scoală-te, că întârzii la şcoală”. Iolanda s-a îmbrăcat într-o clipă, a băut în grabă nişte lapte cu cacao, a luat ghiozdanul şi a plecat. Dar simţea că îi lipsea ceva, că a uitat ceva. După o clipă, şi-a amintit că nu îşi recitase rugăciunea de dimineaţă. De aceea, nu se simţea senină ca în celelalte zile. Cum drumul până la şcoală dura zece minute, mergând a recitat în gând “Tatăl nostru”, “Bucură-te, Marie” şi “Crezul”. Rugăciunea de dimineaţă era pentru ea un salut adresat lui Dumnezeu Tatăl, lui Isus şi sfintei Fecioare, era un “Bună dimineaţa” şi, în acelaşi timp, voia să le spună că îi iubeşte.

Dacă, asemenea Iolandei, nici voi nu vă simţiţi bine fără să fi recitat rugăciunea de dimineaţă şi pe cea de seară şi dacă faceţi acest lucru fără să aşteptaţi să vă ceară părinţii, înseamnă că îl iubiţi pe Dumnezeu (S.J. Klimek).

d) Iată o adevărată ucenică a lui Isus.

Ziarele din Roma au prezentat cazul unei fete sărace, care renunţase la căsătorie şi la orice distracţie pentru a-l putea asista pe fratele ei, Matei, care a căzut victimă unui accident de muncă şi nu putea să îşi mai mişte nici membrele superioare, nici pe cele inferioare: ea îl ducea cu căruciorul încoace şi încolo, îl îmbrăca, îl hrănea în fiecare zi cu seninătate şi bucurie. Paul al VI-lea chemat-o într-o zi, împreună cu fratele ei, să ia prânzul împreună (R. Francisco).

e) Evanghelia ne deschide orizonturi noi şi strălucitoare

O musculiţă născută în mirosul vinului dintr-un butoi nou a început să zboare în acel spaţiu, exclamând:

- Ce spaţiu mare pentru mine!

Dar iată o crăpătură mică cu o spirală de lumină. Musculiţa, curajoasă, a trecut prin ea şi s-a trezit zburând în spaţiul mult mai mare al beciului. A exclamat uimită:

- Ce lume infinită este aceasta în comparaţie cu butoiul în care m-am născut!

Dar iată o fereastră mică în zid. Prin ea pătrunde o rază de soare. Musculiţa o urmăreşte, iese din beci şi se trezeşte zburând sub cerul liber.

Este încântată de atâta frumuseţe şi suspină:

- Nu mi-aş fi putut imagina niciodată o lume cu un cer atât de mare, imens. Şi, mulţumită, a zburat spre înălţimile albastre.

f) Învăţaţi “Te ador, Dumnezeul meu!”

 

* * *

 

Duminica a V-a (B)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Ieşind din sinagogă, Isus a intrat în casa lui Simon şi Andrei împreună cu Iacob şi Ioan. Soacra lui Simon zăcea la pat cu febră, iar ei de îndată i-au vorbit despre ea. El s-a apropiat şi, prinzând-o de mână, a ridicat-o. Atunci febra a lăsat-o şi ea a început să-i slujească. În seara aceea… au început să aducă la El toţi bolnavii şi îndrăciţii şi toată cetatea era adunată la uşă… Dimineaţa, încă pe întuneric, sculându-se, a ieşit din casă şi s-a dus într-un loc singuratic şi se ruga. Simon şi cei care erau cu el l-au căutat şi, găsindu-l, i-au spus: “Toţi te caută”. (Mc 1,29-39)

Activitatea publică a lui Isus care, în sinagoga de la Cafarnaum, a debutat cu acea învăţătură proclamată cu putere şi cu eliberarea unui om de duhul necurat care îl stăpânea, cuprinde, în fragmentul evanghelic al acestei duminici alte câteva aspecte care întregesc o zi obişnuită de muncă a Mântuitorului: vindecarea soacrei lui Petru (1,29-31), vindecările multiple înfăptuite la asfinţitul soarelui (1,32-34) şi plecarea din Cafarnaum către alte localităţi unde avea să repete această primă experienţă.

