Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a III-a din Post
Anul A (B, C)
Lecturi:
Exod 17,3-7
Romani 5,1-2.5-8
Ioan 4,5-42

Ioan 4,5-42

A venit, aşadar, într-o cetate din Samaria, numită Sihar, aproape de ţinutul pe care Iacob l-a dat fiului său, Iosif. Acolo era fântâna lui Iacob. Atunci, obosit fiind de drum, Isus s-a aşezat la fântână. Era pe la ceasul al şaselea. A venit o femeie din Samaria ca să scoată apă. Isus i-a spus: “Dă-mi să beau!” Discipolii lui plecaseră în cetate ca să cumpere de mâncare. Aşadar, femeia samariteană i-a zis: “Cum, tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt o femeie samariteană?” De fapt, iudeii nu aveau legături cu samaritenii. Isus a răspuns şi i-a zis: “Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi cine este acela care îţi spune «Dă-mi să beau», tu ai fi cerut de la el şi el ţi-ar fi dat apă vie”. Femeia i-a spus: “Doamne, nici nu ai cu ce scoate apă, iar fântâna este adâncă; de unde, deci, ai apa vie? Nu cumva eşti tu mai mare decât părintele nostru, Iacob, care ne-a dat fântâna şi a băut din ea el, fiii lui şi turmele lui?” Isus a răspuns şi i-a zis: “Oricui bea din apa aceasta îi va fi sete din nou, dar pentru cel care bea apa pe care i-o voi da eu va deveni în el izvor de apă care ţâşneşte spre viaţa veşnică”. I-a zis femeia: “Doamne, dă-mi această apă ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin aici să scot”. El i-a zis: “Du-te şi cheamă-l pe bărbatul tău şi vino aici!” Femeia a răspuns şi i-a zis: “Nu am bărbat”. Isus i-a spus: “Bine ai zis «Nu am bărbat», pentru că ai avut cinci bărbaţi şi cel pe care îl ai acum nu este bărbatul tău. În privinţa asta ai spus adevărul”. Femeia i-a zis: “Doamne, văd că tu eşti profet. Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta, iar voi spuneţi că la Ierusalim este locul unde trebuie să te închini”. Isus i-a spus: “Femeie, crede-mă că a venit ceasul când nu îl veţi adora pe Tatăl nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim. Voi adoraţi ceea ce nu cunoaşteţi. Noi adorăm ceea ce cunoaştem, pentru că mântuirea vine de la iudei. Însă vine ceasul – şi chiar acum este – când adevăraţii adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh şi adevăr, căci şi Tatăl astfel de adoratori îşi caută. Dumnezeu este duh şi cei care îl adoră, în duh şi adevăr trebuie să-l adore”. Femeia i-a zis: “Ştiu că vine Mesia, care este numit Cristos. Când va veni, el ne va învăţa toate”. Isus i-a zis: “Eu sunt, cel care îţi vorbesc!” Tocmai atunci au ajuns discipolii lui. Şi se mirau că vorbeşte cu o femeie. Dar nimeni dintre ei nu i-a zis: “Ce cauţi?” sau: “De ce vorbeşti cu ea?” Atunci, femeia şi-a lăsat urciorul, a plecat în cetate şi le-a spus oamenilor: “Veniţi şi vedeţi omul care mi-a spus tot ce am făcut. Oare nu este acesta Cristos?” Ei au ieşit din cetate şi au venit la el. Între timp, discipolii îl rugau: “Rabbi, mănâncă!” Dar el le-a zis: “Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o cunoaşteţi”. Aşadar, discipolii ziceau unii către alţii: “Oare i-a adus cineva de mâncare?” Isus le-a zis: “Hrana mea este să fac voinţa celui care m-a trimis şi să împlinesc lucrarea lui. Nu spuneţi voi: «Mai sunt încă patru luni şi vine secerişul»? Iată, eu vă spun, ridicaţi-vă ochii şi priviţi lanurile că sunt albe pentru seceriş. Deja secerătorul îşi primeşte plata şi adună roadele spre viaţa veşnică, pentru ca semănătorul să se bucure la fel cu secerătorul. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: «Unul este semănătorul, altul secerătorul». Eu v-am trimis să seceraţi ceva pentru care nu v-aţi ostenit. Alţii s-au ostenit, iar voi aţi intrat peste munca lor”. Mulţi dintre samaritenii cetăţii aceleia au crezut în el pentru cuvântul femeii care a mărturisit: “Mi-a spus tot ce am făcut”. Aşadar, când au venit la el, samaritenii l-au rugat să rămână la ei, iar el a rămas acolo două zile. Şi cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul lui. Îi spuneau femeii: “Nu mai credem pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii”.

 

Autori

pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC
volum colectiv ITRC 2
pr. Şerban Tarciziu
pr. Anton Iştoc
pr. Anton Dancă
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Alessandro Pronzato
pr. Petru Tamaş

 

* * *

 

Darul lui Dumnezeu

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Din orice chin, afară de cel din iad, se naşte o minune şi din ea se descoperă chipul lui Dumnezeu.

Ercole Andreazzi (Lugano din Italia), mort de TBC în sanatoriul din Leysin în anul 1930, a fost crescut într-un mediu liberal, anticlerical. Tatăl său, dentist de profesie, a voit să-i dea o educaţie atee riguroasă. În anul 1924, Ercole se afla la Milano, urmând Politehnica spre a deveni inginer. Senin, vesel şi sănătos, se lăuda printre studenţi: Sunt mulţumit că sunt ateu. Boala îl sileşte să-şi întrerupă studiile şi să meargă la un sanatoriu. Aici o întâlneşte pe domnişoara Pina Piccioli, bolnavă şi ea tot de TBC, cu studiile terminate, dar foarte credincioasă. Cu credinţa ei plină de bunătate şi iubire a reuşit să-l convertească. Primeşte prima sfântă Împărtăşanie şi devine un apostol pentru tatăl său. Iată ce i-a scris într-o bună zi: Dorinţa mea cea mai vie este ca tu să primeşti şi să trăieşti credinţa. Altădată, arătând o fotografie unui prieten de când era student, i-a zis: Sunt chiar eu. Atunci nu ştiam nimic, nici chiar că sunt ignorant. Acum sunt bolnav şi nu voi avea niciodată ceea ce doream atunci. Dar l-am găsit pe Dumnezeu. Mi se părea, când eram ateu, că religia catolică este o jignire adusă libertăţii individuale, că te face sclavul anumitor dogme, dar acum îmi dau seama că ea mi-a adus adevărata libertate de care odinioară eram atât de mândru, dar care, de fapt, nu era decât o sclavie a instinctelor, pe când adevărata libertate constă în a urma învăţătura creştină, fiindcă numai aşa se eliberează şi se întăreşte acela care este cu adevărat suflet şi duh, pe care Dumnezeu l-a pus în noi şi este cel mai aproape de el (G. Ernani, Un uomo, una donna e Dio). Era necesar un chin, o suferinţă, ca să se nască o minune, o convertire de care se bucură şi îngerii cerului mai mult decât de nouăzeci şi nouă de drepţi care n-au nevoie de convertire (cf. Lc 15,10).

Din setea poporului ales se naşte minunea apei din stâncă (lectura I-a), iar din setea lui Isus de la fântâna lui Iacob se naşte femeia apostol, samariteana şi toţi acei pe care ea i-a adus la Isus şi au crezut în el (lectura a III-a) formând un nucleu bisericesc de valoare. Din foamea poporului s-a născut minunea manei din pustiu şi învăţătura ei minunată: Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (Mt 4,4), care i-a adus lui Isus prima victorie asupra Ispititorului, prima victorie a spiritului asupra materiei, semnul unei vieţi noi care se va instaura în noul popor al lui Dumnezeu.

Ce minune se poate naşte din setea şi foamea noastră, din postul nostru de bunăvoie?

Dacă din suferinţele involuntare ale setei a ieşit apa din stâncă, fiindcă au stors mila lui Iahve, dacă din foamea involuntară a ieşit mana, dacă dintr-un TBC involuntar s-a născut un sfânt, dintr-un post voluntar, dintr-o rugăciune, dintr-o pomană, dintr-o suferinţă involuntară dar acceptată din iubire ca venind din mâna Tatălui, oare ce minune poate ieşi?

Sfântul Paul ne-o descrie clar: Dragostea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat (lectura a II-a).

Ce face în noi Duhul Sfânt?

Afară de faptul că numai prin el noi îi putem spune lui Dumnezeu Abba-Tată (Gal 6,4), el creează în sufletul omului o dorinţă nouă şi oferă şapte daruri ca mijloace pentru a o realiza: dorinţa vieţii veşnice care are la bază credinţa, speranţa şi iubirea.

Duhul Sfânt din suflet îl ajută pe cel credincios să-l cunoască tot mai bine pe Cristos, să se identifice cu el în a-l preamări pe Tatăl. Cunoaşterea lui Cristos nu este un rezultat al studiului sau al ştiinţei. Apostolii, care au trăit totuşi câţiva ani alături de Isus, nu au ajuns la o cunoaştere adevărată a Învăţătorului lor decât la Rusalii. Prin studiu şi meditaţie putem ajunge la cunoaşterea lui Buddha, Confucius etc., dar pentru a ajunge la cunoaşterea lui Isus numai Duhul Sfânt ne poate susţine ca să ajungem la cunoaşterea adevărului şi prin el să putem da mărturie (cf. In 15,26).

Mai există un adevăr în cunoaşterea lui Isus care nu se potriveşte cu confuzia timpului nostru. Evanghelia după sfântul Ioan vorbeşte despre cei care sunt născuţi din Dumnezeu (In 1,12-13). A-l cunoaşte pe Isus aşa cum vrea Dumnezeu înseamnă a porni de la Isus, nu de la om. Omul, care porneşte la cunoaşterea lui Isus de la el însuşi, nu se poate înălţa la nivelul cunoaşterii prin credinţă (Achile Degeest). Numai Duhul Sfânt este acela care ne zămisleşte cunoaşterea şi ne ajută să ne naştem fii adoptivi ai lui Dumnezeu, cu capacitatea de a-l cunoaşte pe Isus Cristos, adică de a trăi viaţa cea nouă prin el, fiindcă numai el o are în toată plinătatea omenirii şi dumnezeirii într-o singură persoană divină. Numai în acest caz omul credincios poate spune cu sfântul Paul: Trăiesc eu, dar nu mai trăiesc eu, Cristos trăieşte în mine (Gal 2,20). Viaţa nouă este cunoaşterea autentică a lui Isus şi ea este opera Duhului Sfânt.

După cum ne dăm seama, iubirea lui Dumnezeu nu rămâne exterioară omului, dar pătrunde în adâncul, în însăşi esenţa sufletului nostru prin Duhul Sfânt şi aici face să apară, aşa cum ne asigură Mântuitorul însuşi, un izvor de apă vie, după asemănarea lui Dumnezeu, precum a prezis şi profetul Ieremia (2,13). Fără Duhul Sfânt, Dumnezeu însuşi ar fi mort, ar fi un cadavru spiritual infinit, dar prin Duhul Sfânt el se revarsă, umple inimile credincioşilor cu Isus, umple universul cu noi fiinţe şi face fericită veşnicia celor din cer.

