Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XXXIII-a de peste an
Anul B (A, C)
Lecturi:
Dan 12,1-3
Evrei 10,11-14.18
Marcu 13,24-32

Marcu 13,24-32

În zilele acelea, după acea nenorocire, soarele se va întuneca, iar luna nu-şi va mai da lumina; stelele vor cădea de pe cer, iar puterile cerului se vor zgudui. Atunci îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere mare şi glorie. Atunci va trimite îngerii şi va aduna pe toţi aleşii săi din cele patru vânturi, de la capătul pământului până la capătul cerului. Învăţaţi de la smochin parabola: când mlădiţa devine deja fragedă şi dau frunzele, ştiţi că vara este aproape. La fel şi voi, când veţi vedea că se împlinesc acestea, să ştiţi că este aproape, la uşă. Adevăr vă spun că nu va trece această generaţie până nu se vor împlini toate acestea. Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece. Despre ziua şi ceasul acela nu ştie nimeni, nici îngerii în cer, nici Fiul, ci doar Tatăl.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Ernest Munachi Ezeogu
Diverşi alţi autori
pr. Anton Dancă
Diverşi alţi autori
pr. Şerban Tarciziu
pr. Pietro Righetto
Diverşi alţi autori
Diverşi alţi autori
pr. Alessandro Pronzato
FSC

 

* * *

 

Despre Parusie

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Lecturile Liturgiei cuvântului de azi vor să ne reamintească următoarele adevăruri: 1) lucrurile, fiind create din nimic, au trebuinţă de un suport pentru a rămâne în existenţă; 2) garanţia existenţei omului, a durabilităţii lui, este moartea morţii, adică Dumnezeu va sustrage suportul morţii prin înghiţirea ei de viaţa însăşi (1Cor 15,55), viaţă care va omorî moartea; 3) sfârşitul ne arată începutul, scopul pentru care am fost creaţi: spre a-l găsi pe Dumnezeu cu toată fiinţa noastră – trup şi suflet -, adică de a-l cunoaşte, iubi şi sluji; 4) preoţia lui Cristos constituie plenitudinea fiinţării sale umane, treapta finală a şederii de-a dreapta Tatălui pentru a mijloci, dar care revelează începutul şi sfârşitul fiecărui ales, după cum spune sfântul Paul în Scrisoarea către Romani (8,28-30) că Dumnezeu toate le îndreaptă spre binele acelora care îl iubesc, spre binele acelora care au fost chemaţi potrivit planului său, pe care i-a chemat să poarte chipul Fiului său, pe care i-a îndreptăţit şi i-a condus la mărire; 5) judecata din urmă arată că ultimul cuvânt aparţine lui Dumnezeu şi va fi experimentat prin preoţia comună a tuturor celor aleşi, fiindcă ei vor judeca lumea (1Cor 6,2) în veci de veci pentru ca victoria binelui să fie o condamnare veşnică a răului.

Ca să fim ultimul cuvânt al lui Dumnezeu, cei conduşi la mărire spre a exercita misiunea sacerdotală a lui Cristos, cu Cristos şi în Cristos, trebuie să purtăm chipul lui în această viaţă, adică acela de jertfă, de miel, de sclav, de slujitor.

Isus va veni a doua oară la sfârşitul lumii.

El a legat de a doua sa venire împrejurări de neuitat: 1) va veni pe norii cerului, ca să poată fi văzut de toţi oamenii. Dacă profetul Ioel (3,2) spune că Dumnezeu va aduna toate popoarele în valea lui Iosafat, nu delimitează locul dintre Ierusalim şi Muntele Măslinilor, ci mai mult scopul venirii, fiindcă Iosafat, tradus din limba ebraică, înseamnă Judecata lui Iehova; 2) Va veni înconjurat de îngeri. Îngerii au un rol deosebit în misiunea mesianică: vestesc zămislirea lui Isus (Lc 1,31), naşterea (Lc 2,9), înălţarea (Fap 1,11) şi tot ei vor vesti a doua venire şi adunarea celor aleşi de pe faţa pământului, vii şi morţi, (Mc 13,27).

Îngerul este fiinţa bună care a ajuns în starea din care nu se mai poate schimba, starea finală; ei slujesc lui Cristos, adică exercită o misiune sacerdotală îngerească. Importanţa rolului îngerilor este scoasă în relief de apariţia arhanghelului Mihail, biruitorul lui Lucifer (Ap 12,7), şi stă drept garanţie a biruinţei celor buni asupra celor răi. 3) O mulţime de fenomene cosmice vor provoca dureri mari şi vor face să plângă toate neamurile pământului. Dar aceste chinuri grele nu sunt descrise ca o agonie, ci precum chinurile naşterii din care va apărea o lume nouă. După cum prin chinuri se naşte o minune, copilul, fiinţa omenească cea mai nevinovată, imaginea celor ce vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (Lc 18,16), tot aşa mai multe şi mai mari chinuri vor da naştere unei revelaţii uimitoare în care cei aleşi îşi vor găsi mărirea definitivă.