Demn de notat pentru aceste fapte ale lui Isus este cadrul în care ele se desfăşoară. Părăsind sinagoga, evanghelistul Marcu ne conduce în casa lui Simon şi a lui Andrei. Cu alte cuvinte, noi părăsim un cadru iudaic tradiţional pentru a intra într-altul, casa lui Simon-Petru, care evoca Biserica. Într-adevăr, “casa” va deveni foarte curând locul noilor reuniri ale comunităţii ecleziale. Cei care îl însoţesc pe Învăţător nu vor avea parte aici de o învăţătură, ci de o vindecare. Aceasta este însă descrisă în termenii “învierii”. Isus, într-adevăr, se apropie de femeia culcată şi o face “să se ridice” (verbul utilizat aici este folosit de obicei de către evanghelişti pentru a indica Învierea, mai întâi cea a lui Isus). Gestul lui Isus eliberează femeia de febră, iar ea începe să slujească. În Biserică, viaţa cotidiană este organizată în jurul acestor doi poli: binefacerea şi slujirea. Iar slujirea este un har, un act de libertate.

Vindecările care urmează au valoare de universalizare a acţiunii binefăcătoare a lui Isus: ceea ce a înfăptuit în sinagogă în folosul omului posedat, iar în casă, în folosul soacrei lui Simon, acum înfăptuieşte în public în folosul tuturor celor care vin la El.

După ce a isprăvit, Isus iese din Cafarnaum pentru a-L reîntâlni pe Tatăl dar şi exigenţele misiunii sale. El a ieşit de la Tatăl pentru a proclama tuturor Vestea cea Bună a Împărăţiei, deoarece, într-adevăr, toată lumea îl caută.

Fraţilor, dacă vestesc Evanghelia, nu e o laudă pentru mine, fiindcă stă asupra mea datoria. Căci vai mie de nu voi vesti Evanghelia! Dacă fac aceasta din voia mea, am răsplată; dar dacă o fac din poruncă, e o slujire ce-mi este încredinţată… Deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut rob tuturor, ca să câştig pe cât mai mulţi. Cu cei slabi m-am făcut slab, ca să-i câştig pe cei slabi; tuturor toate m-am făcut, ca în orice fel să mântuiesc pe unii. Dar toate le fac pentru Evanghelie, ca să fiu părtaş de ea. (1Cor 9,16-23)

Dacă Isus a avut o atât de sensibilă conştiinţă a misiunii de a împlini voinţa Tatălui, apostolii, iar Pavel (Paul) ne este oferit în a doua lectură a acestei duminici drept exemplu, se vor chemaţi să răspundă exigenţei de a vesti şi de a vindeca într-o măsură cât mai apropiată celei a Mântuitorului. Totuşi, strigătul Apostolului, vai mie de nu voi vesti Evanghelia, nu trebuie înţeles într-un sens juridic. În cuvintele sale cititorul trebuie, mai curând, să discearnă teama de a nu corespunde acelei iubiri imense arătate lui de către Cristos. Astfel, după cu Cristos l-a iubit pe Pavel în mod gratuit, Pavel îi iubeşte şi îi slujeşte pe creştini. Această gratuitate va fi mândria lui şi răsplata lui, bucuria interioară a iubirii (v. 18).

Se ştie ce rol capital a jucat acest text al Apostolului în reflecţiile conciliului Vatican II. El trasează pentru viaţa Bisericii din toate timpurile o cale luminoasă şi principii ale căror consecinţe practice nu vor fi epuizate niciodată: libertate interioară, disponibilitate, adaptabilitate, gratuitate în iubire.

 

* * *

 

Duminica a V-a de peste an (B)

Autor: pr. Nicolae Farcaş
Copyright: Predici.cnet.ro

În jurul anului 2200 î. C., a fost compus în Egipt celebrul “Dialog al unui disperat cu sufletul său“, un monolog în care protagonistul, tulburat de o mare tragedie personală, se gândea la sinucidere: “Astăzi, spunea el, moartea îmi stă în faţă ca vindecarea pentru un bolnav, ca libertatea pentru un prizonier, ca un parfum de smirnă, ca o plăcere a celui care stă sub un palmier în ziua în care inspiră un aer proaspăt“.

În faţa suferinţei, omul se întreabă: de ce trebuie să sufere?

Răspunsul tradiţional al Israelului la această enigmă este doctrina retribuţiei pe care Elifaz, prietenul lui Iob, o sintetiza astfel: “Care nevinovat s-a prăpădit şi unde le-a pierit urma celor drepţi în faţa lui Dumnezeu… Numai cei ce ară nelegiuirea şi seamănă răutatea au parte de asemenea roade” (Iob 4,7-8).

Dar viaţa dezminte această dogmă a credinţei iudaice, pentru că vedem de atâtea ori că şi cel nevinovat suferă.