Prin darul Duhului Sfânt, Dumnezeu Tatăl îşi arată adevărata faţă de tată, de iubire şi ne dă ceea ce are mai scump, ne dă sufletul din sine.

Noi ce suntem în stare să-i dăm în schimb?

Oamenii au cerut apă şi pâine prin revoltă împotriva lui şi Dumnezeu le-a dat.

Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său în lume pentru a cerşi cu blândeţe şi cu cea mai profundă smerenie un pahar cu apă – Dă-mi să beau - şi a trebuit să aştepte cu răbdare până să primească apa de la femeia samariteană. În schimb, Isus i-a dăruit apa vie, darul Duhului Sfânt, care a umplut-o de bucurie, de o bucurie debordantă, care s-a revărsat şi peste samaritenii din jurul ei.

Postul ne cere, nu numai să renunţăm, dar să ne şi forţăm pentru a lărgi inima noastră ca, primindu-l pe Duhul Sfânt, să avem de unde să împărţim darurile lui şi celor din jur pentru a fi fericiţi în viaţa cea nouă. Cristos însuşi rabdă de sete de bunăvoie şi renunţă la hrana adusă de apostoli, ca lărgindu-şi sufletul său omenesc, primind iubirea Duhului, să o reverse din belşug asupra samaritenilor. Mulţi samariteni din oraşul acela au crezut în Isus, pentru cuvântul femeii: “Mi-a spus tot ce am făcut”.

Recunoaşterea păcatelor: Mi-a spus tot ce am făcut este o acţiune apostolică. Prin recunoaşterea păcatelor sale, samariteana deschide samaritenilor calea spre Cristos. O spovadă bună poate obţine, nu numai o reconciliere personală, dar şi pentru mulţi alţii o lumină călăuzitoare spre Isus.

Şi încă ceva deosebit care ne determină să ne întrebăm: De ce Isus spune numai samaritenei: Eu sunt Mesia? Au încercat cărturarii, fariseii şi arhiereii, ba chiar ucenicii săi şi alţii să-i smulgă această mărturie şi n-au reuşit. Samariteana nu-i cere, ci îi spune doar: Ştiu că vine Mesia, care se numeşte Cristos; când va veni, el ne va spune toate, şi Isus îi zice: Eu, care vorbesc cu tine, sunt acela. Care este secretul acestei destăinuiri? Samaritenii se duşmăneau cu iudeii. Isus, ca iudeu, nu avea nici o şansă să le vestească mântuirea, nu-l acceptau. Acolo unde n-a avut acces Isus, a avut femeia samariteană care i-a deschis calea. Iubirea divină găseşte întotdeauna mijlocul cel mai potrivit pentru a le duce şi duşmanilor vestea cea bună. Isus o câştigă pe samariteană de partea sa prin smerita cerere de a-i da să bea. Comportamentul lui Isus ne vădeşte că pe duşmani îi putem câştiga numai prin smerenie.

Trebuie să postim cu smerenie, ca să găsim calea împăcării cu toată lumea, chiar şi cu duşmanii, fiindcă acesta şi numai acesta, Isus, el singur este mântuitorul lumii.

 

* * *

 

Duminica a III-a din Postul Mare

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

De multe ori viaţa are dificultăţile ei, iar dacă acestea se întâmplă să vină asupra noastră chiar mai multe deodată, atunci s-ar putea să simţim că nu avem destulă tărie pentru a le face faţă. În acele momente, cum ar fi moartea unei rude apropiate, a unui copil, sau poate pierderea locului de muncă, cum se întâmplă des în ultima vreme, deci în aceste momente, dacă nu avem o credinţă tare care să ne susţină, atunci este foarte greu să răzbatem. Sau se poate întâmpla ca să ne pierdem chiar încrederea în Dumnezeu şi să spunem: “Dacă Dumnezeu este atotputernic şi în acelaşi timp este şi bun de ce permite ca să mi se întâmple aceste lucruri?”.

În aceeaşi situaţie s-a aflat şi poporul israelit în drumul său prin pustiu spre ţara promisă. Deşertul este locul dificultăţilor prin excelenţă: adesea lipseşte hrana şi apa, în timpul zilei căldura devine insuportabilă iar noaptea adesea este foarte frig, fiarele sălbatice umblă după pradă etc. Trecând prin această probă poporul israelit a ajuns să murmure împotriva lui Dumnezeu şi a lui Moise. Una dintre aceste răzvrătiri ne este descrisă în lectura întâi a duminicii de astăzi, pe care tocmai am ascultat-o. Lectura este luată din cartea Exodului, cartea cea mai importantă a Vechiului Testament, în care ni se descrie eliberarea poporului evreu de către Dumnezeu din Egipt şi conducerea acestuia în ţara promisă, ţara Canaanului. Deşi Dumnezeu se arătase un Dumnezeu puternic în faţa evreilor, atunci când “cu mână întinsă şi cu braţ puternic” i-a scos din ţara Egiptului, totuşi aceştia, când ajung în dificultăţi, aproape că nu mai au încredere în Dumnezeul lor, în atotputernicia şi milostivirea acestuia. Călătoreau de mai multe zile şi nu găsiseră nici o oază, nici un izvor unde să-şi adape vitele şi să-şi potolească setea. Atunci, aşa cum se întâmplă deseori când trebuie găsit un ţap ispăşitor, s-au răsculat împotriva lui Moise şi, implicit, a lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu pentru a-i ajuta să redobândească încrederea într-însul, nu acţionează după dreptatea sa care cerea să-i pedepsească, dar după milostivirea şi iubirea sa şi le oferă apă de băut chiar din stâncă. Şi este interesant de observat cum Dumnezeu îi porunceşte lui Moise ca acesta, cu bastonul cu care a lovit apele Nilului, să lovească şi stânca de la Horeb. Astfel le-a dovedit evreilor că el este acelaşi Dumnezeu puternic care i-a eliberat din ţara Egiptului, care poate să facă orice pentru dânşii şi care rămâne fidel promisiunilor făcute în ciuda infidelităţii lor.

Aşa cum spuneam la început şi nouă ni se poate întâmpla să ajungem în dificultăţi, să fim asaltaţi de diferite probleme. Însă, să nu credem că le putem rezolva singuri doar cu puterile proprii, aşa cum au încercat să facă evreii în pustiu. Dumnezeu, chiar dacă ni se pare ascuns în aceste momente, el rămâne totuşi acela care ne întăreşte şi care ne dă putere de a răzbate pe drumul vieţii, drum ce nu este presărat întotdeauna numai de flori. El e acela care poate să scoată apă chiar şi din stâncă dacă este nevoie; e suficient numai ca noi să-i cerem acest lucru şi să nu ne îndoim nici o clipă de bunătatea şi milostivirea sa.

Această apă izvorâtă din stâncă este semnul prezenţei providenţiale a lui Dumnezeu în mijlocul poporului său, prezenţă ce se face simţită încontinuu în diferite moduri. Atunci când israeliţii ajung să se întrebe: “Oare Domnul este într-adevăr în mijlocul nostru?”, el le arată că este prezent prin semnul apei ce izvorăşte din stâncă. De aceea, apa care a izvorât din stâncă a rămas pentru evrei semnul vieţii şi al mântuirii pe care Dumnezeu le oferă oamenilor. Profetul Ieremia îl va numi pe Dumnezeu “izvor de apă vie” (Ier 2,13) iar tradiţia rabinică a considerat întotdeauna stânca din care a izvorât apa ca un simbol al lui Dumnezeu. Sfântul Paul, în prima sa Scrisoare către Corinteni face referinţă la această tradiţie spunând că evreii au băut cu toţii din stânca spirituală care era Cristos (cf. 1 Cor 10,4). Pe aceeaşi linie se înscrie şi Isus Cristos atunci când ne vorbeşte despre apa vie pe care el o dă acelora care cred în el (In 4), discurs care ne este prezentat în Evanghelia duminicii de astăzi.

Isus străbătea cu ucenicii săi Samaria pentru a se îndrepta spre Galileea şi ajung la o cetate numită Sihar, înaintea căreia era o fântână foarte veche pe care tocmai patriarhul Iacob o săpase. Şi fiindcă era amiază ucenicii au intrat în cetate să cumpere alimente iar Isus a rămas să se odihnească la fântână. Tocmai atunci a venit o femeie samariteană să scoată apă, iar lui Isus fiindu-i sete i-a cerut să-i dea apă să bea. Femeia s-a mirat de faptul că el, evreu, a intrat în vorbă cu ea, o samariteană. Trebuie menţionat faptul că samaritenii şi iudeii trăiau pe atunci în duşmănie din motive religioase, ceea ce se mai întâmplă din păcate şi în zilele noastre. Însă Isus nu ţine cont de acest lucru şi intră în dialog cu femeia, căci pentru Dumnezeu nu există oameni superiori sau inferiori, favorizaţi sau marginalizaţi. Pentru el toţi oamenii sunt egali deoarece aşa au fost creaţi de dânsul.

Apoi, pornind de la acest fapt obişnuit, acela de a-i cere să bea apă, Cristos o conduce pe samariteană să descopere “darul lui Dumnezeu” care este tocmai el, cel care oferă omului apa vie, dătătoare de viaţă. Însă, în timp ce Isus se face cunoscut femeii vorbindu-i despre realităţi ce depăşesc această lume, ea rămâne totuşi la suprafaţă, la nivelul cuvintelor şi nu înţelege ceea ce Cristos vrea să-i spună. Dovadă ne este răspunsul ei: auzind despre apa vie din care, dacă omul bea nu va mai înseta niciodată, ea îi cere lui Isus: “Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez şi să nu mai trebuiască să vin aici să scot!”.

Dar ce este această apă despre care ne vorbeşte Isus? Sau mai precis, cine este această apă despre care el ne vorbeşte? Mai târziu, când Isus va merge la Ierusalim de Sărbătoarea Corturilor, el se va exprima în acelaşi mod: “Dacă însetează cineva să vină la mine şi să bea. Cel ce crede în mine, după cum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor izvorî din pieptul lui” (In 7,37-38). Iar Evanghelistul Ioan adaugă: “Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe care aveau să-l primească aceia care cred în El” (In 7,39). Aşadar, această apă vie nu este altceva decât Duhul Sfânt pe care Cristos ni l-a dăruit prin moartea sa pe cruce şi prin învierea sa glorioasă. Duhul Sfânt ne conduce “la tot adevărul” adică ne face să-l înţelegem şi să-l cunoaştem mai bine pe Isus Cristos şi opera sa de mântuire în favoarea lumii. Femeia samariteană, întărită de Duhul lui Cristos, a reuşit până la urmă să înţeleagă cine este Cristos, căci ea îi spune: “Doamne, văd că tu eşti profet!” (In 4,19). Ba mai mult, Isus i se revelează total spunându-i că acela care vorbeşte cu dânsa este Mesia. Atunci femeia, uluită şi, în acelaşi timp, fascinată de ceea ce tocmai aflase, lasă găleata la fântână şi fuge în cetate pentru a-i înştiinţa şi pe ceilalţi despre aceasta. Locuitorii cetăţii veniră la Isus şi î-l rugară să mai rămână la ei. Şi Isus rămase acolo încă două zile, învăţându-i.

