Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a III-a după Paşte
Anul B (A, C)
Lecturi:
Fapte 3,13-15.17-19
1Ioan 2,1-5
Luca 24,35-48

Luca 24,35-48

Iar ei le-au povestit cele de pe drum şi cum l-au recunoscut la frângerea pâinii. Pe când vorbeau ei acestea, el a stat în mijlocul lor şi le-a spus: “Pace vouă!” Speriaţi şi cuprinşi de teamă, credeau că văd un duh, dar el le-a spus: “De ce v-aţi tulburat şi de ce se ridică aceste gânduri în inima voastră? Priviţi mâinile şi picioarele mele căci sunt eu însumi. Pipăiţi-mă şi vedeţi: duhul nu are carne şi oase, cum mă vedeţi pe mine că am”. Şi, spunând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele. Însă pentru că ei, de bucurie, încă nu credeau şi se mirau, le-a spus: “Aveţi aici ceva de mâncare?” Ei i-au dat o bucată de peşte fript. Luând-o, a mâncat-o înaintea lor. Apoi le-a spus: “Acestea sunt cuvintele pe care vi le-am spus când încă eram cu voi; că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre mine în Legea lui Moise, în Profeţi şi în Psalmi”. Atunci le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile şi le-a spus: “Aşa este scris: Cristos trebuia să sufere şi să învie din morţi a treia zi şi să fie predicată convertirea în numele lui spre iertarea păcatelor la toate popoarele. Începând din Ierusalim, voi veţi fi martorii acestor lucruri.

 

Autori

pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Anton Dancă
Diverşi alţi autori
pr. Şerban Tarciziu
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Nicolae Farcaş
pr. Alessandro Pronzato
FSC

 

* * *

 

“Dar”-urile lui Ioan

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

(predică pe marginea lecturii a doua)

Păcatul este o problemă foarte serioasă pentru Ioan. Cât de serios ia Ioan păcatul se poate vedea din a doua lectură de astăzi. În Evanghelia sa, Ioan ne spune de ce a scris: “Acestea au fost scrise ca să credeţi că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui” (Ioan 20,31). În a doua lectură de astăzi, din prima scrisoare a lui Ioan, el ne spune din nou de ce a scris: “Copiii mei, vă scriu acestea ca să nu păcătuiţi” (1 Ioan 2,1). Dacă luăm aceste două declaraţii de intenţie ca două feţe ale aceleiaşi monede, putem înţelege că pentru Ioan a crede în Cristos înseamnă a înceta să fii un păcătos. După cum vede Ioan lucrurile, între a fi copil al lui Dumnezeu şi a fi păcătos este o contradicţie. Găsim aceasta afirmată mai ferm în 1Ioan 3: “Oricine rămâne în El nu păcătuieşte. Oricine păcătuieşte, nici nu l-a văzut, nici nu l-a cunoscut. Cine comite păcatul este de la diavol pentru că diavolul păcătuieşte de la început. Oricine este născut din Dumnezeu nu comite păcat, pentru că sămânţa lui Dumnezeu rămâne în el şi nu poate să păcătuiască pentru că este născut din Dumnezeu” (1 Ioan 3,6.8-9).

Pentru Ioan aşa ar trebui să stea lucrurile. Acesta este idealul la care fiecare creştin ar trebui să aspire. Totuşi, Ioan este suficient de realist ca să admită că, de fapt, majoritatea creştinilor nu reuşesc să urmeze acest ideal. În realitate mulţi creştini încă se lasă pradă păcatului ocazional. Unii predicatori de astăzi i-ar trimite pe aceşti credincioşi păcătoşi direct pe fundul iadului. Dar nu Ioan. Pentru Ioan există speranţă chiar şi pentru credinciosul aflat în păcat. Acelaşi Cristos care este tăria credinciosului drept este şi remediul credinciosului păcătos. “Copiii mei, vă scriu acestea ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva ar păcătui, avem un apărător la Tatăl, pe Isus Cristos, cel drept. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre” (1Ioan 2,1-2). Deschiderea arătată de Ioan nu se încheie cu încorporarea credincioşilor păcătoşi. Jertfa lui Cristos este universală în efectele ei. Ioan, de aceea, îl vede pe Cristos ca pe ispăşitorul păcatelor întregii omeniri, adică a credincioşilor şi a necredincioşilor deopotrivă. “El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale lumii întregi” (versetul 2).

În acest scurt pasaj, Ioan pare a provoca creştinismul popular şi îngust la minte al vremii lui. Sesizăm provocările marcate prin cuvântul “dar”: Ioan prezintă viziunea tradiţională şi apoi cu “dar” introduce punctul său de vedere. Să ne concentrăm asupra acestor trei “dar”, pentru că ele subliniază bine învăţătura lui Ioan. Există trei apariţii ale lui “dar”, desigur în funcţie de traducerea folosită:

(1) “Copiii mei, vă scriu acestea ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva ar păcătui, avem un apărător la Tatăl, pe Isus Cristos, cel drept” (versetul 1). Aici Ioan provoacă mentalitatea conform căreia credincioşii care au păcătuit sunt pierduţi pentru totdeauna, fără speranţă de reconciliere cu Dumnezeu. Această gândire, cunoscută sub numele de donatism, a fost respinsă de Biserica Universală, care crede asemenea lui Ioan că harul lui Cristos este suficient pentru a-l readuce pe păcătosul ce se pocăieşte la o stare de deplină reconciliere cu Dumnezeu şi cu Biserica. Să nu uităm că Cristos ne-a dat Sacramentul Spovezii!

(2) “El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale lumii întregi” (versetul 2). Aici Ioan provoacă mentalitatea conform căreia ispăşirea şi mântuirea câştigată de Cristos este aplicabilă doar credincioşilor creştini. Aceasta nu înseamnă că credinciosul şi necredinciosul au şanse egale de mântuire. Credinciosul are cu siguranţă un mai larg acces la harul lui Dumnezeu prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin Sacramente. Cu toate acestea, iubirea lui Dumnezeu în Cristos nu poate să fie limitată de graniţele Bisericii. Necredincioşii pot să bâjbâie după adevăr în întunericul necredinţei, dar dacă ei caută adevărul cu sinceritate, harul lui Dumnezeu îi va găsi chiar şi în beznă.

(3) “Cine spune ‘Eu îl cunosc’, dar nu ţine poruncile Lui, este mincinos şi adevărul nu este în el. Dar dacă cineva păstrează cuvântul Lui, într-adevăr iubirea lui Dumnezeu în el este desăvârşită” (versetele 4-5). Aici Ioan îi provoacă pe cei care pretind că îl cunosc pe Dumnezeu şi îl iubesc, dar nu se angajează cu seriozitate să păzească poruncile lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, gradul în care cineva păzeşte poruncile lui Dumnezeu indică măsura iubirii pe care acesta i-o poartă lui Dumnezeu, măsura cunoaşterii lui Dumnezeu.

Aceste învăţături ale lui Ioan explicate creştinilor din acele zile se aplică în egală măsură creştinilor de astăzi. În ceea ce îi priveşte pe ceilalţi, trebuie să fim mai înţelegători, ştiind că nimeni, dar absolut nimeni, nu se află în afara orbitei de iubire şi îndurare a lui Dumnezeu. În ceea ce ne priveşte pe noi, trebuie să fim mai pretenţioşi cu respectarea poruncilor lui Dumnezeu.

 

* * *

 

Împărtăşirea credinţei

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Dacă subiectul ultimei Evanghelii duminicale a fost experimentarea Domnului înviat, astăzi pasajul evanghelic este despre împărtăşirea credinţei noastre cu ceilalţi. Cristos doreşte ca cei care îl urmează să îi fie martori. Mărturia, asemenea unei monede, are două feţe. Pe de o parte trebuie să vezi un anume eveniment, să ai cunoştinţă despre ceva printr-o trăire personală şi nu din auzite. Pe de altă parte trebuie să dai mărturie în faţa celorlalţi despre ce ai văzut, despre ce cunoşti. De aceea când ni se spune martori ai lui Cristos trebuie să înţelegem aici o dublă chemare: la a-l experimenta personal pe Cristos şi apoi l-a a împărtăşi această experienţă şi altora. Mulţi creştini, din păcate, merg doar până la jumătatea drumului, concentrându-se pe cunoaşterea lui Cristos tot mai mult şi mai mult fără a fi la fel de interesaţi de împărtăşirea cunoaşterii dobândite. Dar credinţa este asemenea flăcării: cu cât o bucată de lemn împarte flacăra la altele, cu atât mai strălucitor arde; dar dacă refuză să dea flacăra, rămâne în pericolul să se stingă singură.

Bunicul filozofului evreu Martin Buber era şchiop. Într-o zi i-au cerut acestuia să le spună o poveste despre mentorul său, la care bunicul a început să le povestească despre cum mentorul său sărea şi dansa când se ruga. Bătrânul, în timp ce vorbea, s-a ridicat în picioare şi, absorbit de istoria ce o spunea, a început el însuşi să sară şi să danseze, după cum făcea pe vremuri mentorul său. Din acel moment nu a mai avut probleme cu picioarele. Când vorbim despre Cristos realizăm două lucruri. Le permitem altora să îl experimenteze iar noi îi experimentăm mai mult puterea. Vedem cum se întâmplă aceasta în Evanghelia de astăzi.

