Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a IV-a din Advent
Anul B (A, C)
Lecturi:
2Samuel 7,1-5.8-11.16
Romani 16,25-27
Luca 1,26-38

Luca 1,26-38

În luna a şasea, îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, numită Nazaret, la o fecioară logodită cu un bărbat, numit Iosif, din casa lui David. Iar numele fecioarei era Maria. Şi, intrând la ea, i-a spus: “Bucură-te, o, plină de har, Domnul este cu tine!” Ea s-a tulburat la acest cuvânt şi cugeta în sine ce fel de salut ar putea fi acesta. Însă îngerul i-a spus: “Nu te teme, Marie, pentru că ai aflat har la Dumnezeu. Vei primi în sân şi vei naşte un fiu şi-l vei numi Isus. Acesta va fi mare: va fi numit Fiul Celui Preaînalt şi Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său; şi va domni peste casa lui Iacob pe veci, iar domnia lui nu va avea sfârşit”. Maria a spus către înger: “Cum va fi aceasta, din moment ce nu cunosc bărbat?” Răspunzând, îngerul i-a spus: “Duhul Sfânt va veni asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea, sfântul care se va naşte va fi numit Fiul lui Dumnezeu. Iată, Elisabeta, ruda ta, a zămislit şi ea un fiu la bătrâneţe, şi aceasta este luna a şasea pentru ea care era numită sterilă, pentru că la Dumnezeu nimic nu este imposibil. Atunci, Maria a spus: “Iată, slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău”. Şi îngerul a plecat de la ea.

 

Autori

pr. Ernest Munachi Ezeogu
fr. Enzo Bianchi
pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
pr. Şerban Tarciziu
pr. Pietro Righetto
pr. Felix Roca jr
pr. Alessandro Pronzato
Diverşi alţi autori

 

* * *

 

Mame ale lui Cristos

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Nişte călugăriţe pregăteau într-o şcoală copiii pentru piesa de Crăciun. Micuţei Lidia nu îi plăcea însă rolul care i s-a dat şi dorea să schimbe replicile cu cele ale prietenei sale, Monica. Atunci când a fost întrebată de ce, ea a răspuns: “Pentru că este mai uşor să fii un înger decât să fii mama lui Cristos.” Fetiţa avea mare dreptate. Să fii mama lui Cristos nu este o sarcină uşoară. Dar oricât de dificilă ar fi, este tocmai ceea ce ni se cere să fim! De fapt am putea spune că deşi Isus s-a născut în Betleem, dorinţa Sa reală este să se nască mereu în inimile credincioşilor.

Mama lui Cristos este un titlu rezervat în mod normal Mariei. Dar Maria este mama lui Cristos în două sensuri. Ea este mama lui Cristos în sens fizic, pentru că ea l-a purtat în pântece pe Isus şi l-a născut. Acesta este un eveniment irepetabil şi o onoare pe care nici o fiinţă umană nu o poate împărtăşi cu Maria. Dar ea este de asemenea mama lui Cristos în chip spiritual. În sens spiritual, rolul de a fi mamă a lui Cristos este un rol pentru toţi creştinii. Noi toţi, bărbaţi, femei, copii, putem şi trebuie să devenim mame ale lui Cristos. Această chemare a creştinilor de a fi mame ale lui Cristos este foarte comună între misticii creştini. Preotul mistic dominican Meister Eckhart spunea că Dumnezeu a făcut sufletul omului pentru a-l purta în el pe Fiul dumnezeiesc, şi că atunci când această naştere are loc Dumnezeu este mai bucuros decât de crearea cerurilor şi pământului.

Ce este maternitatea spirituală a lui Cristos şi cum are loc aceasta? Pentru a găsi răspunsul trebuie să ne întoarcem chiar la Cristos.

Pe când mai vorbea încă mulţimilor, iată că mama şi fraţii lui stăteau afară, căutând să-i vorbească. Atunci i-a spus cineva: “Iată, mama şi fraţii tăi stau afară şi vor să-ţi vorbească “. Dar el i-a răspuns celui care îi vorbise: “Cine este mama mea şi cine sunt fraţii mei?” Şi, întinzându-şi mâna spre discipolii săi, a spus: “Iată mama mea şi fraţii mei! Căci oricine face voinţa Tatălui meu din ceruri acela îmi este şi frate şi soră şi mamă”. (Matei 12,46-50)

Aceasta ne arată că (a) Isus aşteaptă de la cei care îl urmează să îi fie nu doar fraţi şi surori, ci şi mame, şi (b) modalitatea de a fi mamă a lui Isus este să facem voinţa lui Dumnezeu. Devii mamă a lui Cristos spunând “da” lui Dumnezeu, chiar dacă se pare că ne cere ceea ce omeneşte este imposibil, precum i-a cerut Mariei să fie o mamă fecioară. Pentru a deveni mame ale lui Cristos trebuie să ne însuşim rugăciunea Mariei: “Iată, slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău” (Luca 1,38).

Această rugăciune este extraordinar de profundă. Este rugăciunea care l-a adus pe Dumnezeu jos din ceruri pentru a sălăşlui cu trup şi suflet într-o umilă tânără. Este rugăciunea care a provocat cel mai important eveniment din istoria omenirii: Dumnezeu s-a întrupat ca Isus. Este rugăciunea care a schimbat pe veci cursul istorie acum două mii de ani. În ea nu se cere nimic. Nu i se cere Domnului să facă voia mea. Se spune doar: Iată-mă! Facă-se voia Ta!

Da, Lidia avea dreptate. Nu este uşor să fii mamă a lui Cristos. Dar în Evanghelia de astăzi Maria ne arată cum să acţionăm. Să ascultăm cuvântul lui Dumnezeu, să îi spunem “da” lui Dumnezeu, chiar şi când pare a fi împotriva planurilor noastre, împotriva oricăror speranţe ale noastre. Crăciunul fiind aproape, fie ca Maria să ne amintească aceasta: cel mai bun Crăciun, de fapt adevăratul Crăciun, este acela în care Cristos se naşte nu în micul Betleem, ci în sanctuarul interior al inimii mele.

 

* * *

 

Femeia în aşteptarea lui Dumnezeu

Autor: fr. Enzo Bianchi
Traducere: Cristina Grigore
Copyright: ProFamilia.ro

Crăciunul este de acum aproape şi amintirea naşterii lui Isus apare ca zălog al venirii sale în glorie: cel care a venit în trup şi în umilinţă la Betleem, va veni în glorie, viu pentru totdeauna în Împărăţia sa. Pasajul Evangheliei de astăzi ne prezintă evenimentul care precede venirea lui Mesia în trup: conceperea sa, începutul vieţii sale pământeşti. Şi totul se petrece ca împlinire a unui cuvânt al lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu împlineşte întotdeauna promisiunile sale.

Prin profetul Natan, Dumnezeu i-a făcut într-adevăr lui David promisiunea unei case, a unei dinastii regale: “Iată Domnul îţi vesteşte că-ţi va întări casa… voi ridica după tine pe urmaşul tău, care va răsări din coapsele tale şi voi întări stăpânirea ta” (2Regi 7,12). Aşadar un fiu îi este promis lui David, un fiu căruia Dumnezeu însuşi îi va fi Tată, şi care va domni pentru totdeauna asupra poporului lui Dumnezeu. Iată originea speranţei şi a aşteptării mesianice nutrite de generaţii de credincioşi, care se manifestă în ora împlinirii; mulţi sunt în aşteptarea acestei veniri a lui Mesia, dar mai presus de toate un Israel spiritual, un grup mic de săraci şi umili se încred doar în Domnul şi nu încetează să invoce în fiecare zi venirea Împărăţiei.

Şi tocmai în mijlocul lor vine Mesia, datorită unei tinere femei din Nazaret, Maria, căreia îi este vestită de către înger împlinirea promisiunii: Domnul a umplut-o cu harul său, cu iubirea sa, Domnul este cu ea. Această iubire face fecund pântecele ei de fecioară, şi Maria zămisleşte un fiu, un om pe care doar Dumnezeu poate să îl dăruiască lui Israel şi întregii omeniri: “Vei primi în sân şi vei naşte un fiu şi-l vei numi Isus. Acesta va fi mare: va fi numit Fiul Celui Preaînalt şi Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său; şi va domni peste casa lui Iacob pe veci, iar domnia lui nu va avea sfârşit” (Luca 1,31-33). Fiu al lui David, aşadar, însă fiu născut din Dumnezeu, nu rod al dorinţei – deşi sfinte – a unui bărbat şi a unei femei, ci gândit, dorit şi născut de Dumnezeu!