Şi noi am primit această apă dătătoare de viaţă atunci când, la Sfântul Botez, am fost înmormântaţi cu Cristos pentru a reînvia împreună cu el la o viaţă nouă. Atunci am fost spălaţi de această apă preasfântă şi curăţaţi de toată întinarea noastră. Atunci Cristos a trimis Duhul său Sfânt asupra noastră, care mai apoi, la Sfântul Mir, şi-a revărsat cu îmbelşugare bogăţia harurilor sale peste noi. Să nu fim zgârciţi în generozitate şi să răspundem darului pe care Dumnezeu ni-l face printr-o credinţă statornică şi printr-o viaţă conformă cu această credinţă. Dacă suntem însetaţi, dacă simţim nevoia unei hrane spirituale ce depăşeşte îngustimea şi vremelnicia acestei lumi, atunci să alergăm cu încredere la Cristos şi el va răspunde din plin acestei dorinţi a noastre. Căci El, aşa cum ne spune Sf. Paul în lectura a doua a duminicii acesteia, pe când noi eram păcătoşi, la timpul hotărât de Dumnezeu a murit pentru noi (cf. Rm 5,6). Dumnezeu şi-a arătat astfel dragostea lui pentru noi prin faptul că ni l-a dăruit pe Fiul său şi pe Duhul Sfânt. Astfel Apostolul poate spune că suntem în pace cu Dumnezeu, adică avem pacea sa, datorită Domnului nostru Isus Cristos. El, care a murit pentru noi, ni l-a dăruit pe Duhul Sfânt ca prim rod al învierii sale. Iar Duhul Sfânt, care este dragostea dintre Tatăl şi Fiul în sânul Preasfintei Treimi, a revărsat în noi dragostea sa divină. Sfântul Paul ne spune: “Dragostea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (Rm 5,5). Această dragoste divină în noi este izvorul întregii noastre vieţi religioase. Ea ne face să vedem lucrurile cu alţi ochi, cu ochii credinţei şi ne conduce la cunoaşterea tot mai profundă a lui Isus Cristos. Această dragoste ne face capabili de a-l iubi pe Dumnezeu, de a-l adora “în spirit şi adevăr”, după cum ne-a spus Cristos în Evanghelie, adică de a ne lua în serios credinţa şi de a o trăi în mod autentic.

În fiecare dintre noi există o sete şi o foame sufletească după realităţile spirituale, sete şi foame care nu pot fi satisfăcute de bunurile acestei lumi. Rămâne la latitudinea fiecăruia dintre noi dacă vom şti sau nu cu ce să astâmpărăm această sete şi această foame. Dumnezeu ne oferă astăzi învăţătura sa şi ne invită, asemenea samaritenei, de a cunoaşte “darul lui Dumnezeu”, adică de a-l accepta şi de a-l primi pe Isus Cristos în viaţa noastră. Să răspundem acestei invitaţii plini de curaj şi de disponibilitate, căci numai el ne poate potoli setea noastră sufletească: “Cine va bea din apa pe care i-o voi da eu nu va mai înseta niciodată, căci apa pe care i-o voi da eu se va transforma în el în izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică” (In 4,14).

Vasile Ciobanu

 

* * *

 

Duminica a III-a din Postul Mare

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Există în cartea Deuteronomului una dintre cele mai frumoase constatări pe care Vechiul Testament le-a făcut vreodată faţă de providenţa divină şi anume: Moise spune poporului ales: “S-a mai auzit vreodată ca un Dumnezeu să fie atât de aproape de popor, cum este Dumnezeul nostru atunci când îl chemăm?” (Dt 4,7) Parafrazând această constatare, putem să ne spunem şi noi: s-a mai făcut vreodată un gest de iubire mai mare decât acela al lui Cristos, care a murit pe cruce pentru mântuirea noastră?

Suntem în perioada Postului Mare şi mai mult ca oricând suntem invitaţi să adâncim misterul credinţei noastre. Este momentul cel mai potrivit ca fiecare dintre noi să ne întrebăm despre identitatea noastră.

După ce în duminicile precedente am avut ocazia să-l însoţim pe Cristos în timpul celor patruzeci de zile de post în pustiu şi apoi pe muntele unde a avut loc schimbarea la faţă, astăzi liturgia cuvântului ne propune spre aprofundare darul lui Dumnezeu; apa vie, semnul prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul nostru.

Prima lectură, luată din cartea Exodului, descrie minunea săvârşită de Moise la poalele muntelui Horeb. Asemenea lui Abraham, care odinioară ieşise din ţara sa pentru a merge într-o ţară necunoscută, poporul evreu iese din Egipt, eliberat de Dumnezeu “cu braţ puternic şi cu mână tare” (Dt 26,8) şi începe pelerinajul credinţei în pustiu. Idealul “ţării unde curge lapte şi miere” (Ex 3,8) trebuia să treacă prin surprizele deşertului: prin foame, sete, războaie. Deşertul a fost din totdeauna locul imprevizibilului.

După ce au făcut experienţa lipsei de hrană, evreii simt acum lipsa apei. Mai mult, această lipsă conduce la o alta mai mare şi anume, la lipsa încrederii că Dumnezeu mai este în mijlocul poporului. Încă era proaspăt evenimentul trecerii Mării Roşii, evenimentul prepeliţelor şi al manei şi acum are loc o nouă intervenţie din partea lui Dumnezeu.

Văzând că Moise este în strâmtorare, Dumnezeu îi porunceşte să ia bastonul cu care lovise apele Mării Roşii şi să lovească stânca din care va curge apa atât de necesară poporului în acel moment. Dacă lipsa apei de până acum a fost pentru evrei semnul că Dumnezeu i-a abandonat, apa care izvorăşte din stânca dură este semnul prezenţei lui Iahve.

În ansamblu, viaţa omului este într-un risc continuu, este un drum în deşert cu toate dificultăţile pe care le presupune. Într-o astfel de situaţie, poate mulţi se întreabă: “Mai este oare Dumnezeu în mijlocul nostru?” Ne mai ascultă oare Dumnezeu rugăciunile?

Ca şi poporul ales din pustiu şi noi suntem aleşi prin botez să facem parte din noul popor al lui Dumnezeu, care este Biserica. Dacă evreilor li se promisese o ţară unde curge lapte şi miere, nouă ni s-a făcut promisiunea vieţii veşnice.

Apa care a manifestat prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului evreu, este pentru noi Isus Cristos. Cuvintele lui, “Iată eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor” (Mt 28,20), ne garantează prezenţa sa mântuitoare printre noi, mai ales în sacramente şi în cuvântul său. Întrebarea poporului ales în pustiu “oare mai este Dumnezeu în mijlocul nostru?” nu mai are pentru noi nici un sens, deoarece răspunsul definitiv este în Isus Cristos şi am auzit acest lucru în evanghelia de astăzi.

În drum spre Galileea, Isus se opreşte în cetatea Sihar din Samaria, lângă fântâna lui Iacob. Aici are loc dialogul cu femeia samariteană. Isus îi spune: “Dă-mi să beau”. Samariteana rămâne uimită: “Cum, tu, iudeu, ceri de la mine care sunt femeie samariteană?” Isus însă, nu ţine cont de greşelile istoriei, cunoscut fiind faptul că iudeii nu erau în relaţii bune cu samaritenii, pe el îl interesează persoana, pentru a o conduce la mântuire. Dialogul capătă acum un caracter alegoric: “Dacă ai cunoaşte darul lui Dumnezeu şi cine este cel ce îţi spune «Dă-mi să beau», tu ai fi cerut de la el şi el ţi-ar fi dat apă vie”. Uimită şi mai mult, samariteana îi cere această apă pentru a nu mai înseta niciodată, dar Isus îi descoperă mizeria morală în care trăia, ceea ce i-a mărit şi mai mult credinţa, că în faţa ei este o persoană deosebită, un profet. De la simbolismul apei, dialogul capătă un caracter mai profund. Samariteana se arată tot mai interesată de cunoaşterea lui Dumnezeu, a modului în care se poate aduce cult lui Dumnezeu. Noutatea pe care o aduce Isus este că lui Dumnezeu trebuie să i te închini în spirit şi adevăr. Cultul exterior care era la templu trebuia să devină interior, mai exact, Dumnezeu nu mai are nevoie de jertfele de carne, care se aduceau la templu, ci de jertfe ale inimii. Dialogul culminează cu descoperirea adevăratei identităţi a lui Isus, care este Mesia şi am auzit cum femeia a plecat în cetate şi le-a spus celor de acolo că l-a întâlnit pe Mesia, iar ei au venit la el.

Importanţa acestui dialog constă în faptul că Isus se revelează femeii samaritene şi prin ea întregii Samarii. Revelarea este progresivă: mai întâi, Isus este pentru samariteană un iudeu, apoi este profetul şi în cele din urmă este Mesia.

Isus continuă şi astăzi dialogul său cu omul. În acest dialog, omul, creştinul, este chemat să-şi descopere identitatea sa. Întrebările lui fundamentale: Cine sunt? Încotro mă îndrept? Cine este Isus Cristos pentru mine? îşi găsesc răspunsul lângă fântâna lui Iacob. Samariteana şi-a dat seama că era o femeie păcătoasă, dar descoperind că în faţa ei îl are pe Isus Cristos, Mesia, în interiorul ei are loc o transformare radicală. Era momentul când harul lui Dumnezeu o prelucrase şi-i dăduse o nouă identitate.

Într-un oarecare spital, un bolnav povesteşte: “Aveam douăzeci şi patru de ani când m-am căsătorit. Credeam că voi duce o viaţă fericită, însă sunt treizeci de ani de atunci şi cred că m-am înşelat. În acest timp nu mi-am găsit niciodată fericirea”. După doi ani de la căsătorie am avut un copil şi apoi au urmat alţii patru, dar nici aşa viaţa mea nu s-a schimbat. Îmi înecam nefericirea în băutură şi scandaluri, iar acum, într-un accident, mi-am pierdut ambele picioare. Ce să mai spun? Să mă răzbun? Pe cine? Singura mea speranţă este la Dumnezeu, pe care până acum l-am înşelat de atâtea ori. Îi promit că de acum nu-l voi mai dezamăgi niciodată. După doi ani de suferinţă grea, bolnavul a trecut senin în viaţa veşnică. Ce se întâmplase? În toţi aceşti treizeci de ani petrecuţi până la accident, soţia şi copii nu au contenit să se roage pentru întoarcerea lui. După accident, tatăl spunea soţiei şi copiilor: “De acum munciţi voi că de rugat mă voi ruga eu”.