Doi discipoli l-au întâlnit pe Domnul Înviat, pe drumul spre Emaus. Apoi s-au întors la Ierusalim pentru a-şi împărtăşi experienţa cu apostolii. Citim că, “pe când vorbeau ei acestea, el a stat în mijlocul lor şi le-a spus: ‘Pace vouă!’” (Luca 24,36). Cristos se face pe sine prezent în procesul de împărtăşire a experienţei lor de credinţă în faţa discipolilor necredincioşi. Acum cei 11 apostoli şi însoţitorii săi pot la rândul lor să îl experimenteze pe Domnul Înviat. Şi nu este nevoie de prea multă imaginaţie ca să ne dăm seama că şi pentru cei doi care şi-au împărtăşit experienţa faptul în sine a reprezentat o deosebită întărire a credinţei lor.

Ce le face Isus celor care îl experimentează? În primul rând El le comunică pace în sufletele lor agitate. Apoi încearcă să îi convingă că acelaşi Isus din Nazaret care a suferit şi a murit prin ruşinoasa crucificare e Cel care acum este viu în gloria lui Dumnezeu. Merge până acolo încât mănâncă peşte fript, de care desigur nu avea nevoie – doar pentru a sublinia ceva. Apoi le deschide minţile pentru a înţelege Scripturile, pentru a înţelege cum indică acestea spre El. În final le dă sarcina să îi fie martori. “Voi veţi fi martorii acestor lucruri” (Luca 24,48). Acestea le-a făcut Isus când a apărut discipolilor în acea dimineaţă de duminică de acum două mii de ani. Şi la fel face când apare adunării credincioşilor în duminica de astăzi.

Acum să privim cât de activ este Isus. El este cel care le dă pacea Sa. El este cel care îi întăreşte în credinţă şi le spulberă îndoielile. El este cel care le deschide minţile şi le explică Scripturile. El este cel care îi declară martori ai Săi. Discipolii nu fac prea multe în această întâlnire, decât că îşi deschid ochii pentru a-l vedea, inimile pentru a primi pacea Sa, minţile pentru a primi învăţătura Sa. Iar la final, când El le spune: “voi veţi fi martorii acestor lucruri”, ne aşteptăm că i-au răspuns: “Da, Doamne” şi apoi au mers şi au făcut întocmai aşa.

Cum dăm noi mărturie despre Cristos? Nu ameninţându-ne semenii cu focul iadului dacă nu devin creştini. Nu angrenându-ne în discuţii contradictorii în care căutăm să le demonstrăm teologic un anume adevăr. Nu. Mai simplu. Aşa cum au făcut cei doi apostoli ce în drum spre Emaus s-au întâlnit cu Domnul: povestind celorlalţi despre întâlnirea noastră personală cu El. Împărtăşindu-le motivele pentru care noi suntem creştini. Aşa după cum spunea Sfântul Petru: fiţi “gata oricând să daţi răspuns oricui vă cere cont de speranţa voastră, dar cu blândeţe şi bună-cuviinţă” (1Petru 3,15).

 

* * *

 

Aşa este logic

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

În prima lectură de azi de la Liturgia cuvântului, sfântul Petru prezintă învierea lui Isus confraţilor săi – şi nouă – încadrând-o în istoria Israelului – şi a noastră – ca pe o împlinire a tuturor profeţiilor şi promisiunilor făcute de Dumnezeu patriarhilor: Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac şi al lui Iacob, Dumnezeul părinţilor noştri a preamărit pe Fiul său, pe care voi l-aţi trădat şi de care v-aţi lepădat în faţa lui Pilat, pe acesta l-a înviat din morţi şi noi suntem martori (Fap 3,13-15). Şi, dacă mărturia sa şi a acelora care l-au văzut pe Isus înviat li se părea insuficientă pentru a crede, Petru le mai oferă încă un semn: vindecarea orbului din naştere care cerşea la poarta templului şi pe care toţi îl cunoşteau. Toate pentru convertirea lor şi a noastră: ca în numele lui Isus să se propovăduiască convertirea şi iertarea păcatelor la toate popoarele (Lc 24,46-47).

În lectura a II-a, din Scrisoarea I-a sfântului Ioan, ni se arată că misiunea lui Isus înviat, înălţat şi stând de-a dreapta Tatălui este aceea de a mijloci pentru cei păcătoşi. Dacă Isus n-ar fi înviat, n-ar avea puterea de mijlocire, fiindcă mijlocirea unui mort este moartă. Sfârşitul este conţinut în început, se spune. Tema convertirii a fost subiectul iniţial al activităţii publice a lui Isus (cf. Mc 1,15). Este logic să fie aşa, fiindcă această temă a convertirii, întărită de concluzia vieţii, ne oferă unitatea mesianică a luminii pe pământ, în cer şi în Parusie, adică la înviere.

Ce este convertirea?

În primul rând este un semn care corespunde unei chemări la un bine deosebit, la un adevăr suprem.

Cuvântul grec metanoia are înţelesul de revoluţie a minţii, adică o schimbare totală a felului de gândire. Exemplul cel mai grăitor, pe care ni-l oferă Sfânta Scriptură, este în parabola fiului risipitor, care, înainte de aventura sa, gândea despre tatăl său că este un zgârcit, un dictator care vrea să-l ţină sub papuc, un înapoiat care nu ştie să-şi trăiască viaţa, unul de care trebuie să de descotoroseşti pentru a fi liber şi independent etc. După aventură, găseşte că tatăl său este omul excepţional, providenţa întrupată şi izvor de fericire chiar şi pentru ultimul dintre servitorii săi etc.

Ce înseamnă iertarea păcatelor?

Înseamnă a-l repune pe om în prietenia lui Dumnezeu, în primul rând; apoi înseamnă a-l pune în comuniune cu Biserica şi în armonie cu întreaga creaţie. A fi în prietenie cu Dumnezeu înseamnă a descoperi sensul adevărat şi profund al vieţii umane. A primi iertarea păcatelor înseamnă a reda vieţii scopul final: plinătatea din Tatăl ceresc; şi semnificaţia: gloria Dei, cum spune sfântul Irineu, toată viaţa este spre slava lui Dumnezeu. Pentru aceasta îl caută Dumnezeu pe om; nu pentru că omul ar merita-o, ci pentru că Fiul său şi-a asumat-o pentru a-i da o nouă strălucire, pentru a o face viaţă nouă, vrednică de slava lui Dumnezeu şi de bucurie pentru toţi îngerii şi sfinţii săi.

Iată ce a însemnat pentru apostoli convertirea şi iertarea păcatelor în lumina învierii lui Isus: acesta stă în mijlocul preocupărilor lor zilnice, ca un scop al vieţii, ca raţiunea lor de a fi. Dacă înainte de înviere grija lor în a-l urma pe Isus era interesul personal – Iată, noi am lăsat toate şi te-am urmat, ce răsplată vom primi (Mt 19,27) – şi: Fă ca aceşti doi fii ai mei să şadă unul la dreapta şi altul la stânga în împărăţia ta! (Mt 20,21) şi iarăşi: Se certau care dintre ei este mai mare (Mc 9,34) etc. acum toate acestea sunt înlocuite de gloria Celui Înviat. Viaţa lor capătă un nou sens: se prelungeşte printr-o acţiune escatologică, de a da mărturie până la sfârşitul veacurilor.

Sensul vieţii noi îl căpătăm şi din jertfa şi învierea lui Isus, fiindcă se prelungeşte, prin Euharistie, până la sfârşitul lumii: Moartea ta o vestim, Doamne, şi învierea ta o mărturisim până când vei veni (LR). Prin urmare, viaţa noastră zilnică este menită unui apostolat continuu de convertire şi de iertare a păcatelor, devine mărturie a învierii lui Isus în istorie.

Tot apostolii sunt beneficiarii iertării primare. Ei trăiesc bucuria păcii cu Dumnezeu prin acceptarea cu bucurie a pocăinţei datorate greşelilor comise în viaţă, mai ales a celor comise împotriva Învăţătorului. Dacă înainte de înviere, frica de suferinţă i-a făcut laşi, după înviere, bucuria de a suferi pentru numele lui îi face eroi ai credinţei, martiri (cf. Fap 5,40-42).

Convertirea, datorată învierii lui Isus, îl pune în evidenţă pe Petru, în chip deosebit. El găseşte o scuză pentru actul trădării şi uciderii lui Isus de către semenii săi: ignoranţa. Această scuză o găseşte pentru alţii, dar pentru sine, care l-a tăgăduit de trei ori, nu găseşte scuză, ci lacrimi de durere. Convertirea stă în cunoaşterea adevărului profund şi numai această cunoaştere profundă înlătură ignoranţa şi face ca trădarea şi crima să nu se mai repete. Pentru aceasta se străduia sfântul Paul să-l cunoască pe Cristos şi puterea învierii lui (cf. Fil 3,10), ca nu cumva să mai cadă în greşeala de altădată, când persecuta Biserica lui Cristos.

Adevărata cunoaştere a lui Cristos nu stă într-o speculaţie filozofică, noetică, raţională, ci în iubire (cf. lectura a II-a). Iubirea este iertătoare, îngăduitoare, înţelegătoare. Voi mă întrebaţi ce este Dumnezeu. Dacă aş fi ştiut-o, aş fi fost eu însumi Dumnezeu, deoarece nimeni nu-l cunoaşte pe Dumnezeu şi nu ştie ce este Dumnezeu în afară de Dumnezeu însuşi, spune Lucilio Vanini. Vanini spune că nu ştie ce este Dumnezeu, dar sfântul Ioan spune: Dumnezeu este iubire (1In 4,8); îl cunoaşte acela care iubeşte ca Dumnezeu, prin caritate, dezinteresat, acela care îi păzeşte poruncile (1In 3,24). Această cunoaştere unică, individuală, specifică fiecăruia, este incomunicabilă, inefabilă, dar prin trăire aduce roade care se văd, se simt, care încântă ochii şi mai ales inima.

