Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a IV-a după Paşte
Anul B (A, C)
Lecturi:
Fapte 4,8-12
1Ioan 3,1-2
Ioan 10,11-18

Ioan 10,11-18

Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi. Cel plătit şi care nu este păstor, căruia nu-i aparţin oile, vede că vine lupul, lasă oile şi fuge, iar lupul le răpeşte şi le împrăştie; pentru că este plătit şi nu-i pasă de oi. Eu sunt păstorul cel bun. Eu le cunosc pe ale mele şi ale mele mă cunosc pe mine aşa cum mă cunoaşte Tatăl şi eu îl cunosc pe Tatăl; iar eu însumi îmi pun viaţa pentru oi. Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc; iar ele vor asculta glasul meu şi va fi o singură turmă şi un singur păstor. De aceea mă iubeşte Tatăl, pentru că îmi dau viaţa pentru ca s-o iau din nou. Nimeni n-o ia de la mine, ci eu o dau de la mine însumi. Am putere să o dau şi am putere să o iau din nou. Această poruncă am primit-o de la Tatăl meu”.

 

Autori

pr. Jacques Sylvestre, O.P.
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Anton Dancă
Diverşi alţi autori
pr. Şerban Tarciziu
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
FSC
pr. Alessandro Pronzato
pr. Emanuel Bejenaru

 

* * *

 

Un singur păstor

Autor: pr. Jacques Sylvestre, O.P.
Traducere: sr. Agnes Valentin
Copyright: ProFamilia.ro

Ne aflăm în timpul sărbătorii corturilor, aniversare patriotică şi politică a unei date de seamă din istoria evreilor, a unei eliberări obţinute printr-o rezistenţă încununată de succes, sub conducerea macabeilor, împotriva ocupaţiei străine şi a profanării Templului (1Macabei 4,36s). În ziua aceasta de sărbătoare, Isus se va confrunta cu aceia care aşteaptă venirea unui nou Iuda Macabeul, care să elibereze Israelul de ocupaţia romană. De aici patriotismul exaltat şi evlavia plină de foc. Isus vorbeşte însă despre El însuşi, prezentându-se ca păstorul cel bun, singurul adevărat, singurul conducător în stare să înfăptuiască lucrarea izbăvitoare făgăduită şi aşteptată cu atâta fervoare.

În pagina aceasta de Evanghelie, nu vom auzi pe cineva povestindu-ne despre păstorul cel vrednic, ci pe cineva care vorbeşte despre sine spunând: “Sunt păstorul cel bun”. Cuvintele care introduc declaraţia indică faptul că ascultăm un discurs solemn în care Isus apare ca un Dumnezeu al actualităţii, un Dumnezeu al istoriei, acelaşi care i-a spus cândva lui Moise: “Eu sunt cel ce sunt”. În plus, Isus reia, atribuindu-şi-le, mesajele din Scriptură privindu-l pe “Păstorul lui Israel” (Psalmii 22 şi 79, Isaia 40,11, Iezechiel 34). Ar trebui recitit aici un întreg pasaj din capitolul 8 al Evangheliei lui Ioan (de la v.12 la v.42) pentru a avea în întregime lungul comentariu despre minunea înfăptuită prin vindecarea orbului din naştere: Eu sunt lumina lumii, Eu sunt păstorul cel bun. Orbul care şi-a căpătat vederea şi Isus, prin care oamenii ajung la viaţă, la lumină şi la adevăr, sunt strâns legaţi. Dar noi, oare credem cu adevărat că Isus este singurul Păstor, singurul adevăr, unicul izvor al luminii? Întrebarea aceasta pe care şi-o pune Biserica în care predica evanghelistul Ioan, cel care relatează episodul apariţiei de pe malul lacului urmat de trimiterea în misiune a lui Petru (Ioan 21,11s), ar putea fi pusă şi Bisericii noastre. Căci acum, ca şi atunci, oamenii ascultă de mii de învăţători, cum spunea cu mâhnire apostolul Paul (1Corinteni 4,15).

Titlul de păstor pe care şi-l atribuie Isus implică ceva mult peste aşteptările bazate pe Scripturile Vechiului Testament, şi anume relaţia personală strânsă dintre cei care se cunosc intim, care împart toate şi aparţin aceleiaşi “turme”: păstorul şi oile. Nu este o relaţie întâmplătoare, ci o legătură eternă constând în unitate şi în comuniune. La baza ei se află ascultarea glasului Păstorului, Cuvântul lui Isus, care stabileşte şi adânceşte cunoaşterea reciprocă. Cuvântul acestui Păstor va constitui, ieri, astăzi şi mâine, poporul lui Dumnezeu.

O altă trăsătură care îl caracterizează pe Păstorul cel bun care este Isus este grija constantă pentru cei aflaţi în afara turmei, “în alte stâne”, pentru oile îndepărtate, rătăcite şi pierdute. Proclamaţia Sa se întinde înspre întregul univers. Legătura strânsă de dependenţă faţă de Păstorul cel bun este dimensiunea fundamentală a comunităţii creştine.

Păstorul este în ultimă instanţă Dumnezeu. Acest termen nu se va putea niciodată aplica pe deplin nimănui altcuiva. Singur Dumnezeu Tatăl este Păstorul suprem, însă Chipul Său se răsfrânge veşnic în acela al lui Cristos, începutul, întâiul născut din morţi, El cel dintâi întru toate… în care se sălăşluieşte toată plinirea (Coloseni 1,13-20). Biserica este aşadar turma lui Dumnezeu, iar oile, chiar dacă le mână nişte conducători umani, sunt în permanenţă mânate şi hrănite de către Cristos însuşi, semnul vizibil al Tatălui, Păstorul prin excelenţă.

În această lumină ne apar mai limpede rolul şi locul diferiţilor conducători ai Bisericii. Propriu zis, Biserica nu este turma lor iar ei nu trebuie să se considere niciodată păstori independenţi. Aşa cum era şi Isus faţă de Tatăl, ei sunt, înăuntrul Bisericii, sacramente ale Păstorului, prin care El devine prezent. Ei rămân instrumente ale lucrării Sale neîncetate pentru binele tuturor. Preoţii, indiferent care, nu sunt Isus Cristos, ci purtătorii Lui. În viaţa lor, totul trimite către Domnul Isus Cristos. Şi aceasta cu un scop precis, pe care l-a urmărit Dumnezeu însuşi în Cristos: să aducă toţi oamenii sub un singur conducător, ca toate să fie iarăşi unite prin Cristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ – toate întru El (Efeseni 1,10).

Înţelesul profund al adunării acesteia apare clar în expresia “turmă”. Nu este vorba de o adunare impersonală şi ucigătoare de personalităţi – aşa cum ar putea sugera cuvântul “oaie”, amintind de lipsa de caracter şi de personalitate, de o stare de supunere pasivă. Lucrarea lui Dumnezeu în Fiul Său Isus Cristos nu constă în a le nega oamenilor iniţiativa şi libertatea, legându-le inimile şi minţile şi interzicându-le să fie cine sunt. Expresia folosită aici de Ioan trimite la cea mai nobilă modalitate de întâlnire între noi şi Dumnezeu, şi îl înalţă pe om, ca persoană şi ca prieten al lui Dumnezeu.

Aceasta este izbăvirea adusă de Dumnezeu, Păstorul cel bun, prin Isus Cristos.

 

* * *

 

Bunul Păstor

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Astăzi este Ziua Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii, o zi în care creştinii sunt invitaţi să reflecteze asupra semnificaţiei chemării lui Dumnezeu şi să se roage pentru vocaţii. Gândirea creştină despre vocaţie poate fi rezumată într-o frază profundă: “Toţi suntem preoţi, unii sunt preoţi, numai unul este preot”. Preoţia unică a Domnului nostru Isus Cristos, unicul mijlocitor între Dumnezeu şi omenire, a fost recunoscută întotdeauna de creştini. Preoţia universală a tuturor credincioşilor, participarea tuturor celor botezaţi la preoţia lui Cristos, a fost accentuată în mod deosebit de la Conciliul Vatican II încoace. Ceea ce pare greu de înţeles pentru mulţi oameni astăzi este preoţia ministerială a unora dintre credincioşi, aceia care sunt chemaţi să îşi ia pe viaţă angajamentul de a sluji ca miniştri consacraţi. Această înţelegere greşită se află, între altele, la rădăcina crizei vocaţionale din Biserică. Dacă înţelegem mai clar adevărata natură şi semnificaţie a miniştrilor consacraţi, atunci suntem în poziţia de a ne încuraja atât pe noi înşine cât şi pe ceilalţi să răspundă la chemarea lui Dumnezeu la acest mod de viaţă.

O societate de preoţi misionari obişnuia să îşi facă “reclamă” cu acest slogan: “Alăturaţi-vă Misionarilor (nu este numele real) şi veţi vedea lumea”. Prin aceasta se promitea viitorului misionar o viaţă de vizite turistice în lumea întreagă, dar nu se spunea nimic despre sacrificiul care face parte integrantă din viaţa zilnică a misionarilor. Un slogan ca acesta ar putea cu uşurinţă să conducă la o înţelegere greşită a semnificaţiei preoţiei consacrate pentru aceia care îl citesc şi se şi fac misionari. Evanghelia de astăzi, pe de altă parte, ne oferă o foarte diferită imagine a slujirii preoţeşti. Evanghelia vorbeşte despre păstori. Cuvântul păstor vine de la latinescul “pastor”; astfel îl numim pe un ministru consacrat care este responsabil cu slujirea unei comunităţi sau parohii creştine. Pentru a înţelege munca şi viaţa pe care le presupune vocaţia la preoţie trebuie să ne întoarcem la învăţătura lui Isus despre bunul păstor.