În faţa unei astfel de realităţi ar trebui să ne examinăm cu toţii şi să ne întrebăm care este locul pe care îl ocupă Dumnezeu în viaţa noastră? Fericirea nu constă numaidecât în anumite distracţii, nici numai în anumite bunuri materiale, cum căuta omul despre care am vorbit adineauri, însă fericirea cea mai mare este să te ştii iubit de Dumnezeu şi acest fapt este prezentat într-o manieră deosebită de apostolul Paul în cea de-a doua lectură luată din Scrisoarea către Romani. “Pe când eram încă neputincioşi – ne spune Apostolul – Cristos a murit pentru noi, nişte nelegiuiţi”.

Moartea lui Cristos în acest sens nu înseamnă eşec, nu înseamnă laşitate, ci victorie asupra morţii. “Unde este moarte biruinţa ta? Unde este moarte ghimpele tău?” (1Cor 15,54) va spune apostolul Paul corintenilor atunci când le vorbea despre învierea morţilor. “Dacă bobul de grâu căzut în pământ nu moare rămâne singur, iar dacă moare aduce rod bogat” (In 12,24).

Rodul morţii şi învierii lui Cristos este Duhul Sfânt, este reconcilierea definitivă a omului cu Dumnezeu, este viaţa veşnică. Poate mulţi vor spune: “Da, Cristos a murit pentru noi, şi ce rost are acest lucru dacă viaţa noastră este aceeaşi, cu bucurii rare şi trecătoare şi cu necazuri dese”. Să nu uităm însă un lucru: Cristos a trăit aceeaşi viaţă ca şi noi, afară de păcat, cu bucurii, dar mai ales cu necazuri. Datorită acestui fapt Cristos a dat valoare vieţii, a dat valoare suferinţei. Suferinţa nu mai este efectul păcatului, aşa cum o considerau vechii evrei, ci pentru cei care au credinţă este generatoare de speranţă, conduce la mântuire. Dacă Cristos a ajuns în glorie prin suferinţă, noi nu putem ajunge altfel. Iubirii pe care Dumnezeu a arătat-o faţă de noi, prin mântuirea înfăptuită de Isus Cristos, trebuie să i se răspundă cu iubire.

O atitudine ca a evreilor în deşert ar compromite numele nostru de creştini. Pentru a-i convinge de prezenţa sa în mijlocul lor, Dumnezeu le-a oferit apă din stâncă, nouă astăzi, pentru a ne convinge de prezenţa sa în mijlocul nostru, Dumnezeu ne-a oferit nu numai apa, care este Duhul Sfânt, dar şi stânca, pe Isus Cristos.

Spuneam la început că Postul Mare este perioada cea mai potrivită să ne întrebăm despre identitatea noastră. Este momentul să ne deschidem inimile şi să vorbim cu Isus, să-i încredinţăm lui toate problemele vieţii noastre. Să ne lăsăm mângâiaţi de Duhul Sfânt şi să ne încurajăm reciproc în speranţa la care ne cheamă credinţa noastră. Dorinţa noastră de a-l cunoaşte şi a-l iubi pe Dumnezeu să fie ca aceea a sfântului Augustin: “Te-am gustat, Doamne şi acum îmi este foame şi sete de tine!” Ne este foame şi sete de fericire? Să alergăm la izvorul harului, să alergăm totdeauna la Dumnezeu şi să nu ne împietrim inimile, ca evreii de altă dată în pustiul de la Meriba.

Felician TIBA

 

* * *

 

Duminica III din Postul Mare (A)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Poporul a suferit de lipsa apei şi a cârtit împotriva lui Moise zicând: “De ce ne-ai scos din Egipt, ca să ne omori de sete pe noi şi pe fiii noştri şi turmele noastre?”… Domnul i-a spus lui Moise: “Treci înaintea poporului… şi ia în mână toiagul cu care ai lovit Nilul şi porneşte. Iată, eu voi sta înaintea ta acolo, pe stâncă, la Horeb, iar tu loveşte stânca şi va ieşi din ea apă ca să bea poporul.” Moise a făcut aşa înaintea ochilor bătrânilor lui Israel. Şi a numit locul acela Massa şi Meriba pentru răzvrătirea fiilor lui Israel şi pentru că îl ispitiseră pe Domnul zicând: “Oare este Domnul în mijlocul nostru sau nu?” (Ex 17,3-7)

Incidentul pe care textul nostru îl relatează are loc la puţin timp după trecerea, pe cât de minunată pe atât de neaşteptată, a Mării Roşii. Descotorosit de egipteni, Israel porneşte prin pustiu către Pământul Făgăduinţei. Ne-am putea imagina că, după toate câte a făcut Dumnezeu pentru el, Israel ar trebui să fie plin de recunoştinţă şi de supunere. În realitate lucrurile vor sta cu totul altfel. A fost de ajuns ca poporul să fie încercat de sete pentru ca să se revolte deja împotriva lui Dumnezeu, ba chiar să se şi întrebe dacă Domnul este în mijlocul lor. Iar Dumnezeu le arată, şi nu o dată, dacă mai era nevoie, că este în mijlocul lor: îi ajută să însănătoşească apele amare ale unui lac ca să poată bea pentru ca mai apoi să-i conducă la o oază cu multe izvoare (Ex 15,27), le dă mană, acea hrană pe care o vor avea la îndemână pe toată durata călătoriei (Ex 16). În sfârşit, printr-un geste spectaculos Moise, la porunca lui Dumnezeu, face să iasă din piatră seacă in izvor de apă bogată şi proaspătă pentru ca poporul, din nou însetat şi din nou răzvrătit, să bea. Cu alte cuvinte Dumnezeu este nu numai Eliberatorul ci şi Sursa vieţii şi a binelui poporului.

Nu seamănă oare comportamentul nostru faţă de Dumnezeu cu cel al poporului călător spre Pământul Făgăduinţei? Recunoaştem noi oare lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu în viaţa noastră cotidiană? Cu ce inimă prim noi darul lui Dumnezeu?

Isus a ajuns într-o cetate a Samariei, numită Sihar… Era acolo fântâna lui Iacob. Aşadar Isus, ostenit de drum, şedea pe marginea fântânii. Era în jurul amiezii. A venit o femeie din Samaria să scoată apă. Isus i-a zis: “Dă-mi să beau”… I-a spus femeia samariteană: “Cum tu, iudeu fiind, ceri să bei de la mine, femeie samariteană?”… A răspuns Isus şi i-a zis: “Dacă ai şti darul lui Dumnezeu şi cine este cel care-ţi spune, Dă-mi să beau, tu însăţi i-ai fi cerut şi ţi-ar fi dat apă vie.” (In 4,5-42)

În episodul întâlnirii lui Isus cu femeia samariteană lângă fântâna lui Iacob, Mântuitorul este prezentat ca însetat, nevoit să ceară apă de la o femeie pe care o vede pentru prima dată. Dialogul care se înfiripă între ei produce o profundă răsturnare de situaţie. Utilizând un limbaj alegoric Isus scoate la iveală în femeia din faţa lui o “sete” pe care doar El o poate ostoi. Într-adevăr, viaţa tumultoasă a femeii samaritene (care a fost femeia a cinci bărbaţi) arată că nimic din ceea ce ea caută nu o satisface. De-a lungul dialogului lor ea va descoperi în bărbatul de lângă fântână mai întâi un profet (v. 19), pentru ca mai apoi să recunoască în El pe Mesia (v29), care îi dă pe faţă trecutul fără a o umili, şi împreună cu concitadinii săi recunoaşte pe Mântuitorul lumii (v. 42). Isus, se descoperă a fi “noul izvor de viaţă veşnică”.

Duminica a III a Postului Mare ne invită să căutăm în adâncul nostru care sunt nevoile noastre, aşteptările noastre, cele mai profunde şi mai vitale. Dacă ni s-a întâmplat să ne înşelăm aidoma femeii samaritene, Isus ne îndreaptă atenţia către El, singurul “izvor de apă vie” care “ostoieşte sete de viaţă veşnică”.

 

* * *

 

Duminica a III-a din Postul Mare

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

Liturgia din această duminică este axată în întregime pe marea pagină din Ioan 4: întâlnirea lui Isus cu samariteana.

Problema care se pune este următoarea: citim textul complet, sau forma scurtă? Preferabil este să se citească textul complet: orice excludere din această pagină din Ioan face să se piardă ceva din bogăţia sa… Dar atunci va fi şi mai necesar ca lectura să fie făcută bine, astfel încât să “ţină trează” atenţia comunităţii. Eventual s-ar putea să ne gândim la o scurtare de tip diferit de cea prevăzută de lecţionar: de exemplu, citind integral prima parte a textului lung, până la: “I-a spus Isus: Eu sunt cel care-ţi vorbesc”. Oricum, alegerea va fi făcută, ţinând cont de expunerea care se intenţionează să se facă la omilie şi în raport cu fizionomia fiecărei adunări creştine.

“În acele zile, poporul suferea de sete din cauza lipsei apei…” (prima lectură).

Poate că nimeni dintre noi, sau foarte foarte puţini ştiu ce înseamnă literalmente, “a suferi de sete”. Toţi avem apă potabilă în casă şi multe alte băuturi la dispoziţie: vin, bere, lapte, coca-cola, whisky… Poate că nu am trăit niciodată într-adevăr setea: acea ne-voie atotputernică şi vitală a organismului care cere apă. Poate că nici nu ştim să apreciem suficient apa: acest umil, simplu şi minunat element al naturii, sinonim cu viaţa pe pământ.

În acea zi, israeliţii “l-au pus la încercare pe Domnul, spunând: este Domnul în mijlocul nostru, sau nu este”?

Viaţa în pustiu este dură. Drumul libertăţii, locul încercării, unde lipsesc multe dintre siguranţele umane, unde trebuie să ştii să suferi şi să aştepţi şi să perseverezi în aşteptarea imprevizibilului din partea lui Dumnezeu.

Pustiu, drum, sete… La care se adaugă şi acea întrebare între rugăciune şi blasfemie: “Este Domnul în mijlocul nostru, sau nu este”? Imagini care sunt deschise şi referitor la viaţa noastră: pustiul suprapopulat al oraşelor noastre, drumul inexorabil al zilelor şi anilor, setea niciodată stinsă a dorinţelor noastre mereu noi… Şi acea întrebare în inimă, între credinţă şi necredinţă, între încredere şi scepticism: dar oare există într-adevăr în mijlocul nostru Dumnezeu? Da, sau nu?

“Dacă ai şti darul lui Dumnezeu…” spune Isus samaritenei; şi ne spune şi nouă Ioan prin Evanghelia sa şi prin relatarea pe care am ascultat-o O relatare care trebuie citită şi meditată ca un fel de mare parabolă, unde fapte şi personaje devin simboluri de situaţii şi experienţe care ne privesc pe toţi personal.