Ca să obţinem convertirea, Cristos ne-a dat ca hrană trupul său şi ca băutură sângele său: Euharistia.

La un congres internaţional al teologilor, un indian a povestit cum a înţeles el sacramentul Pocăinţei şi al Euharistiei. Văzându-l pe tatăl meu împărţindu-ne hrana puţină pe care o avea, lăsându-se pe sine la urmă, am înţeles ce înseamnă a crede în Cristos care îşi dă drept hrană trupul său. Tatăl, renunţând la hrană în favoarea copiilor, le oferă ca hrană însăşi viaţa sa, iubirea sa, sensul vieţii sale. Cristos ne dă prin Euharistie şi Pocăinţă sensul vieţii sale, puterea învierii sale, care ne face creştini adevăraţi.

Cine este creştin adevărat? Catehismul ne spune: Creştin adevărat este acela care crede şi mărturiseşte cu tărie credinţa creştinească. Sfântul apostol Ioan ne spune că este acela care a trecut de la moarte la viaţă (cf. 1In 3,14), mort pentru păcat şi viu pentru Dumnezeu, spune sfântul Paul (cf. Rom 6,11).

Istoricul Cassian povesteşte despre un om sfânt cum, pe când se afla în oraşul egiptean Alexandria, era insultat de păgâni şi necredincioşi în fel şi chip. Unul l-a întrebat în bătaie de joc: Ei, ce minuni a mai făcut Cristos după înviere? La care omul a răspuns: Una dintre minunile lui Isus este şi aceasta pe care o vedeţi; cu toate insultele ce mi le aduceţi, eu am de la el puterea de a fi liniştit, fără să mă supăr. Să facem la fel! Creştinul adevărat nu răspunde niciodată răului cu rău, fiindcă învierea lui Cristos îi dă statornicie în bine.

Dacă sfântul Petru l-a înscris pe Isus prin predicile sale în istoria mântuirii oamenilor, convertirea şi iertarea păcatelor, pe care noi le putem realiza numai prin credinţa în învierea lui Isus, ne pot înscrie în istoria sfinţilor, în istoria vieţii şi fericirii veşnice. Amin.

 

* * *

 

Duminica a III-a după Paşte (B) (audio)

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Predicator: Pr. Lucian Paulet
Unde: Catedrala romano-catolică din Iaşi
Când: 30 aprilie 2006

 

Puteţi descărca predica de pe Pastoratie.ro: click aici.

 

* * *

 

Duminica a III-a a Paştelui (B)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Ucenicii au povestit ce li se întâmplase pe drum şi cum l-au recunoscut la frângerea pâinii. Pe când vorbeau ei acestea, Isus însuşi a stat în mijlocul lor şi le-a zis: “Pace vouă!”. Dar ei, încremeniţi şi înspăimântaţi, credeau că văd un duh. Şi El le-a spus: “De ce sunteţi tulburaţi şi de ce se ridică îndoieli în inima voastră? Vedeţi mâinile şi picioarele mele, că eu sunt cu adevărat…” Şi, spunând aceasta, le-a arătat mâinile şi picioarele…

Şi le-a zis: “Acestea sunt cuvintele pe care vi le-am grăit când eram încă cu voi: că trebuie să se împlinească toate cele scrise în Legea lui Moise, în profeţi şi în psalmi despre mine.” Atunci le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile. Şi le-a zis: “Aşa este scris: Cristos trebuie să pătimească şi să învie din morţi a treia zi şi să se vestească în numele lui convertirea spre iertarea păcatelor, la toate neamurile, începând din Ierusalim. Voi sunteţi martori ai acestor lucruri.” (Lc 24,35-48)

Sfântul evanghelist Luca a cunoscut principalele tradiţii ale Învierii glorioase a Mântuitorului, tradiţii pe care le-a organizat pe parcursul unei zile, prima a săptămânii (Lc 24,1), în jurul unei menţiuni a frângerii pâinii. Prin aceasta sfântul Luca ne sugerează că până în momentul redactării acestei evanghelii comunitatea creştină înţelesese că orice celebrare euharistică actualizează nu doar Pătimirea şi Moartea lui Isus Cristos, ci şi Învierea şi chiar Înălţarea Lui la cer (Lc 24,51).

Cât priveşte, însă, Înviere preaslăvită a Mântuitorului, şi pentru sfântul Luca, la fel ca şi pentru ceilalţi evanghelişti, rămâne un mister pe care o serie de evenimente trăite de ucenicii Săi îl lasă să se întrezărească şi aceasta doar în anumite condiţii. Astfel, de vreme ce Învierea l-a transformat în mod profund pe Isus care a intrat în slava sa, ea nu poate fi percepută de către ucenici decât printr-un act de credinţă. Numai aşa se poate explica, la început îndoiala şi, mai apoi, dificila trecere de la necredinţă la recunoaştere. La începutul acestui drum se află iniţiativa lui Isus care le urează (le aduce) ucenicilor încremeniţi şi înspăimântaţi pacea. Şi pentru că credinţa nu a încolţit în inimile lor, Isus Înviat va fi nevoit să le aducă dovezi ale identităţii sale: arătând rănile răstignirii pe care trupul său de înviere le purta şi mâncând înaintea lor o bucată de peşte fript. Cea de-a doua parte a întâlnirii cu cei adunaţi în numele lui este alcătuită dintr-un discurs al lui Isus Cristos Înviat (v. 44-49), prin care duce la bun sfârşit recunoaşterea Sa (v. 44-45) urmată de trimiterea în misiune a celor unsprezece şi a însoţitorilor lor (v. 46-49).

Noi cei de astăzi ne fondăm credinţa în învierea lui Isus Cristos pornind de la mărturia martorilor aleşi de mai înainte (Fap 10,41) dar şi de la evenimente în care ochiul nostru de credinţă întrezăreşte lucrarea de reînnoire a Celui Înviat. Mai mult, atunci când am descoperit-o şi am trăit-o El ne cheamă să dăm mărturie celor care nu au cunoscut-o şi, prin urmare, nu au gustat Pacea ei.

 

* * *

 

Copilaşii mei

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Isus a venit pe pământ să redea omului sentimentele nobile pe care Dumnezeu i le-a pus în suflet când l-a creat după chipul şi asemănarea sa (cf. Gen 1, 26) şi pe care le-a pierdut prin păcat. Isus este «omul nou» şi modelul voit de Tatăl pentru fiecare om. Indemnul apostolului Paul de a avea în noi aceleaşi sentimente care au fost în Isus (cf. Fil 2,5) înseamnă în primul rând de a fi oamenii iubirii şi ai adevărului: cine trăieşte din adevăr este născut din Iubire (cf. 1Cor 2, 29).

Isus din Nazaret a fost răstignit şi a murit sub Ponţiu Pilat, dar Dumnezeu l-a înviat. Acest fapt deosebit de important este centrul creştinismului. Apostolii au convingerea că misiunea lor constă în a da mărturie – cu cuvântul şi cu viaţa – despre Cristos înviat conform Scripturilor. O astfel de mărturie este fundamentală, fiindcă demonstrează din plin împlinirea speranţei mesianice realizate în persoana lui Isus începând cu botezul lui Ioan şi până la înălţare (cf. MAC p. 388).

Lecturile de azi ne ajută să citim planul divin şi să-i găsim măreţia care ne umple de bucurie în credinţă, speranţă şi iubire.

În sfânta Evanghelie (Lc 24, 35-48) găsim perseveranţa lui Isus în a-i convinge pe ucenici de faptul învierii sale. Perseveranţa în bine este o dovadă a iubirii. Fiul omului laudă perseveranţa îngerului (episcopului) Bisericii din Efes: Cunosc faptele tale, munca şi perseveranţa ta… Ai perseverat şi ai suferit din cauza numelui meu, fără să te laşi biruit (Ap 2, 2-3). Ucenicii sunt uimiţi de perseveranţa lui Isus înviat în a-i face să înţeleagă misterul pascal: cei doi ucenici povestesc ce li s-a întâmplat la Emaus; acum Isus le apare spre a confirma cele spuse de ei, ba mai mult: le vorbeşte, le descoperă gândurile, le arată mâinile, picioarele şi coasta, mănâncă în faţa lor, le reaminteşte Scripturile, le deschide mintea spre a înţelege din ele misterul suferinţei, morţii şi învierii, mister legat de iubirea infinită care vrea ca toate neamurile pământului să se convertească şi să primească iertarea păcatelor, ca apoi, suferind nevinovaţi să merite învierea prin adeziunea totală faţă de Slujitorul nevinovat al lui Iahve: Iată sluga mea pe care o sprijin, alesul meu, întru care binevoieşte sufletul meu, el nu va obosi şi nu-şi va irosi puterile, până nu va aşeza legea pe pământ, căci învăţătura lui o aşteaptă toate ţinuturile cele mai îndepărtate (Is 42, 1. 4). Vestirea învierii nu constituie o iniţiativă plină de exaltare fantezistă a ucenicilor, nu-i rodul unei coaliţii ca reacţie la opoziţia cărturarilor, fariseilor, arhiereilor şi saduceilor, nu-i rodul unei singure apariţii care nu se mai poate verifica şi care ar fi putut fi o halucinaţie induviduală sau chiar colectivă… Perseveranţa lui Isus în a le apărea, în a li se arăta viu, în a le demonstra pe viu învierea, le-a dat siguranţa, certitudinea fizică prin care să fie martori autentici şi autoritari.