Viaţa unui bun păstor în timpurile biblice era o viaţă de dăruire de sine şi de sacrificiu personal. Munca lui era aceea de a veghea cu grijă şi de a fi aproape de turmă. Existau două feluri de păstori. Era cel angajat, pentru care îngrijirea turmei era doar o slujbă. El trecea de la o turmă la alta, în funcţie de condiţiile slujirii, şi nu şi-ar fi riscat viaţa pentru oi. La vederea lupilor sau a hoţilor el ar fi fugit să îşi salveze viaţa, lăsând turma la mila invadatorilor. Isus a spus că El nu este acest gen de păstor. Mai există apoi păstorul-proprietar al turmei, care creşte împreună cu turma şi rămâne cu aceeaşi turmă toată viaţa sa. El cunoaşte fiecare oaie din turmă. Le cheamă pe fiecare pe nume şi îţi poate spune povestea personală a fiecăreia dintre oi, când şi unde s-a născut, problemele pe care le-a avut în viaţă, caracteristicile ei personale etc. El se îngrijeşte de nevoile individuale ale fiecăreia dintre ele. Ştie care ar putea rămâne în urmă după un drum lung şi le duce în braţe. Ştie care ar putea să se îndepărteze de turmă şi le urmăreşte cu atenţie atunci când ajung în locuri periculoase. Ştie care sunt gestante şi au nevoie de hrană specială. Când turma este atacată de lupi sau hoţi, el îşi riscă viaţa şi se luptă să îşi apere oile. El este bunul păstor care îşi dă viaţa pentru oile sale.

Isus este bunul păstor. El îşi dă viaţa pentru turmă, adică pentru Biserică. Într-un mod general El ne invită pe toţi din Biserică să participăm la munca de a avea grijă de turmă, în propriul nostru mod. Însă de asemenea îi cheamă pe unii dintre noi la un angajament pe viaţă la munca de păstorire a turmei lui Dumnezeu. Aceste persoane sunt chemate la a participa mai îndeaproape decât restul credincioşilor la viaţa şi munca lui Isus Bunul Păstor. Dacă astăzi auziţi glasul lui Dumnezeu chemându-vă la acest mod de viaţă, nu vă împietriţi inimile. Şi dacă nu îl auziţi pe Dumnezeu chemându-vă la acest mod de viaţă, atunci faceţi tot ce vă stă în putere pentru a-i încuraja pe cei care sunt chemaţi la el şi care se luptă chiar şi cu paşi şovăitori să meargă pe urmele lui Isus Bunul Păstor.

 

* * *

 

Titulatură cristologică şi mântuitoare

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Isus blând şi smerit cu inima, înainte de a afirma că este Păstorul cel bun prin care să ne atragă atenţia asupra regalităţii sale, iertase păcatele unei femei prinse în adulter, adusă de farisei, cărturari şi bătrânii poporului ca să-l ispitească (cf. In 8,3-11); şi vindecase pe orbul din naştere (In 9,1-8) în zi de sâmbătă. În faţa celor scandalizaţi de aceste fapte şi care se întrebau: Cine poate să ierte păcatele decât numai singur Dumnezeu? (Mc 2,7), Isus afirmă de patru ori că el este lumina lumii (In 8,12); înainte de a se fi născut Abraham (In 8,58), uşa oilor (In 10,7) şi, în fine: Eu sunt păstorul cel bun, afirmaţie pe care o mai repetă încă o dată.

Aceste afirmaţii scot în evidenţă regalitatea sa, care are o bază solidă în originea sa divină.

Când Dumnezeu a spus lui Moise la muntele Horeb: Eu sunt cel ce sunt şi a adăugat: Cel ce este m-a trimis la voi (Ex 3,14), a voit să-l convingă pe el şi pe poporul robit în Egipt de providenţa sa divină. Acelaşi lucru îl urmăreşte şi Isus afirmând existenţa sa divină, ca să-i convingă pe ascultători de providenţa sa regală, cerească, menită să cuprindă nu numai dezrobirea de păcate în această viaţă pământească, dar mai ales viaţa de dincolo de moarte prin deschiderea unui nou orizont chiar pentru această viaţă de pe pământ. Numai că fariseii, cărturarii şi saduceii, în loc să găsească în aceste afirmaţii întărite de minuni – de degetul lui Dumnezeu -, providenţa sa, s-au încăpăţânat şi mai mult în răutatea lor, ceea ce le va atrage înfiorătoarea dojană a lui Isus: Mă veţi căuta şi nu mă veţi găsi şi în păcatul vostru veţi muri (In 8,21). Isus vede în aceşti farisei, saducei, arhierei şi cărturari cu inimi împietrite pe acei păstori ai lui Israel care se pasc pe ei înşişi. Nu trebuie, oare, să păstorească turma? Iată ce spune Domnul prin profetul Ezechiel: Voi mâncaţi grăsimea, vă îmbrăcaţi cu lâna, tăiaţi ce este gras, dar nu păstoriţi oile. Nu întăriţi pe cele slabe, nu vindecaţi pe cea bolnavă, nu legaţi pe cea rănită, nu aduceţi la turmă pe cea rătăcită, nu căutaţi pe cea pierdută. Din pricina păstorilor s-au împrăştiat oile şi au rămas pradă fiarelor sălbatice (34,1-5). În contrast cu această neglijenţă a păstorilor lui Israel, Dumnezeu făgăduieşte: Iată, mă voi îngriji eu însumi de oile mele şi le voi cerceta, le voi strânge din toate locurile unde au fost risipite în ziua plină de nori şi de negură (In 34,11-12).

Isus, afirmând atât de categoric: Eu sunt păstorul cel bun, confirmă împlinirea acestei promisiuni providenţiale şi mesianice.

Cuvintele: Eu sunt lumina lumii; înainte de a se fi născut Abraham; poarta oilor şi bunul păstor, toate sunt noţiuni cristologice care nu pot fi aplicate nimănui, în afară de Isus în calitatea sa de Fiu al lui Dumnezeu, de rege al regilor, noţiuni cuprinse total în acel: Eu sunt cel ce sunt.

De asemenea, cuvintele lui Isus: Toţi cei care au venit înaintea mea sunt hoţi şi tâlhari (In 10,8), ne întăresc în acea convingere, fiindcă toţi pot greşi, toţi au greşit şi tot păcatul este un furt din avutul obştesc al divinităţii şi al spiritualităţii neamului omenesc. Dat fiind faptul că David şi Solomon, toţi regii lui Israel, ba chiar şi profeţii au greşit în multe, fiindcă şi cel mai drept greşeşte de şapte ori pe zi (Prov 24,16), afirmaţia Scripturii este şocantă, dar adevărată. Singur Isus a putut sfida întreaga lume, zicând: Cine dintre voi mă va vădi de păcat? (In 8,46). Petru recunoaşte: El n-a săvârşit păcat, nici nu s-a aflat vicleşug în gura lui (1Pt 2,22); de asemenea, sfântul Paul (2Cor 5,21) şi sfântul Ioan (1In 3,5), ba chiar şi tâlharul răstignit la dreapta lui (Mc 23,41).

Prin cuvintele: Eu sunt păstorul, Isus afirmă existenţa divină în istoria omenirii; iar prin calificativul: cel bun, exprimă o existenţă activă, productivă, izvorâtă din cunoaşterea Fiului asupra Tatălui, providenţială, fiindcă a purta pecetea bunătăţii totale aparţine numai unuia singur, lui Dumnezeu (cf. Mt 19,17). Isus îşi afirmă bunătatea divină din firea sa omenească şi ne conduce la Tatăl (In 14,6), pentru a-l cunoaşte. Din cunoaşterea Fiului faţă de Tatăl se naşte Biserica; din cunoaşterea Bisericii faţă de Isus se naşte o nouă împărăţie, cea cerească, staulul care cuprinde toate oile care ascultă de glasul bunului păstor.

Arhiepiscopul de Praga, Bartolomeu (+1590), a fost surprins de o ploaie torenţială în munţi în timpul unei vizite canonice. Pe perioada dezlănţuirii stihiilor s-a adăpostit într-o peşteră cu toţi cei care îl însoţeau. Privind afară, au văzut un păstor zgribulit lângă turma sa de oi. I-au strigat: Vino şi tu aici, că te poate trăsni! Păstorul răspunde: Nu pot să plec de lângă oi. Dacă plec, se împrăştie turma şi apoi, până să le adun, le atacă lupii. I-au zis: Pe vremea aceasta nu ies lupii din bârlogul lor. La care ciobanul răspunde: Nu pot! Tata mi-a poruncit să nu mă depărtez de lângă oi! Şi a rămas să îndure primejdia şi frigul.

Isus este bunul păstor fiindcă a făcut tot ceea ce Tatăl i-a poruncit: să nu se îndepărteze de lângă oi – Iată eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor (Mt 28,20), ba chiar să-şi dea viaţa pentru ele, ceea ce a şi făcut.

În al doilea rând, Isus este bunul păstor fiindcă, nu numai că

şi-a dat viaţa pentru oi, dar şi-a dat trupul ca hrană şi sângele ca băutură în Euharistie, ca oile sale să nu moară de foame şi de sete şi, având în ele propria sa viaţă, să nu moară în veci. El singur este hrana şi băutura Bisericii care stă în faţa lumii întregi ca lumină a neamurilor, asemenea ologului din naştere vindecat de sfântul Petru la poarta cea frumoasă a templului şi care spunea tuturor: În numele lui Isus Cristos Nazarineanul, pe care voi l-aţi răstignit, dar pe care Dumnezeu l-a înviat din morţi, întru acela stă acesta sănătos înaintea voastră (Fap 3,15-16); la fel stă şi Biserica sănătoasă în faţa lumii prin Cristos.