Depăşită tulburarea iniţială în faţa acestei veşti extraordinare, Maria dialoghează cu sine însăşi, încercând să înţeleagă cuvântul lui Dumnezeu: cum poate avea loc un eveniment cunoscut dintotdeauna ca rod al unirii dintre doi soţi, ca şi consecinţă a unui act hotărât de oameni, dacă Maria nu s-a hotărât pentru aceasta ci, dimpotrivă, nu cunoaşte bărbat? Şi revelaţia se clarifică puţin câte puţin: un astfel de fiu poate fi dat doar de Dumnezeu care l-a promis, şi de aceea Spiritul lui Dumnezeu, prezenţa sa, va veni asupra Mariei, la fel cum norul Prezenţei mergea deasupra poporului lui Israel; astfel Maria va putea da carne şi sânge unui fiu născut nu din voinţă umană, care este “opera lui Dumnezeu”, este Fiul lui Dumnezeu!

Da, prin Isus Dumnezeu alege să devină Emanuel, Dumnezeu-cu-noi, cunoscând conceperea, naşterea, viaţa, moartea… Eternul se face muritor, cerescul se face pământesc, invizibilul se face vizibil, divinul se face uman; şi toate acestea prin intermediul unei femei credincioase, care îl aşteaptă pe Dumnezeu.

Din acel moment această femeie, datorită prezenţei Fiului lui Dumnezeu în pântecele ei, este locul în care noi îl putem găsi pe Dumnezeu prezent “în mijlocul nostru”. Dacă vestirea îngerului către Maria constă într-un discurs articulat, lung, răspunsul umilei fecioare din Nazaret este în schimb scurt: “Iată slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău”. Maria consimte cu simplitate hotărâtă la iubirea lui Dumnezeu şi astfel îi face loc în ea fiului pe care doar Dumnezeu ni-l putea da.

Noi ce spaţiu lăsăm acţiunii lui Dumnezeu în vieţile noastre?

 

* * *

 

Domnul vine

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Încetul cu încetul ne apropiem tot mai mult de frumoasa sărbătoare a Naşterii Domnului. Clopotele bisericilor din toată lumea, unite cu glasul apostolilor, ne cheamă să pătrundem în unul dintre cele mai încântătoare mistere ale credinţei noastre: misterul întrupării şi al naşterii Domnului.

Mult timp au oftat medicii după un aparat cu ajutorul căruia să poată vedea interiorul organismului omenesc, pentru a descoperi cauza multor dureri. Descoperirea razelor X şi a aparatului Röntgen în 1895 a fost o adevărată revelaţie revoluţionară în medicină. Importanţa lor nu mai are nevoie de demonstraţie. Ceea ce sunt razele X pentru trup, aceea este, într-un fel spus, Cristos pentru suflet. El vine şi ne face capabili să vedem în sufletul nostru, să descoperim cauza tuturor durerilor, a bolilor, pentru a le extirpa. El ne ajută să pătrundem în tainele divine pentru a extrage medicamentul miraculos al vindecării; el ne-a descoperit că boala cea mai periculoasă este aceea de care nu ne dăm seama că o avem şi trăim cu dânsa, crezându-ne sănătoşi. Această boală este mândria.

Din prima lectură aflăm că regele David voia să construiască un templu pentru cultul lui Iahve, pe care Cel Preaînalt nu-l acceptă. De ce oare? Nu Dumnezeu avea nevoie de templu pentru a se odihni în el, pentru a se calma, pentru a se vindeca de vreun resentiment faţă de oameni, pentru a sta închis şi la discreţia oamenilor, ci omul avea trebuinţă de vindecare, de reînnoire totală care să pornească nu din exterior, ci din interior.

La planul mic al regelui David, Dumnezeu răspunde cu grandiosul program al mântuirii: Eu voi zidi casa ta pe veci. Urmaşul tău îmi va fi Fiu şi eu îi voi fi Tată. Scaunul lui de domnie va dura în veci.

David a intenţionat construirea unei case de piatră, un templu măreţ; Dumnezeu intenţionează o casă spirituală, o familie, o adevărată casă formată prin unirea dintre dumnezeire şi omenire. Prin întruparea lui Mesia, Dumnezeu a realizat minunea minunilor: unirea ipostatică, adică unirea dintre natura divină şi cea umană într-o singură persoană, în cea de-a doua persoană din sânul Preasfintei Treimi. Numai prin intermediul acestei uniri miraculoase omul poate privi, poate pătrunde în esenţa divină, poate ajunge la vederea adevăratei feţe a lui Dumnezeu, în tainele cereşti, spre a-şi da seama de ceea ce este valoare, spre a se altoi pe viţa divină, eliminând seva păcatului aducătoare de moarte veşnică. Domnul vine să pună bazele unei familii sănătoase printr-un legământ veşnic dintre Dumnezeu şi om, legământ bazat nu pe cuvinte sub formă de contract, ci bazat pe natură, pe unirea dintre două firi diferite într-o nouă formă de viaţă. Numai prin această nouă formă de viaţă vom reuşi să citim planurile, să descifrăm schiţele, să dezlegăm enigmele istorice ale voinţei divine. În zadar priveşte un copil de clasa I planurile unui inginer, fiindcă nu înţelege nimic. Va înţelege treptat, dacă va asculta de profesor pe parcursul multor ani de studii. De când compatriotul nostru Ieremia a fost declarat fericit la 30 octombrie 1983, foarte mulţi s-au rugat pentru a obţine o minune, o vindecare, o înviere etc. Mulţi bolnavi şi-au pus speranţa în mijlocirea lui. Dar Dumnezeu s-a arătat mai darnic: la un an după ce a fost declarat fericit, în ziua de 30 octombrie 1984, Mons. Ioan Robu primeşte numirea de episcop. Nu era mai necesar decât orice vindecare? O dieceză îşi vindecă, nu o rană, ci îşi primeşte capul întreg după zeci de ani de lipsă.

Prin urmaşul făgăduit de Dumnezeu lui David, adică prin Isus, omenirea întreagă şi-a primit capul prin care înţelegem sensul vieţii noastre, anume că viaţa pământească este o portiţă spre viaţa îngerească prin care putem moşteni împărăţia Tatălui veşnic, că sufletul şi-a luat zborul spre infinit, lărgind perspectiva istoriei până la orizontul divin.

Pe poarta unui vechi oraş din India s-a descoperit nu de mult următoarea inscripţie: Isus, pacea fie cu el, a zis: “Lumea este numai pod, treci peste el, dar casa nu ţi-o zideşti pe el”. Casa noastră este zidită din veci de Tatăl ceresc; Isus pune temelia permanentizării omului în această casă care este cerul. În schimb, omul se angajează ca pe acest pământ să fie templul Duhului Sfânt în care să se pregătească şi să se păstreze esenţa fericirii veşnice, balsamul durabilităţii fiinţei umane pentru a nu fi corupt de otrava păcatului.

Ceea ce suntem chemaţi să realizăm pe acest pământ este ceea ce îi place lui Dumnezeu: virtutea.

Când Israelul a pierdut tronul regal şi nici un urmaş al lui David nu mai avea pretenţie la aşa ceva, poporul s-a descurajat în aşa măsură că punea în dubiu realizarea făgăduinţelor divine făcute patriarhilor şi profeţilor. Dar mai valoroasă este virtutea decât tronul. Prin umilinţa Fecioarei Maria, prin fidelitatea ei, prin disponibilitatea în a primi tot ceea ce este sfânt, prin credinţa şi iubirea ei statornică şi prin dreptatea şi ascultarea sfântului Iosif, Dumnezeu realizează făgăduinţa făcută lui David: venirea lui Mesia pe tronul virtuţilor şi al firii necorupte din sânul Mariei. Preacurata este Tronul lui David. Dumnezeu îi dăduse regelui David tronul lui Israel fiindcă îl găsise bărbat după inima sa, adică drept. Dreptatea i-a adus tronul de domnie. Preacurata Maria, tronul tuturor virtuţilor, plinătatea dreptăţii lui David, devine tronul sfânt al lui Mesia.