Invitând pe ucenici să-i atingă trupul, carnea sa glorificată prin înviere (problema este cum ar fi simţit-o, din moment ce este diferită de carnea brută care cade sub simţuri); invitaţia n-a fost acceptată prin simţuri trupeşti, ucenicii nu s-au repezit să-şi pună degetele în răni, ci au acceptat-o prin credinţă, datorită insistenţei lui Isus de a le apare, ceea ce de fapt urmărea să obţină de la ei, şi anume că: este necesar să admită realitatea «fizică» a Paştelui său, realitatea trecerii de la moarte la viaţă, să admită valoarea de început a unei noi realităţi, funcţia lui Isus de început al adevăratei istorii a oamenilor. În acest sens, învierea lui Isus are o mai mare consistenţă fizică şi istorică decât toate datele ştiinţei şi ale cercetărilor omeneşti; este fapta prin excelenţă, fapta pe care se bazează noua umanitate a celor mântuiţi (cf. CBL p. 1291).

La iudei era o învăţătură rabinică la ordinea zilei şi anume: Dacă toţi iudeii ar face o adevărată pocăinţă într-o anumită zi, în acea zi Dumnezeu l-ar trimite pe Mesia în mijlocul lor.

Iudeii i-au cerut lui Isus răstignit să se coboare de pe cruce şi vor crede în el (cf.Mt 27,42); acum Isus le propune convertirea spre iertatrea păcatelor, pentru a ajunge să-l vadă, nu coborând de pe cruce, ci înviat din morţi şi şezând de-a dreapta Tatălui, fiindcă cine ar fi crezut, dacă s-ar fi coborât de pe cruce, cine i-ar fi predicat coborârea, duşmanii învierii?

În lectura I-a (Fap 3, 13-15. 17-19) sinceritatea lui Petru în faţa poporului sună ca un jurământ întreit: 1) Dumnezeul lui Avram, lui Isac şi Iacob l-a înviat pe Isus, pot să jur pentru aceasta. De ce? In numele lui Isus, pe care l-am văzut viu, am vindecat pe ologul de la uşa templului.

Cei care au văzut minunea aveau o admiraţie deosebită faţă de Petru şi Ioan. Minunea garanta bunătatea extraordinară şi sfinţenia lor. Petru nu-i de acord cu această interpertare, ci vindecarea minunată arată că a apărut o putere nouă capabilă să-l salveze pe om; ea se înscrie pe linia credinţei iudaice: Dumnezeul Noului Testament este acelaşi Dumnezeu cu cel al lui Avram, Isac şi Iacob; apoi mai arată că s-au împlinit profeţiile în Isus, a cărui nume este izvorul minunilor, fiindcă pe el l-a premărit Dumnezeu prin învierea din morţi, fiindcă şi-a dat viaţa de bună voie pentru mântuirea oamenilor, a voit să moară, deşi el este autorul vieţii (cf. CBL p. 1459). 2) Pot să jur, voia să spună Petru cu toată sinceritatea, că voi l-aţi trădat şi l-aţi ucis… Sinceritatea este sentimentul omului drept şi care, oricât de tragice ar fi lucrurile, îl copleşeşte mila şi găseşte scuză pentru cei pe care îi iubeşte, fiindcă îi iubeşte Isus: aţi făcut-o din ignoranţă, dar, vrea să spună mai departe sfântul Petru: Confirmaţi acum că nu sunteţi de acord cu greşelile de atunci; schimbaţi-vă viaţa! 3) Pot să jur, că noi suntem martori ai învierii lui Isus. Iată dovada: minunea vindecării acestui olog. Vreţi mai mult? Certitudinea învierii vă va da-o viaţa cea nouă, dacă acceptaţi convertirea şi iertarea păcatelor în spirit de credinţă în acela care este Sfânt şi Drept. Faptele apostolilor vorbesc de mii de oameni care s-au botezat într-o singură zi.

Dacă în Petru am găsit un sentiment uman întărit de un adevăr divin care îl caracterizează ca pe omul sincer prin excelenţă, în apostolul Ioan (Lectura a II-a: 1In 2, 1-5a) vom găsi un sentiment de gingăşie maternă, exprimat prin însăşi gingăşia divină a lui Isus de la Cina de taină: Copilaşii mei (In 13, 33), care vrea să spună: Aveţi grijă de voi înşivă: răul cel mai mare care vă poate paşte este păcatul. Dacă aţi avut nefericirea să păcătuiţi, să nu deznădăjduiţi, nu-i totul pierdut; este cineva care să vă apare în faţa lui Dumnezeu Tatăl, este Isus cel drept, cel care s-a jertfit pentru ca păcatul să nu vă ia dreptul la viaţa veşnică. Dovediţi-i iubirea şi recunoştinţa prin păzirea poruncilor, prin credinţă în cuvântul lui.

Gingăşia îngerească şi iubirea misterioasă a mamei este cel mai convingător argument al adevărului. Aşa este sf. Ioan, ucenicul pe care îl iubea Isus, revelatorul gingăşiei divine a lui Isus, fiindcă la Cina de taină a stat cu fruntea pe pieptul Mântuitorului.

Mărturia ucenicilor va fi marcată de perseveranţă în suferinţă din cauza numelui lui Isus până la oferirea sângelui ca dovadă a adevărului.

Învierea lui Isus este aurora acelei lumi noi apărută în ucenici, apoi în noi, în acei care vor fi plini de sinceritate, gingăşie şi iubire, aurora unor ceruri noi şi a unui pământ nou în care va domni dreptatea, pacea, solidaritatea care deja se înfiripează peste ţărâna acestei lumi vechi.

Învierea Domnului nu trebuie, prin urmare, să fie ruptă şi despărţită de istoria universului, de istoria noastră reală şi zilnică în care îşi înfige rădăcinile sale. Nu-i nici o ruptură între istoria lui Dumnezeu şi istoria omului, între «istoria mântuirii» şi între o istorie care cuprinde doar parametrii umani, înafara orbitei de mântuire. Despre învierea lui Isus se poate vorbi şi trebuie să se vorbească de o singură istorie care este în mâna călăuzitoare a lui Dumnezeu care o conduce cu tot respectul faţă de puterile şi iniţiativele omului (cf. MAC p. 389).

Învierea lui Cristos este iniţiativa lui Dumnezeu Tatăl care ne cheamă prin Duhul Sfânt şi prin glasul Conciliul Vatican II ca să ne angajăm şi să dăm mărturie despre înviere (cf. LG 38) asemenea lui Petru prin sinceritate, asemenea lui Ioan prin gingăşie, asemenea tuturor ucenicilor prin statornicie, perseveranţă, bunătate, sfinţenie, ca răspuns la perseveranţa apariţiilor lui Isus înviat.

A nu crede în această mărturie apostolică de sinceritate, gingăşie şi perseveranţă, sfinţenie, înseamnă să nu fi avut «mamă», să nu fi simţit iubirea maternă în copilărie.

Poate argumentul sincerităţii, gingăşiei şi perseveranţei este un argument moral, dar, fiind un argument al inimii, al iubirii, al sfinţeniei, are o valoare mai mare decât oricare argument al raţiunii, fiindcă ne îmbracă în aceleaşi sentimente care au fost în Cristos Isus.

Să încheiem cu rugăciunea de la începtul sfintei Liturghii, care cuprinde în esenţă conţinutul predicii: Să tresalte pururi de bucurie poporul tău, Doamne, căci i-ai reînnoit tinereţea sufletească. Dăruieşte credincioşilor tăi, care se veselesc acum pentru că le-ai redat demnitatea de fii, să aştepte cu speranţă neclintită şi cu recunoştinţă ziua învierii lor (LR). Amin.

 

* * *

 

A III-a Duminică după Paşti (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

O nobilă doamnă s-a plâns într-o zi în glumă parohului ei, om foarte dinamic şi bun.

- Părinte, i-a spus ea, nu vi se pare că Liturghia pe care o celebraţi duminica este prea lungă?

Preotul, zâmbind, i-a răspuns astfel:

- Doamnă, Liturghia pe care o celebrez eu este prea lungă, sau evlavia dumneavoastră este prea scurtă?

2. Tema

În fiecare duminică celebrăm Paştele mai ales prin Euharistie. Isus înviat face din jertfa sa şi, împreună cu noi, un imn de mulţumire şi de laudă adusă Tatălui, în timp ce ni se dăruieşte ca hrană spirituală. Noi, în afară de unirea cu Cristos în aducerea de mulţumire şi de hrănirea cu el şi îmbogăţirea în har, trebuie să ne dăruim lui şi fraţilor.

3. Mesajul zilei

Este frumos să mâncăm toţi împreună, uniţi în familie, unde există iubire, respect, slujire reciprocă şi plină de bucurie.

- Dar mai sunt şi familii în care părinţii probabil că nu se sacrifică, nu lucrează… atunci nu este pâine, nu există iubire!

Evanghelia de astăzi ne spune că Isus înviat mănâncă cu apostolii săi.

- Isus înviat este la masă cu noi în fiecare duminică. În fiecare duminică se reînnoieşte pentru noi episodul din Emaus.

- Isus vrea să ne hrănească inima cu iubirea sa; sufletul nostru cu învăţătura sa; vrea să ne facă să creştem frângându-şi viaţa asemenea pâinii, ca să trăim şi să beneficiem din belşug de viaţa sa divină.

Cum ne comportăm în faţa acestor daruri?

- Unii nu vin la Euharistie, alţii nu sunt atenţi: nu se roagă, nu cântă, nu îl primesc pe Isus.

- Dar noi cum ne comportăm? Cum ar trebui să remediem?

Exemplificare liturgică

- Duminica este ziua Euharistiei. Ce înseamnă?