Isus este bunul păstor care a rupt alianţa dintre lup şi păstorul năimit prin denunţarea, prin deconspirarea acestei legături infernale de a lăsa oile pradă lupilor.

Făcând parte din Biserica lui Cristos, trăind viaţa sa divină din istoria lumii, putem avea toată convingerea că suntem fii ai lui Dumnezeu, iar când îl vom vedea aşa cum este, vom fi asemenea lui prin înviere (lectura a II-a), deoarece providenţa sa se extinde până dincolo de graniţele morţii, fiindcă fiind viu, dă sănătate bolnavilor (lectura I-a). Un mort nu poate face minuni. Isus este viaţa însăşi. Dacă regele David spunea: Tu mă ascunzi la adăpostul feţei tale (Ps 31,20), într-o traducere mai corectă: Tu mă ascunzi în ochii feţei tale, şi se ruga: Păzeşte-mă ca pe lumina ochilor tăi (Ps 17,8), cu atât mai mult se cuvine să avem noi această încredere sfântă, deoarece, dacă Domnul mă păstoreşte, nimic nu-mi lipseşte (Ps 22,1), chiar dacă sunt slab şi neputincios, netrebnic totuşi Domnul este credincios misiunii sale de păstor, el se îngrijeşte mai ales de cei slabi.

Să avem încrederea pe care o aveau sfinţii! Sfântul Anton, abate, despre care sfântul Atanasie povesteşte că diavolii îi apăreau în chipurile cele mai înfiorătoare de lei, tigri, tauri fioroşi, şerpi uriaşi etc. şi-l înconjurau din toate părţile, încercând să-l muşte, să-l împungă, să-l înspăimânte în fel şi chip, el îşi bătea joc de ei, zicându-le: Dacă aţi avea putere, ar fi de ajuns unul singur ca să lupte împotriva unui singur om; dar pentru că Dumnezeu v-a luat puterile şi de aceea sunteţi slabi, vă uniţi mulţi, ca să mă speriaţi cu numărul vostru mare. Dacă Dumnezeu v-a dat putere asupra mea, iată-mă! Iar dacă nu v-a dat nici o putere asupra mea, de ce faceţi atâtea sforţări zadarnice?

Să nu uităm a-i recomanda bunului păstor şi pe răposaţii noştri, ca să-i conducă în patria fericită a sfinţilor, în împărăţia sa veşnică. Amin.

 

* * *

 

Duminica a IV-a după Paşte (B) (audio)

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Predicator: Pr. Alois Fechet
Unde: Catedrala romano-catolică din Iaşi
Când: 7 mai 2006

 

Puteţi descărca predica de pe Pastoratie.ro: click aici.

 

* * *

 

Duminica a IV-a a Paştelui (B)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

În vremea aceea Isus a zis: “Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune viaţa pentru oile sale. Dar năimitul, şi care nu este păstor şi oile nu sunt ale lui, vede lupul venind şi lasă oile şi fuge, iar lupul le răpeşte şi le risipeşte. Aceasta pentru că este năimit şi nu-i pasă de oi. Eu sunt Păstorul cel bun şi le cunosc pe ale mele şi ale mele mă cunosc pe mine. După cum Tatăl mă cunoaşte pe mine, şi Eu îl cunosc pe Tatăl şi viaţa mea o pun pentru oi. Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc şi glasul meu îl vor auzi şi vor fi o turmă şi un păstor. De aceea mă iubeşte Tatăl, pentru că Eu îmi pun viaţa, ca iarăşi să o iau. Nimeni nu o ia de la mine, ci Eu o pun de la mine însumi. Putere am să o pun şi putere am ca iarăşi să o iau: această poruncă am primit-o de la Tatăl meu.” (In 10,11-18)

Evanghelia celei de-a patra duminici a Paştelui se prezintă sub forma unei alegorii care, prin intermediul imaginii păstorului iubitor şi atent faţă de oile sale, ne ilustrează o ipostază inedită a iubirii şi grijii pe care Isus Cristos Înviat (şi glorificat la dreapta lui Dumnezeu) continuă să o manifeste faţă de cei încredinţaţi Lui de către Tatăl. Astfel, definindu-se ca Păstorul cel bun, Isus Cristos îi asigură pe ucenicii din toate timpurile şi din toate locurile că îi cunoaşte pe fiecare (cu problemele, grijile dar şi cu bucuriile sale) şi că fiecare ajunge într-o zi să-L cunoască (să-i cunoască prezenţa şi lucrarea mântuitoare) cu o cunoaştere la fel de profundă cum este aceea dintre El şi Tatăl; că, pentru a-i salva pe cei ameninţaţi, Isus Cristos îşi continuă dăruirea jertfelnică care merge până la a-şi pune viaţa; că dăruirea jertfelnică de sine şi Învierea Sa glorioasă au menirea, conform poruncii primite de la Tatăl, să îi adune pe ucenicii săi de oriunde s-ar afla pentru a alcătui o singură turmă condusă de un singur păstor.

Prin urmare, în spatele acestei alegorii, suntem invitaţi să recitim nu doar o istorie a lucrării de mântuire pe care Isus Cristos a săvârşit-o într-un anumit moment al istoriei în favoarea locuitorilor unei ţări, ci să înţelegem mai bine ce este Biserica şi mai ales în ce fel Cel Înviat continuă să alcătuiască poporul pe care să-l prezinte glorificat Tatălui care L-a trimis. O astfel de definire a Bisericii din care noi cei înviaţi şi glorificaţi împreună cu Cristos (Ef 2,6) facem parte, este dătătoare de mângâiere şi de speranţă mai ales atunci când avem de traversat experienţe cumplite ale vieţii. El ne asigură de iubirea de grija şi mai ales de prezenţa lui salvatoare.

 

* * *

 

Eu sunt Păstorul cel Bun

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

«Orice creştin matur ştie că mântuirea este numai în Cristos. El este unicul Mântuitor. În nici un altul nu-i mântuire: nici în ştiinţă, nici în tehnică, nici în economie, nici în artă, nici în politică. Numai în Cristos.

Şi această mântuire nu-i o mântuire parţială, o mântuire pur “spirituală”. Cuprinde omul în totalitatea sa, îl eliberează şi-l salvează din interior, ca să se poată elibera şi salva şi în celelaltee dimensiuni ale fiinţei sale, individuale şi sociale. Mântuirea omului întreg. Mântuirea tuturor oamenilor. Mântuirea care are garanţia sa de reuşită în Misterul pascal al lui Isus.

Conciliul Vatican II spune că preoţii, spre a învăţa poporul cum să trăiască Misterul Pascal al lui Cristos, trebuie să-i înveţe să-l caute în meditarea plină de credinţă a Cuvântului lui Dumnezeu, în participarea activă la misterele Bisericii, în episcop şi mai ales în cei săraci, mici, bolnavi, păcătoşi şi necredincioşi» (cf. OT 8; MAC p. 395).

Aşadar, să-l căutăm pe Cristos în Misterul său pascal prin meditarea lecturilor liturgice de azi.

Evanghelia (In 10, 11-18) ne oferă una dintre cele mai frumoase învăţături despre Isus. El este Păstorul cel Bun. Isus-omul este acela care suferă nevinovat spre a trezi în fiecare om conştiinţa demnităţii lui, pentru a da fiecărui om speranţa salvării lui, pentru a face din fiecare om obiectul salvării aproapelui său, pentru a împărtăşi fiecărui om ceva din misiunea sa de bun păstor spre a suferi pentru oile sale, de a da fiecărui membru al Bisericii conştiinţa că aparţine de un Cap care îl cunoaşte pe Tatăl, adică are atotştiinţa lui Dumnezeu şi în această atotştiinţă este cuprins şi secretul jertfei, suferinţei, pentru sine şi pentru alţii. Isus este singurul păstor care ne conduce la izvorul inepuizabil al cunoaşterii adevărului şi al fericirii depline, el ne dă sensul suferinţei, al acelui trebuia să sufere toate acestea Cristos; el ne dă ceea ce a primit de la Tatăl.

Evanghelia de azi ne oferă, în primul rând, adevăratul sens al autorităţii, care este slujire şi nu demnitate. Slujirea este atât de profundă încât se identifică cu viaţa oilor. Când apare o astfel de “autoritate” (cuvânt care înseamnă autor sau creator), acela care o deţine are menirea să creeze cea mai profundă, cea mai intimă, relaţie între «cel care slujeşte şi cel care este slujit», relaţie bazată pe iubire şi în acest caz orice altă autoritate îşi pierde consistenţa, fiindcă nu mai are în sine sensul vieţii care izvorăşte din iubire. Pentru Isus, acest Eu sunt înseamnă a fi existenţa prin esenţă, înseamnă a fi Dumnezeu; în acelaşi timp fiind şi om, înseamnă a fi poartă pentru noi, ca să avem acces la Dumnezeu prin autoritatea lui, prin el care este creatorul unei noi relaţii între noi şi Dumnezeu.

Isus ne chiamă pe nume. A chema pe nume, în sens biblic, înseamnă a-i aparţine: fiindcă te-am răscumpărat, te-am chemat pe nume: tu îmi aparţii (Is 43, 1).