Nu se poate învinovăţi omul făcând apel la păcatul originar. Nici nu putem vorbi de pedagogia lui Dumnezeu care îi maturizează pe fiii săi prin suferinţă, aceasta ar însemna ceea ce unii numesc “sadism teologic”, conceput de cel care nu-şi dă seamă de răul îngrozitor care loveşte pe cei nevinovaţi. Şi apoi, cine a mai spus vreodată că durerea umanizează?

A da explicaţii teoretice acestui strigăt existenţial e ca şi cum am da o lecţie de igienă alimentară celui care moare de foame şi de sete.

Din lecturile de azi desprindem următoare idee: răul există, dar nu e de neînvins.

Când vorbim de rău trebuie să facem o deosebire între răul moral, care e consecinţa păcatului, a răutăţii omului, şi răul fizic, care este boala, suferinţa de orice fel. Adevăratul responsabil de răul moral este omul care poate comite cele mai îngrozitoare crime. De ceea ce s-a întâmplat la Auschwitz nu poate fi învinuit Dumnezeu, ci toţi aceia care au ajuns la asemenea atrocităţi.

Problema care rămâne deschisă este următoarea: poate sau nu Dumnezeu să intervină în istoria omului? Dacă da, de ce nu intervine?

La această întrebare găseşte răspuns numai cine a şters din atributele lui Dumnezeu atotputernicia.

Însă, cea mai mare enigmă este constituită de răul care nu depinde de om; de exemplu, dezastrele naturale (inundaţii, cutremure…), bolile genetice, moartea.

Cum poate Dumnezeu permite astfel de nenorociri? Şi pentru mulţi, din păcate, astfel de suferinţe, duc la pierderea credinţei, considerând că lui Dumnezeu nu-i pasă de suferinţa omului, că este indiferent.

Ce ne răspund lecturile de azi la problema răului, a suferinţei?

În I-a lectură am ascultat un fragment din Cartea lui Iob. Ştim că Iob era un om drept, cu frică de Dumnezeu, cu o credinţă puternică şi pe deasupra mai era bogat şi fericit. Pe neaşteptate însă, este lovit de o mare nenorocire: într-o singură zi îşi pierde toate bogăţiile, copiii îi sunt ucişi de o vijelie care se abate asupra casei în care se aflau şi, în cele din urmă, îşi pierde şi sănătatea; tot corpul se umple de bube rău mirositoare, ajunge pe groapa de gunoi din afara cetăţii, unde, cu un ciob, îşi scarpină bubele.

Şi, ca şi cum n-ar fi fost suficient, chiar şi soţia îl jigneşte, ţipă la el şi-i spune: “Mai crezi în Dumnezeu? Blestemă pe Dumnezeu ca să mori!”

De la această întâmplare pleacă întreaga temă a Cărţii lui Iob, în care găsim o dispută între Iob şi cei patru prieteni ai săi, veniţi din Edom şi din Orient, ţări considerate ca patria înţelepciunii.

Pe tema suferinţei se confruntă Iob cu toată înţelepciunea oamenilor şi, cu o luciditate care nu are egal în toată literatura mondială, demolează, una după alta, toate explicaţiile teologice tradiţionale, şi mai mult, chiar le ia în râs.

Iob este un personaj fascinant şi iubit din ce în ce mai mult.

Lectura de azi conţine celebra sa reflexie asupra condiţiei omului pe pământ: viaţa nu e altceva decât durere, omul este un sclav supus sacrificiilor enorme, din care nu trage nici un avantaj; este un salahor care trudeşte de dimineaţă până seara, care suportă arşiţa soarelui şi aşteaptă să vină seara.

Iob se consideră chiar mai nenorocit decât un sclav sau un salahor, pentru că aceştia, după o zi de muncă se odihnesc, dar el nici noaptea nu-şi află liniştea, este chinuit de coşmaruri, are parte numai de nopţi de suferinţă.

El şi-a pierdut speranţa că viaţa se va mai putea schimba şi atunci se întreabă: de ce Dumnezeu i-a permis să se nască dacă are parte numai de suferinţă? Iob nu este un resemnat, nu suferă în linişte, îi cere cont lui Dumnezeu pentru nenorocirile pe care le îndură. Strigătul său parcă ne înspăimântă, pare o revoltă, un blestem, dar, în schimb, strigătul său este o rugăciune.

Limba ebraică cunoaşte treisprezece termeni pentru a desemna rugăciunea; trei dintre ei exprimă forme progresive de cerere adresată lui Dumnezeu.