- Încă de la origini, Biserica a sfinţit ziua Domnului prin celebrarea “frângerii pâinii”, prin proclamarea cuvântului lui Dumnezeu şi prin fapte de caritate. Exemplul îl primiseră de la Învăţător. În aceeaşi zi în care a înviat, el le-a frânt pâinea ucenicilor din Emaus, după ce, prin prezenţa şi cuvântul său, îi uşurase de-a lungul drumului, explicându-le Scripturile… De atunci, Biserica a sfinţit mereu ziua Domnului prin Euharistie…

- Dar cum să “sfinţim” într-adevăr această zi?

- Aşa cum boabele de grâu, măcinate, frământate, formează o singură pâine; aşa cum boabele de struguri, zdrobite, formează un singur vin; aşa cum cărămizile şi coloanele, prinse în ciment, formează o singură biserică… la fel, toţi membrii parohiei, mici şi mari – suspendându-şi munca zilnică – se adună în fiecare duminică într-o singură “adunare” (biserică, trup), într-o singură inimă şi un singur suflet, ca o singură familie de fii ai lui Dumnezeu, pentru a asculta cuvântul lui Dumnezeu şi, împreună cu Cristos, să îl laude pe Domnul, participând deplin la celebrarea euharistică.

- După ce a făcut toate acestea în biserică, nu mai este nimic de făcut? Foarte mult. Dacă, ieşit din biserică, nu încerci să îl imiţi pe Isus, să faci din viaţa ta un dar, să iubeşti şi să îi slujeşti pe ceilalţi chiar şi prin sacrificiu, ce valoare a avut pentru noi Liturghia?

4. Exemple

Câteva exemple utile pentru a educa la “împărtăşire”, la Biserică şi la viaţă:

a) S-a întâmplat în anul 304 în Abitinia, Africa Septentrională. În acel oraş, în ciuda interdicţiei imperiale, într-o duminică, un grup de creştini s-a adunat în casa unui preot numit Felix, pentru Liturghie. Urmăriţi, surprinşi, întemniţaţi, toţi au fost condamnaţi la moarte; erau patruzeci şi patru.

Actele autentice ale procesului, ajunse până la noi, reproduc răspunsul unanim pe care cei patruzeci şi patru, unul câte unul, l-au dat judecătorului ce îi întreba motivul pentru care au îndrăznit să încalce legea împăratului Diocleţian.

Iată cuvintele lor: “Pentru că duminica nu putem face altceva decât să celebrăm Euharistia”.

b) Într-o zi, sfânta Tereza de Avila, în timp ce se ducea la Liturghie, a fost oprită de o bolnavă. Pentru că întârzia cu mângâierea ei, surorile care erau cu ea au insistat:

- Soră, grăbiţi-vă, altfel pierdem Liturghia.

Şi sfânta a răspuns:

- Liturghia este importantă, fiicele mele, dar înainte de ea, să ne gândim să o ajutăm pe această soră a noastră. Amintiţi-vă mereu că cel mai bun mod de a ne pregăti pentru a participa la Liturghie este practicarea carităţii!

O duminică fără Euharistie, o duminică fără iubire, ce fel de duminică mai este?

c) Într-o zi, un industriaş bogat s-a dus să se sfătuiască cu o călugăriţă de clauzură. Era hotărât să facă cu bogăţiile sale ceea ce îi va arăta Domnul, chiar să vândă totul şi să dea săracilor, dacă i-ar fi cerut aceasta. Sora a cerut timp pentru rugăciune şi, când s-a întors bogatul pentru a primi răspunsul, i-a spus: “Atunci, mergi şi deschide o altă fabrică şi dă-le de lucru şi altor muncitori!” Şi aşa a făcut (R. Cantalamesa).

 

* * *

 

Duminica a III-a a Paştelui (B)

Autor: pr. Nicolae Farcaş
Copyright: Predici.cnet.ro

Şi în duminica de azi, a treia a Sfintelor Paşti, continuă să răsune vestea Învierii lui Cristos, o veste încă nouă şi proaspătă aşa cum a fost pentru prima dată în gura apostolului Petru, când a spus poporului israelit: “Dumnezeu l-a înviat pe Isus din morţi; noi suntem martori ai acestui fapt” (Fap 3,15). O veste nouă la care nu se aştepta nimeni şi care nu ne poate lăsa indiferenţi.

Apostolul Petru, aşa cum am auzit în I-a lectură, le cere iudeilor: “Deci, convertiţi-vă şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să se şteargă păcatele voastre“.

Acum suntem adunaţi împreună asemenea apostolilor şi ascultăm anunţul pascal şi experienţa pe care au avut-o cei doi ucenici care s-au întors de la Emaus. Cum reacţionăm?

Ne-am fi aşteptat ca reacţia ucenicilor, în momentul apariţiei lui Isus, să fie una de bucurie, aşa cum spune, de fapt, şi evanghelistul Ioan: “Ucenicii s-au bucurat văzându-l pe Domnul“. În schimb, evanghelistul Luca ne spune că ei, “cuprinşi de uimire şi de spaimă, credeau că văd un duh” şi au început să aibă îndoieli. Reacţia lor este inexplicabilă.

E greu să înţelegem motivul dificultăţii lor de a crede: “…de bucurie şi uimire nu le venea să creadă“. Cum putem împăca bucuria cu îndoiala?

Ne mirăm apoi şi de faptul că Isus mănâncă peşte în faţa lor. Sfântul Paul ne spune că trupul celor înviaţi nu este material, cum e cel pe care-l avem în această lume, ci este un trup spiritual care trece prin uşa încuiată, deci un trup care nu are nevoie de mâncare.

Poate ne gândim că ceea ce s-a întâmplat se aseamănă cu ceea ce ne relatează Cartea lui Tobia, unde ni se spune că arhanghelul Rafael, în momentul în care s-a făcut cunoscut, a spus: “Vouă vi se părea că eu mâncam, dar eu n-am mâncat nimic, ceea ce voi vedeaţi era numai aparenţă” (Tob 12,19).

Dar această explicaţie nu ne convinge, pentru că, în acest caz, dovada că Isus a înviat cu trupul său, ar fi fost bazată pe o iluzie, pe o halucinaţie.

Toate aceste dificultăţi, scoase în evidenţă de raţionalişti, sunt preţioase: ne conduc dincolo de semnificaţia imediată a relatării pentru a-i descoperi sensul profund. Luca a recurs la un limbaj concret şi la imagini materiale pentru a ne transmite adevăruri inefabile. Ce înseamnă uimirea, frica, îndoielile, faptul că a mâncat în faţa apostolilor şi apoi acea ciudată recunoaştere prin observarea mâinilor şi a picioarelor? Persoanele se recunosc după faţă, nu după mâini sau picioare.

Orice experienţă a lui Dumnezeu relatată în Biblie este totdeauna însoţită de o reacţie de frică din partea omului. Avem exemplul lui Isaia, a lui Zaharia, al Mariei, al apostolilor.

Nu e vorba de o teroare pe care o simţim în faţa unui pericol, ci de o uimire a celui care primeşte o revelaţie din partea lui Dumnezeu.

Şi în textul nostru, uimirea şi frica sunt imagini biblice. Evanghelistul se foloseşte de ele pentru a relata experienţa supranaturală, inefabilă, a apoatolilor care sunt inundaţi de o lumină care nu este din această lume, dar vine de la Dumnezeu: l-au întâlnit pe Cel Înviat.

Uimirea şi frica însoţesc totdeauna, şi azi, manifestările lui Dumnezeu în mijlocul comunităţii sale. Uimirea şi frica sunt imagini ale schimbării radicale pe care apariţiile Celui Înviat le provoacă în viaţa omului. Lumina Paştelui descoperă micimea oricărei aplecări asupra lumii prezente şi deschide mintea şi inima la realităţile absolut noi, asupra lumii celor înviaţi, lume care ne uimeşte şi care ne trezeşte frică, pentru că este lumea lui Dumnezeu.

Nu e uşor să ne lăsăm introduşi în această nouă dimensiune, ea comportă ezitări, uimire, îndoială.

Toate relatările despre apariţiile lui Isus Înviat ne vorbesc de îndoielile apostolilor. Drumul lent şi obositor care i-a condus pe apostoli la credinţă a fost plin de scepticism, de necredinţă, de incertitudine asupra identităţii Celui Înviat. În anumite momente, şi lor, ca şi nouă, realitatea Învierii le părea foarte frumoasă pentru a fi adevărată. Îndoielile lor, care au persistat chiar şi după mai multe semne pe care Isus i le-a oferit, dovedesc că apostolii nu erau creduli; apoi arată că a crede nu e ceva evident, dar e răspunsul liber la o chemare. Faptul că există atâţia care nu cred arată că Dio nu se impune, nu violează libertatea omului, dar acţionează discret.

Insistenţa lui Luca asupra faptului că Isus a înviat cu trupul său, se naşte dintr-o preocupare pastorală. Creştinii cărora li se adresa el erau ameţiţi de idei filozofice greceşti care nu negau că, după moarte, se intră într-o nouă formă de viaţă, dar aceasta era redusă la componenta spirituală a omului. Trupul material era considerat de filozofia greacă ca o închisoare a sufletului, care aspira să se detaşeze de pământ şi să se înalţe la cer. Învierea trupului era de neconceput şi, când vorbeau de apariţiile morţilor, îşi închipuiau totdeauna umbre, spirite, fantome.

Pentru a-i face să primească noutatea concepţiei creştine a învierii pe cei legaţi de această cultură, evanghelistul Luca a recurs la un limbaj concret, la imagini materiale. El spune că apostolii l-au “atins” pe Cel Înviat, au “mâncat” cu El, au fost invitaţi să privească carnea şi oasele sale.

Dacă nu ţinem cont de destinatarii şi obiectivul care l-a făcut pe Luca să se exprime în acest mod, riscăm să înţelegem Învierea lui Isus ca pe o reanimare a cadavrului său, o reîntoarcere la viaţa de mai înainte.