A chema pe nume înseamnă a ne chema în numele său, în numele lui Isus, fiindcă nu este dat oamenilor alt nume sub soare în care să putem fi mântuiţi (cf. Fap 4, 12), deoarece fiecare om este chemat să se boteze în numele lui Isus (Fap 2, 38), numele primit la botez are consistenţă numai prin numele lui Isus: a fi chemat pe nume înseamnă a fi destinat slavei, fericirii, vieţii veşnice. A nu chema pe nume însemnă a chema la judecată aspră, aşa cum cineva striga după un ştrengar, pe care l-a văzut furând cireşe: Vino-ncoace, ghiavole, ca să-ţi arăt eu ţie!. A ne chema pe nume, înseamnă a ne chema ca pe Maria Magdalena: să-l recunoaştem înviat, înseamnă a ne face disponibili pentru a da mărturie despre înviere, ba chiar mai mult, aşa cum ne-o arată prima lectură (Fap 4, 8-12).

Pentru iudeii care l-au răstignit pe Isus, apostolii apăreau drept culmea obrăzniciei: nu numai că pretindeau că Isus este viu, că a înviat, ba chiar că nu există mântuire decât în numele lui, că el este singurul Mântuitor. Această afirmaţie şi-o bazau pe profeţia lui Isaia, care susţine existenţa unei singure pietre fundamentale, pe care se poate clădi orice casă (Is 28,16; Mt 16, 17-18). Când s-a dezvoltat teologia unui Mesia suferind, se înţelege că iudeii au dispreţuit şi refuzat această Piatră, findcă visau un Mesia triumfător, dominator. Tocmai prin pătimirea sa Isus a devenit piatra unghiulară (cf. MAC p. 396).

Petru şi Ioan l-au vindecat pe paraliticul de la uşa templului. Grupul de “preoţi-saducei” decide arestarea celor doi apostoli sub pretextul dezordinelor pe care le cauzează predica lor în incinta templului de care ei aveau grijă. Motiv aparent doar, fiindcă nu-s decât primii duşmani ai Bisericii. Urau pe apostoli findcă aruncau asupra lor vina de a-l fi omorât pe Autorul vieţii şi pe care Dumnezeu l-a înviat. Această ură nu şi-o puteau da pe faţă, fiindcă grupul farizeilor şi cărturarilor credea în înviere şi s-ar fi spart alianţa politică pe moriv de religie şi nu le convenea. Petru arată absurditatea arestării: când s-a mai auzit ca cineva să fie învinuiot şi arestat ca vinovat pentru că a făcut o faptă bună? Şi încă´ ce faptă: vindecare unui sărman nenorocit paralizat! Minunea vindecării este o consecinţă a învierii lui Isus. Dacă nu pot nega vindecarea, înseamnă că nu se poate nega nici învierea. Lucrul cel mai bun de făcut este acceptarea credinţei prin semnul care li s-a dat, cu atât mai mult cu cât faptul învierii a fost prezis de Scripturi.

Autoritatea lui Isus, în calitate de Bun Păstor, a creat relaţia de fiu între creştin, chemat în numele lui Isus, şi Dumnezeu. În lectrura a II-a (1In 3, 1-2) Ioan arată motivul pentru care omul a devenit obictul iubirii Tatălui: în orice om Dumnezeu îl iubeşte pe Fiul său făcut om şi care suferă pentru orice om spre a-l învia, pentru că speră: într-o zi se va arăta ceea ce Dumnezeu poate face din unul fiecare dintre oameni, dacă unul fiecare suferă din iubire. Însuşi Fiul doreşte ca Tatăl să-l vadă în noi. Lumea nu ne cunoaşte, fiindcă nu-l cunoaşte pe Dumnezeu care ne iubeşte, fiindcă Tatăl vede în noi pe Fiul său care continuă să sufere pentru o lume nouă.

Dacă noi suntem chemaţi să vedem în orice om chipul lui Dumnezeu, de ce n-am crede că Tatăl vede în orice om chipul Fiului său? Dacă îl vede, îl iubeşte; dacă îl iubeşte, îl învie din morţi, îl fericeşte în slavă de-a dreapta sa. Dacă Tatăl îl vede pe Fiul de-a dreapta sa, atunci în Fiul ne vede şi pe noi acolo, fiindcă Tatăl nu refuză nimic Fiului care i-a cerut ca acolo unde este el să fim şi noi (cf. In 17, 24).

Atunci noi mai avem motiv să ne temem de judecata de apoi? Da, dar numai pentru motivul că nu iubim destul pe acela care ne-a iubit şi s-a jertfit total pentru noi. Vom fi judecaţi asupra iubirii: a răsplăti iubirea cu iubire este maxima dreptate şi cine face dreptate este născut din Dumnezeu. Creştinul este cu adevărat fiul lui Dumnezeu, fiindcă datorită Bunului Păstor, Duhul Sfânt crează în om o nouă realitate, harul, care mai înainte nu exista. Datorită acestei “noutăţi” se crează o nouă relaţie de intimitate cu Dumnezeu. Această nouă relaţie nu-i perceptibilă în extern, nu poate fi cunoscută de lume, după cum nici plinătatea harului din Cristos n-a fost cunoscută de lume, dar ea a existat aşa cum nu poate fi tăgăduită iubirea, care nici ea nu se vede, dar va veni ziua în care realitatea harului se va vedea, ca şi realitatea lui Dumnezeu care este iubire şi iubirea lui o simţim, fiindcă, păcătoşi fiind, el ne rabdă, ne hrăneşte, ne luminează, ne chiamă, ne aşteaptă.

Mântuirea, pe care Tatăl ne-o oferă în numele lui Isus, este “pascală”, adică este “poartă”, ea constă într-o trecere care se chiamă “convertire” în Isus, fiindcă Dumnezeu este de partea celor care suferă, care sunt pierduţi de turmă: Am şi alte oi care nu sunt din staulul acesata, sunt cei care suferă inconştienţi de faptul că privirile lui Dumnezeu sunt îndreptate tocmai asupra lor; sunt cei care se identifică cu Cristos de pe cruce care se simte părăsit (cf. Mt 27, 46), dar tocmai prin această cruce se realizează mântuirea: suferinţa abandonării, părăsirii, sau abisul suferinţelor care întrece orice putere de închipuire tocmai datorită faptului că realizează mântuirea ca mister divin: mântuirea universală.

Toate cele trei rugăciuni specifice duminicii Bunului Păstor cuprind o singură dorinţă înălţată către Tatăl luminilor de a «binevoi să călăuzească turma la păşunile cereşti» (după Împărt.), «continuând în noi lucrarea mântuirii» (asupra darurilor), «ca să ajungă acolo unde a intrat Cristos, Bunul Păstor» (Colecta).

Fiind şi duminica chemărilor la preoţie, să-l rugăm pe Bunul Păstor să ne de-a cât mai mulţi păstori sufleteşti asemenea lui! Amin.

 

* * *

 

A IV-a Duminică după Paşti (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

La vârsta de 25 de ani, idealurile mele erau: o carieră strălucitoare la terminarea studiilor mele universitare, întemeierea unei familii şi o oarecare slujire pentru aproapele.

Citirea Evangheliei a revoluţionat viaţa mea. Vederea Domnului aflat mereu în slujba celorlalţi, auzirea cuvintelor lui, spuse parcă pentru mine: “Nu există o iubire mai mare decât aceasta, ca cineva să îşi dea viaţa pentru fraţii săi”, m-au orientat spre o hotărâre măreaţă. El a oferit totul pentru mine, deci trebuie să ofer în schimbul iubirii lui propria mea dăruire totală lui. Şi mi-am pus viaţa la dispoziţia lui (Alexandru, 25 ani).

“Ce voi face când voi fi mare?” Printre multele răspunsuri este şi cel al lui Henric (cf. primul exemplu).

2. Tema

Cine sunt eu în ochii lui Dumnezeu?

Cine eşti tu în ochii lui Isus?

De răspunsul la aceste întrebări depinde viitorul meu şi al tău.

3. Mesajul zilei

Cunoaşterea de sine este importantă. Dacă un copil se pierde şi nu ştie să răspundă la aceste întrebări: “Cine eşti? Unde locuieşti? Cine sunt părinţii tăi? Cum te numeşti?”, şi poliţiei îi este greu să îl ducă acasă.

Suntem ca nişte bucăţele de puzzle: scoşi din întreg, nu ştim cine suntem… Şi pentru un loc de muncă este necesară legitimaţia!

Noi suntem fiii lui Dumnezeu!

- “Preaiubiţilor, vedeţi cât de mare este iubirea Tatălui faţă de noi, încât ne-a numit fii ai lui Dumnezeu şi suntem într-adevăr” (cf. a doua lectură).

- Sunt fiul lui Dumnezeu, adoptiv, dar cu Duhul său, deci aparţin familiei Preasfintei Treimi. Am o nobleţe divină, sunt mai puternic decât moartea: mi se cuvine o glorie veşnică, am dreptul la o moştenire uimitoare împreună cu Isus. Pot să îl numesc pe Dumnezeu “Tată”, am cetăţenia împărăţiei, sunt frate cu toţi copiii lui Dumnezeu, am dreptul să fiu iubit şi îngrijit ca fiu…

- Dar trebuie să mă şi comport ca fiu al lui Dumnezeu!

Suntem oiţe din turma lui Isus.

- Este o altă imagine pentru a sublinia cine suntem noi pentru Isus şi câte face Păstorul cel Bun pentru noi: ne călăuzeşte, ne cheamă pe nume, ne caută, ne apără… ne iubeşte până la moarte! (cf. Evanghelia), pentru că suntem “oiţele” sale.

Cel care face parte din familia lui Dumnezeu şi din turma lui Isus trebuie să îşi îndeplinească rolul pe care îl are!