Suferinţele sunt canalele revelaţiei divine. Cu cât sunt mai multe şi mai mari, cu atât descoperă lucruri mai minunate. Chinurile finale vor da naştere unei revelaţii desăvârşite, vor pune în evidenţă ceea ce este omul în viziunea lui Dumnezeu, adică făptură nouă în Cristos (2Cor 5,17), într-un cer şi un pământ nou (Ap 21,1-4). Astfel, prin prisma sfârşitului, înţelegem suferinţele începutului: pedeapsa dată lui Adam de a-şi mânca pâinea în sudoarea frunţii şi Evei de a naşte în chinuri până când se vor întoarce în pământul din care au fost făcuţi (Gen 3,3,16-19). Durerea constituie de fapt dotarea fiinţei umane un mijloc eficace pentru a-şi mări capacitatea de a primi darul revelaţiei. Fără durere n-ar exista progres în ştiinţă.

Poporul israelit, cu Daniel în robia babilonică, se vedea nimicit, dar descoperă pentru prima dată misiunea care va încununa de glorie fiinţa umană, învierea (Dan 12,2-13). Prin trântirea la pământ şi orbire ajunge Saul să descopere că Isus Cristos trăieşte în cei care cred în el (Fap 22,8). Fără durere n-ar exista progres spiritual. Acceptarea suferinţei, nu numai pentru a ispăşi trecutul păcătos, cât mai ales de a lăsa în urmă o lume mai bună, mai luminată, mai dreaptă, constituie un act al libertăţii umane care, nu numai că îl face pe om fiu adoptiv al lui Dumnezeu, dar şi colaborator cauzal la apariţia lumii noi.

Suferinţele finale vor fi mari, dar vor constitui ultima dovadă a milei şi carităţii divine, ultima baie curăţitoare înainte de a intra în mărirea eternă.

Isus va veni să judece pe cei vii, adică pe cei buni; şi pe cei morţi, adică pe cei răi, pe cei reprobaţi, pe cei care i-au refuzat domnia (Cat.).

Omul este judecat îndată după moarte. După această judecată particulară urmează răsplata pentru cei buni şi pedeapsa pentru cei răi. Nici răsplata şi nici pedeapsa nu au un caracter definitiv şi deplin, deoarece omul, afară de valoarea lui individuală, mai are o valoare socială, globală, comună cu toţi oamenii, în termeni sportivi spunem că are valoarea echipei. Fericirea sau nefericirea tuturor, în mod global şi definitiv, va rezulta din valorificarea finală. Valoarea globală a omenirii rezultă din iubirea fiecăruia pusă în slujba tuturor şi a tuturor pentru fiecare în parte – unu pentru toţi şi toţi pentru unu. Acei care vor contribui mai mult la mărirea valorii globale a omenirii vor străluci ca stelele în veci de veci (Înţ 3,7; Dan 12,3).

Isus va veni pentru a da viaţă morţilor. Învierea sa este garanţia învierii tuturor. Cei buni vor domni cu el în veci de veci, iar pentru cei răi învierea le va fi spre ruşine şi chinuri şi mai mari, fiindcă lor nu le va folosi spre viaţă (cf. 2Mac 7,14).

Când va veni sfârşitul?

Ziua venirii sfârşitului lumii şi a apariţiei lui Isus rămâne o taină. Tatăl ceresc nu a destăinuit-o nici îngerilor şi nici Fiului Omului pentru a o revela (Mc 13,32).

Înainte de înălţare, ucenicii au voit să afle amănunte despre venirea glorioasă a lui Isus, dar el menţine secretul Tatălui arătând că acesta nu-i priveşte pe ei (Fap 1,6-7).

La predica apostolilor despre Parusie, primii creştini au dedus din cuvintele lui Isus, care afirmase că nu va trece neamul acesta până când se vor împlini toate (Mc 13,30), că ei vor fi martorii sfârşitului, dar Petru intervine, inspirat de Duhul Sfânt şi-l lămureşte: La Domnul o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi. Nu întârzie Domnul făgăduinţa sa, după cum cred unii, ci aşteaptă cu răbdare pentru voi, nevrând ca cineva să se piardă, dar să se întoarcă cu toţii la pocăinţă (2Pt 3,8-9). În cuvintele neamul acesta, Isus a cuprins atât soarta poporului evreiesc, menit să dureze până la sfârşitul lumii, cât şi soarta neamului omenesc în totalitate, fiindcă la sfârşit va apărea un alt neam omenesc, dar care va fi asemănător cu neamul îngeresc (Mt 22,30). Sfântul Paul, în Scrisoarea către Tesaloniceni (I,4,15-16), se pare că le-a dat speranţă creştinilor că ei vor vedea Ziua Domnului, vor fi martorii învierii tuturor morţilor. Dat fiind faptul că scrisoarea i-a tulburat pe mulţi, apostolul le mai scrie încă una în care le dă precizări mai clare şi le arată că înainte de venirea Mântuitorului trebuie să se împlinească multe alte evenimente, precum: lepădarea de credinţă, apariţia lui Anticrist (omul păcatului, distinct de Satana) care se va arăta ca mare făcător de minuni, va pretinde cinste divină şi care va fi ucis de Isus prin suflarea gurii sale, iar căderea va fi numai începutul sfârşitului.