Cei înviaţi nu se întorc la viaţa anterioară, nu reiau trupul material, compus din atomi şi molecule, pe care-l aveau în această lume. N-ar avea sens să fim despuiaţi, în momentul morţii de acest trup, pentru a-l relua apoi în ziua învierii morţilor. Dumnezeu n-ar fi permis ca să murim şi apoi să ne întoarcem la aceiaşi viaţă. Dacă ne-a destinat la o moarte a făcut-o pentru a ne introduce apoi într-o formă de viaţă nouă, complet diferită de cea actuală, atât de diferită că nu ne putem imagina. Simţurile noastre nu sunt în stare să o înţeleagă, poate fi acceptată doar prin credinţă.

Mesajul teologic al fragmentului evanghelic de azi este următorul: Cel Înviat nu este o fantomă, nu e o umbră, dar este însuşi Isus pe care apostolii l-au atins şi cu care au mâncat. El şi-a schimbat aspectul, în El a avut loc o metamorfoză care l-a făcut de nerecunoscut; era transfigurat, dar nu era o altă persoană; şi-a păstrat trupul său, capacitatea sa de a se manifesta, de a comunica iubirea sa, dar era un trup diferit de al nostru, era – cum spune Sfântul Paul – “un trup spiritual” (1Cor 15).

Acum El are un trup care-i permite de a continua să mănânce şi să bea cu noi, adică de a lua parte la speranţele noastre, la deziluziile noastre, la bucuriile şi durerile noastre. Chiar şi după întoarcerea sa la Tatăl, El rămâne pe deplin om, rămâne unul dintre noi.

El nu este unicul înviat, ci este doar Primul Născut dintre cei care vor învia. Ceea ce s-a întâmplat cu El se repetă cu fiecare dintre noi. În momentul morţii nu va avea loc o sciziune a sufletului de trup, cum era concepţia filozofiei greceşti, dar omul, în integritatea sa, va intra transfigurat în lumea lui Dumnezeu.

Acum înţelegem mai bine invitaţia lui Isus Înviat să privim mâinile şi picioarele sale. În timp ce oamenii sunt recunoscuţi după înfăţişare, Isus vrea să fie recunoscut după mâini şi picioare. Apelul este făcut la rănile lăsate de cuie şi cruce, culmea unei vieţi consumate de iubire. Chiar în starea de Înviat, trupul lui Isus păstrează semnele dăruirii sale totale. Dumnezeu nu are alte mâini decât cele ale lui Cristos, răstignite, şi le arată pentru a ne spune că nu se poate îndepărta niciodată de noi. Contemplând aceste mâini şi aceste picioare noi putem descoperi pe adevăratul şi unicul Dumnezeu.

Şi noi vom fi recunoscuţi după mâini şi picioare. Fericiţi cei care vor putea arăta lui Dumnezeu mâinile şi picioarele lor însemnate de gesturi de iubire. Împreună cu Sfântul Paul vor putea spune: “Eu port în trupul meu semnele pătimirii lui Cristos” (Gal 6).

În ultima parte a Evangheliei ne este arătat modul în care putem face azi experienţa Celui Înviat: este necesar să ne deschidem mintea la înţelegerea Scripturilor. Prin Scriptură, Cristos continuă să ne arate mâinile şi picioarele sale, adică gesturile sale de iubire.

Apoi este introdusă marea veste, prezentă şi în celelalte două lecturi: “În numele lui Cristos vor fi predicate tuturor popoarelor convertirea şi iertarea păcatelor“.

A crede în Învierea lui Cristos comportă o schimbare radicală în modul de a gândi şi de a trăi. Noaptea Paştelui înseamnă trecerea de la moarte la viaţă, prin Sacramentul Botezului, al Spovezii. Vestea Învierii lui Cristos este eficace şi credibilă numai dacă ucenicii pot, asemenea lui Isus, să arate oamenilor mâinile şi picioarele lor imprimate de fapte de iubire. (prelucrare după Fernando Armelini)

 

* * *

 

Curajul de a spera

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Învierea produce mai multă frică decât moartea?

Ce trebuie să mai facem? De la posibilitatea de a privi, chiar de a atinge, şi până a mânca cu El. Ar fi trebuit “să ştim” graţie Cuvântului (Acestea sunt cuvintele pe care vi le spuneam când eram încă cu voi…”). Au ascultat deja relatarea aventurii trăite de cei doi discipoli care mergeau la Emaus. Totuşi, atunci când Cel Înviat din morţi apare, îl confundă cu o stafie.

Le arată mâinile şi picioarele cu semnele clare ale cuielor. Şi nu reuşesc să creadă nici în faţa acestei evidenţe, şi de data aceasta pentru un motiv incredibil: excesul de bucurie: “Din cauza bucuriei mari încă nu credeau…” Ceva ca: prea frumos ca să fie adevărat. Adică, atunci când Dumnezeu dezamăgeşte, se inventează pretexte pentru a nu crede. Dar atunci când Dumnezeu ne surprinde dincolo de visele noastre, nu putem crede, presimţim o înşelăciune.

Moartea dă naştere la frică. Învierea şi mai mult. Crucea lui Isus sperie. Bucuria sa ne face suspicioşi. Nu au curajul de a-l urma de-a lungul “căii crucii”, dar nu o fac nici în spatele “căii luminii”. Cel Înviat este angajant, incomod, mai deranjant decât atunci când predica prin sate. Poate ne-ar place alte semne. Să doarmă cu noi. Să ne lase abandonaţi în mediocritatea noastră. În schimb El insistă: “Le-a deschis lor mintea ca să înţeleagă Scripturile”. Consider că nu a fost numai o chestiune de creier. Probabil Învăţătorul a reuşit să facă să cânte Cuvântul şi în inimile lor. Martorii se nasc astfel. Cu muzica în suflet.

Frica de a spera

“Uluiţi şi înspăimântaţi…” Este semnul cel mai evident că sărmanele lor capete nu reuşeau să cuprindă speranţa. Aşa este şi cu capetele noastre. Ele fac loc numai la speranţe minuscule, modeste. Şi în număr limitat. Dar marea speranţă, cele pe măsura promisiunilor lui Dumnezeu, stăpânul imposibilului, nu reuşesc s-o suporte, s-o susţină. În Evanghelie, după Înviere, se vorbeşte adesea de frica discipolilor. Dacă ne gândim bine, este frica de a spera.

Cel Înviat ne mustră nu pentru faptul că speranţele noastre sunt excesive, ci pentru că sunt timide, ezitante, chiar pline de frică. Nu îndrăznim să sperăm destul. Ne trebuie curaj pentru a înainta pe calea credinţei. Dar ne trebuie mult mai mult pentru a ne aventura pe teritoriul nesfârşit al speranţei.

Cine speră elimină cuvântul “poate”

În prefaţa de la Liturghie ţâşneşte o invitaţie: “Sus inimile!” Mie, uneori, îmi vine să traduc: “Dilataţi inimile voastre”. Adesea este o restricţie mentală. O. Wilde susţinea că “viciul suprem este limitarea spiritului”. Eu consider mai degrabă că adevărata problemă este dimensiunea inimii. Inima mică face ca să nu reuşim să înţelegem plinătatea iubirii Domnului, să bănuim cel puţin ceea ce a predispus pentru noi, ca să ne pregătească pentru surprizele sale. Nu ne rămâne decât să cerem Domnului să cureţe temerile noastre, chinurile noastre, speranţele noastre nesigure şi să ne pună în inimi speranţa sa certă.

Da, pentru că avem nevoie de o credinţă solidă, dar şi de o siguranţă a speranţei. Fapt este că adesea am vrea să ieşim la loc deschis. Dar ne înarmăm cu toate acoperitoarele posibile, de frică să nu răcim. Acoperitoarea – sau mai bine, goliciunea – speranţei nu ne ajunge. Înainte de a alerga la mormânt, am pretinde să vedem fotografiile care documentează într-un chip categoric că este într-adevăr gol.

Pentru noi adesea speranţa înseamnă: cine ştie, poate, fie, dar, să dea Domnul, în cazul că… În timp ce speranţa pascală este un da, un punct ferm. Pentru ce ne preocupăm să stabilim puncte ferme ale credinţei şi nu cele ale speranţei? Şi a spune că acele cuie ale Pătimirii sunt la dispoziţia noastră tocmai pentru aceasta.

Pasul speranţei

Şi să nu vă gândiţi, vă rog, că speranţa creştină este suma atâtor speranţe mici umane, fărâmiţate de experienţa noastră zilnică. Nu punând împreună un anumit număr de speranţe cu minusculă se obţine Speranţa cu majusculă. Aceasta reprezintă depăşirea la infinit a speranţelor mici şi slabe. Între ele este o separare, un abis: cel al mormântului lui Cristos. Speranţele mici stau cu prudenţă aici. Şi chiar puse la un loc, luându-se de mână, nu vor reuşi niciodată să depăşească acel abis. Nici măcar nu se gândesc s-o facă. Să-şi închipuie dacă încearcă.

Noi suntem în mod normal temători, agitaţi, suspicioşi, neliniştiţi. Ne închidem în orizonturile noastre mici. Adesea ne asemănăm jucătorului care urmăreşte, trepidant, cu sufletul la gură, rostogolirea bilei fatidice. Omul speranţei, în schimb, găseşte piatra care a terminat deja să se rostogolească şi este acolo, în punctul precis unde începe marea, incredibila speranţă: la marginea unui mormânt. Speranţa ar trebui să ne facă deschişi, comunicativi, senini, liniştiţi, destinşi. Cu dorinţa de a sări în sus, de a dansa, în ciuda tuturor rănilor pe care le purtăm în noi.