- Copiii unei familii, pentru a fi buni, în afară de faptul că nu fac nimic rău, trebuie să contribuie la binele tuturor, trebuie să ajute, să colaboreze: să facă din viaţa proprie un dar, aşa cum a făcut Isus.

- De aceea, fiecare dintre noi trebuie să îşi ajute familia, parohia, Biserica, prietenii, nevoiaşii… duşmanii.

- Eu trebuie să îl ajut pe Păstorul cel Bun! Trebuie să fiu un mic “bun păstor”.

4. Exemple

a) Iată un episod din viaţa lui Henric Verius din Oleggio (Novara), care a devenit mai târziu misionar şi episcop printre canibalii din Noua Guinee. A lucrat foarte mult în mijlocul unor dificultăţi nemaiauzite şi a murit la doar 32 de ani. A fost introdusă cauza lui de beatificare.

- Ce vei face când vei fi mare? îl întrebă într-o zi sora Francisca pe Henric, un copil vivace de 11 ani.

- Voi fi misionar.

- Misionar! Henric, visezi!. Ca să fii misionar trebuie să fii instruit. Trebuie să ştii latină, greacă, ştiinţe, teologie şi multe alte lucruri.

- Bine, voi studia. Şi apoi?

- Apoi… vei suferi de frig, de cald, de foame, de sete, şi poate că vei întâlni oameni sălbatici care se mănâncă între ei; ei te vor ucide…

- Nu mă tem de ei. Şi apoi?

- Apoi… (sora nu mai ştie ce să spună) sărman copil, nu te-ai gândit la acestea?

- La ce?

- Nu îţi vei mai revedea mama…

Henric devine gânditor, se plimbă înainte şi înapoi, cufundat în reflecţiile sale. Sora Francisca este convinsă că l-a dezarmat. Dar iată-l oprindu-se, încrucişându-şi braţele şi exclamând hotărât:

- Da, este adevărat, dar tot misionar voi fi!

b) A luat de pe stradă un tânăr, orfan de mamă, după ce ea a murit chiar în Căminul muribunzilor.

Mama era originară dintr-o familie mai înstărită, dar care se destrămase. Copilul a crescut şi s-a maturizat în el dorinţa de a deveni preot.

Când a fost întrebat de ce doreşte să devină preot, răspunsul lui a fost foarte simplu: “Doresc să fac pentru ceilalţi copii ceea ce a făcut Maica Tereza pentru mine. Vreau să iubesc aşa cum m-a iubit ea. Vreau să îi slujesc pe ceilalţi cum m-a slujit ea pe mine”.

Actualmente este deja preot dedicat iubirii celor care nu au nimic şi pe nimeni, a celor pe care nu îi doreşte nimeni, a celor care au uitat ce este iubire, contactul uman. A celor care au uitat chiar ce este un zâmbet.

c) “Mă înscriseseră la şcoala din oraş, la două ore distanţă de casă. Mergeam, aşadar, singur (pe jos) şi puteam să visez, să cânt şi să vorbesc cu Dumnezeu cum şi când îmi plăcea… Într-o seară, pe drumul meu, la 300 de metri, am văzut printre fagi un preot (venit în satul meu pentru a se trata).

El zăcea întins pe pământ şi scuipa sânge. M-am apropiat fără frică şi ştiţi ce mi-a spus? “Sunt pe moarte şi îi ceream Domnului pe cineva care să mă înlocuiască. Vrei să fii tu acela?”

Preotul a murit. Iar eu îl înlocuiesc. Atunci aveam 12 ani, astăzi am patruzeci. Îmi place să cânt:

Doamne, prietenul meu,

M-ai luat de mână,

Voi merge cu tine, fără frică,

Până la capătul drumului” (Amato Duval).

d) Sugestie practică

Acordaţi timp amintirii şi rugăciunii pentru seminariştii din parohie, pentru seminar şi vocaţii călugăreşti şi misionare.

 

* * *

 

Duminica 4 a Paştelui (B) – lectio divina

Autor: FSC
Copyright: FSC

TEXTUL BIBLIC: Ioan 10, 11-18

11 Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oile sale. 12 Cel plătit nu este păstor, căci oile nu-i aparţin. Dacă vede lupul venind, el lasă oile şi fuge, iar lupul le răpeşte şi le risipeşte. 13 Cel plătit fuge, pentru că nu-l interesează decât plata şi nu-i pasă de oi.

14-15 Eu sunt păstorul cel bun; eu cunosc oile mele şi oile mele mă cunosc pe mine, precum mă cunoaşte Tatăl şi eu cunosc pe Tatăl. Eu îmi dau viaţa pentru oile mele.

16 Mai am şi alte oi care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta glasul meu: va fi o singură turmă şi un singur păstor.

17 Tatăl mă iubeşte, pentru că eu îmi dau viaţa şi o voi primi din nou. 18 Nimeni nu mi-o poate lua; o dau de la mine însumi. Eu am putere să o dau şi putere am să o iau din nou. Aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl meu.

1 – LECTURA

Ce spune textul?

Piste pentru lectură

Dragi prieteni:

În sens strict, liturgia din această duminică ne invită să reflectăm asupra celei de-a doua părţi a capitolului 10 din Evanghelia după sfântul Ioan, de la versetul 11 până la versetul 18. Totuşi, dat fiind faptul că prima parte din relatare, de la versetul 1 la versetul 10 este intim legată cu a doua, vom lua textul complet pentru a reflecta despre Isus Bunul Păstor (de la versetul 1 la versetul 18 inclusiv).

Într-o cultură animalieră şi cu un fond seminomad de mulţi ani, imaginea păstorului este foarte puternică. Este aplicată călăuzelor, conducătorilor şi guvernanţilor poporului şi, mai ales, lui Dumnezeu. Sunt multe texte din Vechiul Testament care merg în această direcţie. Este suficient să amintim frumosul psalm 22: “Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic”.

Isus ne relatează ceea ce se întâmpla în fiecare dimineaţă în Palestina. Un mare ţarc sau staul cu multe turme şi cu un portar. Aceste ţarcuri sau staule erau mai mult sau mai puţin rectangulare şi erau limitate de mici ziduri de pietre aşezate grămadă.. O poartă mică de lemn într-un spaţiu gol în zidul de pietre. Dimineaţa vin păstorii şi fiecare îşi ia turma chemând oile pe nume (în unele inscripţii din secolul I din Palestina apar numele oilor: “Urechi lungi”, “Bot alb”), reflectând astfel relaţia specială a fiecărui păstor cu oile sale (v. 1-6).

Aceasta este prima parte a relatării, primele şase versete. După aceea îşi dezvoltă reflecţia în două părţi:

- Meditaţia despre poarta oilor, în versetele 7-10.

- Meditaţia despre Bunul Păstor, în versetele 11-18.

Să intrăm lent în relatare pentru a asculta ceea ce Dumnezeu vrea să ne spună astăzi…

Să contemplăm relatarea din afară şi să analizăm diferitele “personaje” (divine, umane sau animale) şi ceea ce face sau nu face fiecare dintre ele. Am putea detaşa nouă “personaje” care se află în relatarea noastră. Să vedem textul:

1. TÂLHARUL şi/sau HOŢUL: nu intră pe poartă (v. 1); vine numai ca să fure, să ucidă şi să distrugă (v. 10).

2. PĂSTORUL: intră pe poartă şi se îngrijeşte de oi (v. 2); cheamă fiecare oaie pe nume (v. 3); merge în faţa oilor (v. 4).

3. PORTARUL (“cel care păzeşte intrarea”): deschide poarta (v. 3).

4. OILE: recunosc glasul păstorului (v. 3); îl urmează pe păstor pentru că recunosc glasul său (v. 4); nu-l urmează pe un necunoscut, fug de el pentru că nu cunosc glasul său (v. 5); tâlharilor şi hoţilor nu le pasă de ele (v. 8); intră şi ies prin poarta care este Isus şi găsesc păşune (v. 9); îl cunosc pe Isus (v. 14-15).

5. ISUS: este poarte prin care trec oile (v. 7); este poarta pentru a avea acces la mântuire (v. 7); a venit pentru ca oile să aibă viaţă şi pentru ca s-o aibă din belşug (v. 10); este păstorul cel bun (v. 11 [de două ori] şi v. 13-15); îşi dă viaţa pentru oile sale (v. 1 şi v. 14-15); îl cunoaşte pe Tatăl aşa cum Tatăl îl cunoaşte pe el (v. 14-15); are alte oi pe care trebuie să le aducă şi astfel, oile ascultând, să se formeze o singură turmă cu un singur păstor (v. 16); îşi dă viaţa şi o primeşte din nou (v. 17); nimeni nu-i ia viaţa, ci el o dă din proprie voinţă (v. 18); este liber pentru a-şi da viaţa şi pentru a o lua înapoi (v. 18).

6. “CEL PLĂTIT” (“cel plătit pentru că păzeşte oile”): când vede lupul venind, lasă oile pentru că nu este el păstorul şi oile nu-i aparţin (v. 12); fuge pentru că nu-l interesează decât plata şi nu-i pasă de oi (v. 13).

7. LUPUL: atacă oile şi le risipeşte peste tot (v. 12).

8. TATĂL: îl cunoaşte pe Isus aşa cum Isus îl cunoaşte pe El (v. 14-15); îl iubeşte pe Isus pentru că-şi dă viaţa (v. 17); porunceşte ca Isus să-şi dea viaţa şi s-o ia înapoi (v. 18).