Cristos vine şi iar vine, tocmai pentru a ne da posibilitatea de a-l privi, de a-l imita. Când cineva îţi pune o întrebare interesantă sau îţi spune ceva, dacă n-ai înţeles de prima dată, îi spui frumos: Vă rog să repetaţi! Lui Isus îi putem spune de zeci şi sute de ori: Doamne, te rugăm frumos, mai arată-ni-te încă o dată, ca să te cunoaştem, să te înţelegem şi să te urmăm mai bine, să te iubim mai mult.

Isus vine la noi ca prunc, nu ca să-l privim de sus în jos, ci ca să ne înălţăm privirile spre virtuţile curate ca neaua de pe înălţimile munţilor. Să nu comitem greşeala domnului Perichon, despre care vorbeşte dramaturgul Labich în piesa sa Le voyage de M. Perichon! Mic burghez, cu orizont îngust, dar foarte vanitos, încântat de propria lui persoană, îl indispunea priveliştea munţilor Alpi, care se ridicau maiestuoşi atât de mult deasupra capului său. Trebuind să-şi ridice mereu capul, ca să privească piscurile albe, se simţea ameţit de înălţimea lor şi orbit de sclipirea imaculată a zăpezilor. Supărat, tocmeşte un pictor care să-i facă un tablou în care cei mai înalţi munţi din Europa să apară mici de tot, în timp ce el, domnul Perichon, ca un uriaş să se uite la ei de sus. Isus vine, nu pentru a-l privi, nici de sus, asemenea domnului Perichon cu munţii, nici de jos, precum copiii pe Moş Crăciun cu sacul plin, ci spre a ne deschide urechile ca să auzim glasul lui Dumnezeu, spre a limpezi privirile noastre ca să vedem cele cereşti din istoria mântuirii, spre a dezlega limba noastră ca pentru toate să-i aducem laudă, ca să-i devenim mamă, frate şi soră prin ascultarea cuvântului său (Mt 12,50).

David, regele lui Israel, era neliniştit, îl mustra conştiinţa că el are palat, iar Dumnezeu nu are nici măcar o casă, iar Arca alianţei stătea într-un cort.

Care este neliniştea noastră înainte de naşterea Domnului? Nu ne mustră conştiinţa că nu avem virtuţile necesare intrării în împărăţia lui Dumnezeu? Nu ne mustră conştiinţa că îl lăsăm pe Isus în ostia albă din tabernacolul rece şi noi ne bucurăm de căldură, mâncare şi băutură?

Un tânăr, mergând spre un târg, a văzut într-o grădină o grămadă mare de moloz. Fusese un palat. Se zvonise că ascundea în zidăria lui o comoară. Căutătorii zeloşi l-au scotocit în toate cărămizile, dar în zadar. Tânărul a voit să-şi încerce şi el norocul, scotocind pe unde i se părea că alţii n-au căutat destul. Spre seară, obosit, s-a scuturat de praf, când zăreşte la picioarele sale o cutiuţă de carton căreia nimeni nu-i dăduse nici o importanţă. A ridicat-o şi, deschizând-o, găseşte în ea un bileţel pe care era scris: O inimă curată să fie comoara ta pe pământ, căci numai pe ea nu ţi-o poate fura nimeni. O inimă curată şi o conştiinţă liniştită, acestea sunt cele mai mari comori, cele mai preţioase bunuri, deoarece numai pacea, nu aurul sau luxul, îl fac pe om cu adevărat fericit. Tânărul a meditat şi s-a convins că ceea ce căuta trebuia realizat în sine, în sufletul său. David credea că îl va face fericit pe Dumnezeu într-o casă sau într-un palat de lux, pe când el ne vrea sufletul cu bogăţia virtuţilor. Fericirea mea este să fiu cu fiii oamenilor (Prov 8,31). Fericirea noastră stă în a fi cu Fiul lui Dumnezeu. Amin.

 

* * *

 

Domnul este aproape

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Care este scopul venirii lui Dumnezeu în istorie? De ce vine? Cine îl cunoaşte?

Răspunde sf. Paul (Lectura a II-a: Rom 16, 25-27): Dumnezeu vine să ne descopere misterul ascuns de veacuri, descoperit doar în mică măsură profeţilor, dar total nouă prin Duhul Sfânt (1Cor 2, 10-12), adică planul mântuirii: să adune toate în Cristos (Ef 1, 9-10), să reunească pe toţi oamenii cu sine şi între ei (Ef 5,6).

Dacă apostolul neamurilor ne-a răspuns prin cuvinte, în evanghelia zilei (Lc 1, 26-38) găsim răspunsul în fapte. Pentru frumuseţea sa literară şi pentru profunzimea teologiei sale acest text constituie un punct central al Noului Testament. Din această cauză ne vom opri asupra rolului pe care îl are fiecare personaj în parte.

Dumnezeu este acela care acţionează ca pilon principal. El nu-i o entitate supremă care stă impasibil pe treapta neschimbării veşnice, ci este puterea care eliberează şi călăuzeşte cu multă grijă căile istoriei lui Israel, iar acum intervine decisiv prin Maria: a) îi vorbeşte prin înger, care de fapt este expresia prezenţei sale; b) acţionează creator prin Duhul său; c) se actualizează în istorie prin Fiul care se zămisleşte şi se naşte din Fecioara Maria.

Maria este expresia umanităţii care se menţine deschisă pentru misterul lui Dumnezeu şi înfăptuieşte speranţa lui Israel şi deschide drumul acelor popoare care îşi caută sensul existenţei, adevărul şi viitorul lor. Prin urmare, în acelaşi timp, Fecioara din Nazaret este realitatea omului îmbogăţit de Dumnezeu, după cum ne sugerează cuvintele îngerului care proclamă: Domnul este cu tine şi ai aflat har de la Domnul. Din acest punct de vedere Fecioara Maria schimbă imaginea adventului (a aceluia care trebuie să vină) în semnul prezenţei lui Dumnezeu dintre oameni. Mai mult decât Ioan Botezătorul şi mai mult decât profeţii, ea este însăşi omenirea care iubeşte şi speră, umanitatea care îl acceptă pe Dumnezeu, admite cuvântul său şi devine instrumentul lucrării sale. Aşa descoperim că la limita speranţei (a omului deschis lui Dumnezeu) se află începutul credinţei (acceptarea lui Dumnezeu prezent, după cum se reflectă din răspunsul Fecioarei Maria: «Fie mie după cuvântul tău»).

Duhul lui Dumnezeu. Să ne reamintim de întreita epifanie: a) din Vechiul Testament Duhul este puterea divină care călăuzeşte pe oameni spre Cristos; b) este puterea lui Dumnezeu care l-a susţinut pe Cristos pe drumul acestei vieţi; c) este moştenirea pe care Isus a lăsat-o Bisericii prin Misterul pascal, este puterea iubirii care oferă lumii darul suprem al vieţii sale (la Rusalii).

Ei bine, povestirea Buneivestiri se referă la momentul culminant al primei epifanii a Duhului Sfânt: puterea lui Dumnezeu care călăuzeşte pe oameni spre Cristos, se stabileşte în Fecioara Maria şi o transformă în Mamă (izvorul omenităţii) lui Cristos.

Isus, doritul şi speranţa omenirii, este rodul adventului istoric şi care culminează în persoana Fecioare Mame Maria. În acelaşi timp, Isus ne vine din puterea transformatoare a lui Dumnezeu, izvorăşte din Duhul Sfânt. Fiind un om între oameni, îi ajută pe oameni (este un rege care le oferă împărăţia). Isus Cristos, fiind prezenţa lui Dumnezeu, poate oferi întregii omeniri mântuirea deplină şi definitivă.

Mântuirea. Întreaga povestire (salutul îngerului, răspunsul Mariei şi prezenţa creatoare a Duhului) este îndreptată spre o ţintă precisă: mântuirea oamenilor. In termeni luaţi din speranţa Vechiului Testament, mântuirea se identifică cu instaurarea împărăţiei davidice. Pentru noi, această plinătate mesianică se poate reflecta sub alte aspecte, dar, în fond, se va identifica mereu cu împlinirea eliberatoare şi transformatoare a aşteptării oamenilor prefigurată de împărăţia lui David. Această plinătate este deja realizată în mod destul de semnificativ în însuşi chipul Fecioarei Maria care aşteaptă în tăcere, ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi colaborează. Acest al său: Fie mie după cuvântul tău!, dacă este transformat în motto-ul activităţilor noastre, poate şi trebuie să schimbe întreaga noastră istorie (cf. Commento della Bibbia Liturgica, Ed. Paoline, Roma 1981, p. 1122-1123).