De fapt, Mântuitorul însuşi ne-a lăsat să înţelegem că sfârşitul lumii nu va avea loc înainte de a se fi predicat evanghelia la toate popoarele (Mt 24,14) şi mulţi dintre creştini îşi vor pierde credinţa (Lc 18,8), se vor deda la faptele cele mai rele, ca pe timpul lui Noe (Lc 17,26-30; Mt 24,38). Dar şi azi mai sunt încă atât de mulţi păgâni, deşi faptele cele rele ale creştinilor (avortul, adulterul şi mai ales desfrâul a ajuns ca pe timpul lui Noe).

Înainte de venirea a doua a lui Isus, vor reveni profeţii Enoch şi Ilie pentru a predica pocăinţa, spune profetul Malahia (4,5-6), ceea ce confirmă şi Isus însuşi (Mt 16,11), precum şi apostolul Ioan în Apocalips (11,3-11).

Tot ca un semn prevestitor al sfârşitului va fi şi convertirea evreilor. Profetul Osea spune că ei vor rămâne mult timp fără rege, fără conducători, dar în ultimele zile ei vor primi cu respect pe Domnul şi harurile ce li se vor face (3,4). Această profeţie o întăreşte şi apostolul Paul, anume că Israelul va rămâne în orbire până când toate popoarele păgâne vor fi intrat în Biserica lui Cristos (Rom 2,25). Aceasta a fost credinţa dintotdeauna a Bisericii, spune sfântul Augustin.

Ce trebuie să facem noi în vederea Parusiei? Să veghem asupra credinţei noastre, rugându-ne cu apostolii: Doamne, măreşte în noi credinţa (Lc 17,5); să veghem asupra speranţei, adică ducând crucea de toate zilele să avem ochii aţintiţi asupra lui Isus, el este speranţa gloriei noastră (Col 1,27); să veghem asupra iubirii, ca să nu-i scadă flacăra, să nu i se termine uleiul din candelă şi la venirea Mirelui să ne găsească dormind, ca pe fecioarele nebune (Mt 25,5), ci să schimbăm credinţa în caritate, fiindcă numai aceasta are şanse de durabilitate veşnică (1Cor 13,8), numai datorită ei vom auzi cuvintele lui Isus: veniţi, binecuvântaţii Părintelui meu, şi moşteniţi împărăţia pregătită vouă de la întemeierea lumii (Mt 25,34).

Maranatha! Vino, Doamne Isuse! (Ap 22,20). Amin.

 

* * *

 

Noul Templu, noua jertfă

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

(predică pe marginea lecturii a doua)

Se pare că Scrisoarea către Evrei a fost scrisă spre sfârşitul secolului I, între anii 80 şi 90 dC. În acel timp, Ierusalimul fusese distrus, Templul nu mai exista, şi la fel şi preoţia care slujea în el. De ce însă se concentrează atât de mult Scrisoarea către Evrei pe Templu şi pe preoţie?

Când Templul era în picioare, evreii credeau că există un singur loc pe pământ unde trăieşte Dumnezeu, ca într-o casă. Acel loc era Templul din Ierusalim. Templul era comparat cu palatul unui rege. Dumnezeu trăia în palat, aşezat pe tronul Său, în Sfânta Sfintelor. Preoţii erau miniştrii Săi, intermediarii între Dumnezeu şi popor. Ei duceau cuvântul poporului la Dumnezeu şi aduceau cuvântul lui Dumnezeu înapoi la popor. Templul era centrul religiei ebraice.

Prin urmare, atunci când Ierusalimul împreună cu Templul a fost distrus în anul 70 dC de către armata romană de pe vremea lui Titus, poporul evreu a trecut printr-o gravă criză a credinţei. Cum îşi puteau menţine identitatea lor religioasă şi naţională fără Templu? Aceasta era o problemă pentru toţi evreii, atât pentru cei care credeau în Noul Legământ sub Cristos cât şi pentru cei care susţineau Vechiul Legământ sub Moise. Cu toţii se rugau în Templu până când a fost distrus. Răspunsul lor la cum îşi puteau îndeplini obligaţiile religioase de a aduce jertfă fără Templu a luat două forme.

În primul rând, exista un răspuns moral. Aici Templul era reinterpretat a fi tronul lui Dumnezeu în adâncul sufletului credinciosului. Fiecare credincios era văzut ca un preot care poate oferi lui Dumnezeu o jertfă acceptabilă prin sacrificiile personale zilnice implicând iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Templul de piatră nu conta. Ceea ce conta era a-i aduce cult lui Dumnezeu în spirit şi în adevăr. Această nouă înţelegere a cultului la templu era susţinută de cuvintele adresate de Isus femeii samaritence la fântâna lui Iacob, când aceasta l-a întrebat despre locul în care trebuie să se închine lui Dumnezeu.

“‘Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta, iar voi spuneţi că la Ierusalim este locul unde trebuie să te închini’. Isus i-a spus: ‘Femeie, crede-mă că a venit ceasul când nu îl veţi adora pe Tatăl nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim. … Vine ceasul – şi chiar acum este – când adevăraţii adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh şi adevăr… Dumnezeu este duh şi cei care îl adoră, în duh şi adevăr trebuie să-l adore’” (Ioan 4,20-24).