9. CELELALTE OI: nu sunt din aceeaşi turmă, vor asculta de Isus pentru a forma o singură turmă cu un singur păstor (v. 16).

Pentru a ţine cont: În versetele 14-16 apare verbul “a cunoaşte” sau “a recunoaşte“. În originalul grec nu înseamnă numai activitatea intelectuală de a percepe ceva cu inteligenţa, ci se adaugă elementul de trăire personală de “a avea experienţa cu”, adică a cunoaşte cu mintea, inima şi cu toată sensibilitatea pe care Dumnezeu ne-a dat-o. A cunoaşte implică a avea o “întâlnire profundă şi totală” cu “cel cunoscut”. Este cunoaşterea care duce la unirea “lui eu cu un tu”. În acest text, în mod incredibil Isus compară cunoaşterea oilor pe care o are El cu cunoaşterea reciprocă dintre Tatăl şi Fiul.

Alte texte biblice pentru a confrunta: Mt 18,12-14; Lc 15,3-7; Ps 23(22); Ez 34.

Pentru a continua aprofundarea acestor teme se poate vedea într-un dicţionar biblic cuvântul “Păstor”.

Întrebări pentru lectură

- Cum începe textul de astăzi?

- Ce caracteristici are întreaga relatare? Este o minune, o parabolă, un discurs simbolic, un dialog cu vreun personaj, o controversă cu adversarii?

- Câte personaje se pot găsi?

- Ce tip de acţiune realizează fiecare dintre ele?

- Ce caracteristici are păstorul?

- Căror personaje se contrapune păstorul cel bun?

- La cine referă Isus comparaţia?

2 – MEDITAŢIA

Ce-mi spune? Ce ne spune?

Întrebări pentru meditaţie

Pentru meditaţia acestui text vom lua două poziţii diferite şi astfel putem face două meditaţii diferite, prima mai lungă, a doua un pic mai scurtă:

PRIMA

Pentru prima meditaţie vă propun să ne plasăm astfel: noi ca oi

- în faţa măreţiei şi a bunătăţii lui Isus în imaginea păstorului cel bun şi a porţii;

- în faţa josniciei şi răutăţii tâlharului/hoţului, a celui plătit şi a lupului.

Există un mare contrast aici de care trebuie să ţinem cont: întreaga bunătate a păstorului şi tot negativul tâlharilor/hoţilor-celor plătiţi-lupilor. Noi ca oi rămânem în mijloc…

Ce face Isus, Păstorul cel Bun, în viaţa mea astăzi?

- Experimentez că mă păzeşte, mă mângâie, mă ocroteşte şi mă însoţeşte în mod deosebit?

- Descopăr eu că intră cu respect şi delicateţe în viaţa mea prin “poarta” inimii mele?

- Ascult eu că mă cheamă în mod personal pe numele meu: ……………..?

- Percep eu că merge în faţa mea arătându-mi cărarea fericirii adevărate?

- Ce înseamnă că Isus este pentru mine “poartă” pentru a ajunge la mântuire? Care ar fi sau ar putea să fie “porţile false” pentru mântuire?

- Cum primesc viaţa pe care mi-o dăruieşte din belşug?

- În ce formă îl accept pe Isus ca Păstorul cel Bun în viaţa mea astăzi?

- Apreciez că şi-a dat viaţa pentru mine, că a murit şi a înviat pentru a mă mântui şi a-mi da din belşug viaţa nouă a fiilor lui Dumnezeu?

Cine este sau cine sunt, şi ce pot face tâlharii, hoţii, cei plătiţi şi lupii din timpul nostru?

- Cei care “fură, ucid şi distrug” viaţa tinerilor astăzi: superficialitatea, maltratarea, discriminarea, căutarea plăcerii în formă desfrânată, sexul fără iubire, alcoolul, drogurile, violenţa în toate formele sale, nesiguranţa, asasinatele…

- Cei care intră pe lângă poarta inimii tinerilor: toţi cei care în vreo formă încearcă să-i înşele oferindu-le o fericire falsă, cei care dau “lovituri sub centură” abuzând de energia şi de generozitatea proprie vârstei tinereşti…

- “Cei plătiţi”: cine promite sau se angajează cu cuvântul, cu discursuri frumoase, însă după aceea nu-şi îndeplineşte ocrotirea promisă… Cei care “fug” în momentul pericolului, al ameninţării… Îi interesează numai siguranţa lor personală şi nu binele tinerilor.

- Lupul: cei care atacă şi risipesc, prădători ai vieţii tinerilor, care-i ameţesc şi-i dezorientează pe tineri de la angajările lor mai salutare şi elementare: efortul pentru a creşte, implicarea prin prietenie şi familie, studiul, distracţia sănătoasă, reunirea lor pentru a face opere de binefacere…

Ce fac eu ca “oaie” din turma lui Isus?

- Recunosc glasul Păstorului cel Bun în Biserică, în Biblie, în “persoanele bune” pe care Isus le-a pus şi le pune în drumul meu?

- Îl urmez pe Păstorul cel Bun? Vreau să fiu discipolul său?

- Mă las hrănit de “păşunile bune” la care mă duce însuşi Isus: rugăciunea personală, în familie, comunitară?

- Îi urmez pe “necunoscuţi”? Ce glas aud? Mă distrag ascultând glasurile lumii care mă duc la indiferenţă şi la superficialitate?

- Cine ar fi “călăuzele false” ale tinerilor?

- Mă las sedus de “cei plătiţi” din timpul nostru? Ce atitudine am cu cel sau cei care încearcă să mă depărteze de calea Domnului?

- Mă refugiez în Isus şi în învăţătura lui în faţa atacurilor tâlharilor/hoţilor şi a lupilor de astăzi?

- Ce fac în faţa celor care vor “să fure, să ucidă şi să distrugă” viaţa tinerilor?

- Experimentez libertatea de a sta în Isus şi de a-l ţine în inima mea oriunde m-aş afla, oriunde m-aş duce?

- Cine sunt pentru mine astăzi, în manieră personală şi particulară, tâlharii/hoţii, cei plătiţi şi lupii care mă pândesc cu mai multă forţă?

A DOUA

Pentru a face a doua meditaţie, mai scurtă, vă propun ca noi să ne plasăm în locul Păstorului cel Bun.

- Sunt sau nu sunt “păstorul cel bun” după chipul lui Isus, unicul Bun Păstor? Trăiesc sau nu trăiesc vocaţia mea baptismală de a fi “alt cristos” în lume? În ce măsură răspund şi în ce măsură nu răspund?

- Ce fac din partea lui Dumnezeu “în” şi “pentru”: familia mea, şcoală, prieteni, ambient, cartier, locuinţă, locul de muncă, locurile sportive şi recreative, parohie, grup, mişcare, instituţie din care fac parte…?

- Unde descopăr eu că Isus îmi cere să mă concentrez mai mult? Asupra cui trebuie să exercit, în mod deosebit, “păstorirea lui”? De cine trebuie să am grijă, pe cine trebuie să ocrotesc, să conduc, să încerc să-l cunosc, să-l chem pe nume şi să-l duc la Isus care este Viaţa adevărată?

- Consider că “îmi dau viaţa”? O “ofer” pentru Isus în slujba fraţilor mei? Sunt generos, serviabil sau sunt prea concentrat asupra mea însumi?

- Înţeleg realmente că a-mi da viaţa în Isus înseamnă a o câştiga şi a o recupera pentru viaţa veşnică?

- Ce-mi cere Isus astăzi… aici şi acum? Ce-mi şopteşte în acest moment de rugăciune?

3 – RUGĂCIUNEA

Ce-i spun? Ce-i spunem?

Pentru a face rugăciune cu acest text, oferim Psalmul 23(22):

23 (22)

Domnul este păstorul cel bun

(1a) Psalm. Al lui David.

1 (1b) Domnul este păstorul meu,

nu voi duce lipsă de nimic;

2 el mă paşte pe păşuni verzi,

mă conduce la ape de odihnă,

3 îmi înviorează sufletul.

Mă călăuzeşte pe cărări drepte

de dragul numelui său.

4 Chiar dacă ar fi să umblu

prin valea întunecată a morţii,

nu mă tem de nici un rău,

căci tu eşti cu mine

toiagul şi nuiaua ta mă mângâie.

5 Tu pregăteşti masă pentru mine

în faţa duşmanilor mei

îmi ungi capul cu untdelemn

şi paharul meu e plin de se revarsă.

6 Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi

în toate zilele vieţii mele

şi voi locui în casa Domnului

până la sfârşitul zilelor mele.

4 – CONTEMPLAŢIA

Cum interiorizez mesajul? Cum interiorizăm mesajul?

Pentru a interioriza mesajul poate să fie foarte potrivit să reluăm tematica numelui, care apare în primele versete.

“Numele” pentru mentalitatea ebraică din timpul lui Isus este mult mai mult decât o simplă denumire a cuiva. Exprimă aceeaşi realitate a persoanei care este numită, ca şi cum numele ar fi realmente persoana. Numele cuiva şi faptul de a chema pe nume este un act aproape “sacru”. Pentru aceasta, a numi pe cineva exprimă în sine iubire, afecţiune, apreciere, prietenie, angajare, căutare a întâlnirii… Isus nu cheamă o mulţime anonimă ci pe fiecare cu “propriul său nume”. Pentru Isus nu există “masă”, ci persoane cu un “chip”, cu o viaţă, cu o istorie care trebuie vindecată, respectată şi asumată…

Pentru contemplaţie deci să-l ascultăm astăzi pe Isus care ne cheamă pe fiecare cu propriul nostru nume…

5 – ACŢIUNEA

La ce mă angajez? La ce ne angajăm?