După atâta teologie, să ne permitem un moment de răgaz şi să ascultăm o poveste de demult! Se spune că pe când Isus avea câţiva anişori, venea mereu la uşa căsuţei Părinţilor săi un copil care cerşea o bucăţică de pâine şi o primea regulat. Într-o zi, pe când Fecioara-Mamă era ocupată până peste cap cu treburile casei, copilaşul Isus vine şi-i spune: Mămică, a venit copilul flămând şi vrea să-i dai o bucăţică de pâine. Lasă-l, a zis Mama-Fecioară, este un copil urâcios. Nu vezi că niciodată nu mulţumeşte pentru ceea ce primeşte? Da, văd, răspunde Isus, dar te rog să-i dai, fiindcă pare tare flămând şi îţi mulţumesc eu în numele lui. Mama i-a zâmbit, l-a sărutat pe frunte şi i-a dat o felie de pâine mai mare ca de obicei. Isus i-a mulţumit şi a alergat la cel flămând, care, luând pâinea, a fugit şi din ziua aceea n-a mai venit la cerşit, fiindcă, de fiecare dată, oricât mânca din pâine, aceasta revenea la starea iniţială. Au trecut anii şi într-o zi la uşa căsuţei din Nazaret s-a oprit un tânăr, pe când Isus era plecat în misiune cu câţiva ucenici, şi-i adresează Fecioarei Maria cererea, ca să intervină pe lângă Isus să-l primească de ucenic. Când Isus a trecut prin Nazaret, mama l-a rugat: Primeşte-l pe tânărul Iuda din Iscariot ca ucenic al tău!. Lasă-l, mamă, că este urâcios! De peste douăzeci de ani mănâncă din pâinea pe care mi-ai dat-o şi i-am dat-o lui şi niciodată nu ne-a mulţumit. Lasă, fiul meu, a zis Maria, că îţi mulţumesc eu. Şi Isus l-a primit pe Iuda hoţul şi trădătorul în rândul ucenicilor săi; l-a înzestrat cu darul misiunii apostolice, cu darul minunilor, i-a încredinţat tot avutul: punga cu banii necesari existenţei şi l-a numit prieten chiar şi când l-a sărutat spre a-l trăda.

Dacă istoria ar fi adevărată, n-am avea de ce să ne îndoim de mântuirea lui Iuda, fiindcă Fecioara Maria sigur s-a rugat pentru toţi ucenicii lui Isus şi în special pentru cel care a ajuns apostol datorită ei; Tatăl ceresc, imprevizibil în acţiunile sale, a găsit o portiţă de salvare. Să ne încredinţăm Fecioarei Maria şi mântuirea ne este asigurată!

Felul imprevizibil în care acţionează Dumnezeu când omul îi cere ceva cu credinţă, ni-l arată chiar prima lectură (2Sam 7, 1-5b-12; 14a. 16). David regele vrea să-i ridice un templu lui Dumnezeu, ca neamul său să-i rămână credincios în veci. Dumnezeu îi aminteşte că el este constructorul oricărei case, o construieşte cu pietre vii (1Cor 3, 16; 1 Pt 2,5; Ef 2, 20-22) şi refuză darul lui David pentru că a vărsat prea mult sânge (1Cron 22, 7-10), dar îi răsplăteşte dorinţa şi fidelitatea. Domnul însuşi îi va construi o casă şi-i va da un tron veşnic: Fecioara din nemul său va deveni templul viu al lui Dumnezeu. David a înţeles că dinastia şi împărăţia sa nu pot dura fără Dumnezeu şi vrea să pună templul la temelia credinţei sale. Dumnezeu îl răsplăteşte peste aşteptări.

Noi avem credinţa că nu putem avea viaţă, că nu putem dura fără Dumnezeu?

Am pus, poate, la temelia credinţei noastre biserica aceasta din piatră, beton, fier, marmoră etc şi ne mândrim cu dânsa. Dar, exclamă necredinciosul Nietzche: Ce ar mai putea fi altceva aceste biserici, decât morminte şi monumente funerare ale lui Dumnezeu? “Dumnezeu nu locuieşte în temple construite de mâna omului, ne spun Faptele apostolilor (17, 24); Dumnezeu îşi stabileşte el însuşi locuinţa, nu în clădiri, ci în oameni: Nu ştiţi voi, oare, că sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? (1Cor 3, 16).

Cu toate acestea şi edificiul bisericii materiale are sens: este casa comunităţii unde îşi dau întâlinire mai mult decât «doi sau trei în numele lui Isus» şi-i fac vizibilă prezenţa prin caritate şi prin Euharistie. Tot aici ne amintim că Fecioara Maria este «prima piatră vie» a Bisericii, a locuinţei lui Dumnezeu dintre oameni. Fiind «prima», nu se poate trece la următoarele decât prin Prima, prin Maria, prin asemănarea cu ea ca Slujitoare a Domnului. Însuşi Iosif, tatăl purtător de grijă al lui Isus, nu are acces la Mântuitorul lumii decât prin Maria: slujindu-i ei, îi slujeşte lui Isus din sânul ei şi tocmai prin această slujire plină de credinţă el se afirmă ca «fiul lui David». Isus va sta pe scaunul făcut de palmele bătătorite ale tâmplarului Iosif cu mai multă iubire faţă de oameni decât a stat părintele său David pe tronul său de fildeş şi aur din patul său de cedru, căci va pune bazele împărăţiei celor săraci şi smeriţi, adică a acelora care se vor naşte prin botez spre a sluji fraţilor lor. Primul născut prin botez spre a sluji fraţilor săi este Isus însuşi. Prin, în şi cu Ferioara Maria să-i adresăm lui Dumnezeu rugăciunea noastră: Te rugăm, Doamne, să reverşi harul tău asupra sufletelor noastre, pentru ca noi, care am cunoscut prin vestirea îngerului Intruparea lui Cristos, Fiul tău, să fim conduşi prin patima şi crucea lui, la slava învierii! (LR). Amin.

 

* * *

 

Duminica IV Advent (B)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Celui care poate să vă întărească potrivit cu Evanghelia mea şi cu vestirea lui Isus Cristos, potrivit cu descoperirea tainei învăluite în tăcere din timpuri veşnice, iar acum arătate prin Scripturile profetice… şi care a ajuns să fie cunoscută la toate neamurile spre ascultarea credinţei, lui Dumnezeu, care singur este înţelept, să-i fie slavă prin Isus Cristos, în vecii vecilor. Amin! (Rm 16,25-27)

Fraza propusă drept lectura a doua a ultimei duminici din Advent este o doxologie, adică o aducere de mulţumire. Această mulţumire este adusă lui Dumnezeu care singur este înţelept (Rm 11,33-36) şi capabil să elaboreze un plan de mântuire. Şi cum Dumnezeu nu vine în întâmpinarea omului decât prin revelatorul său Isus Cristos, la fel omul nu are acces la Dumnezeu decât tot prin Isus Cristos. În plus, tot El este şi intermediarul în aducerea de mulţumire dintre om şi Dumnezeu. Aşadar aceasta este structura de bază a doxologiei noastre.

Dumnezeu căruia i se aduce mărire are puterea de a-l întări pe creştin în cunoaşterea sa şi în viaţa sa. Şi aceasta se înfăptuieşte prin puterea Evangheliei lui Isus Cristos care rămâne vie şi activă în vestirea apostolilor. Creştinului nu-i rămâne decât să răspundă Da! la chemarea pe care i-o adresează în Isus Cristos. Această chemare corespunde ordinii pe care El a stabilit-o încă din veşnicie şi are drept scop credinţa tuturor oamenilor, credinţă care constituie cheia mântuirii.

Îngerul Gabriel a fost trimis într-o cetate din Galileea numită Nazaret, la o fecioară logodită cu un bărbat numit Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Şi intrând îngerul la ea, a spus:… “Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Iată, vei zămisli si vei naşte un fiu şi-i vei pune numele Isus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va numi şi Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, părintele lui, şi El va domni peste casa lui Iacob în veci şi împărăţia lui nu va avea sfârşit.”… Maria a spus: “Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău… (Lc 1,26-38)

În fragmentul evanghelic al acestei duminici Sfânta Fecioară ne este dată de model de acceptare prin credinţă a planului lui Dumnezeu. Într-adevăr, fiind pusă în faţa unui mesaj divin care nu doar că îi schimba radical cursul vieţii, dar o angaja într-o istorie cu totul inedită, Maria face acel act de supunere şi de conformare în faţa voinţei lui Dumnezeu care va face din ea mama Fiului Celui Preaînalt, Cel care va sta pe tronul lui David şi care va domni peste casa lui Iacob în veci.