Să deschidem uşile, chiar dacă încă nimeni nu a ciocănit. Să mulţumim chiar dacă nu am văzut încă darurile. Simţim un freamăt în trupul nostru, chiar dacă mâna Sa nu ne-a mângâiat încă. Să ieşim pe stradă nu pentru a rosti discursuri judicioase, ci pentru a cânta lipsiţi de griji. Şi, în loc să ne preocupăm de pietre, să observăm iarba care creşte printre stânci.

Se spune de obicei că optimistul este cineva care te priveşte în ochi, în timp ce pesimistul este acela care fixează picioarele. În schimb speranţa creştină se naşte în ziua în care Cineva ne invită precis să observăm picioarele sale şi mâinile sale: “Priviţi la mâinile mele şi picioarele mele: eu însumi sunt!”

Motive de speranţă

Se invocă motive pentru a spera. Este drept: învierea Domnului este cel fundamental. Dar Ioan, în lectura a doua, ne oferă un altul: “Dacă cineva a păcătuit, avem un avocat în faţa Tatălui: Isus Cristos cel drept”. Eu mă simt sigur graţie acestui avocat. Căruia nu-i încredinţez apărarea mea ca să demonstreze nevinovăţia mea. Ar fi un lucru neghiob, chiar inutil. Şi nici ca să-mi obţină “circumstanţe atenunate”, să prezinte că, după toate, am dobândit şi merite, am făcut ceva bun.

Acest avocat, în loc să-l convingă pe Tatăl, trebuie să mă convingă pe mine. Da, să mă convingă că, în ciuda păcatelor mele, eu sunt iubit de El. În loc să intervină în favoarea mea la Tatăl, trebuie să intervină pentru mine în favoarea iertării şi a milostivirii lui Dumnezeu. Câtă oboseală pentru a mă convinge că Dumnezeu este mai mare decât inima mea, mizeria mea, remuşcarea mea. Câtă oboseală pentru a-mi smulge acel da de acceptare a iertării sale!

Nu este numai un singur Baraba

În discursul lui Petru (prima lectură), este o referire la alegerea făcută de popor între Cristos şi Baraba (“aţi cerut ca să fie graţiat un asasin şi l-aţi ucis pe autorul vieţii”). Din păcate, astăzi, Petru s-ar afla în mare dificultate. Alternativa, de fapt, nu mai este aşa de simplă. Alegerile s-au înmulţit. De o parte, este mereu Cristos. Dar, de cealaltă, Baraba nu este unul singur.

Rămâne faptul că noi continuăm cutezători să “acţionăm din ignoranţă”. Ne lăsăm înşelaţi de aparenţe. Alegem atâtea lucruri care ne oferă ceva. Şi nu reuşim să intuim că tocmai El, care apare sărac, părăsit, fără putere, cu mâinile goale, este singurul care ne poate da totul. Diferiţii Barnaba, după ce am mizat pe ei, dispar cine ştie unde.

În timp ce El ia pe umeri crucea şi urcă acel munte spre binele tuturor. Şi acolo îl putem găsi totdeauna. Ceilalţi îşi fac apariţia în viaţa noastră. Şi, adesea, când ne deşteptăm, ei dispar. El s-a lăsat ţintuit pentru a ne face să înţelegem că nu se sustrage niciodată.

 

* * *

 

Duminica 3 a Paştelui (B) – lectio divina

Autor: FSC
Copyright: FSC

TEXTUL BIBLIC: Luca 24, 35-48

35 Ucenicii, care s-au întors de la Emaus, au povestit celor unsprezece, care se aflau împreună cu ai lor, cele petrecute pe drum şi cum l-au recunoscut pe Isus la frângerea pâinii.

Isus le apare ucenicilor

36 Pe când vorbeau ei acestea, Isus a apărut în mijlocul lor şi le-a zis: «Pace vouă!».

37 Cuprinşi de uimire şi de spaimă, credeau că văd un duh. 38 Isus le-a zis: «De ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră? 39 Priviţi mâinile şi picioarele mele, că eu însumi sunt; pipăiţi-mă şi convingeţi-vă căci un duh nu are nici carne şi nici oase, precum mă vedeţi pe mine că am».

40 Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele. 41 Fiindcă, de bucurie şi uimire nu le venea să creadă, le-a zis: «Aveţi aici ceva de mâncare?».

42 Iar ei i-au dat o bucată de peşte fript. 43 El a luat şi a mâncat înaintea lor. 44 Apoi le-a zis: «Amintiţi-vă de cuvintele pe care vi le-am spus pe când eram încă împreună cu voi: Trebuia să se împlinească toate cele scrise despre mine în Legea lui Moise, în profeţi şi în psalmi».

45 Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile.

46 Şi le-a spus: “Aşa este scris: Cristos trebuia să pătimească, să învie din morţi a treia zi 47 şi să se propovăduiască în numele lui pocăinţa spre iertarea păcatelor, la toate neamurile, începând de la Ierusalim.

48 Voi sunteţi martori ai acestor lucruri”.

1 – LECTURA

Ce spune textul?

Piste pentru lectură

Dragi prieteni:

Continuăm parcurgerea acestui Timp Pascal pe care ni-l dăruieşte Domnul, redescoperind în fiecare duminică ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu ne invită să medităm şi să ne rugăm prin Lectio Divina.

De data aceasta ne este prezentat un text luat de la sfârşitul Evangheliei după sfântul Luca.

Primul verset este introductiv şi vrea să lege episodul anterior cu acela care urmează. Acest tip de versete se obişnuieşte să fie numit “de tranziţie”, sau şi “sumar” deoarece în puţine cuvinte se descrie o întreagă acţiune. De fapt, în puţine cuvinte se sintetizează întregul episod cu ucenicii din Emaus care este relatat în Lc 24,13-34.

Ni se relatează încă o dată apariţia lui Isus înviat ucenicilor săi. Îi salută cu darul mesianic al păcii: “Pace vouă!”. Aşa cum comentam duminica trecută, nu e vorba de un simplu salut exterior, ci implică realmente actualizarea păcii în viaţa tuturor şi a fiecăruia din destinatarii salutului. În perspectivă iudaică pacea nu este numai absenţa conflictului sau a războiului, ci include şi veselia, bunăstarea, seninătatea, armonia, unirea, reconcilierea… În definitiv toate bunurile Împărăţiei lui Dumnezeu. Pacea lui Dumnezeu este rodul preţios al Paştelui. Misterul Pascal, moartea şi învierea Domnului, aduc pace inimii ucenicului care se deschide lui Dumnezeu.

Încă o dată ni se aminteşte continuitatea între Isus al istoriei şi Cristos înviat. Nu sunt persoane distincte. Este acelaşi Isus acum glorificat: “Priviţi mâinile mele şi picioarele mele că eu însumi sunt; pipăiţi-mă şi convingeţi-vă căci un duh nu are nici carne nici oase, precum mă vedeţi pe mine că am”. Încă o dată ucenicilor le vine greu să creadă ceea ce văd.

În ultima parte a relatării Isus va insista pe ceea ce le spunea ucenicilor înainte de Pătimire: “Trebuia să se împlinească toate cele scrise despre mine în Legea lui Moise, în profeţi şi în psalmi”. Acest lucru ratifică în mod clar că El este Mesia cel vestit şi aşteptat în tot Vechiul Testament. În Isus se “împlinesc” Scripturile. Pentru a ratifica învăţătura mai semnalează ce tip de mesianism se încarnează în Isus… Este un “mesianism suferind” pentru că trebuia “să moară şi învie după trei zile”. Acel “a muri” este parte din fiinţa mesianică a lui Isus. Aşa mântuieşte, aşa eliberează dăruindu-se morţii şi încă morţii pe cruce, aşa cum ne va spune sfântul Paul. Aceste “mesianism suferind” nu va aduce mântuirea numai pentru poporul din Vechea Alianţă. Nu este închis. Este un mesianism deschis pentru toate naţiunile şi pentru toate popoarele, pentru ca toţi să se întoarcă la Dumnezeu şi Dumnezeu să le ierte păcatele. Ultima invitaţie pe care o face Domnul constă în “a povesti” tot ceea ce au văzut în Ierusalim.

Pentru a ţine cont: Poate fi puţin şocant că Isus cere ceva de mâncare, şi că mănâncă de fapt peştele prăjit în faţa ucenicilor. Se caută să se arate clar că Domnul a înviat realmente cu trupul şi sufletul, în întregime El, şi că realmente, aşa cum spune acelaşi text, nu este un duh care nu are carne şi oase.

Alte texte biblice pentru a confrunta: Lc 24,13-34 (antecamera relatării pe care o medităm astăzi); In 20,19-23 (textul de duminica anterioară); In 21,9-10; In 14,27.

Pentru a continua aprofundarea acestor teme se poate vedea în dicţionarul biblic cuvântul “Pace”.

Întrebări pentru lectură

- Ce se relatează în manieră sintetică în primul verset al relatării de astăzi?

- Cine sunt adunaţi împreună?

- Ce face Isus atunci când apare în mijlocul lor? Ce le spune?

- Care este reacţia ucenicilor? Ce cred ei că văd?

- Ce le spune Isus?

- La ce îi invită?

- Ce le arată?

- Ce simt ucenicii?

- Pentru ce mănâncă în faţa lor?

- Ce le aminteşte Isus?

- Ce le explică?

- Conform Bibliei, ce trebuia să i se întâmple lui Mesia?

- Unde trebuie să povestească tot ceea ce au văzut?

2 – MEDITAŢIA

Ce-mi spune? Ce ne spune?