Pe prima treaptă, cea mai de jos, se află rugăciunea exprimată prin cuvinte; este cea mai simplă şi cea mai obişnuită, izvorăşte din inima omului şi ajunge la inima lui Dumnezeu. O treaptă mai sus există strigătul care constituie o invocaţie şi mai eficace. La al treilea nivel se află cea mi irezistibilă dintre cererile adresate lui Dumnezeu: plânsul. Rabinii învăţau că: “Nu există uşă pe care lacrimile să nu o deschidă“, iar psalmistul se ruga: “Doamne, ascultă rugăciunea mea, pleacă-ţi urechea la strigătul meu, nu fi surd la lacrimile mele” (Ps 39,13).

În faţa răului nu ni se cere resemnarea, omul poate şi trebuie să strige, să denunţe răul, are dreptul să-i spună lui Dumnezeu că nu înţelege de ce l-a creat iubitor de viaţă şi de fericire şi apoi l-a abandonat într-o lume a suferinţei şi a morţii.

Rugăciunea lui Iob e făcută din strigăte şi lacrimi. Cine plânge şi strigă durerea sa, chiar dacă nu-şi dă seama, îl invocă pe Dumnezeu, îi cere lumină şi putere.

Răspunsul decisiv la problema suferinţei, a răului din lume, ni-l dă Isus în Evanghelia de azi. Nu este un răspuns teologic, El nu ne dă explicaţii teoretice cu privire la boală, la suferinţa din lume.

În faţa dramelor pe care le trăiesc oamenii este inutil să-l condamnăm pe Dumnezeu, dar unicul lucru de făcut este de a ne apropia de cel care suferă şi să luptăm cu toate puterile împotriva răului, aşa cum a făcut Isus.

În Evanghelia de azi, Marcu ne arată în trei tablouri atitudinea lui Isus în faţa răului.

1. În primul tablou ne prezintă vindecarea soacrei lui Petru. Faptul e relatat foarte concis, este cea mai scurtă dintre toate relatările de minuni, dar toate detaliile sunt semnificative, pentru că ele conţin idei pentru cateheze.

În primul rând avem comportamentul ucenicilor care-i vorbesc lui Isus despre bolnavă. Învăţăm de aici că înainte de a încerca să rezolvăm o problemă, înainte de a găsi soluţii, trebuie să-i vorbim lui Isus, să dialogăm cu El. Numai aşa vom reuşi să vedem orice boală, fie fizică, fie morală, cu ochii săi. Cine nu se roagă mai întâi nu poate obţine vindecarea şi riscă să fie molipsit de ea.

Un alt detaliu semnificativ: când îi vorbesc despre bolnavă, Isus nu se îndepărtează, nu fuge, dar se apropie. Acelaşi lucru trebuie să-l facem şi noi în faţa suferinţelor celorlalţi, trebuie să ne apropiem de oricine este victima unor situaţii dezumanizante. Un alt detaliu, cel mai semnificativ, este următorul: Isus a luat-o de mână pe soacra lui Petru şi a ridicat-o. Acest gest simbolizează transmiterea puterii divine, purtătoare de mântuire. Marcu foloseşte termenul care înseamnă înviere, ridicare din morţi, scoatere dintr-o condiţie de moarte. Bolnava care zace la pat, incapabilă de a se mişca, prizoniera febrei, reprezintă întreaga umanitate de care se apropie Isus pentru a o introduce într-o nouă condiţie.

Creştinul este chemat să repete gesturile Învăţătorului.

Relatările minunilor se încheie totdeauna cu o demonstraţie că vindecare a avut loc cu adevărat. În faţa celor prezenţi, paraliticul îşi ia patul şi umblă, orbul arată că vede clar, fiica lui Iair, înviată, începe să mănânce. La fel şi soacra lui Petru arată că a fost restabilită pe deplin începând să-i servească pe apostoli. Acesta este semnul care-i caracterizează pe cei vindecaţi: se pun în slujirea fraţilor. Până când nu are loc aceasta, vindecarea nu a avut loc sau este incompletă.

Din săpăturile arheologice rezultă că acea casă în care a avut loc acest episod a fost transformată într-un loc de întâlnire al primei comunităţi creştine. Acolo a fost celebrată Euharistia, Sacramentul care comunică, celor care îl primesc cu credinţă, forţa de a se ridica şi de a se menţine mereu în picioare, la dispoziţia fraţilor.