Credinţa Mariei, însă, va fi de nenumărate ori pusă la încercare cu privire la acest Fiu al Celui Preaînalt care era şi Fiul ei şi pe care l-a născut într-un grajd, la culcat într-o iesle, iar mai târziu, în loc de un tron, ea îl va vedea ţintuit pe cruce. Şi ea, ca şi noi, va trebui să rămână consecventă în credinţa sădită în ea încă de la Buna Vestire, credinţa în misterul răscumpărării omenirii întregi.

 

* * *

 

A IV-a Duminică din Advent (pt. copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

“Iată, stau la uşă şi bat. Dacă cineva îmi deschide, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu mine”.

2. Tema

Dumnezeu vrea să locuiască la noi. Casa lui este casa noastră!

3. Mesajul zilei

Toată istoria Crăciunului poate fi rezumată astfel: Fiul lui Dumnezeu şi-a stabilit “cortul” printre noi.

Toată viaţa lui Isus este rezumată în aceste două fraze:

- la început: “Va fi numit Emanuel, adică Dumnezeu cu noi”;

- la sfârşit: “Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul lumii” (Mt 28,20).

- Toată viaţa creştinului, “supunerea sa în credinţă” este deschiderea uşii casei sale lui Dumnezeu care bate: “Ascultaţi, eu stau la uşă şi bat. Dacă cineva mă aude şi îmi deschide, voi intra şi vom cina împreună, eu cu el şi el cu mine” (Ap 3,20). – Dumnezeu ne iubea cu toate calităţile iubirii: paternă, maternă, spirituală, fraternă, prietenească, divină, veşnică. Îi mai lipsea una: să ne iubească cu o inimă “omenească”… de aceea s-a făcut om!

Dumnezeu, mai mult decât o casă pentru sine, a vrut o casă pentru poporul său; şi în această casă a vrut să locuiască pentru totdeauna; şi vrea să binecuvânteze această familie pentru totdeauna; şi va face să dureze această împărăţie pentru totdeauna. Dumnezeu este fidel cu noi (cf. prima lectură).

Dumnezeu vrea să locuiască în inima Mariei, corolă deschisă soarelui. Nimeni nu-l ascultă pe Dumnezeu mai mult decât Maria, nu îşi deschide mai mult viaţa în faţa lui, nu este mai disponibil să împlinească voinţa lui.

Dumnezeu vrea să locuiască în fiecare dintre noi, cu condiţia să împlinim voinţa sa: să îl iubim pe el şi pe fraţi. Şi David voia să îi facă Domnului o casă, dar nu i s-a permis, pentru că purtase prea multe războaie (1Cr 22,7-10).

Cum să-l primim pe Isus? În Evanghelie avem multe exemple despre cei care îl caută şi despre cei care îl refuză pe Isus. Nu trebuie să facem ca locuitorii Betleemului, nici ca Irod, nici ca samaritenii etc., ci ca Marta şi Maria, ca Zaheu, ca Maria, mama lui Isus etc. (amintiţi exemplul care vi se pare mai indicat).

Ştiţi cum se termină Biblia? “Amin. Vino, Doamne Isuse…”. Aceasta să fie rugăciunea noastră. Aceasta să fie dorinţa noastră. Ce valoare are Crăciunul dacă Isus nu se opreşte în casele noastre, dacă nu intră în inimile noastre? Ce să facem pentru a ne pregăti bine?

4. Exemple

Exemple de folosit în special ca punct de pornire şi ca sfat conclusiv.

a) Unde locuieşte Dumnezeu?

Cu această întrebare i-a uimit înţeleptul rabin pe unii oameni învăţaţi care erau în vizită la el. Aceştia i-au răspuns:

- Ce spuneţi? Dacă toată lumea este plină de gloria lui… Dumnezeu este pretutindeni!

Dar el şi-a răspuns singur întrebării:

- Dumnezeu locuieşte acolo unde este lăsat să intre!

b) Caut un acoperiş.

“În seara unei zile de sărbătoare, mergând singur prin oraşul meu, m-am aşezat pe o băncuţă, cufundat în gândurile mele.

După o oră de meditaţie, am privit lângă mine şi am rămas surprins să văd că un om stătea lângă mine. L-am salutat, apoi l-am întrebat:

- Eşti străin în acest oraş?

- Da, mi-a răspuns, sunt străin în acest oraş ca şi în toate celelalte… şi disperat am nevoie de ajutor!

Nedumerit am întrebat:

- Ce doreşti?

- Am nevoie de o casă. Am nevoie de un loc unde să mă odihnesc…

- Te rog, ia aceşti doi dinari şi mergi să-ţi cauţi adăpost la un han.

A răspuns plin de amărăciune:

- Am căutat la toate hanurile, am bătut la toate porţile, dar în zadar. Sunt rănit, nu înfometat; sunt dezamăgit, nu obosit; nu caut un acoperiş, ci un refugiu uman!

Atunci am propus:

- Vrei să accepţi ospitalitatea mea şi să vii să stai în casa mea?

- Am bătut de mii de ori la uşa ta fără să primesc nici un răspuns – mi-a replicat cu ton sever.

- Cine eşti? Am rostit încetişor, cuprins de frică.

- Sunt IUBIREA, pe care egoismul oamenilor o izgoneşte din toate locurile!

Zicând acestea, s-a ridicat în picioare, iar eu am văzut semnele cuielor în mâinile sale. Răvăşit în toată fiinţa mea, m-am prosternat în faţa lui şi am strigat:

- Isuse!

El, plin de tristeţe, a continuat:

- Lumea face sărbătoare în onoarea mea, dar Eu sunt un străin pentru toţi. Nimeni nu mă primeşte. Vulpile îşi au vizuinile lor, iar păsările cuiburile lor, dar Fiul omului nu are un loc unde să-şi plece capul!

În acel moment, am deschis ochii şi m-am uitat în jur… Străinul plecase deja…” (G.K. Gibran, I segreti del cuore).

c) Sugestii practice

De obicei, Pruncul Isus este reprezentat cu braţele deschise. El este dispus să primească, să îmbrăţişeze.

Să încercăm şi noi a ne exprima dorinţa de a-L primi pe Isus, întinzând braţele toţi laolaltă şi să spunem:

- Vino, Doamne Isuse!

A întinde braţele înseamnă:

- o reînnoire spirituală, o convertire, care presupune deja o bună mărturisire a păcatelor;

- pregătirea ieslei în propria inimă şi apoi în casă;

- de a face câteva fapte bune în plus, cu o intenţie specială. Puţin importă că Isus s-a născut la Betleem dacă nu se naşte şi în inimile noastre!

d) Pomul de Crăciun

Pomul de Crăciun este un obicei care provine din nordul Europei, cu ramurile sale verzi, cu lumini şi daruri, a devenit şi la noi un simbol frumos şi bogat al Naşterii lui Isus Mântuitorul şi al prezenţei sale în lume.

Este mereu verde: culoarea bradului aminteşte speranţa că Isus a venit să semene în istoria lumii noutatea evangheliei: “Păstorilor, nu vă temeţi; iată, vă anunţ o mare bucurie care va fi pentru tot poporul: astăzi vi s-a născut, în cetatea lui David, Mântuitorul, care este Cristos Domnul. Acesta va fi semnul pentru voi: veţi găsi un copil înfăşat în scutece şi culcat în iesle”.

Bradul de Crăciun vine de sus, din munţi, pentru a ne aminti că Fiul lui Dumnezeu “pentru noi şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din cer şi, prin opera Duhului Sfânt, s-a întrupat în sânul Fecioarei Maria şi s-a făcut om”.

Este un copac, iar lemnul său ne aminteşte de crucea care a marcat toată viaţa lui Isus, de la peştera din Betleem până la moartea sa‚ atârnând pe lemn pentru a-i atrage pe toţi la sine. Este copacul care ne aminteşte de Pomul vieţii din grădina paradisului pământesc.

Este plin de daruri şi de cadouri învelite în hârtie aurită: ne aminteşte de harurile îmbelşugate pe care bunătatea Dumnezeului nostru a binevoit să ni le aducă, împreună cu iertarea păcatelor, şi viaţa nouă a fiilor lui Dumnezeu. Crăciunul este sărbătoarea darurilor, rodul iubirii, dar mai cu seamă este celebrarea Darului lui Dumnezeu Tatăl făcut omenirii: Cristos, Fiul său, Domnul nostru.