Isus cere de băut de la o femeie samariteană. Femeia se miră, pentru că “iudeii nu au relaţii bune cu samaritenii”; ucenicii se miră că Isus “discută cu o femeie”… Dar Isus nu ţine cont de prejudecăţile religioase sau sociale.

Adevăratul motiv de uluire este un altul: el constă în faptul că Isus cere ca unul care are nevoie, în timp ce în realitate numai el poate să dea ceea ce toţi avem nevoie. pentru că există în noi toţi o “sete” profundă şi ascunsă, pe care nici o realitate din această lume nu o poate umple cu adevărat. Întâlnirea cu Cristos este cea care ne face să desco-perim această sete şi în acelaşi timp ne-o poate umple.

În viaţa noastră de credinţă, trebuie să se fi întâmplat sau trebuie să se întâmple ceva similar a ceea ce i s-a întâmplat samaritenei: un personaj în care, din multe aspecte, ne putem recunoaşte un pic noi toţi.

O femeie care simte povoara activităţilor şi preocupărilor zilnice (trebuie să meargă şi să scoată apă…); o femeie neliniştită, mereu nesatisfăcută, mereu în căutarea a ceva nou, mereu deziluzionată de varii experienţe… Cei cinci bărbaţi ai ei mai puţin ultimul care nu-i este bărbat, sunt ca un simbol al acelei căutări continui de fericire care pare să găsească în iubire ceea ce este cel mai frumos din ceea ce poate oferi viaţa; cu specificarea că apoi i se experimentează limitele şi descoperă cu tristeţe că nici aceasta nu este suficientă pentru a da adevărata fericire… Se vrea ceva mai mult, ceva diferit…

Acest “ceva” este descoperit de samariteană, într-o clipă, în persoana lui Isus. Un om diferit de cei pe care-i întâlnise până atunci. Un om care “citeşte înlăuntru”, chiar şi ceea ce cineva ar voi să ascundă; şi care totuşi nu judecă şi nici nu condamnă. Un om care vorbeşte despre Dumnezeu în afara tuturor schemelor convenţionale. Un om care propune un mod diferit de a vedea viaţa şi problemele ei. Un om care oferă un răspuns diferit şi mai frumos tuturor acelor “de ce” care ne chinuie…

În faţa acestui om, samariteana uită de setea ei, îşi lasă vasul la fântână şi aleargă în oraş pentru a comunica şi altora descoperirea sa: “Veniţi şi vedeţi…”. Descoperirea lui Isus-Mesia devine mai importantă decât orice altceva. Întâlnirea personală cu Cristos prin credinţă schimbă totul. Nu că Isus ar schimba lumea cu josu-n sus; dar el este capabil să ne schimbe pe noi dinăuntru, şi datorită acestei schimbări totul apare diferit. A-l întâlni pe Cristos şi a recunoaşte în el pe “Mântuitorul” înseamnă a descoperi că “Domnul este într-adevăr în mijlocul nostru”, adică Dumnezeu ne este într-adevăr aproape şi prieten.

“Dacă ai şti darul lui Dumnezeu şi cine este cel care-ţi spune: Dă-mi să beau… el ţi-ar fi dat apa vie…”.

Această apă vie pentru setea noastră este cuvântul lui Cristos; este el însuşi, întrucât este revelarea iubirii lui Dumnezeu; şi este darul Duhului Sfânt, ca principiu activ de comuniune cu Dumnezeu. Acel Duh prin care “iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre”, garanţie a unei “speranţe care nu deziluzionează” (lectura a doua).

 

* * *

 

“Un izvor de apă care ţâşneşte pentru viaţa veşnică”

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Biserica se naşte din apă.

Am afirmat în duminica trecută că, pentru a-l găsi pe Cristos în plenitudinea sa, nu avem voie să-l căutăm în sfera noastră personală, ci în sfera lui universală, care este Biserica. Biserica este opera lui Cristos şi poartă amprenta Creatorului. Această amprentă o găsim, dacă intrăm în Biserică prin apa botezului şi ne încadrăm total în viaţa ei. Lecturile de la liturgia cuvântului ne ajută, nu numai să înţelegem mai profund încadrarea noastră în Revelaţie, dar ne dă chiar harul de o trăi din plin.

Să pornim spre fântâna lui Iacob. Ea a fost făcută de acest patriarh spre a avea apă pentru fiii şi turmele sale, fiind folosită dinainte de anul 1600 î.C. şi până la 500 d.C… Dar în “cheie scripturistică” fântâna lui Iacob reprezintă Vechiul Testament cu capacităţile şi valorile sale.

Apa îşi are simbolul său.

Cartea Genezei ne arată chiar de pe prima pagină că apa a fost ambientul în care Duhul Sfânt a făcut să apară viaţa pe planeta noastră (Gen 1,2.20). Apa din stâncă (Lectura I) are menirea să menţină în viaţă pe cei care au traversat Marea Roşie ca pe uscat. Aspiraţia poporului israelit era de a ajunge în ţara cu izvoare şi râuri bogate în apă (Deut 8,7). Însuşi Mesia era prefigurat de profetul Ezechiel ca un templu din care iese apă care se revarsă spre toate cele patru colţuri ale lumii aducând o rodnicie de vis (cf. Ez 47,1 ş.u.). Profetul Ieremia îl numeşte pe Dumnezeu “Izvor de apă vie” (Ier 2,13), iar tradiţia rabinică a considerat întotdeauna stânca din care a izvorât apa ca pe un simbol al lui Dumnezeu. Bazat pe această tradiţie, sfântul Paul spune că evreii au băut cu toţii din stânca spirituală care era Cristos (cf. 1Cor 10,4), făcând din el “cheia Bisericii”, este fântâna de “apă vie” a Noului Testament, deoarece glasul apei ieşite din coasta lui Isus de pe cruce (cf. In 19,34) ne dă siguranţa că Dumnezeu este în mijlocul nostru şi ne spune: vă iubesc.

Isus vine la fântâna lui Iacob spre a demonstra samaritenilor, şi nu numai, că el este mai mare decât Iacob şi ei îşi pot ostoi setea la un nou “Izvor de apă vie”, deoarece el singur are în sine toate comorile de har ale înţelepciunii şi ale ştiinţei (Col 2,3) şi pe care el singur le poate oferi, potolind setea omenirii după infinit (Evanghelia zilei).

Poporul israelit, în drumul său spre “ţara promisă”, îşi punea problema fundamentală: “Este Dumnezeu în mijlocul nostru sau nu?” Răspunsul da le-a venit odată cu apa din stâncă.

Isus este Emanuel adică “Dumnezeu cu noi” şi trebuie să-şi confirme existenţa sa în mijlocul lumii până la sfârşitul veacurilor. Evanghelia ne arată cât l-a costat pe Isus efortul de a-şi pune amprenta dumnezeirii sale pe sufletele oamenilor, ca existenţa sa să rămână perceptibilă în istorie. Mai întâi vine obosit la fântâna lui Iacob spre a se arăta, nu atât mai mare decât Iacob, ci chiar decât Moise. Moise, în faţa stâncii, pe care Dumnezeu i-a cerut să o lovească cu toiagul, se îndoieşte că ar putea să iasă apă din piatră şi loveşte de două ori (Num 20,11). Îndoiala îl va exclude pe Moise de a intra în “ţara promisă”. Isus, “începătorul şi desăvârşitorul credinţei” (Evr 12,2) nu se îndoieşte că dintr-o lume păcătoasă poate ieşi Biserica sa împodobită ca o mireasă pentru Mirele ei. “Samariteanca este imaginea Bisericii” (Sfântul Augustin, Comentar asupra Evangheliei sfântului Ioan). Isus loveşte cu cuvântul său blând în stânca samaritenei, care se arată mai dură decât stânca de la Massa şi Meriba: “Cum ceri să bei, tu care eşti iudeu, de la mine, care sunt samariteană?” În acţiunea de formare a Bisericii sale Isus n-a acceptat polemica, în care a încercat să-l tragă samariteanca, ci el însuţi o atrage în dialog, pornind de la un avans: “Dacă ai cunoaşte darul lui Dumnezeu şi cine este cel ce ţi-a zis: Dă-mi să beau, ai fi cerut de la el şi ţi-ar fi dat apă vie”. Pentru realizarea operei sale, folosind forma dialogului care este o manifestare a înţelegerii şi iubirii, Isus trece peste normele tradiţionale de duşmănie dintre iudei şi samariteni, trece peste obiceiul, deşi nescris, care considera ca “timp pierdut” faptul ca un rabin să stea de vorbă cu o femeie, şi îşi urmează planul cu migală, descoperindu-i că el este Mesia şi deţine “apa vie”.

Când femeia samariteană începe să înţeleagă acest lucru, cere. La cererea ei, Isus ia iniţiativa profetică printr-o cunoaştere supra-umană şi-i arată că, pentru a primi ceea ce a cerut, i se cere o conduită morală elementară: fidelitatea în căsătorie, care îi lipseşte. Isus îi cere această conduită morală: “Mergi şi cheamă pe bărbatul tău!”, fiindcă tocmai căsătoria avea să stea ca imagine a unirii lui cu Biserica sa (cf. Ef 5,31-32).

Când samariteanca înţelege că, lipsindu-i această conduită morală elementară, nu poate primi “apa vie”, fiindcă profetul cere ceea ce Dumnezeu vrea, caută un refugiu în închinarea de pe muntele Garizim, pe care ea o aduce lui Dumnezeu ca toţi ceilalţi buni samariteni sau iudeii de la templul din Ierusalim. Isus îi arată că închinarea este bună, indiferent unde se închină omul, dar mântuirea, iertarea păcatelor, “vinde de la iudei”, de la el şi de la ucenicii săi, care vor primi această misiune în mod solemn (cf. In 20,22-23).

Tot discursul lui Isus nu-i decât o “cheie misionară” pentru Biserică. El porneşte de la un iudeu călător obosit, trece la un domn bogat, de la domn la profet, de la profet la Mesia, de la Mesia la mântuitorul întregii omeniri prin iudei, adică prin Biserică: “Eu vă zic, iată, ridicaţi ochii voştri şi priviţi câmpiile, că sunt albe pentru seceriş… Eu v-am trimis să seceraţi ce n-aţi muncit voi”. Munca voastră să aibă ca model ceea ce vedeţi că fac eu!

Samaritenii cer “apă vie” şi Isus rămâne la ei două zile, după care ei mărturisesc: “Acesta este Mântuitorul lumii”. Deci, Dumnezeu este cu noi şi preţuieşte sufletele noastre.

“Noi nu vom fi în stare niciodată să iubim banii noştri, aşa cum Isus a iubit sufletele noastre” (sfântul Ioan Gură de Aur), ba chiar niciodată nu ne vom putea iubi pe noi înşine aşa cum ne iubeşte Isus.