Al doilea răspuns era cel analogic. Aici Cristos era văzut ca împlinirea Templului. Întreaga instituţie religioasă a Templului era văzută ca un prototip, o versiune beta imperfectă prin care se urmăreşte găsirea şi rezolvarea defectelor înainte de a apărea versiunea finală, stabilă. Adevărata jertfă care împacă omenirea cu Dumnezeu este jertfa lui Isus Cristos însuşi. Sprijin pentru această nouă înţelegere a templului şi a preoţiei se găseşte în dialogul dintre Isus şi liderii iudaici după ce Isus a alungat vânzătorii din Templu. “Isus le-a răspuns: ‘Dărâmaţi acest templu şi în trei zile îl voi ridica!’ Aşadar, i-au zis iudeii: ‘Acest templu a fost construit în patruzeci şi şase de ani şi tu îl vei ridica în trei zile?’ Însă el vorbea despre templul trupului său” (Ioan 2,19-21).

Scrisoarea către Evrei reprezintă această reinterpretare alternativă a Templului. În cea de-a doua lectură de astăzi, Scrisoarea oferă trei motivaţii pentru care preoţia lui Isus trebuie să fie preferată celei a foştilor preoţi ai templului. “Pe când orice preot stă în picioare pentru a aduce cult în fiecare zi şi a oferi de multe ori aceleaşi jertfe, care nu pot nicidecum să înlăture păcatele, el, oferind o singură jertfă pentru păcate, s-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu” (Evrei 10,11-12).

În primul rând, preoţii Templului stăteau în picioare, ceea ce semnifica o acţiune neterminată. Cristos s-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu, ceea ce semnifică faptul că acţiunea este încheiată. În al doilea rând, preoţii Templului ofereau jertfele lor zi după zi. Cristos a oferit jertfa Sa odată pentru totdeauna. Şi în fine, jertfa Templului era ineficientă, nu putea înlătura păcatele. Jertfa lui Cristos a fost eficientă, “pentru că el, printr-o singură jertfă, i-a dus la desăvârşire pentru totdeauna pe cei care sunt sfinţiţi” (versetul 14).

Jertfa este considerată a fi cel mai important act de cult din orice religie. Ca şi creştini astăzi, avem o jertfă. Da, ne putem însuşi jertfa unică a lui Cristos pe Calvar. Aceasta o facem ca o familie când ne întâlnim pentru Euharistie, o jertfă de mulţumire. La nivel personal, facem jertfe zilnice în templele vii ale trupurilor noastre, pe altarul lui Dumnezeu care trăieşte în noi, când renunţăm la interesele noastre egoiste, la plăcerile noastre şi la dorinţele noastre pentru a face ceea ce îi place lui Dumnezeu şi aproapelui nostru. Pentru că “voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi” (1Corinteni 3,16; 2Corinteni 6,16).

 

* * *

 

Vestea cea Bună a sfârşitului lumii

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

În anul 1999, în luna iulie, Papa Ioan Paul al II-lea a şocat lumea creştină când a făcut următoarele declaraţii într-o audienţă generală de miercurea: “Raiul, sau fericirea în care ne vom găsi, nu este nici o abstracţie nici un loc fizic în nori, ci o relaţie personală [cu Dumnezeu]. … Această stare finală poate fi anticipată într-un anumit sens acum pe pământ. … Mai mult, imaginile despre iad care ne sunt oferite în Sfânta Scriptură trebuie să fie interpretate corect. Ele exprimă frustrarea şi goliciunea totală a unei vieţi fără Dumnezeu. Mai mult decât un loc, iadul este starea celui care în mod liber şi definitiv se îndepărtează de Dumnezeu, izvorul vieţii şi al bucuriei.

De ce a considerat Papa necesar să ofere acest fel de clarificare în aceste vremuri? Cred că Papa răspundea la două moduri des întâlnite dar greşite de a privi textele biblice care vorbesc despre vremurile de pe urmă, adică raţionalismul şi literalismul. Le vom ilustra privind la lectura evanghelică de astăzi despre vremurile de pe urmă din punct de vedere raţionalist şi literalist, şi apoi vom arăta ce ne poate spune pasajul când îl citim ca pe o Veste Bună, aşa cum este.

O abordare raţionalistă va citi acest pasaj ca fiind credinţa greşită a primilor creştini că sfârşitul lumii era aproape. Aceasta a fost pur şi simplu o greşeală, şi asta este tot ceea ce putem învăţa de aici. Convingerile lor asociate, că cerul este un loc fizic în nori, şi că de acolo se va întoarce Cristos, că stelele vor cădea din cer, deşi astăzi ştim că o singură stea poate fi mai mare decât planeta noastră, şi convingerea că pământul este o suprafaţă plană cu patru colţuri, s-au dovedit toate a fi greşite odată cu progresele înregistrate de ştiinţele moderne. În concluzie, acesta este un text învechit, care nu are nici o valoare pentru noi, şi raiul nu este altceva decât o închipuire primitivă a lor.