Pomul de Crăciun este luminos, încărcat cu lumini splendide şi multicolore. Isus este lumina lumii; cine-L urmează nu umblă în întuneric, ci cunoaşte adevărul despre Dumnezeu: “Cine mă vede pe mine îl vede pe Tatăl meu” şi despre om: “În misterul Cuvântului întrupat se dezvăluie misterul omului şi cel care-l pătrunde devine mai om”.

Este drept până la vârf, ca o săgeată îndreptată spre cer, pentru a ne aminti că avem o dimensiune cerească şi divină şi un destin veşnic şi nemuritor. Isus a venit pentru a ne duce înapoi la Tatăl.

Deseori este acoperit de zăpadă candidă, pentru că Cristos s-a născut din Fecioara Maria şi îi iubeşte pe cei cu inima curată şi pe făcătorii de pace. “Pace pe pământ oamenilor, pentru că Dumnezeu îi iubeşte”.

Dacă nu înseamnă Isus, pomul de Crăciun îşi pierde bucuria şi splendoarea: marchează o sărbătoare fără cel sărbătorit. Pentru noi, nu există pom de Crăciun dacă acesta nu este acoperiş ieslei.

Cu pomul de Crăciun şi, mai ales, cu bunătatea pe care o revarsă harul lui Dumnezeu în inimi, casa creştinilor devine, ca să spunem aşa, transparentă şi chiar şi stelele şi îngerii participă la sărbătoare.

 

* * *

 

O bucurie care se naşte … şi trebuie să rămână!!!

Autor: pr. Felix Roca jr
Copyright: Predici.cnet.ro

Era cu puţin înainte de ora 5 dimineaţa şi, cu excepţia paşilor lenţi ai preotul, în vechea bisericuţă împodobită cu vitralii frumos colorate, nu se auzea nimic. Afară era încă întuneric iar frigul învăluia mica bisericuţă din toate părţile. În drum spre sacristie, preotul se opri în faţa Scenetei Naşterii Domnului pentru a rosti o scurtă rugăciune. Însă imediat se încruntă şi se aplecă puţin pentru a privi cu mai multă atenţie. În liniştea bisericii răsună atunci strigătul său de uimire. Ieslea era goală! Pruncuşorul Isus … mica statuetă care îl reprezenta … dispăruse!

Din ce în ce mai agitat, preotul începu să caute peste tot: în jurul ieslei, prin sacristie. Dar nu găsi nimic. Îl chemă şi pe părintele vicar, pe sacristan, pe clopotar şi, mai apoi, tot comitetul bisericesc, însă statueta era de negăsit. Într-un final, clătinând din cap şi schimbând priviri încărcate de tristeţe, au fost cu toţii nevoiţi să accepte acel adevăr pe care încercau să-l evite: statueta nu se pierduse sau rătăcise pe nicăieri, ci fusese furată!

Adoptând o atitudine solemnă şi sobră, preotul aduse la cunoştinţa enoriaşilor veniţi la prima Liturghie cele întâmplate, terminând predica prin a spune:

- Pruncul Isus trebuie restituit bisericii înainte ca această zi de Crăciun să ia sfârşit! El repetă această rugăminte la toate celelalte Liturghii, însă fără nici un rezultat.

Spre seara, cu chipul trist şi inima îndurerată, preotul pleca la o mică plimbare pe străduţele parohiei sale. Nu făcu mulţi paşi că îl întâlni deja pe unul dintre cei mai mici enoriaşi ai săi, un băieţel de doar 5 anişori care, deşi provenea dintr-o familie modestă, acum trăgea după el cu mândrie o furgonetă roşie de jucărie. Preotul, înţelegând sacrificiile care au fost necesare pentru un astfel de cadou şi văzând fericirea băieţelului, se apropie de el cu intenţia de a-i ura Sărbători Fericite. Însă, nu mică îi fu mirarea când observă ca acea furgonetă nu era goală, ci în ea se afla mica statuetă a pruncuşorului Isus, aşezată cu grijă şi apărată de frigul de afară cu o mică păturică. În acel moment preotul uită de intenţia sa şi de urările pe care dorea să le facă şi începu să-l certe pe micul băieţel pentru gestul său. Cu ochii scăldaţi de lacrimi, într-un mic răgaz de răsuflare a preotului, băieţelul apucă să spună:

- Părinte, dar eu nu l-am furat pe Pruncuşor! Nu am făcut acest lucru sub nici o formă! M-am rugat la Isus să primesc drept cadou de Crăciun o furgonetă roşie şi i-am promis că, dacă o voi primi, El va fi primul pe care îl voi plimba cu ea!

Poate părea o întâmplare hazlie povestea de mai sus, însă, din păcate, cred că ea reflectă foarte bine atitudinea nepotrivită pe care mulţi dintre noi o adoptăm în trăirea Crăciunul. În urmă cu doar trei duminici începeam timpul Adventului, timp de pregătire pentru această minunată sărbătoare. Şi începând acest timp, cred că fiecare dintre noi ne-am luat diferite hotărâri de a încerca să fim mai buni, mai atenţi faţă de cei din jur, mai plăcuţi lui Dumnezeu. Şi până aici nimic nu este greşit, mai ales dacă am şi reuşit să ducem aceste hotărâri la bun sfârşit. Însă, iată-ne ajunşi în ultima duminică a acestui timp de pregătire şi la doar câteva zile de sărbătoarea Crăciunului păstrând parcă în inima şi sufletul nostru aceeaşi atitudine de renunţare şi sacrificiu, ce-i drept având tot mai prezentă apropiata răsplată pe care o vom dobândi. Şi de fapt aici este greşeala noastră. Am trăit şi riscăm să trăim şi perioada sărbătorilor gândind, asemenea lui David, că noi suntem cei care îi putem pregăti un lăcaş lui Dumnezeu în mijlocul nostru ( cf. 2Sam. 7,2 ). Riscăm să credem că toate eforturile pe care le-am făcut de-a lungul postului sunt cele care ne vor îndreptăţi să-l primim pe Dumnezeu sub chip de Prunc Dumnezeiesc. Însă liturgia Cuvântului de astăzi alungă orice astfel de iluzie, căci ea ne spune clar că nu suntem noi aceia care facem ceva pentru Dumnezeu, pentru a ne face vrednici de El, ci este însuşi Dumnezeu acela care îşi manifestă iubirea şi milostivirea infinită venind în întâmpinarea şi în mijlocul nostru ( cf. 2Sam. 7,11 ).

Ar fi păcat să continuăm să trăim şi perioada sărbătorilor cu o astfel de iluzie, neglijând ceea ce constituie, de fapt, motivul bucuriei acestor sărbători, şi anume venirea lui Dumnezeu în mijlocul nostru şi asumarea condiţiei noastre umane de către El. Şi fragmentul Evanghelic pe care Biserica ni l-a propus în această zi ne face conştienţi de aceeaşi realitate: bucuria se naşte cu adevărat odată cu acceptarea planului lui Dumnezeu care se concretizează prin venirea lui în mijlocul nostru. Privind la Sfânta Fecioară Maria şi urmând exemplul ei de colaborare la planul divin (cf. Lc. 1,28-38 ), vom descoperi şi noi care este atitudinea care trebuie să ne caracterizeze în zilele de sărbătoare care se apropie. Pentru că privind la ea vedem cum în faţa darului lui Dumnezeu nu putem decât să-l binecuvântăm pe cel care ne oferă un dar atât de minunat şi să primim acest dar cu recunoştinţă, bucurându-ne că noi am fost găsiţi vrednici de un dar atât de măreţ.

Conştientizând toate acestea nu vom mai avea pretenţia că noi am fi aceia care putem şi trebuie să facem ceva pentru Dumnezeu, asemenea băieţelului din povestea de mai sus, ci ne vom da seama că toate realităţile aparţin lui Dumnezeu şi noi nu putem decât să le primim plini de recunoştinţă şi să ne bucurăm de ele. Altfel riscăm ca, în dorinţa noastră înflăcărată de a face ceva pentru Dumnezeu, să îl “furăm” din viaţa celor de lângă noi, pentru a-i arăta toate acele împliniri pe care le-am avut de-a lungul acestui timp de pregătire şi astfel să facem ca adevărata bucurie a Crăciunului să nu mai fie simţită.