2. În al doilea tablou, Isus se îngrijeşte de orice fel de boală. “Seara, după asfinţitul soarelui, au adus la El pe toţi bolnavii şi pe cei stăpâniţi de duhuri rele. El a vindecat tot felul de bolnavi şi a alungat mulţi diavoli“.

Iată răspunsul lui Dumnezeu la problema răului. Dumnezeu nu e indiferent la strigătul de durere al omului. Imaginea unui Dumnezeu nepăsător şi imperturbabil, senin în faţa răului a fost creată de filozofi, însă, Dumnezeul biblic cere să nu ne îndepărtăm de cei care varsă lacrimi, să plângem cu cei care plâng, pentru că şi el suferă, plânge, este mişcat în faţa suferinţelor, are acelaşi sentimente ca o mamă; aude plânsul şi vine să împartă condiţia noastră de suferinţă şi durere, se aşează alături de noi în lupta împotriva răului, şi ne invită să o transformăm în ocazie de a face fapte de iubire.

3. În ultimul tablou, Marcu ni-l prezintă pe Isus în rugăciune, în dialog cu Tatăl, în care-i cere lumină pentru a înfrunta durerea oamenilor.

Nu toate problemele acestei lumi pot fi rezolvate: “Pe săraci îi veţi avea totdeauna cu voi“, le spune Isus odată ucenicilor săi. Lumea fără drame, fără nelinişti, fără boală, fără moarte nu e lumea actuală. Rugăciunea nu este o fugă de greutăţile acestei vieţi, nu e o cerere naivă de minuni, dar este întâlnire cu cel care ne ajută să vedem omul şi problemele sale aşa cum le vede El.

Nu este uşor să înţelegem că minunea este un semn, un deget îndreptat spre lumea cea nouă. Ea este interpretată mai degrabă ca o dovadă de putere sau ca o intervenţie a lui Dumnezeu în favoarea unor privilegiaţi. Chiar şi apostolii au înţeles în acest sens minunile înfăptuite de Isus. De aceea, de dimineaţă au plecat în căutarea sa şi, găsindu-L, au spus: “Toţi te caută!”

E adevărat că îl căutau pe Isus dar dintr-un motiv greşit: îi cereau ca El să continue să facă minuni, voiau să-l instrumentalizeze pentru a realiza visele lor de succes, pentru a face minuni în avantajul lor. Nu acceptau să-şi asume responsabilităţile lor, de a duce la îndeplinire lucrarea care-i privea pe ei.

Isus refuză planurile lor şi-i invită pe ucenici să plece în altă parte, prin satele vecine, pentru a-şi împlini misiunea sa de a predica.

Dumnezeu nu se substituie omului; El îl conduce cu lumina cuvântului său, îl însoţeşte cu prezenţa sa, dar vrea ca omul să lupte şi să combată răul, suferinţa.

Prezentându-ni-l pe Isus în rugăciune, în această ultimă parte a Evangheliei, Marcu ne dă o lecţie importantă: trebuie să ne găsim timp şi pentru a sta în dialog cu Dumnezeu: “Cu cât primim mai mult în rugăciune, cu atât putem face mai mult bine” – spunea Maica Tereza de Calcutta.

“Lasă să-ţi lipsească timpul pentru orice lucru dar niciodată pentru rugăciune şi astfel vei realiza multe lucruri într-un timp foarte scurt” – spunea sora Lucia, vizionara de la Fatima.

În faţa celor care azi aşteaptă de la Biserică numai o slujire pământească, Biserica rămâne fidelă strategiei lui Isus, care ştia că este trimis să combată răul în toate formele sale, fizic sau moral; El vindecă, dar mai ales evanghelizează.

“Vai mie, dacă nu vestesc Evanghelia“, spune Sfântul Paul în cea de-a doua lectură de azi. Şi face aceasta gratuit şi cu o metodologie originală: “M-am făcut slab cu cei slabi, pentru ca să-i câştig pe cei slabi…m-am făcut totul pentru toţi“. Aceasta înseamnă să împărtăşim bucuria şi durerea celuilalt.