În cea de-a doua lectură, apostolul Paul ne asigură de această prezenţă, fiindcă: “Îndreptăţiţi prin credinţă, noi suntem în pace cu Dumnezeu” şi “am obţinut, prin mijlocirea credinţei, acces la acest har în care ne aflăm”, deoarece “pe când noi eram încă păcătoşi”, (adică condamnaţi să nu iubim şi să nu fim iubiţi), departe de “apa vie”, de izvorul iubirii, fiind după chipul şi asemănarea satanei, cu inimi de stâncă dură, Cristos ne-a scos din această stare jalnică şi ne-a făcut capabili de a iubi şi de a fi iubiţi, asemenea samaritenei, care, din iubire faţă de acela care i-a deschis ochii spre a cunoaşte “apa vie”, dătătoare de viaţă veşnică, nu numai că îi dă de băut lui Isus, dar îi lasă toată găleata cu apă şi fuge să-i aducă pe concetăţenii ei la acest “izvor de apă vie”.

Apostolul insistă asupra gratuităţii credinţei, fiindcă “darul” se face acelora pe care îi iubim. Şi dacă Dumnezeu ne dă în dar credinţa, ne dă viaţa sa divină, acest lucru pune în evidenţă iubirea lui nemărginită faţă de om.

Pe drumul Crucii, Cristos are trebuinţă de apă. Când a fost obosit, samariteanca i-a oferit găleata. Isus ne cere un pahar cu apă şi nouă. “Acela care va da de băut un pahar cu apă, adevăr grăiesc vouă: nu-şi va pierde plata sa” (Mt 10,42).

Dar bogatului din Evanghelie, care nu a dat săracului Lazăr nici firimiturile care cădeau de pe masa sa şi de care se bucurau şi câinii, ajuns să se roage pentru o picătură de apă spre a-şi răcori limba arsă de flăcările iadului, nu i s-a dat (cf. Lc 16,24).

În acest timp de post, eu ce i-am oferit lui Isus?

De pe înălţimea Crucii îmi spune: “Mie-e sete” (In 19,28), adică: “Dă-mi să beau!”

 

* * *

 

Cum are loc convertirea

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Setea poate fi fizică sau spirituală. Adesea este de ambele feluri, ca în cazul femeii fără nume a cărei întâlnire cu Isus la fântâna lui Iacob ne-a dat pasajul evanghelic de astăzi. Fizic ea este însetată, însetată de apă, şi această sete o aduce la fântână în fiecare zi. Dar şi spiritual este însetată, o sete interioară care o poartă de la un bărbat la altul şi pentru care nu poate găsi astâmpărare. În momentul în care îl întâlneşte pe Isus se află la a şasea sa căsătorie, şi totuşi îi poate spune lui Isus: “Nu am bărbat”, arătând că probabil îl căuta deja pe cel de-al şaptelea. Numerele au adesea o semnificaţie în interpretarea biblică. Potrivit simbolismului biblic al numerelor, şase este un număr al imperfecţiunii, al lipsei, al deficienţei. Femeia aflată la al şaselea bărbat este, aşadar, într-o situaţie de lipsă.

Şapte, pe de altă parte, este un număr al perfecţiunii, al împlinirii, al finalităţii şi al suficienţei. Isus vine la această femeie ca al şaptelea bărbat din viaţa ei. Ea se deschide în faţa Lui şi în cele din urmă experimentează satisfacerea tuturor dorinţelor sufletului ei, potolirea totală a setei ei spirituale. Nu acest fel de experienţă ne-o dorim pentru noi înşine şi pentru toţi ceilalţi în această perioadă a Postului Mare? De aceea ar putea fi util să ne oprim asupra mecanismului acestei profunde întoarceri în viaţă pe care o numim convertire. În primul rând persoana în cauză trebuie să fie dispusă să îşi depăşească limitele. Societatea umană se organizează stabilind limite, graniţe – naţionale, etnice, religioase, de sex. Isus ne arată în Evanghelia de astăzi că pentru a ajunge la ceilalţi şi a crea condiţiile necesare pentru convertire, trebuie să ne pregătim să înfruntăm aceste limite stabilite de oameni şi să dărâmăm zidurile prejudecăţilor. Aşa ceva a făcut Isus pentru a ajunge la această femeie.

Conform convenţiilor acelor vremuri, evreii nu trebuiau să interacţioneze cu samaritenii. Zidurile prejudecăţii construite pe baza etniei şi religiei îi ţinea separaţi. Isus a depăşit aceste limite când i-a cerut de băut femeii, după cum arată reacţia ei: “‘Cum, tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt o femeie samariteană?’ De fapt, iudeii nu aveau legături cu samaritenii” (Ioan 4,9). Şi aceasta nu e totul. Era şi împotriva normelor morale ale acelor vremuri ca un bărbat să intre în vorbă cu o femeie într-un loc public. Şi totuşi Isus are aici, cu această femeie, cel mai lung dialog pe care îl întâlnim în toate cele patru Evanghelii, fapt care nu a trecut neobservat pentru apostoli: “Tocmai atunci au ajuns discipolii lui. Şi se mirau că vorbeşte cu o femeie. Dar nimeni dintre ei nu i-a zis: ‘Ce cauţi?’ sau: ‘De ce vorbeşti cu ea?’” (Ioan 4,27). Dacă Isus ar fi respectat limitele impuse de tradiţie nu ar fi avut cum să treacă de un nivel superficial în discuţia cu femeia, ceea ce ar fi condus invariabil la rezultate superficiale.

Să mai observăm că, spre deosebire de mulţi dintre evanghelizatorii vremurilor noastre, Isus nu a încercat niciodată să condamne, să ameninţe sau să intimideze femeia. Tot ce încearcă să facă este să invite (v. 7), să provoace (v. 10) să o susţină (v. 17), încercând cu răbdare să îi lumineze îndoielile, în termeni foarte clari. De ce exercită Isus un asemenea impact asupra femeii? Pentru că pentru prima oară în viaţa ei întâlneşte un bărbat care o înţelege cu adevărat. În emoţia ei uită de vasul cu apă şi de setea ei fizică (şi la fel face şi Isus) şi aleargă în sat ca să îi cheme pe săteni să vină să vadă “omul care mi-a spus tot ce am făcut” – probabil primul bărbat care să o cunoască atât de bine fără să o respingă. Înainte să ne dăm seama, convertita a devenit o misionară, aducându-i pe alţii la Isus şi la experienţa plină de bucurie a convertirii.

Înainte să încheiem reflecţia noastră despre povestirea evanghelică, aş dori să ne gândim la cuvintele celorlalţi săteni samariteni pe care femeia îi aduce la Isus. Ei îi spun femeii: “Nu mai credem pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii ” (4,42). Vedem că există două etape în procesul de a crede sau a te converti: a. a crede datorită la ceea ce ne-a spus cineva despre Isus, şi b. a crede pentru că am ajuns noi înşine să îl cunoaştem personal pe Isus. Postul Mare este perioada în care Biserica îi invită pe toţi copiii ei care încă cred pe baza puterii mărturiei altcuiva să vină personal la Isus şi să creadă, nu pentru că cineva le-a spus, ci pentru că l-au cunoscut şi au experimentat personal iubirea Lui în vieţile lor.

 

* * *

 

Cine a săpat acea fântână?

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Cuvintele spun altceva…

Miezul zilei. Umbra profundă a fântânii, liniile impunătoare ale Munţilor Garizim şi Ebal care ies în relief pe fundalul unui cer cristalin, şi aerul sufocant din jur. Femeia a aşezat ulciorul pe margine. Şi ar fi vrut să se elibereze astfel de oboseala sa, de greutate, de golul pe care îl simte în interior (poate greutatea este cu atât mai zdrobitoare, cu cât mai mare este golul). Străinul este obosit ca şi ea. Îi este sete ca şi ei. Străinul este puţin ciudat, pentru că îşi ia libertatea de a vorbi cu o femeie. Un iudeu diferit de ceilalţi, care se înjoseşte să ceară de băut unei duşmance, o renegată, care aparţine unui popor “bastard”.

Convorbirea înaintează obositoare, printre rezistenţele, neîncrederea şi ocolişurile femeii. Apa reprezintă o temă obligatorie. Dar el răstoarnă cu dezinvoltură poziţiile, din cerşetor devine cel ce oferă, făcând aluzie la un dar misterios, la un secret ale cărui chei numai el le deţine. Convorbirea se lărgeşte. Se mai vorbeşte de apă, dar pare să nu mai fie acea apă de acolo. El se referă la un izvor, care însă nu mai are nimic de a face cu acea fântână. Atinge argumentul setei, totuşi este o altfel de sete. Foloseşte cuvintele tuturor, dar ea are impresia că acele cuvinte acoperă un conţinut care este necunoscut.

Limbajul este cel obişnuit. Şi totuşi El se referă la altceva. Folosesc aceeaşi limbă. Dar înţeleg lucruri diferite.

Nu oglinda…

La întâlnirea cu femeia din Samaria se poate surprinde o anumită pedagogie a lui Cristos. Aş vrea să subliniez, pe urmele unor fine observaţii ale lui Jean Marc Chappuis, unele aspecte semnificative. Isus nu oferă samaritencei o oglindă, în care să se poată privi şi cel puţin să simtă repulsie. Nu-i prezintă o oglindă acuzatoare: “Vezi cât eşti de mizerabilă… Cât de distrusă este existenţa ta…” Îi pune înainte, în schimb,o icoană. Icoana a ceea ce poate fi, a unei frumuseţi de atins, rupând crustele care desfigurează chipul ei autentic.

Fiecare dintre noi, în faţa unei oglinzi, recită rolul lui Narcis. Se opreşte la contemplarea sinelui, atât pentru a se admira, cât şi pentru a se detesta. Şi astfel se blochează. Isus nu-i întinde lui Narcis o oglindă care să-i permită să fie şi mai narcisistic. Îi întinde o icoană, adică o imagine inedită, splendidă, de unde omul poate să ia existenţa şi dorinţa unei autodepăşiri, chemarea la o metamorfoză neauzită. Nu este vorba, pentru el, de a restaura omul vechi, de a-i reda posibilitatea de a funcţiona mai bine sau mai rău, ci de a face să se nască omul nou. Astfel face cu Nicodim. Aşa cu Samariteanca.

Aceasta este tactica preferată de Isus: să sape în inima omului, să-l facă să fie conştient de nostalgiile sale secrete, să descopere dorinţa sa cea mai radicală, să facă să izvorască, aproape să explodeze dorinţa, să-i descopere posibilităţile sale. Isus nu numai că satisface aşteptările omului. Mai întâi, se obligă să le trezească. Înainte de a satisface setea sa cea mai adevărată, o provoacă. Nu se limitează să răspundă omului, dar vrea să-l facă să cunoască, să dilate dorinţele sale, să lărgească orizonturile sale, să-l poarte dincolo de aşteptările sale.