De fapt, aceasta şi este adevărata bucurie care trebuie să se instaureze deja in inimile noastre: Dumnezeu vine la noi, El asumă natura noastră şi astfel ne face şi pe noi capabili de natura sa dumnezeiască. Acceptând această realitate şi colaborând şi noi, asemenea Sfintei Fecioare Maria, bucuria ne va cuprinde întreaga existenţă şi ne va ajuta să trăim cu adevărat Crăciunul.

Într-adevăr, până să ajungem aici, am parcurs un drum care nu de puţine ori a însemnat renunţare, sacrificiu, impunere a unei voinţe care nu era conformă cu ceea ce ne doream noi. Însă acum toate acestea trebuie să dispară şi să apară bucuria de a trăi în adevărata prezenţă a lui Dumnezeu. Aceasta este şi vestea bună pe care sfântul apostol Paul o proclamă romanilor în cea de a doua lectură. Dar prin ei ne transmite fiecăruia dintre noi că vestea bună a venirii lui Dumnezeu între oameni este o veste care trebuie să ajungă până la marginile lumii şi în inima fiecărui om.

Despre pictorul Auguste Renoir se povesteşte că, deşi avea dureri cumplite din cauza artritei care uneori îl ţintuia la pat, totuşi continua să picteze. Prietenul său mai tânăr, Henri Matisse, care îl vizita aproape în fiecare zi, îl întrebă la un moment dat: – Auguste, de ce continui să pictezi când durerea te macină fără cruţare? La care Renoir răspunse simplu: – Durerea trece, frumuseţea rămâne! Parafrazându-l, putem afirma şi noi cu seninătate că: “Postul trece, bucuria Crăciunul, bucuria venirii lui Dumnezeu, rămâne şi trebuie să rămână pentru totdeauna!

 

* * *

 

Dumnezeu nu caută casă

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Când programul nostru se ciocneşte cu cel al lui Dumnezeu…

Atunci când omul se gândeşte la Dumnezeu, o face normal, ca David, în termeni de măreţie şi ostentaţie. Dumnezeu, în schimb, “raţionează” în termeni de micime şi modestie. Regele se gândeşte la lemnul preţios de cedru (sau la piatră), şi Dumnezeu se gândeşte la “trup”. Omul se bazează pe putere, în timp ce Dumnezeu se bazează pe slăbiciune. Se consideră că gloria lui Dumnezeu trebuie să se manifeste cu fala bogăţiei. Şi Dumnezeu alege calea sărăciei. Regele este preocupat să construiască o casă demnă de Dumnezeu. Şi Dumnezeu este interesat să facă o casă demnă pentru poporul său.

Omul vrea să construiască. Dumnezeu doreşte, mai degrabă, să trezească la viaţă (“Eu voi asigura după tine o descendenţă ieşită din trupul tău…”). Omul se grăbeşte, vrea să realizeze anumite iniţiative, înainte de a sosi moartea. Şi Dumnezeu vrea să înceapă lucrările “după” (“Când zilele tale se vor sfârşi şi tu vei zace cu părinţii tăi, eu voi asigura…”). Apare în mod necesar un conflict între programarea umană şi proiectul divin. Numai o creatură – Maria din Nazaret – a acceptat ca proiectul propriu să dispară în cel al lui Dumnezeu.

“Dumnezeu o vrea” sau “El nu intră în ea”?

Mi se pare că-l văd pe David, în timp ce ia măsurile pentru templul care trebuie să întreacă, în imensitate şi splendoare, toate celelalte “concurente”. Şi Dumnezeu îl constrânge să… ia măsurile misterului. Din fericire regele are un consilier din stofa lui Natan, care mai întâi sprijină planurile sale, dar apoi are onestitatea să se răzgândească, admiţând că a greşit, şi nu ezită să-i arunce în faţă că Dumnezeu nu este de acord, Dumnezeu vrea altceva, ba mai mult El însuşi va realiza ceva de neînchipuit.

Din păcate, şi în istoria recentă, nu totdeauna Cel Atotputernic a reuşit să abată vreun puternic dintr-un anumit turn să întreprindă opere colosale – şi chiar grosolane – pentru a satisface, sub acoperirea slavei date lui Dumnezeu, ambiţiile proprii.Şi pentru că nici un consilier religios nu a avut curajul profetic elementar să-i aducă la cunoştinţă că nu era cazul de a construi “o casă demnă de Dumnezeu” când oamenii nu posedau “o casă demnă de om”. Nu totdeauna omagiile pe care le dăm Domnului sunt pe placul Lui. Nu rareori, indivizii cei mai periculoşi pentru cauza credinţei sunt cei care afirmă în mod peremptoriu că “Dumnezeu o vrea”, o formulă sub care se pot ascunde atrocităţi, fanatisme, sete de putere, mândrie deşartă, deliruri de măreţie, şi – lucru foarte grav – lipsă de bun gust.

Cine ştie dacă va supravieţui o rasă de profeţi capabili cel puţin să avertizeze: “Dumnezeu nu intră în ea!” “Gândurile mele nu sunt gândurile voastre, / căile mele nu sunt căile voastre – oracolul Domnului” (Is 55, 8). Am putea continua: “Gusturile voastre nu sunt în mod necesar gusturile mele. / Pietrele voastre nu sunt pentru mine, pentru că Eu aleg pietre vii. / Programările voastre nu coincid cu planurile mele. / Previziunile voastre nu au în mod obligatoriu girul meu. Mai mult, adesea mă distrez să le dezmint zgomotos. Ia informaţii în această privinţă de la un oarecare Iona, profet împotriva voinţei sale. / Pretenţia voastră apare ridicolă dacă este raportată la intenţiile mele”.

Desigur. Dumnezeu continuă să aibă nevoie de om. Dar are nevoie, mai ales, de indivizi care cel puţin “bănuiesc” că El doreşte mereu altceva. Maica Domnului a înţeles un lucru fundamental: Dumnezeu nu te cheamă pentru a realiza ceea ce ai tu în cap. Dumnezeu cheamă pentru a cere “altceva” de la tine. Cine ştie dacă vom reuşi să ne convingem că propunerile le face Dumnezeu. Şi că propunerile noastre sunt legitime numai în măsura în care, intrând în conflict şi chiar ciocnire cu ale sale, acceptăm să dispărem. De multe ori, ca în cazul lui David, adevăratele propuneri apreciate de Dumnezeu sunt cele care sunt puse la o parte, sau cel puţin sunt puse în discuţie.

Dumnezeu nu se grăbeşte ca să fie întemniţat

David nu bănuieşte că Domnul nu este grăbit să fie închis într-un templu, oricât de solemn ar fi. Preferă cerul liber, strada, viaţa în mijlocul poporului său. Regele nu-şi imaginează că şi Dumnezeu are “slăbiciunile” sale, cultivă nostalgiile. De fapt, deplânge timpul fericit în care mergea la păscut cu el, îl urmărea în existenţa sa aventuroasă, aşa cum odată însoţise poporul nomad pe cărările precare ale deşertului.

Dumnezeu are o vocaţie nomadă, chiar dacă toţi l-ar voi sedentar (în cer sau pe pământ). Şi astăzi Domnul ar putea repeta fiecăruia dintre noi: “Oare tu îmi vei construi o casă pentru ca eu să locuiesc în ea?” Deci, nu vă grăbiţi să-l aşezaţi într-o iesle, o statuetă în mijlocul altor statuete. El iubeşte mişcarea. Doreşte “să iasă” cu tine. Vizitează piaţa, se amestecă cu lumea, întră la locul de muncă, se apropie de cineva, stă la masă cu familia ta, vrea să cunoască pe prietenii tăi, să discute problemele tale.

Condu-l să umple singurătatea vreunui bătrân, să asculte plânsul unui om disperat, să aştepte într-o cameră de spital, să se confunde cu harababura copiilor într-un parc de jocuri, să se întâlnească cu cineva în casa imigranţilor, să cerceteze vreun cartier mizerabil, să arunce o privire în vreo baracă. Şi observă că Lui nu-i plac vizitele “oficiale”. Vrea să adune surprize. Este hotărât să vadă realitatea aşa cum este. Nu are încredere în itinerarele fixate de alţii “din motive de siguranţă”. El vine “din motive de nesiguranţă”.