 

* * *

 

Între plângere şi slujire

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Sclavie şi gratuitate

Poate este chiar prea banal de a opune zilele “mai iuţi decât o suveică ale lui Iob cu ziua lungă trăită de Isus la Cafarnaum. Şi tot atât de simplu de a sublinia contrastul dintre “a se răsuci până în zori”al lui Iob şi de a se scula “când mai era întuneric” pentru a merge la rugăciune, din partea Învăţătorului. Agitaţia neliniştită a lui Iob nu este pusă în raport cu activitatea (aşa cum se întâmplă adesea cu noi). De altfel apar, cel puţin superficial, în liturgia de astăzi, două alte atitudini contrare. Iob – care mai înainte a cunoscut bunăstarea – se plânge de condiţia actuală, asemănătoare cu cea a unui sclav. Paul, în schimb, mărturiseşte cu o satisfacţie evidentă că s-a făcut sclav în mod voluntar pentru cauza Evangheliei.

Oricum, pe de o parte drama personală a lui Iob – care, cel puţin, are curajul de a privi în faţă declinul propriu spre moarte, în timp ce noi tindem să îndepărtăm gândul de la acea ultimă limită a existenţei noastre – rămâne contrastul de fond dintre sclavie şi gratuitate. Isus ne eliberează de toate formele de sclavie. Posedatul eliberat în sinagogă, dar şi soacra lui Simon eliberată de febră, şi numeroşi bolnavi vindecaţi la poarta cetăţii, sunt expresia cea mai evidentă a eliberării. Isus a fost trimis de Tatăl să rupă cătuşele, să rupă cercul necesităţii, să sfărâme mecanismele inexorabile ale fatalităţii, “să pună pe picioare” resemnarea inertă.

Boala poate să fie o sclavie. Dar şi preocuparea pentru succes (care se manifestă, de exemplu, în apostoli care nu-i iartă lui Isus că renunţă la popularitate) este o sclavie. Isus opune sclaviei egoismului libertatea iubirii şi a slujirii. Răspunde la preocuparea pentru eficienţă, la logica de fier a producţiei, cu provocarea scandaloasă a gratuităţii. Contestă “prezenţialismul” discipolilor cu alegerea singurătăţii.

Construirea unei zile în armonie

Putem organiza ziua noastră după exemplul Învăţătorului: rugăciunea comună, învăţare, responsabilităţi familiare, obligaţii de prietenie, activităţi în favoarea aproapelui, şi retragere în pustiu… Un vis imposibil. Aproape niciodată nu reuşim să împăcăm toate aceste lucruri. Observăm un dezechilibru evident în cursul existenţei noastre. Şi pentru că, spre deosebire de Iob care observă speriat “scurgerea” suveicei înnebunite, noi ne încăpăţânăm să alergăm după ea, sau de-a dreptul s-o întrecem.

Este sigur că Isus nu intenţionează să ne dea reţeta pentru a alcătui ziua noastră în mod satisfăcător şi armonios ca a sa.

Noi trebuie, cu luciditate şi curaj, să potrivim segmentele diferite. Armonia nu este niciodată realizată o dată pentru totdeauna. Nu este o problemă de dozare (atâta rugăciune, atâta pentru preocupările materiale, atâta pentru destindere şi atâta pentru atenţia faţă de alţii). Trebuie să observăm, din când în când, fisurile, să fim conştienţi de dezechilibrele noastre, să observăm compromisurile noastre, să constatăm lipsa noastră de echilibru, şi să recompunem cu răbdare unitatea. O zi “plină” poate da o senzaţie dezolantă de gol, când ne limităm să punem laolaltă numărul mare de lucruri posibile, să rezolvăm repede gâfâind mii de acţiuni. Nu este nimic care să ţină laolaltă diferitele fragmente.

Desigur, în multe circumstanţe, trebuie să spunem “nu”, aşa cum a făcut Isus în privinţa lui Petru şi a tovarăşilor săi.

De multe ori trebuie să ne negăm, pentru a deveni diferiţi. Este necesar, adesea, să răspundem “în alt fel”. Nu totdeauna singurătatea este o fugă. Şi de prea multe ori activitatea frenetică poate fi o fugă de responsabilitate. Rugăciunea nu este în mod necesar o evadare. Poate să fie o implicare care este absenţă (absenţă faţă de noi, înainte de toate).

A merge în deşert pentru a trece “în altă parte”

Este impresionantă hotărârea finală a lui Isus: “Să mergem în altă parte…” S-a lăsat “scos” de discipoli, dar nu capturat de ei. Părăseşte deşertul, totuşi programul său nu coincide pentru nimic cu cel al prietenilor. Şi în aceasta se arată pe deplin liber. Nu cedează în faţa entuziasmelor facile. Nu alergă la chemarea succesului. Nu se preocupă de popularitatea pe care a câştigat-o în ziua precedentă.