Omul trebuie să se măsoare după proiectul lui Dumnezeu, nu să-l constrângă pe Dumnezeu după proiectul său redus. Iacob s-a limitat să sape o fântână, la care trebuie să se întoarcă de fiecare dată pentru a scoate apă. Isus sapă o fântână în interiorul creaturii. O fântână care devine izvor nesecat de “apă vie”. Izvorul este în interiorul fiecăruia, şi devine principiu interior de cunoaştere, iubire, rodnicie.

Mai întâi oferta, apoi denunţarea

Isus, înainte de toate, a oferit apa vie. A făcut propunerea sa. Şi numai după ce a satisfăcut dorinţa neaşteptată, a denunţat femeii păcatele sale, mai mult a constrâns-o pe ea însăşi să le declare. Mai întâi descoperă frumuseţea darului său, apoi semnalează obstacolele care împiedică primirea lor. Începe cu ceea ce este pozitiv. Denunţarea sa nu arde, pentru că înainte a lăsat să se întrevadă o descoperire înflăcărată, o perspectivă atrăgătoare.

Învăţătorul nu cere o ruptură care să lase femeia în gol, în absenţă. Mai întâi deschide o poartă, deschide o trecere spre plinătate, deci barează toate porţile şi drumurile care nu conduc nicăieri. Numai un fugitiv accent asupra situaţiei matrimoniale a femeii, pentru a o face conştientă de starea sa de “împrăştiere”, de divizare. În viaţa ei s-au succedat o serie de bărbaţi, dar “nu are bărbat”. Existenţa ei este sfâşiată, lipsită de centru, merge în mii de direcţii. Isus, pentru a oferi darul său, vrea ca să ne îndreptăm spre el cu inima unificată, ca să nu cerem de la altul sau de la alţii ceea ce numai el este în stare de a ne oferi.

Străinul cunoaşte patria noastră adevărată

Da. Este nevoie de un străin, de unul care vine de departe. Se trăieşte din obiceiuri, sub ochii, judecăţile şi condamnările altora. Orizontul obişnuit. Preocupările obişnuite. Gesturile obişnuite repetate. Ca acelea ale femeii. Parcurgem acelaşi drum, scoatem din fântână, umplem, ducem acasă. Şi mâine va fi ca astăzi. Totul după acelaşi rol. Impresia de a ne învârti în gol. Cotidianul devine insuportabil, când nu este străbătut de o lumină, zguduit de presimţirea unui alt lucru.

Apoi vine cineva care te fixează cu alţi ochi. Te fixează cu o privire care trădează o lumină intensă, un secret fascinant. Chiar şi ţie îţi oferă o privire nouă: asupra lumii, asupra vieţii, asupra altora. Ţi se revelează şi ţie. Îşi revelează ce ai mai bun în tine însuţi, acel “mai bun” care rămâne necunoscut chiar şi de tine, obişnuit cum eşti de a explora ceea ce este mai rău.

“Experienţa îmi demonstrează că un om este mereu mai bun decât propriul examen de conştiinţă”, ne asigură J. Leclercq, un preot obişnuit să frecventeze drojdia societăţii şi să scotocească printre epavele societăţii. Importanţa privirii. Importanţa unui chip. Dialogul nu este alcătuit din cuvinte. Este înainte de toate întâlnirea privirilor. Isus, când vorbeşte, nu adoptă termeni scoşi dintr-o carte, dintr-un codice. Cuvintele sale fac un tot cu persoana sa, cu chipul său, cu surâsul. Dialogul, deşi lipsit de orice concesie de uşurinţă, se desfăşoară din partea sa, sub semnul blândeţii, al înţelegerii, al răbdării. Urmează pe femeie chiar şi în rătăcirile sale, în manevrele sale şirete diversive.

Este vorba – cum spune tot J. Leclercq – de “a arunca inima în faţa interlocutorului”. Nu polemică, discuţii subtile, viclenii verbale, formulări îndărătnice, argumente, dovezi. La acest nivel, se poate ajunge la a avea dreptate, a reduce la tăcere pe adversar, chiar umilindu-l, punându-l în încurcătură Atunci când cineva este victorios într-o discuţie, nu s-ar spune că Dumnezeu a câştigat. Sunt numai eu care mă afirm, predomin… Cristos, dimpotrivă, caută cu delicateţe o rază de lumină spre inimă. Singura cale de parcurs, pentru El, este cea a omeniei. Nu este vorba de a forţa, nici de a produce un consens uşor, de a obliga să adopte o soluţie deja programată de la bun început. Ci de a înfrunta riscul de a merge împreună, de a descoperi împreună. Numai dialogul care este o confruntare deschisă, nu în sens unic, poate să transforme.

Samariteanca ne avertizează că este periculos de a ne apropia de acea fântână…

Chiar şi femeia are să ne înveţe ceva. Ne revelează pericolul întâlnirii cu Isus. Ea a intuit, chiar din prima clipă, că acea faţă în faţă era extrem de riscantă, compromiţătoare. Putea pune în discuţie întreaga sa viaţă, să răstoarne echilibrul dobândit. De aceea a încercat în orice chip să-l evite, s-o ia la fugă după primele cuvinte, dându-şi bine seama de consecinţele “tulburătoare”.

Dialogul ei, adesea aspru, dur, devenit picant din cauza ironiei şi chiar a sarcasmului, punctat de sărituri, tentative intenţionate de a conduce pe Învăţătorul “în afara argumentului” (în fond, chestiunea teologică a Templului, deşi legitimă, pusă în mod corect, nu este altceva decât un alibi, o diversiune pentru a nu înfrunta adevărata problemă, chestiunea arzătoare pentru ea…), descoperă destul de clar dorinţa de a fugi de prinsoare, de a nu rămâne prinsă în capcană, de a nu fi constrânsă de a face o alegere, de a lua o hotărâre. Femeia anonimă din Samaria ne aminteşte că Isus “ştie”, cunoaşte dezordinile noastre cele mai secrete.

Cuvântul său, şi mai întâi chiar chipul său, ne smulge masca, pune în lumină rănile pe care noi încercăm să le ascundem sub straturi dense de farduri mângâietoare, denunţă adevăratele cauze ale nemulţumirii noastre şi ale neliniştilor noastre. În faţa lui, creatura este pusă inexorabil în nuditatea ei, despuiată de iluziile sale, cojită de aparenţe, lipsită brutal de siguranţele false. El te constrânge să admiţi că orice mulţumire este, în realitate, o sărăcire. Orice satisfacţie plăcută, o micşorare.

Noi, dimpotrivă, am pus la punct arta de a face inofensive contactele cu El, de a goli puterea cuvintelor sale, de a neutraliza paradoxurile sale, de a face inofensive provocările sale, de a absorbi fără stricăciuni excesive loviturile sale, de a amâna până mâine convertirea, de a apăra până la infinit hotărârile cele mai urgente. Femeia ne avertizează, cu semnalul lipsit de echivoc al ulciorului părăsit pe marginea fântânii, cu fuga sa spre cetate pentru a împărtăşi şi altora descoperirea senzaţională, să semene întrebări, să aţâţe o mişcare de căutare, că nu putem continua să ne apropiem nevătămaţi de acea fântână, că nu ne este permis să scoatem apă din ea fără daune.

Întâlnirea cu El, dacă este o adevărată întâlnire, şi nu un teatru, este “subversivă”, nu mai lasă lucrurile şi persoanele ca înainte. După aceea, nimic nu mai este la locul său. Ceea ce părea urgent, lasă spaţiu pentru lucrurile importante. Apar realităţi care până acum au rămas periferice în raport cu preocupările noastre. Suntem constrânşi să refacem scara valorilor. Sunt priorităţi de resistematizat. Se verifică o schimbare radicală a obiceiurilor. Se descoperă esenţialul. Se intuieşte, mai ales, că trebuie să dăm cont şi celorlalţi despre experienţa avută. Se inventează “comunicarea narativă” (între paranteze: ar fi bine ca teologii să recunoască faptul că prima schiţă de “cateheză narativă” este datorată acestei femei eretice…) În sfârşit: dacă întâlnirea cu Cristos este inofensivă, liniştitoare pentru obiceiurile noastre, dacă de la acea fântână ducem tot calabalâcul nostru copleşitor, este motiv de a ne îndoi că am evitat întâlnirea, am stat la distanţă de acea fântână.

Izvorul păcii

Fântâna pe care Cristos o sapă în interiorul fiecăruia dintre noi, nu este destinată să rămână goală. Este umplută, graţie acţiunii neîncetate a Duhului, a iubirii sale. Ne-o sugerează cu claritate sfântul Paul (a doua lectură): “Iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt…” Şi noi ne regăsim copleşiţi dincolo de orice măsură şi aşteptare. Ulciorul nostru personal se descoperă nepotrivit să conţină acea iubire. Însuşi Dumnezeu trebuie să se oblige să facă profunde săpături în interiorul nostru, să dilate spaţiile. Şi astfel cel credincios trăieşte în pace. “Îndreptăţiţi prin credinţă, noi suntem în pace cu Dumnezeu”.

Cele două părţi esenţiale ale păcii sunt: Iubirea lui Dumnezeu. O iubire “dovedită”. Isus pe cruce reprezintă dovada supremă, indiscutabilă. Conştiinţa de a fi iubiţi de Dumnezeu, chiar dacă suntem păcătoşi, ne dă o mare seninătate şi ne dă curajul indispensabil pentru a înfrunta dificultăţile vieţii. Speranţa “care nu ne înşeală”. Pentru aceasta ne este permis să aruncăm o privire asupra viitorului, fără a fi cuprinşi de nelinişte sau teamă. Chiar şi în obscuritate şi în încercare, putem descifra viitorul nostru ca un “viitor de Iubire”.

 

* * *

 

Dă mâna cu samariteana!

Autor: pr. Petru Tamaş
Copyright: Predici.cnet.ro

Cu toţii am experimentat la moment dat în viaţă starea de sete: după o călătorie extenuantă pe arşiţa verii, după un efort susţinut, după o alimentaţi mai uscată etc. Nimic nu se putea compara în acele momente cu valorea unui strop de apă. Povesteau câţiva tineri care au urcat Munţii Piatra Craiului: “Am luat cu noi doar un bidon cu apă. Nu ne imaginam cât de extenuant ar putea fi traseul, aşa că apa nu ne-a ajuns decât pentru o bucată scurtă din drum. Nu era nicio posibilitate să mai găsim apă pe traseu. Simţeam că ne topim. Eram albi ca varul. Din când în când mai urca câte un străin. Ca nişte copii ceream câte o picătură de apă. Ne era ruşine de noi înşine, dar nu mai puteam. La rândul lor ceilalţi nu ne dădeam prea mult, căci le era frică să nu păţească asemenea nouă. Credeam ca vom sfârşi printre crestele munţilor. La un moment dat am găsit câteva picături de apă într-o conservă aruncată după o piatră.. De acolo am sorbit precum câinii, dar a fost «providenţial». Altfel, nu ştiu dacă mai apucam să ajungem la cabană”. Din punct de vedere medical se spune că omul poate trăi mai mult timp fără hrană decât fără apă. Înţelegem valoarea unei picături de apă abia atunci când îi simţim lipsa. Când ne lipseşte apa suntem în stare să recurgem şi la gesturi disperate aşa cum au făcut evreii, în prima lectură, în pustiu, la Meriba: au cârtit împotriva lui Dumnezeu. În Evanghelie, Isus însuşi, însetat, se aşază lângă o fântână aşteptând să vină cineva să scoată apă. Nici internetul, nici televizorul, nici sportul, nici munca, nimic nu poate suprima setea. Apa înseamnă viaţă. Viaţa fără apă înseamnă moarte.