Propunere personală

- Să aleg pe cineva faţă de care în mod deosebit trebuie să fiu imagine a lui Isus Bunul Păstor.

Propunere comunitară

- Dialogaţi în grupul de tineri întrebările de la meditaţie care au de-a face cu aceia care încearcă să-i îndepărteze pe tineri de la calea pe care o arată Isus Bunul Păstor.

Cine sunt astăzi tâlharii, hoţii, atacatorii şi “cei plătiţi” faţă de tineri?

 

* * *

 

Pentru a cunoaşte trebuie să încetinim pasul

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Cuvinte şi imagini

A auzi vorbindu-se de păstor, oi şi staul, astăzi, se simte o oarecare jenă. Sunt imagini care apar de acum mai degrabă palide şi care sunt străine de experienţa noastră şi de mentalitatea modernă. Desigur, este foarte greu să ne familiarizăm cu aceste simboluri, care însă făceau parte din patrimoniul istoric al lui Israel şi erau uşor de înţeles din partea ascultătorilor lui Cristos. Totuşi trebuie să recunoaştem că aceste cuvinte care însoţesc acele imagini un pic palide păstrează intactă prospeţimea lor şi transparenţa semnificaţiei. “Bun”, “a oferi viaţa”, “a cunoaşte”. “a conduce”, “a aduna”, sunt termeni care aparţin limbajului nostru şi posedă o mare forţă evocativă.

Aspectul de criză

Este util, înainte de toate, să aşezăm fragmentul în contextul său, pentru a fixa apoi unele puncte caracteristice, urmând analiza lui J. Becquet. Pagina evanghelică a Bunului Păstor este constituită din 21 de versete pe care liturgia le desparete în trei, una pentru fiecare an din cele trei cicluri (1-10; 11-18; 19-30). În această duminică din ciclul B ne este propusă secţiunea a doua. Textul se înscrie în criza care, cu ocazia sărbătorii Corturilor, opune într-un chip mereu mai aspru pe Isus şi pe capii iudeilor, şi care în episodul vindecării orbului din naştere va ajunge la un punct dramatic. Deci textul se poate citi în legătură cu Pătimirea de acum apropiată.

Este vorba de un fel de parabolă, cu totul polemică, care împrumută o imagine luată din viaţa reală, dar a cărei semnificaţie poate să fie înţeleasă numai dacă se transferă pe un plan spiritual, cu o referire marcată de persoana lui Isus. În această parabolă, mai mult, imaginile sunt trei: poarta, păstorul, oile. Este evident că totul este construit încât să pună în evidenţă figura lui Isus ca Bun Păstor (care este chiar tema textului de astăzi).

Cristos, în opoziţie cu “mercenarii” – care sunt responsabilii religioşi din timpul său – afirmă că este Bunul Păstor. Şi trasează liniile caracteristice ale rolului său pastoral: a dărui viaţa pentru turma sa; a cunoaşte pe fiecare oiţă; a realiza o reunificare ecumenică. În sfârşit Isus conduce totul la izvorul ultim al misiunii sale: propriul raport privilegiat de comuniunea cu Tatăl, semnul libertăţii.

Între mercenar şi păstor

Este vorba, aşa cum apare evident, de o sinteză de teologie pastorală, pentru care putem să punem în evidenţă unele elemente. Fragmentul aparţine genului de auto-revelaţie, dragă lui Ioan. Spunând “Eu sunt Păstorul cel Bun”, Isus prezintă propria persoană în raport cu misiunea sa specifică. Prin contrast, este trasată figura “mercenarului”, care se distinge de cea a tâlharilor şi a hoţilor despre care s-a vorbit la început. Mercenarul nu este în mod necesar unul care este pătat de păcate grave. Este mai degrabă un individ care nu se compromite, nu se lasă implicat total în viaţa şi salvarea oilor, care sunt astfel abandonate în voia duşmanului. În sfârşit, ia o atitudine de străin, este incapabil de a se alinia decis de partea oilor. Astăzi i-am numi meseriaş.

Prin aceasta ceea ce face diferenţa dintre mercenar şi Păstor este legătura profundă care leagă pe Păstor de oi. Este o chestiune de comuniune de viaţă, exprimată de verbul “a cunoaşte”. Nu pur şi simplu un raport intelectualist sau birocratic, ci de o relaţie existenţială, dinamică. Aici Păstorul, datorită poziţiei sale unice, are un rol de mediator. Pe de o parte, este legat intim de Tatăl, cu care comunică viaţa. Pe de altă parte, îşi asumă condiţia umană, graţie căreia este în comuniune de viaţă cu oamenii. Cunoaşterea Tatălui şi intimitatea cu El. Cunoaşterea oamenilor şi dăruirea propriei vieţi pentru ei. Sunt aspecte inseparabile ale rolului lui Isus.

Ţarcul este o persoană

De notat, în sfârşit, că punctul de adunare pentru oile care stau afară nu este un loc particular (staulul unde stau oile “sale”, adică Biserica), ci iubirea revelată în Isus şi proclamată de Cuvântul său, sau mai bine de glasul său. “Prin Moartea şi Învierea sa, Isus a voit să dea viaţă unei Biserici care să nu mai fie un staul precum comunitatea Vechiului Testament, ci o adunare ecumenică universală: o unitate în pluralitate, printr-o comuniune de iubire în jurul Cuvântului unicului Salvator. Astfel, aparţin turmei chiar şi oile care sunt în legătură cu Cristos într-un chip interior, chiar înainte de a se manifesta printr-o apartenenţă vizibilă la Biserică” (G. Becquet). Iată atunci de ce Biserica trebuie să interpreteze rolul propriu şi să exercite misiunea proprie nu ca o putere, ci devenind o forţă de atracţie graţie iubirii care manifestă, propria viaţă interioară, stilul de dăruire, libertatea.

Cu trecerea anilor, din fericire se încetineşte pasul…

Este riscul, ca în această duminică, să se producă, în biserică, un fenomen straniu. Pe de o parte păstorul care suspină mintal: o dacă oile mele ar fi un pic mai docile, un pic mai puţin distrate şi risipite, mi-ar da de-a dreptul o bunăvoinţă, dacă ar asculta de chemările mele, nu ar alerga înapoi la toţi îmbietorii care sunt pe piaţă… Pe de altă parte, mulţi parohieni care îşi închipuie mai mult sau mai puţin astfel: o dacă preotul ar fi aşa şi aşa… s-ar interesa un pic mai mult… dacă ar fi de găsit… dacă ar fi un pic mai puţin ataşat de bani… ar evita să… nu s-ar lăsa condiţionat de…şi aşa mai departe. Fiecare dintre noi se arată foarte abil în a face examenul de conştiinţă al altora, să admită păcatele aproapelui, în a-şi bate pieptul vecinului. Care este un joc mai degrabă neghiob, lipsit de lealitate.

Dincolo de polemici, aş vrea să arăt unele posibilităţi de cunoaştere reciprocă. Mă gândesc, în privinţa păstorului, la parohul meu. Când a venit, era tânăr şi umbla în reverendă, se arăta un pic prea sigur de el şi de metoda pastorală proprie, chiar distant, cu o oarecare încăpăţânare şi duritate prea mare. Satul meu este aşezat pe o colină din Monferato. În vârf, frumoasa biserică parohială alături de castelul antic. În fundal, o capelă deosebită a Maicii Domnului, de formă rotundă. Cele două extreme legate de o stradă lungă mai puţin de doi kilometri şi abrupt în partea de la început. În primii ani, atunci când mergea să celebreze la capela “Madonei”, parohul meu parcurgea acea stradă (atât la dus cât şi la întors) cu pas soldăţesc, într-un sfert de oră. Abia saluta persoanele, dacă nu putea să facă altceva, şi mergea drept înainte. Se arăta supărat dacă cineva îl oprea, dar erau puţini cei care îndrăzneau. El părea că are mereu lucruri mai importante de care să se ocupe.

Cu trecerea anilor, anumite asperităţi s-au îndulcit şi semnul cel mai evident era dat de timpul de parcurgere a distanţei, care devenea mereu mai lung. Se oprea, stătea de vorbă cu plăcere, îşi permitea opriri ample, întreba persoanele, intra în case, inventa pretexte pentru a păşi pragul magazinelor. Nu era numai pentru a-şi trage răsuflarea sau pentru a calma un pic ritmul inimii slăbite, care îi rărea vizibil pasul. Se oprea să înveţe arta de “a cunoaşte” oile sale. Şi acel parcurs interminabil reprezenta o ocazie de a nu le pierde.

O oaie se prezintă

Îmi imaginez apoi că, în această duminică, o oaie ia iniţiativa de a da ştiri despre sine. Mai mult sau mai puţin aşa: “Dragă păstorule, îmi permit să-ţi adresez acest bilet, ca astfel să ai posibilitatea de a mă cunoaşte un pic mai bine. De fapt consider că este inutil să mă plâng că parohul nu ne înţelege, dacă nu ne preocupăm să-i oferim cel puţin unele elemente care să-i permită să ştie ceva despre noi şi de lumea noastră. Nu mă refer, evident, la date de registru şi statistici (ştiu că are un computer, dar îmi refuz să admit ca fizionomia turmei sale să apară pe acel cadran).