Nu. Nu-ţi interzice – mobilizând un oarecare profet din rasa lui Natan – să pregăteşti o iesle. Îi place şi Lui, în special dacă nu este prea deosebită de cea originală. Dar întipăreşte-ţi bine în minte că ieslea îţi slujeşte ţie, nu Lui. Tu ai nevoie de ea. El nu s-a născut într-o iesle. Din fericire nu au avut timp s-o pregătească. Şi nici nu a venit în mijlocul nostru pentru a fi stabilit şi păzit într-o biserică. Maria, după vestirea îngerului, nu i-a făcut o iesle. A ieşit îndată din casă. A mers în călătorie. Găzduindu-l în sânul ei, l-a purtat imediat afară.

Singura care a înţeles că Fiul lui Dumnezeu nu s-a întrupat pentru a fugi de lume. Dimpotrivă, a părăsit clauzura cerului pentru a veni în mijlocul oamenilor. Singura care a intuit că “locul” lui Dumnezeu este strada. Singura care şi-a dat seama că Emanuel (Dumnezeu-cu-noi) este un Dumnezeu fără casă, dar care nu acceptă să fie un Dumnezeu fără om. De aceea, nu caută o casă, ci îl caută pe om.

Ciliciul perplexităţii

“…Revelarea misterului ascuns de secole eterne, dar descoperit acum”. Totul constă în a înţelege “modul” acestei descoperiri, al acestei “ieşiri” din tăcere. Discursul se leagă strâns de cel al casei, pe care l-am dezbătut acum. Şi aici alegerile lui Dumnezeu prezintă diferenţe faţă de perspectivele noastre. Pentru a explica toate acestea, de această dată nu recurg la exegeţi de profesie. Mi se pare, de fapt, deosebit de luminoasă o pagină din Ernesto Balducci:

“În scrisoarea lui Paul este o aluzie la “tăcerea de secole eterne”, la “misterul ascuns”. Este un mod extrem de eficace de a-l prezenta pe Dumnezeu, pentru că eliberează raportul nostru cu El de acea prezumţie, de acea locvacitate în care se cade adesea când ne declarăm credincioşi. Dacă este un aspect care astăzi este dificil de tolerat, cel puţin mi se pare, la credincioşi, este prezumţia lor de a oferi lumii soluţia problemelor care preocupă pe toţi, ca şi cum a fi de partea misterelor lui Dumnezeu ar da credincioşilor mai multă competenţă în faţa lumii.

Noi am fost instruiţi de experienţa personală şi colectivă că înţelepciunile improvizate ale oamenilor de credinţă au creat mai multe necazuri decât altceva. Soluţiile prezentate în numele lui Dumnezeu adesea nu erau decât presumţii personale, disimulate sau mascate da fanatism. În realitate credinţa este mereu gata de a recunoaşte că Dumnezeu este un Dumnezeu tăcut şi că propunerile sale cu privire la noi nu le cunoaşte nimeni. Ceea ce crezusem că este o cărare a lui Dumnezeu s-a revelat după puţini paşi o cărare a nebuniei noastre şi oamenii pe care i-am crezut trimişi de Dumnezeu s-au manifestat apoi oameni din stofa noastră, incapabili de a călăuzi speranţele noastre spre porturile drepte.

Eu personal ţin să sugerez această atitudine de mare respect pentru tăcerea lui Dumnezeu, care înseamnă, pe plan personal, renunţare la prezumţia de a o face pe mijlocitorii dintre Dumnezeu şi lume. Ce îşi propune Dumnezeu, noi nu ştim. Ceea ce s-a manifestat în Isus Cristos, în intensitatea sa, conţine desigur toate răspunsurile la problema viitorului lumii, dar este vorba de răspunsuri care rămân învăluite în mister. Adevărata credinţă are o pudoare, rezervă, perplexitate pe care Maria le mărturiseşte în faţa îngerului. Maria nu este slujitoarea fanatică, ea nu zice: Dumnezeu o vrea! Cu lipsă de promptitudine şi imediat. Între misterul lui Dumnezeu şi ea este o suspiciune, perplexitate şi întrebare, în sfârşit o dimensiune umană care dă chiar şi credinţei o modestie, o politeţe, o măsură care o fac acceptabilă ca stimul, ca indicaţie, ca ipoteză chiar şi pentru conştiinţele care n-o împărtăşesc.

Este un punct de trecere care mă împinge să subliniez pentru a evita riscul, tipic al momentelor de nesiguranţă, de a ne apuca cu fanatism sectar de prima propunere care ne este făcută în numele lui Dumnezeu. Cine crede mult în Dumnezeu vorbeşte puţin de El, cine întreabă de secretele sale nu le strigă de la fereastră. Este o intimitate cu Dumnezeu căruia îi place să se ascundă în tăcere. Aceasta este prima lege a raportului de credinţă, în special, o repet, într-un timp ca acesta. Noi care avem prezumţia de a putea mărturisi o credinţă autentică, trebuie să privim cu o dublă neîncredere la fanatismele religioase care sunt gata mai mult sau mai puţin să izbucnească în lume. Nu trebuie să-l adăugăm pe al nostru.

Credinţa este opusă fanatismului pentru că fanatismul nu este decât un subiectivism nesocotit şi incorigibil care se revarsă, care se colectivizează, şi se acoperă pe sine însuşi cu sigiliul lui Dumnezeu instrumentizându-l în slujba pasiunilor individuale şi colective. Credinţa adevărată este opusă: acceptă ciliciul perplexităţii, al întrebării. Credinţa nu este locvace care răspândeşte oriunde secretele cunoscute din confidenţa cu Dumnezeu. Preferă tăcerea”.

Unica posibilitate care ne rămâne este imposibilul

“Cum este posibil? Nu cunosc bărbat…” Noi, răsturnând afirmaţia Maicii Domnului, am putea spune: “Cum este posibil? Cunosc omul…” Tocmai pentru că cunoaştem omul, ştim că anumite lucruri rămân imposibile. Cunoaştem slăbiciunea noastră, limitele noastre, mizeriile noastre, incapacităţile noastre, lenea şi rezistenţa noastră, laşităţile şi ipocriziile noastre.

Cunoaştem răul care este în lume, în formele sale cele mai îngheţate. Cunoaştem omul, şi deci lipsa sa de omenie. Cunoaştem, de multe ori, greutatea Bisericii, contradicţiile sale, întârzierile sale, frica şi ezitările sale, comportamentele nu totdeauna evanghelice ale reprezentanţilor săi. Din păcate, cunoaştem omul. Cunoaştem funcţionarea rea a omului. Cunoaştem decepţiile în serie pe care ni le procură omul.

Cunoaştem lipsa sa de încredere. Şi de aceea suntem convinşi că este mai bine să renunţăm la anumite programe, să uităm anumite vise. “Nu este posibil, pentru că la mijloc este omul”. Dar greşeala noastră este tocmai aici. A ne limita să facem calculul posibilităţilor umane, înseamnă confirmarea imposibilităţii a celor mai multe din acţiunile sale. Perspectiva se schimbă radical, în schimb, când “îl cunoaştem” pe Dumnezeu.

Atunci, trebuie să constatăm că imposibilul este de partea noastră. Atunci când Maria aude afirmaţia că “nimic nu este imposibil la Dumnezeu”, cedează: Iată-mă, sunt slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău” Adică: “Să vină imposibilul”

Maria din Nazaret se pune la dispoziţia nu a posibilului, ci a imposibilului. Cine ştie dacă ne dăm seama că pe lista imposibilităţilor noastre – o listă care, cu trecerea anilor, se lungeşte enorm – este suficientă înscrierea cifrei misterului lui Dumnezeu, şi atunci toate programele noastre şi calculele judicioase sunt răsturnate şi coloana lucrurilor imposibile devine coloana lucrurilor posibile, care trebuie absolut făcute…

În situaţiile în care ne găsim personal, în realitatea deprimantă a lumii de astăzi, atunci când Biserica ne dezamăgeşte, trebuie să ne convingem că imposibilul este unica posibilitate de mântuire. Cunoscând omul, chiar şi posibilul devine imposibil. Dar, atunci când Dumnezeu este prezent, termenii problemei sunt inversaţi. Deci, toate căile, de acum, sunt împiedicate. Imposibilul devine singura cale posibilă.

 

* * *

 

Duminica a IV-a din Advent (B) (audio)

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Predicator: Pr. Felix Roca jr.
Unde: Catedrala romano-catolică din Iaşi
Când: 21 decembrie 2008

 

Puteţi descărca predica de pe Pastoratie.ro: click aici.