Isus nu se lasă întemniţat de mecanismele maşinii organizatoare. Astăzi am spune: nu ţine cont de programările, de pregătirile, de aparatele, de echilibrele diplomatice, de exigenţele propagandistice. El pleacă “în altă parte în satele vecine”. Să întâlnească oameni acolo este aşa cum este, în lumea pe care o vrea el, şi nu cum stabilesc alţii. Merge să vadă şi să spună ceea ce este de văzut şi de spus, şi nu ceea ce este fixat în oficiile competente. Din piaţă trece în deşert. Şi din deşert trece “în altă parte”. Isus este de-a dreptul greu de prins, imprevizibil, neaşteptat, absolut de neprogramat.

“Pentru aceasta am venit într-adevăr…” (literal: “am ieşit”). A venit precis pentru a fi în permanenţă “în altă parte”. Misterul iubirii şi al libertăţii constă în ieşirea din toate schemele pregătite. Eu nu aş şti să spun, în acest moment, unde stă Isus. Sunt sigur numai că nu este aproape niciodată acolo unde mă aştept să-l găsesc, sau unde îl pun eu. Este cu siguranţă “în altă parte”. El a “ieşit” de la Tatăl şi continuă să “iasă” din programele elaborate de oameni şi din aşezările lor.

Nu au reuşit nici apostolii să-l ţină. Să nu ne închipuim că îl sechestrăm noi în cărţi, în schemele puse cu grijă la punct, în statistici, în previziunile ponderate, în planurile de muncă, în discursuri oficiale. Şi, mai ales, să ne scoatem din cap ideea că îl vom putea angaja pentru “operele” noastre. În privinţa predicii sale, apare suspiciunea că este de regulă “în afara temei”. Oricum, discursurile nu le pregătea desigur când stătea în Casa Tatălui în cer. Au ţâşnit în clipa în care întâlnea chipuri, se lăsa întrebat de aşteptările oamenilor, intra, neanunţat, “în satele” de aici de pe pământ. Isus ar putea să apară “nepregătit”. În realitate, pregătirea sa, în afara colocviului cu Tatăl, de frecventarea deşertului, era asigurată de coborârea sa până în adâncul situaţiilor oamenilor, de “întruparea” sa continuă.

Să vorbim despre soacră

Ar fi cazul să acordăm un pic de atenţie respectuoasă soacrei lui Simon, aşa cum i-a oferit şi Isus. Aproape totdeauna, de fapt, episodul vindecării sale minunate, devine pretextul pentru a vorbi despre cine… nu era (sau, cel puţin, nu intra) şi pentru diferite divagaţii. Mulţi, de exemplu, continuă să pună întrebarea impertinentă: şi soţia unde s-a sfârşit? Ce face? (mai bine, ce nu face?).

Cineva, după Sfântul Ieronim, sugerează că Simon a rămas văduv. Explicaţia, totuşi, este contrazisă de o afirmaţie a Sf. Paul (1 Cor 9,5), după care soţia îl urma pe Petru în timpul primelor călătorii misionare. Aici, poate, se uită că Marcu nu are nici o intenţie de a ne prezenta un cadru complet de viaţă familiară. El este interesat despre o minune şi de consecinţa sa imediată. Pentru dovedirea vindecării care a avut loc, pune în scenă soacra care slujeşte, ignorând soţia, şi aceasta pentru simplul motiv că febra o avea soacra nu soţia lui Petru…

Normal, atunci când Marcu relatează asemenea evenimente minunate, urmează o schemă fixă, articulată astfel: 1 – Descrierea detaliată a bolii: durata, gravitatea, neputinţa medicilor, scepticismul în privinţa posibilităţii vindecării, diferite circumstanţe. 2 – Credinţa cerută de Isus pentru a salva – a vindeca. 3 – Intervenţia lui Isus caracterizată de o simplitate extremă (un cuvânt sau un gest). 4 – Efectul provocat: aproape mereu instantaneu. 5 – Efectul asupra celor prezenţi: uimire, admiraţie, răspândirea “cuvântului”.

Aici, să spunem adevărul, par să lipsească elementele 1, 2, 5. Şi nu este puţin. Şi totuşi, citirea textului printre rânduri, este totul. Apare fundamentală notaţia “i-au vorbit despre ea”. Nu evanghelistul face o descriere a bolii, ci sunt prietenii care îl informează pe Isus. Dar, în afara elementului 1, în fraza “i-au vorbit despre ea” se poate citi, cel puţin implicit, chiar şi credinţa (elementul 2): nu se limitează să-l informeze. Într-un anumit sens, îl pun la curent, pentru a-l însărcina, într-o atitudine de încredere, după cele văzute în sinagogă.