Deci, eu sunt o oaie printre atâtea. Dar cu un chip şi un nume precis. Şi mi-ar place să fiu mereu recunoscută în unicitatea mea. Chiar şi atunci când dumneavoastră vorbiţi în mod necesar la toţi oamenii, aş dori să am senzaţia că mă distingi între alţii şi te adresezi mie personal. Sunt echipat cu un cap, un pic dur, o recunosc. Dar ţin să-l port sus. Nu renunţ la posibilitatea de a pune în funcţie creierul, din moment ce Cineva mi l-a dăruit pentru ca, presupun, să nu rămână neutilizat. Pentru aceasta încerc să mă gândesc, să raţionez, să discut, să-mi fac o idee personală despre diferite lucruri, inclusiv cele religioase. Sper să nu vă displacă.

Simt că aparţin unei comunităţi. Dar nu am complexul turmei (să aplaud la comandă, să spun da totdeauna şi oricum, să mă las târât de curent, să adulmec aerul care adie). Şi sunt sigur că Dumneavoastră remarcaţi diferenţa. Admit că uneori mormăi, acuz, mustru şi mă vait uşor, mă plâng, chiar mă înfurii. Dar, în fond, mă implic când trebuie, şi mă gândesc că v-am oferit suficiente dovezi în această privinţă. Oricum, consider că este mai bună o ascultare un pic dificilă (eram să spun “rebelă”, dar Dumneavoastră mă înţelegeţi în mod just), decât dezinteresul şi apatia. Mai bună este vivacitatea, chiar un pic incomodă, decât plictiseala. Mai bună este o prezenţă critică decât lipsa de angajare. Este mai bun dezacordul inteligent decât servilismul idiot. Un cap care gândeşte ajută mai mult decât un cap care se bălăngăneşte.

Aş vrea numai să vă implor, iubitul meu păstor. Mergeţi totdeauna, hotărât, în fruntea turmei. Modul cel mai eficace pentru a ne mâna este de a sta înainte, chiar mai în faţă. Şi dacă eu încetinesc pasul, Dumneavoastră să-l iuţiţi. Dacă protestez că n-o fac, că este prea mult, cereţi mai mult. Dacă cedez somnului, nu-mi intonaţi nani nani, ci daţi-mi o scuturătură zdravănă. Mai ales, nu ţineţi seama de identitatea “păstorului ideal”, făcut după chipul şi asemănarea noastră, pe care eu şi atâţia ca mine ne încăpăţânăm s-o trasăm.

Mulţumiţi-vă să fiţi voi înşivă: adevărat, autentic, de recunoscut prin acel glas “al său”, inconfundabil ca faţa sa, chiar dacă nu prea lustruită. Nu vă preocupaţi să fiţi popular, să apăreţi seducător. Nu vă cer să fiţi cum îmi place mie. Mi-ajunge să ştiu că faceţi totul pentru a fi cum vrea Unicul Păstor. Nu vă aşteptaţi de la mine la consensuri entuziaste. Aşa cum nici eu nu pretind să fiu răsfăţat de Dumneavoastră. Să căutăm mai degrabă să fim serioşi împreună. Şi dacă uneori aveţi bunăvoinţa de a face un mic semn al crucii pe frunte, să ştiţi că accept cu plăcere. Cu condiţia ca să mă ajute să ţin totdeauna capul sus. Se vede mai bine, şi mai departe, cu capul ridicat…”

 

* * *

 

Dumnezeu-bunătate infinită

Autor: pr. Emanuel Bejenaru
Copyright: Predici.cnet.ro

Filozoful Diogene, umbla ziua mare prin piaţă cu un felinar aprins spre uimirea unora şi batjocura altora. Fiind întrebat de ce face acest lucru, el a răspuns plin de năduf: “Caut un om!”

Se vede limpede că era mare criză şi pe vremea aceea! Sunt sigur că oameni erau destui, dar nu erau de soi cum ar fi oameni virtuoşi, de cuvânt, de omenie şi mai ales plini de bunătate .

Întâlnim în viaţa noastră oameni de tot felul. Cei mai neajutoraţi şi parcă mai vrednici de plâns sunt cei care sunt lipsiţi de un dar esenţial: darul bunătăţii. De multe ori am avut nefericirea să întâlnim persoane puse pe hărţag şi gâlceavă , cu rost sau de cele mai multe ori fără un rost anume.Este greu să înduri mai ales, dacă aceste stări se repetă cu iresponsabilitate sau neruşinare, profitându-se de îngăduinţa celor din jur.

Marele savant Vasile Pârvan spunea: “Fără bunătate şi fără iertare pentru greşelile şi lipsurile aproapelui, întreaga viaţă omenească nu mai e decât un infern de urâţenie, de zgomot, de meschinărie!”

Totdeauna omul bun ne farmecă! Simţim că Dumnezeu sălăşluieşte în el. Şi avea dreptate I. Slavici când scria: “Cu o inimă bună şi curată treci prin viaţă fără să simţi greul ei, mereu voios . fiindcă nu voieşti niciodată ceea ce n-ai voi să vrei . Omul adevărat nu poate să fie decât bun în toate privinţele deci fireşte bine pornit, căci el n-a fost făcut ca să strice, ci ca să desăvârşească armonia universului.”

Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu,care este bun la origine, bun în sine însuşi , aşa cum nimic altceva nu este; pentru că toate creaturile sunt bune doar cu participarea şi comunicarea lui Dumnezeu. El este bun în esenţă, nu doar bun, ci bunătatea însăşi; bun în creatură este doar cât un strop, dar în Dumnezeu există un ocean infinit de bunătate, toată bunătatea adunată la un loc. El este veşnic şi imuabil bun, pentru că el nu poate fi mai puţin bun decât este; nu i se poate face nici o adăugire şi nici o scădere. (Thos. Manton).

Dumnezeu este summum bonum , bunul cel mai înalt.

Înţelesul saxon originar al cuvântului în engleză “Dumnezeu” (God) este “Bunul” (The Good). Dumnezeu nu este doar cel mai mare dintre toate fiinţele ci este şi cel mai bun. Toată bunătatea care există în orice creatură a fost împărţită de la Dumnezeu, dar bunătatea lui Dumnezeu este nederivată, pentru că este esenţa naturii sale eterne. Aşa cum Dumnezeu este infinit în putere din veşnicie, înainte de a fi existat orice manifestare a acestui lucru ,tot aşa el a fost veşnic bun înainte de a fi fost orice arătare a darului său, ori vreo creatură căreia să-i fie împărtăşit sau asupra căreia să fie exercitat.

Tot ce provine din Dumnezeu—hotărârile sale, creaţia sa, legile sale, înţelepciunea sa—nu poate fi altfel decât bun: aşa cum este scris. “Dumnezeu s-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune .” (Gen. 1,31). Astfel, “bunătatea” lui Dumnezeu este văzută , mai întâi , în creaţie. Cu cât mai amănunţit este studiată creatura cu atât mai mult bunătatea Creatorului se vede mai bine. Să luăm în considerare cea mai importantă creatură pământească a lui Dumnezeu, omul.

Totul în structura organismului nostru atestă bunătatea Făcătorului lui. Cât de potrivite sunt mâinile să-şi facă treaba! Câtă bunătate din partea Domnului să înfiinţeze somnul pentru a revigora trupul ostenit! Cât de binevoitoare hotărârea de a da ochilor pleoape şi gene pentru a fi protejaţi! Şi putem continua aşa la nesfârşit.

Bunătatea lui Dumnezeu este văzută deoarece când omul a încălcat legea Creatorului său puterea deplină a mâniei lui nu s-a aprins în acel moment. Foarte uşor Dumnezeu ar fi putut lipsi creaturile sale căzute de orice binecuvântare, orice mângâiere, orice plăcere. În schimb, el a adus o orânduire amestecată de milă şi judecată. Acest lucru este extraordinar dacă ar fi apreciat cum se cuvine şi cu cât mai amănunţit ar fi studiat acest regim cu atât mai mult va reieşi că… “îndurarea învinge judecata” (Iac.2,13).

Recunoştinţă este răspunsul necesar, pe drept, de la cei care beneficiază de bunătatea lui; totuşi este des oprită faţă de marele nostru Binefăcător pur şi simplu pentru că bunătatea sa este atât de abundentă şi constantă. Este nesocotită pentru că este exercitată asupra noastră în cursul normal al evenimentelor. Nu se simte pentru că noi o experimentăm zilnic. “Dispreţuieşti bogăţia bunătăţii sale,a îngăduinţei şi a îndelungei lui răbdări,şi nu-ţi dai seama că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la convertire” (Rom.2,4). Bunătatea Lui este “dispreţuită” când nu se foloseşte de către oamenii ca mijloc care îi duce la pocăinţă, dar, dimpotrivă, serveşte la împietrirea lor presupunând că Dumnezeu scapă din vedere toate păcatele lor.

Bunătatea lui Dumnezeu este esenţa speranţei credinciosului. Această excelenţă a lui Dumnezeu este aceea care place cel mai mult inimii noastre. Pentru că bunătatea lui ţine în veci, ar trebui ca niciodată să nu ne lăsăm descurajaţi : “Domnul este bun, El este un loc de scăpare în ziua necazului; şi cunoaşte pe cei ce se încred în El.” (Naum 1,7)

De aceea,când alţii se poartă urât cu noi, ar trebui să fim provocaţi şi mai mult să aducem mulţumiri Domnului din toată inima, pentru că el este bun; iar când noi înşine suntem conştienţi că suntem departe de a fi buni, ar trebui doar să-l binecuvântăm, şi mai mult, reverenţios pentru că este el bun. Niciodată nu trebuie să tolerăm un moment de necredinţă faţă de bunătatea Domnului; orice altceva poate fi pus sub semnul întrebării, dar acest lucru este absolut sigur: Dumnezeu este bun; felurile în care lucrează s-ar putea să varieze, dar natura sa este întotdeauna aceeaşi.