Întrebări pentru meditaţie

- Dat fiind faptul că textul este asemănător cu acela de duminica trecută, unele întrebări pot fi foarte asemănătoare. Merită de asemenea să aprofundăm aceste texte ale Paştelui lui Cristos în viaţa noastră.

- Experimentez bucuria ucenicilor din Emaus şi povestesc fraţilor mei cum se manifestă Domnul în viaţa mea, în mod deosebit la “Frângerea pâinii”, la celebrarea Memorialului, la Euharistie?

- Accept din inimă darul mesianic al păcii?

- În mijlocul conflictelor şi dificultăţilor mele las ca Domnul Înviat să-mi dăruiască pacea sa?

- Continuu să fiu speriat, cu teamă şi frică în pofida faptului că Domnul a înviat pentru a mă mântui şi a-mi da pacea sa?

- Îmi este greu să cred în învierea Domnului?

- În spiritualitatea mea ţin cont de faptul că Isus pre-pascal este acelaşi care moare şi învie? Tind să rămân numai cu un singur aspect sau caut să unific în experienţa mea religioasă aceste două faze din viaţa Unicului Domn Isus Cristos?

- Îl las pe Isus să-mi explice Scripturile?

- Atunci când citesc Vechiul Testament ţin cont de faptul că profeţiile care se vestesc acolo sunt orientate într-o formă sau alta spre misterul lui Cristos?

- Accept că Mesia Înviat şi Glorios trebuia să treacă prin moarte?

- Care va fi astăzi “Ierusalimul meu” unde trebuie să povestesc tot ceea ce am “văzut” în acest timp al Paştelui?

3 – RUGĂCIUNEA

Ce-i spun? Ce-i spunem?

Pentru a ajuta răspunsul, rugăciunea, vă propun să ne concentrăm asupra temei păcii. Amintind în mod deosebit ceea ce ne spune autorul Scrisorii către Efeseni în 2,14; “Cristos este pacea noastră”.

Ce important este a putea redescoperi, într-o lume aşa de zbuciumată de micile şi/sau marile conflicte, că Cristos este pacea noastră definitivă. El şi numai El este unicul care ne poate da pacea pentru că El este însăşi pacea.

Această reflecţie să orienteze răspunsul nostru în rugăciune…

4 – CONTEMPLAŢIA

Cum interiorizez mesajul? Cum interiorizăm mesajul?

Pentru a interioriza câteva din aspectele din Evanghelia de duminica aceasta vă propun să ţineţi cont de întrebările pe care Isus le pune ucenicilor în versetul 38:

o De ce sunteţi tulburaţi?

o De ce vi este aşa de greu să credeţi?

Ştiind că Domnul este pacea şi ne dă pacea, să ne întrebăm cu sinceritate ceea ce Isus îi întreabă pe ucenicii săi.

5 – ACŢIUNEA

La ce mă angajez? La ce ne angajăm?

Iluminare pentru propunerile personale şi comunitare

Unificăm la această întâlnire propunerile personale şi comunitare concentrându-ne asupra unei serii de fraze şi reflecţii despre pace. Aceasta este una din temele centrale ale evangheliei pe care am meditat-o. Ideea este de a citi personal şi în grup diferitele fraze pentru a provoca dialogul şi reflecţia. Nu e vorba de a fi de acord cu toate. Sunt “declanşatoare pedagogice” pentru a confrunta, a reflecta asupra Evangheliei şi a asuma acţiuni concrete ale pasului “acţiunea”.

Nu există drum pentru pace, pacea este drumul.

Mahatma Gandhi (1869-1948)

Politician şi gânditor indian.

Când m-au întrebat despre o armă capabilă să contracareze puterea bombei atomice, eu am sugerat-o pe cea mai bună dintre toate: Pacea.

Albert Einstein (1879-1955)

Om de ştiinţă german naturalizat în Statele Unite.

Pacea începe cu un zâmbet.

Fericita Maica Tereza de Calcutta (1910-1997)

Misionară iugoslavă naturalizată în India.

Nu este suficient a vorbi despre pace. Unul trebuie să creadă în ea şi să lucreze pentru a o obţine.

Eleonor Roosevelt (1884-1962)

Apărătoare a drepturilor sociale, diplomată şi scriitoare din Statele Unite.

Nimeni să nu-şi facă iluzii că simpla absenţă a războiului, deşi este aşa de dorită, este sinonim cu o pace adevărată. Nu există pace adevărată dacă nu este însoţită de echitate, adevăr, dreptate şi solidaritate.

Ioan Paul al II-lea (1920-2005)

Papă al Bisericii Catolice.

Dacă nu suntem în pace cu noi înşine, nu putem conduce pe alţii în căutarea păcii.

Confuciu (551-478 î.C.)

Filozof chinez.

Menţinerea păcii începe cu autosatisfacţia fiecărui individ.

Dalai Lama (născut în 1935)

Actual lider religios al Budismului Tibetan (Tenzin Gyatso).

Dacă dorim o lume de pace şi de dreptate trebuie să punem în mod decis inteligenţa în slujba iubirii.

Antoine de Saint-Exupery (1900-1944)

Scriitor francez.

Pentru aceasta, America: dacă doreşti pacea, lucrează pentru dreptate. Dacă doreşti dreptatea, apără viaţa. Dacă doreşti viaţa, îmbrăţişează adevărul, adevărul revelat de Dumnezeu.

Ioan Paul al II-lea (1920-2005)

Papă al Bisericii Catolice.

Pacea este pentru lume ceea ce este drojdia pentru aluat.

Talmudul (secolul al V-lea)

Scrieri legale ale iudaismului.

Dacă dorim să ne bucurăm de pace, trebuie să ascundem bine armele; dacă depunem armele nu vom avea niciodată pace.

Marcu Tuliu Cicero (106-43 î.C.)

Scriitor, orator şi politician roman.

Nu există pace fără dreptate, nu este dreptate fără iertare.

Ioan Paul al II-lea (1920-2005)

Papă al Bisericii Catolice.

Pacea cere patru condiţii esenţiale: adevăr, dreptate, iubire şi libertate.

Ioan Paul al II-lea (1920-2005)

Papă al Bisericii Catolice.

Pacea mai dezavantajoasă este mai bună decât războiul mai drept.

Erasmus de Rotterdam (1469-1536)

Umanist olandez.

În problemele internaţionale, pacea este o perioadă de capcane între două lupte.

Ambrose Bierce (1842-1914)

Scriitor din Statele Unite.

Niciodată nu-ţi iei cei mai buni pantaloni ai tăi atunci când mergi să lupţi pentru pace şi libertate.

Henrik Johan Ibsen (1828-1906)

Dramaturg norvegian.

Credincioşii din toate religiile, uniţi cu oamenii de bunăvoinţă, abandonând orice formă de intoleranţă şi discriminare, sunt chemaţi să construiască pacea.

Ioan Paul al II-lea (1920-2005)

Papă al Bisericii Catolice.

Nu va fi pace pe pământ în timp ce durează asupririle popoarelor, nedreptăţile şi dezechilibrele economice care încă există.

Ioan Paul al II-lea (1920-2005)

Papă al Bisericii Catolice.

Toţi doresc pacea şi pentru a o asigura fabrică mai multe arme ca niciodată.

Antonio Mingote (1919-?)

Desenator şi umorist spaniol.

Există ceva aşa de necesar ca pâine de fiecare zi şi este pacea de fiecare zi; pacea fără de care însăşi pâinea este amară.

Amado Nervo (1870-1919)

Poet, nuvelist şi eseist mexican.

Pacea obţinută cu vârful sabiei nu este decât o pauză a ostilităţilor.

Pierre Joseph Proudhon (1809-1865)

Filozof francez.

Prima condiţie pentru pace este voinţa de a o obţine.

Juan Luis Vives (1492-1540)

Umanist şi filozof spaniol.

Dacă doreşti pacea, nu vorbi cu prietenii tăi. Vorbeşte cu duşmanii tăi.

Moshe Dayan (1915-1981)

Militar şi politician israelian.

Există o tentaţie extrem de subtilă şi periculoasă de a confunda pacea cu simpla absenţă a războiului, aşa cum există tentaţia de confunda sănătatea cu absenţa bolii, sau libertatea cu faptul de a nu fi în închisoare. Terminologia este uneori înşelătoare. De exemplu, expresia “coexistenţă paşnică” înseamnă absenţă a războiului şi nu pace adevărată.

Dominique Pire (1910-1969)

Preot şi sociolog belgian.

Mai mult valorează o pace relativă decât un război câştigat.

Maria Tereza I de Austria (1717-1780)

Împărătească a Sfântului Imperiu Roman Germanic.

Până când cei care ocupă locuri de responsabilitate nu acceptă să se întrebe cu îndrăzneală asupra modului lor de a administra puterea şi de a procura bunăstarea popoarelor lor, va fi greu să ne imaginăm că se poate progresa cu adevărat spre pace.

Ioan Paul al II-lea (1920-2005)

Papă al Bisericii Catolice.

Pacea pe pământ, aspiraţie supremă a întregii omeniri de-a lungul istoriei, fără îndoială că nu se poate stabili şi nici consolida dacă nu se respectă cu fidelitate ordinea stabilită de Dumnezeu.

Ioan al XXIII-lea (1881-1963)

Papă al Bisericii Catolice.

Ori mergem toţi împreună spre pace, ori n-o vom găsi niciodată.

Benjamin Franklin (1706-1790)

Om de stat şi om de ştiinţă din Statele Unite.

Inclusiv pacea se poate cumpăra la un preţ destul de ridicat.

Benjamin Franklin (1706-1790)

Om de stat şi om de ştiinţă din Statele Unite.