În privinţa uimirii şi a divulgării faptului (elementul 5), totul este amânat un pic mai târziu, în episodul următor. Oamenii aduc, plini de speranţă, pe cei bolnavi, pentru că au ştiut şi l-au admirat. Expresia, apoi, “o ridică” s-ar putea traduce mai bine cu “a înălţat-o”. Verbul grec, de fapt este egheiren, este folosit pentru a indica învierea morţilor. Comunitatea primară, deci, putea citi episodul în cheie de înviere baptismală. Interesantă este şi notaţia de încheiere: “Şi ea a început să-i slujească”. Slujirea oferită lui Cristos şi alor “săi” devine astfel modul adoptat de persoana vindecată pentru a mulţumi.

Cineva vede aici întruchiparea femeii ca celebranta unei liturgii familiare însoţite de gesturi şi de ocupaţii zilnice. Tot în cheie simbolică, E. Schweizer găseşte în schimb “forma specifică de urmare feminină”. Ca şi cum s-ar spune că preoţia femeii ar consta în celebrarea exclusivă printre cratiţe. Nu sunt de acord. Mie mi se pare că slujirea lui Cristos şi a fraţilor, sau lui Cristos în fraţi, constituie forma obligatorie a oricărei urmări. Creştinul este unul care trece de la boală la slujire, imitând pe Acela care a spus: “Nu am venit să fiu slujit, ci pentru a sluji” (Mc 10, 45). Cât priveşte liturgia cratiţelor, nu este un privilegiu exclusiv pentru nimeni, ci rămâne mereu la dispoziţia tuturor (inclusiv a acelora care îşi duc viaţa teoretizând “rolul specific al femeii”, şi nu sunt în stare nici să pregătească o cafea).

A pune pe picioare pentru a învăţa să stăm în picioare

“O ridică prinzând-o de mână”. După ce a pus-o pe picioare pe soacră, după puţin timp Cristos va repeta acelaşi gest în privinţa lui Petru care era gata să se înece: “…Şi îndată Isus i-a întins mâna, l-a apucat…” (Mt 14,31) S-ar spune că este o boală de familie: a nu reuşi să stea în picioare. Nu: nu numai familia lui Simon. Din fericire este o mână de care ne putem prinde. O mână care, pe lângă că ne înalţă, ne ajută să mergem.

Da, trebuie să învăţ această lecţie: un creştin stă în picioare numai dacă merge. Dacă se opreşte, pierde echilibrul. Şi merge numai graţie unei mâini. Mai mult. Petru va învăţa să repete acelaşi gest pe care l-a văzut făcut prima oară în casa sa din Cafarnaum: “…Nu am aur nici argint, dar ceea ce am îţi dau: în numele lui Isus Cristos, Nazarineanul, umblă. Şi prinzându-l de mâna dreaptă, l-a ridicat” (Fap 3, 6-7). Biserica, dacă vrea să fie cu adevărat “casa mântuirii”, trebuie să înveţe să facă acest gest foarte simplu: să pună pe picioare… O Biserică se susţine numai dacă este capabilă să pună pe picioare.

Stilul evanghelizatorului

Fragmentul care a fost proclamat astăzi (lectura a doua), reprezintă o digresiune personală din Prima Scrisoare către Corinteni. Paul precizează că nu a luat o decizie autonomă, ci a primit o însărcinare precisă, obligatorie. Iată de ce evanghelizarea reprezintă pentru el o datorie, de-a dreptul o necesitate (o ananke; cineva traduce nimic mai puţin ca o “fatalitate”). Ca şi cum ar spune: sunt constrâns, nu pot face altfel. Este destinul meu. Şi iată şi de ce el se achită de această îndatorire în mod gratuit. Deorece nu datorează nimic la nimeni, apostolul este în stare de “a se face slujitorul tuturor” cu o absolută libertate. Metoda sa misionară, departe de a-l face să-şi asume forme strâmbe de colonialism evanghelic, îl conduce să se facă “totul pentru toţi”.

 

* * *

 

Duminica a V-a de peste an (B) (audio)

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Predicator: Pr. Claudiu Dumea
Unde: Catedrala romano-catolică din Iaşi
Când: 8 februarie 2009

 

Puteţi descărca predica de pe Pastoratie.ro: click aici.