O lectură literalistă, pe de altă parte, va considera pasajul nostru drept o prezicere exactă a evenimentelor viitoare care vor marca sfârşitul veacurilor. Dacă Biblia spune că raiul este undeva în nori, atunci raiul este undeva în nori. Poate că norii în cauză sunt atât de sus încât astronauţii care au fost pe lună nu i-au văzut şi nu îi pot vedea nici cu cele mai puternice telescoape. Cu privire la ceea ce le-a spus Isus celor care îl ascultau: “Adevăr vă spun că nu va trece această generaţie până nu se vor împlini toate acestea” (Marcu 13,30), literaliştii abandonează repede literalismul şi argumentează că evanghelistul care a scris aceste lucruri cu siguranţă a înţeles greşit ceea ce a spus Isus, deoarece Isus nu putea să greşească. Unii dintre ei merg mai departe şi îşi fac planuri concrete de a-l întâlni pe Isus în nori, asemenea nefericiţilor membri ai cultului Poarta Raiului care şi-au făcut cu grijă bagajele pentru călătoria lor spre rai într-o cometă. Sau asemenea coreencei care şi-a avortat copilul nenăscut, căci cum ar fi putut să se înalţe şi să zboare cu greutatea în plus a sarcinii?

Respingând atât raţionalismul cât şi literalismul, Papa a indicat un al treilea mod, adică a recunoaşte aceste texte ca fiind o descriere grafică a unui mesaj evanghelic care este mereu relevant pentru oamenii din orice timp şi din orice cultură. Citind în acest mod, putem extrage următoarele mesaje importante pe care textul ni le transmite nouă şi oamenilor din orice generaţie. În primul rând, această lume trece. Viaţa în această lume este asemenea unei acţiuni supraevaluate la bursă, care va scădea mai devreme sau mai târziu. De ce să avem atunci întreaga avere în această singură acţiune? Este, aşadar, o invitaţie pentru noi la a investi cu înţelepciune, la a investi în lucruri care nu sunt din această lume, la a investi în acţiunile Împărăţiei lui Dumnezeu.

În al doilea rând, Dumnezeu, Cel Drept, va veni într-o zi, în Ziua Judecăţii, pentru a îndrepta toate relele din această lume. Deoarece lumea pe care o cunoaştem noi este o lume în care prea adesea oamenii nevinovaţi suferă şi cei răi prosperă. Poate că oamenii buni dorm mai bine noaptea, dar cei răi par a se bucura mai mult de orele în care sunt treji. Dacă aceasta este tot ce avem de trăit, atunci de ce ar mai vrea cineva să fie bun şi cinstit, în loc să fie rău şi viclean? Vestea cea Bună a vremurilor de pe urmă ne asigură că în final, răul se va întoarce împotriva celor răi, şi cei drepţi se vor bucura. Aceasta se va întâmpla în Împărăţia lui Dumnezeu pentru care această viaţă nu este decât o pregătire. Să rostim aşadar cu toată seriozitatea cuvintele din rugăciunea domnească: “Vie Împărăţia Ta”.

 

* * *

 

Duminica a XXXIII-a de peste an (B) (audio)

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Predicator: Pr. Florin Spatariu
Unde: Catedrala romano-catolică din Iaşi
Când: 19 noiembrie 2006

 

Puteţi descărca predica de pe Pastoratie.ro: click aici.

 

* * *

 

Vor vedea pe Fiul omului venind pe nori

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Am citit într-o carte câteva afirmaţii deosebite pe care vi le redau: Creştinismul este escatologic dintru început şi până la sfârşit şi nu numai în apendice; toată propovăduirea creştină, întreaga existenţă creştină, Biserica însăşi în fiinţa sa, toate sunt caracterizate de orientarea lor escatologică (Moltmann). Odată cu învierea lui Isus, de fapt, lumea şi istoria au intrat în faza lor finală, în plinătatea timpurilor. Promisiunile lui Dumnezeu s-au împlinit, iar cerurile noi şi pământul nou deja s-au inaigurat. Dumnezeu deja şi-a spus cuvântul definitiv în Cristos; în noi deja a fost pus Duhul care constituie sămânţa realităţilor viitoare (MAC p. 1010).

Ce vor să spună toate acestea?

Vom înţelege aceste afirmaţii teologice, dacă vom înţelege mai întâi sensul exact al cuvântului atât de des folosit: escatologic – vorbire despre «eschaton» – care înseamnă unirea tuturor forţelor spirituale spre a atinge perfecţiunea finală, unirea totală cu Dumnezeu, care a început, dar nu s-a sfârşit (cf. Giacomo PANTEGHINI, L’Orizzonte Speranza, Ed.Messagero, Padova 1991, p. 9 ş.u).

Profetul Daniel pune în centrul escatologiei sale (Lec. I-a:Dan 12, 1-3) ca nucleu de unire a tuturor forţelor spirituale, pe arhanghelul Mihail, fiindcă acesta a reuşit odinioară să adune în cer în jurul său pe toţi îngerii buni şi să-l învingă pe Lucifer, iar acum va reuşi să-i adune pe aleşii lui Dumnezeu dintre oameni spre a realiza împreună trei lucruri deosebit de importante: salvarea poporului, învierea morţilor şi strălucirea drepţilor… La întrebarea arhanghelului Mihail: Quis ut Deus? – «Cine este ca Dumnezeu?» – nimeni nu a putut răspunde până la împlinirea vremurilor, afară de Isus: Ego ut Deus – Eu sunt Fiul lui Dumnezeu. El s-a arătat lumii în calitate de Emanuel – Dumnezeu cu noi – spre a uni toate forţele spirituale ale omenirii călăuzind-o spre Tatăl: Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (In 14, 6).