Răsfoind paginile Evangheliei după sfântul Ioan, observăm că această temă a apei este frecventă. În primul capitol vorbeşte despre botezul cu apă al lui Ioan şi botezul cu apă şi Duh al lui Isus; în capitolul doi vorbeşte despre apa transformată în vin la nunta din Cana; în capitolul trei Isus îi vorbeşte lui Nicodim despre noua naştere din apă şi Duh; în capitolul patru, din care am proclamat astăzi la sfânta Evanghelie, Isus vorbeşte cu samariteana despre sete şi apă; în capitolul cinci relatează vindecarea paraliticului care aştepta ca apa să se mişte în piscina de Lângă Poarta Oilor din Ierusalim; după ce în capitolul şase Isus însuşi umblă pe apă, în capitolul şapte găsim discursul lui Isus despre apa cea vie: “Dacă îi est sete cuiva să vină la mine şi să bea” (In 7,37). În capitolul 19, când descrie moartea lui Isus pe cruce, sfântul Ioan ţine să sublinieze între ultimele cuvinte ale Mântuitorului expresia “Mi-e sete!” (In 19,28). Devine astfel limpede că pentru evanghelistul Ioan apa, mai mult decât un element indisolubil vieţii, reprezintă imaginea vieţii noi pe care o aduce Isus. În faţa femeii samaritene îşi mărturiseşte setea, dar nu bea; la fel pe cruce. E un semn că setea sa era simbolică şi avea de a face cu misiunea sa: setea de a realiza voinţa Tatălui (In 4,34). Această sete îi va marca viaţa şi o va avea până la moarte. În ceasul morţii strigă de pe cruce. “Mi-e sete” (In 19,28), şi astfel a putut spune apoi “Totul s-a împlinit” (In 19,30). Setea sa reprezintă iubirea pe care este dispus să o ofere oricând şi fără măsură pentru ca omul să nu mai înseteze niciodată. În capela Surorilor Carităţii de la Şerbăneşti (Bacău), undeva sub crucea care umple peretele central, este gravat: “Mi-e sete”. Această sete a lui Isus alimentează dăruirea zilnică şi într-un ritm intens de muncă şi rugăciune a surorilor din această comunitate, care, păşind pe urmele Maicii Tereza de Calcutta, se îngrijesc de cei din urmă ai societăţii. Nimic nu oferă mai mult curaj şi poftă de viaţă decât conştiinţa că există cineva căruia îi este sete să te iubească.

Pentru a înţelege mai bine conţinutul acestui fragment din Evanghelia după sfântul Ioan, vă propun să ne prindem de braţul femeii samaritene şi să descoperim împreună cu ea semnificaţia acestei întâlniri cu Isus. Mai întâi, întâlnirea femeii samaritene cu Isus pare să fie pur întâmplătoare. În realitate, această întâlnire a fost gândită, dorită şi aşteptată dintotdeauna de către Dumnezeu. Iniţiativa de a o întâlni aparţine lui Isus. Nu este omul însetat care merge în căutarea lui Dumnezeu “izvorul vieţii”, ci lui Dumnezeu însuşi îi este sete de om şi cere să fie recunoscut şi primit. Nu este setea care caută izvorul, ci izvorul care caută setea pentru a o potoli în abundenţă. Au ajuns la această concluzie oameni mari ai lumii creştine. Între primii se numără sfântul Augustin, cu celebra sa mărturisire: Târziu te-am iubit. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu tine. Ai chemat, ai strigat şi mi-ai deschis urechile. Ai luminat, ai strălucit şi orbirea mea ai alungat-o. Ţi-ai împrăştiat mireasma, iar acum suspin după tine. Ne amintim, de asemenea, de André Frossard, marele prieten al papei Ioan Paul al II-lea. A trecut de atâtea ori pe lângă “fântâna cu apă vie”, paşii săi au traversat de nenumărate ori piaţeta din faţa catedralei Notre Dame. Viaţa era înăuntru, dar el o căuta în altă parte. Când şi-a făcut curaj şi a intrat a realizat descoperirea vieţii sale: ani în şir căutase lumina în întuneric, iar acolo, înăuntru, era izvorul luminii care îl aştepta de atâta timp. Când valurile disperării lovesc din plin, când Dumnezeu pare absent, când nimeni şi nimic nu-ţi potoleşte setea de fericire, dreptate, pace, aminteşte-ţi de această femeie samariteană, apuc-o de mână, căci şi în în viaţa ta există o fântână şi Învăţătorul te aşteaptă aşezat lângă ea. Fii gata: el te poate aştepta în orice loc, în orice amiază a vieţii tale.

În al doilea rând, samariteana merge la fântână cu ulciorul gol…. Apa este simbolul vieţii. Viaţa ei este goală şi fără sens. Şi ei îi este sete, o sete tulburată pe care credea că o va potoli oferind o iubire disperată. Dar această sete nu i-a fost potolită nici de cei şase bărbaţi pe care i-a avut. Asemenea ei, căutăm adesea să ne potolim setea din fântâni care provoacă setea. Avem cu toţi sete după fericire, după împlinire pe toate planurile. Setea noastră însă nu va putea fi potolită fără Dumnezeu. Când crezi că ai pus deja toate la punct, când crezi că ai siguranţa zilei de mâine, a viitorului şi a familiei, tocmai atunci apare neprevăzutul şi odată cu el noianul de nefericire. Unde-i fericirea după care alergasei până atunci, pe care erai sigur că ai pus mâna, pentru care ai investit totul? S-a năruit într-o clipă! Chiar dacă neprevăzutul va continua să apără, atunci când îţi potoleşti setea din fântâna sfântă, din sângele Mielului, a lui Cristos Dumnezeu, neprevăzutul nu te mai tulbură, nu te mai distruge, nu mai provoacă răni. De ce mari actori şi sportivi, de ce atâtea vedete ale micilor ecrane sfârşesc prin consumul unor doze mari de stupefiante, prin sinucidere? De ce marele ciclist Marco Pantani, a fost găsit mort într-o cameră de hotel din Rimini, la 14 februarie 2004? Ce-i lipsea? Avea simpatia mulţimilor, bani… şi totuşi a preferat să moară? De ce atâţia sportivi, plini de bani… se droghează? Cu toate acestea, de ce persoane, asemenea surorilor Maicii Tereza de Calcutta, asemenea atâtor taţi şi mame creştine, cărora le lipsesc atâtea în viaţă, au mereu o faţă senină, poftă de viaţă? De ce? Pentru că ei îşi potolesc setea de fericire din Dumnezeu, iar acesta este ca un izvor viu, care taie setea, care satură. Ei ştiu că la sfârşitul suferinţei nu e durea ci bucuria, ei ştiu că la sfârşitul vieţii nu e moartea, ci învierea.

În al treilea rând, această femeie lasă ulciorul… şi merge să povestească altora despre întâlnirea ei cu Isus. Ce mai contează un ulcior? După ce a descoperit apa vie nu o mai interesează apa de la fântână. Merge în cetate, nu îi mai este frică, nu se mai ruşinează, nu se apără. Atrage după ea tot satul. După întâlnirea cu Isus, viaţa ei nu mai este aceeaşi. Iată, noi suntem creştini de 10, 20, 40, chiar 60 sau 70 de ani. Am întâlnit în viaţa noastră atâţia oameni cu adevărat buni, ca pâinea caldă, oameni care ne-au fascinat prin credinţa lor, prin iubirea lor, prin dăruirea lor, oameni care au intervenit în viaţă noastră şi ne-au redat pofta şi bucuria de a trăi, oameni care ne-au fost sprijin într-un necaz puternic. În toţi aceştia era Isus Domnul. Samariteana după ce l-a întâlnit le-a spus tuturor cine-i Domnul şi ce minunat este el. De multe ori însă ne fascinează mai mult ceea ce este rău şi răspândim mai uşor exemplele negative. Este suficient să priveşti o emisiune de ştiri la televizor. Întotdeauna au prioritate informaţiile negative, exemplele rele, iar despre ele se vorbeşte mult. Dacă vrem ca lumea în care trăim să fie împlinită şi mulţumită e nevoie să ne prindem de mâna femeii samaritene şi să spunem tuturor despre binele pe care ni-l facem Dumnezeu în fiecare zi. În felul acesta, copiii vor învăţa că nu e totul să fii vedetă şi să ai bani, tinerii vor înţelege că nu tot ce zboară se mănâncă, iar adulţii vor discerne mai bine ce se merită şi ce nu se merită să faci cu viaţa.

Se povesteşte despre un grup turişti aventurieri că au dorit să traverseze pe picioarele lor deşertul Africii. Înainte de a porni la drum ghidul a ţinut să le spună: “Puteţi să vă îmbrăcaţi cum vreţi, haine lungi sau scurte, subţiri sau groase, dar toţi să purtaţi la gât o cravată”. Unii au început să râdă neînţelegând logica şi n-au ţinut cont de sfatul primit, alţii au tratat cu indiferenţă, şi doar puţini au luat sfatul în serios şi şi-au pus la gât o cravată. Cu toţii au pornit la drum prin arşiţa deşertului, dar spre amiază au terminat apa pe care o luaseră cu ei. Mare le-a fost bucuria când au observat în depărtare o mică oază. Însetaţi cum erau, s-au grăbit să ajungă la ea, în speranţa că vor găsi acolo mult dorita apă. Un beduin îi întâmpină şi după ce îi salută le spune: “Pot lua apă doar cei care poartă cravată!” Pentru ei apa era sacră şi dintre străini puteau bea din ea doar cei care purtau cravată, cravata fiind însemnul celui care respectă apa. Asemenea turiştilor am pornit şi noi cu mulţi ani în urmă pe drumul vieţii. Că să nu murim de sete pe acest drum, ca să nu murim însetaţi de fericire, cravata pe care trebuie să o purtăm este să ne ţinem strâns de mâna femeii samaritene şi ceea ce face ea să facem şi noi. Să recunoaştem că lumea nu potoleşte setea de fericire, că ea oferă doar surogate, să bem din apa sfântă a unei vieţi creştine şi să nu ne ruşinăm a spune tuturor cât de fericit poate fi un creştin care potoleşte setea cu Dumnezeu.