Evanghelia de azi (Mc 13, 24-32) ni-l prezintă pe Isus mai presus de arhanghelul Mihail: el vine pe norii cerului, adică cu forţa divină a Duhului Sfânt; îngerii sunt ai săi; El îi trimite în misiune; el îi pregăteşte pe ucenicii săi ca să ştie să trăiască evenimentele istorice în perspectiva viitorului, fiindcă soarta lor va fi în istorie ca şi aceea a Învăţătorului lor: prin Cruce vor conduce. Cine le va pune în evidenţă puterea Crucii? Darul Duhului Sfânt, darul evlaviei. Acesta a pus în evidenţă Crucea Învăţătorului.

Fiul omului este evlavios (pios) prin excelenţă. Sf. Petru în prima sa predică de după Rusalii arată evreilor din psalmul 16, 10 că Dumnezeu l-a înviat pe Fiul său tocmai datorită evlaviei, pioşeniei Lui, nelăsând pe cel evlavios să vadă putrezirea (Fap 2, 27). Sfânta Scriptură ne arată clar că evlavia lui Isus faţă de Tatăl l-a dus la împlinirea voinţei acestuia în cele mai mici amănunte (cf. In 8, 29; 9, 31); evlavia îl face pe Isus să-i ofere Tatălui un cult desăvârşit (Evr 10, 5-10); evlavia îi inspiră rugăciunea arzătoare din grădina Măslinilor şi oferirea jertfei dureroase prin care ne sfinţeşte (cf. Mc 14, 35 ş.p.); evlavia îl face mare preot (Evr 7, 26), a cărui rugă a fost ascultată de Dumnezeu datorită evlaviei sale (id. 5, 7). Din aceste motive «misterul lui Cristos» este numit misterul evlaviei (pietăţii) (1Tim 3, 16). În Isus Cristos evlavia faţă de Dumnezeu realizează planul mântuirii; în el evlavia creştinului îşi află izvorul şi modelul (Dizionario di Teologia Biblica p. 923).

Lipsa evlaviei de pe chipul omului de azi arată internul său: lipsa credinţei. Lipsa credinţei arată apropierea parusiei, ziua de apoi: Când va veni Fiul omului, va mai găsi oare credinţă pe pământ? (Lc 18, 8).

Apropierea Zilei Domnului este sigură. Nesigur este momentul istoric al ei. Isus ne arată clar că acel moment istoric face parte din pedagogia Tatălui, este un secret al său. Dar tocmai secretele ne fac curioşi, interesaţi, prudenţi.

Lipsa credinţei din acea zi poate proveni din două motive: ori Dumnezeu nu-şi va mai revarsa darul său în suflete, ori oamenii vor refuza acest dar. Însă Dumnezeu este credincios iubirii sale: prin Fiul său va da întotdeauna omului ceea ce îi este necesar pentru mântuire: credinţa. Omul va fi acela care va refuza darul.

Din clipa în care pe feţele oamenilor nu se va mai citi evlavia, ci ura, lăcomia, trufia etc, putem constata iminenţa parusiei, venirii Domnului. Dar, din moment ce îngerii vor fi trimişi să adune pe cei aleşi, adică pe cei evlavioşi, înseamnă că vor fi şi oameni credincioşi la venirea lui Isus a doua oară, numai că această credinţă trăită de cei pioşi nu va fi luată în seamă de mulţi, va fi dispreţuită, neglijată, uitată. Şi cum cei evlavioşi sunt cei săraci, bolnavii, bătrânii, văduvele şi orfanii, cei închişi şi toţi marginalizaţii societăţii de consum, aceştia vor fi capul de acuză la judecată contra celor ce şi-au pierdut credinţa din cauza lăcomiei după averi, onoruri şi plăceri păcătoase.

După discursul propriu-zis al lui Isus, iată câteva îndemnuri date de Învăţător ucenicilor săi, valabile şi pentru noi: creştinii n-au motiv să se descurajeze din cauza lipsei de credinţă în cei mulţi, ci din contra, au posibilitatea să descopere pe adversarii acestor vremuri apocaliptice; este suficient să acţioneze ca agricultorii care, observând frunzuliţele abia înverzite ale smochinului, ştiu că a sosit vremea bună pentru arat şi însămânţat, pentru faptele bune, pentru trăirea din plin a credinţei. Isus mai face o referinţă la distrugerea templului într-un moment al istoriei tocmai pentru că nu păstrează şi nu pune în evidenţă adevărata credinţă prin evlavie, ci a devenit ca o peşteră de tâlhari (cf. Mt 21, 13). Noul nucleu de coeziune spirituală şi forţă escatologică devine Cristos înviat, glorios, şezând de-a dreapta Tatălui şi acţionând în Biserica sa prin Duhul Sfânt. În parusie se vor distruge şi templele noastre din piatră, cărămidă, ciment şi beton, dar vor rămâne să strălucească templele vii ale Duhului Sfânt în care Cristos şi-a oficiat misiunea sa de mare preot, despre care ne vorbeşte lectura a II-a (Evr 10, 11-14. 18).

Ce ne spune unica jertfă a lui Cristos, pe care autorul scrisorii pune accentul?

Isus, jertfa oferită o singură dată, s-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu. Aşa cum am arătat: evlavia i-a adus jertfa la desăvârşire; nu mai avea nici un motiv s-o repete. Preoţii Vechiului Testament, conştienţi de imperfecţiunea felului în care jertfeau şi ce ofereau ca jertfă, rămâneau mereu cu gustul amar, neplăcut, că ceea ce au făcut, cum au făcut şi ce au oferit pe altarul de jertfă, nu-i suficient de bine făcut şi prin urmare trebuie repetat.

Şederea lui Isus Cristos la dreapta lui Dumnezeu arată în mod elocvent că opera sa este desăvârşită şi va continua să fie mereu izvor de împăcare între Dumnezeu şi oameni până la sfârşitul veacurilor. Unica sa jertfă desăvârşită va fi mereu izvorul desăvârşirii umane şi forţa care îi va atrage la dreapta sa, când va veni ca judecător pentru cei de la stânga sa.

Toate lucrurile tind spre Cristos care va rezuma în sine întreaga creaţiune (cf.Ef 1,9).

Salvator al omului, Cristos este şi salvatorul Universului. În acest efort, în această tensiune de a rezuma şi desăvârşi toate în Cristos, creştinul, asumat de Cristos, este chemat să desfăşoare un rol de neînlocuit: cu munca, jertfa şi rugăciunea sa în Cristos să umanizeze această lume şi să pregătească acea transformare a Universului în ceruri noi şi într-un pământ nou care să inaugureze împărăţia definitivă a lui Dumnezeu. Într-un cuvânt, creştinul este chemat să fie în lume ceea ce este sufletul în trup (Scrisoare către Diogenet 6). Într-un fel, această misiune a omului faţă de Univers, este o datorie de recunoştinţă faţă de Cristos prin care toate s-au făcut (In 1, 3) şi ne-au slujit ca trepte de înălţare spre Creator.

Filozoful Bergson, către sfârşitul cărţii sale Cele două izvoare ale moralei şi ale teologiei, invită tot neamul omenesc să se forţeze pentru ca şi planeta noastră, atât de refractară divinului, să împlinească funcţia esenţială a Universului care este o maşină de fabricat zei. Menirea Universului până în parusie este aceea de a ne face zei, adică să ne ducă la o cât mai mare asemănare cu Dumnezeu prin cunoaştere, ca în ziua de apoi, omul, îndumnezeit prin Cristos, prin evlavia sa, să devină izvor de înnoire a toate în Cristos, a întregului Univers, spre a deveni vrednic să domnească cu Cristos de-a dreapta Tatălui.

Misiunea este grea, dar o putem îndeplini, dacă ne rugăm cu adevărata evlavie: Doamne, Dumnezeul nostru, dă-ne, te rugăm, să te urmăm cu bucurie, căci numai slujindu-te necontenit pe tine, izvorul oricărui bine, putem afla fericirea deplină şi nepieritoare. Amin.

 

* * *

 

Duminica a XXXIII-a de peste an

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Editura Sapientia

Liturgia cuvântului din duminica de astăzi ne invită la o reflecţie asupra realităţilor escatologice, realităţi care nu se referă numai la viitor, dar şi la prezent, şi aceasta în măsura în care prezentul este profund marcat de orientarea sa spre viitor. Odată cu învierea lui Cristos din morţi, lumea şi istoria au intrat în faza lor finală, în plinătatea timpurilor. Istoria şi-a dobândit un sens, o direcţie de mers, şi nu mai poate fi concepută ca o aglomerare de fapte absurde şi inutile. Acest sens al istoriei constituie, aşadar, obiectul speranţei noastre, speranţă care se întemeiază pe faptul că în Isus Cristos promisiunile lui Dumnezeu s-au adeverit, iar cerul nou şi pământul nou au fost deja inaugurate. În Cristos, Dumnezeu şi-a spus cuvântul său definitiv.

În prima lectură a duminicii de astăzi, profetul Daniel răspunde unei întrebări fundamentale: cine este ca Dumnezeu? Răspunsul este însuşi Isus Cristos, pentru că în El timpurile s-au împlinit. El s-a arătat lumii în calitate de Mântuitor, pentru a uni toate forţele spirituale ale omenirii.

În evanghelie, Isus vorbeşte despre destinul final al omenirii, împrumutând de la apocalipsele iudaice imaginile înspăimântătoare ale acestora; plecând de la întrebarea discipolilor referitoare la dărâmarea templului, Isus, preferând asemenea profeţilor judecata cetăţii, cu o simplă privire îmbrăţişează toată istoria mântuirii. În centrul discursului său stă evenimentul final – venirea Fiului Omului. Aleşii Domnului se vor aduna în jurul lui şi timpul încercărilor va lua sfârşit. Speranţa oricărui credincios este îndreptată spre această mare eliberare.

În discursul său escatologic, Isus nu se preocupă de cifre sau de date. Dimpotrivă, El încearcă să scoată din suflete preocuparea cutremurătoare a sfârşitului, entuziasmul pentru revelaţiile extraordinare şi pentru semnele uluitoare: ceea ce contează este numai siguranţa venirii Domnului. În al doilea rând, Isus face apel la starea de veghe, punându-ne în gardă faţă de orice fel de agitaţie. Condiţia perenă a discipolului va fi persecuţia în mijlocul războaielor şi a zvonurilor de războaie care frământă istoria popoarelor. Ucenicul nu trebuie să se lase înşelat de cei care pretind că deţin secretele sfârşitului, dându-se drept Mesia. Dimpotrivă, el trebuie să vegheze în credinţă, să fie răbdător şi, mai ales, să ducă vestea cea bună la toate popoarele. Izvorul desăvârşirii constante a ucenicului va fi unica jertfă a lui Cristos, care este izvor de împăcare între Dumnezeu şi oameni până la sfârşitul veacurilor. Unica jertfă este mijlocul şi forţa cu care îi va atrage pe toţi la dânsul, până când va recapitula în sine întreaga creaţie.

Viaţa de credinţă are un dinamism continuu şi tinde spre împlinirea finală. A crede în realităţile escatologice înseamnă a ne însera personal în acţiunea lui Dumnezeu şi a deveni conştienţi că destinul omului se împlineşte în împărăţia eternă. Creştinul trăieşte în comuniune cu Dumnezeu, dimensiunea terestră a vieţii fiindu-i insuficientă; realitatea escatologică nu este lipsită de conţinut, dar ea dă creştinului motivaţia pentru o schimbare radicală a vieţii, pentru o reînnoire constantă a modului de a concepe propriul destin şi pentru un nou mod de a ne comporta în viaţă. Aşteptarea parusiei Domnului nu este deloc pasivă, ci ea presupune asumarea unor principii etice care pot decide viitorul nostru escatologic; aşteptarea parusiei presupune o răbdare capabilă de a înainta în har şi în cunoaşterea Domnului. Pacea definitivă se obţine cu preţul chinului îndurat şi depăşit. Aş vrea să amintesc aici exemplul călugărilor irlandezi, acei oameni care, tânjind după ţara veşnică, au devenit civilizatori, creatori de cultură, adunând şi cultivând ceea ce este frumos şi adevărat. Ei, trăind cu speranţa venirii împărăţiei lui Dumnezeu şi a unei noi umanităţi, a cerului nou şi a pământului nou – aici, în acest timp efemer, şi, fireşte, definitiv în lumea de dincolo – nu au distrus nimic din vechea cultură, dar au copiat cu grijă din clasicii latini, chiar şi din cele mai frivole comedii ale lui Plaut. Dorul lor după ceva absolut nou, după o transfigurare radicală a omului şi a cosmosului, nu i-a împins la o distrugere dezlănţuită, ci la o construire plină de dragoste; dorul de dincolo i-a transformat în oameni care iubesc pământul, i-a transformat în artişti, poeţi şi constructori de catedrale.

Sfântul Augustin spunea că “Dumnezeu, după această viaţă, trebuie să fie locul nostru”, pentru că Dumnezeu este ultima realitate a creaturii, iar ca dobândit este cer, ca pierdut este iad, iar ca purificator este purgator. Prin urmare, destinul final şi definitiv al omului este în propriile sale mâini, numai el îl poate decide prin alegerile pe care le face zi de zi, pentru că Dumnezeu ca ales constant este cer, iar ca refuzat este iad.

Semnul şi mijlocul care ne orientează constant spre realităţile escatologice este Sfânta Euharistie. Ea este icoana împărăţiei lui Dumnezeu, este icoana realităţilor viitoare; Euharistia nu este numai prezentarea sacrificiului crucii, ci ea uneşte credinciosul cu realităţile escatologice, cu împărăţia lui Dumnezeu. Atunci când celebrăm Euharistia nu ne amintim numai de cele trecute, adică de Patima, Moartea şi Învierea Domnului, ci ne amintim şi de cele care vor veni, pentru că în Euharistie istoria şi timpul se intersectează cu veşnicia. A ne aminti de evenimentele trecute, de cruce, de înviere, este un lucru normal; însă a ne aminti de ceva care nu s-a întâmplat încă – de parusie – nu poate fi explicat decât transferându-ne într-un spaţiu existenţial în care fragmentarea timpului în trecut, prezent şi viitor şi-au găsit vindecarea. Şi acest lucru se întâmplă atunci când celebrăm Euharistia. Astfel, Euharistia oferă lumii gustarea realităţilor escatologice care pătrund în istorie prin celebrarea euharistică şi fac posibilă îndumnezeirea noastră. Prin Euharistie, creştinul îşi alimentează propria speranţă în realităţile escatologice. Pentru creştinul împărtăşit nu există putere omenească sau satanică care să-i distrugă speranţa într-un sfârşit glorios.

Cristos, în evanghelie, nu face apel la teorii filosofice, ci face apel la acea inteligenţă care ne este dată fiecăruia pentru a înţelege sensul evenimentelor şi a ne orienta spre cele viitoare. Totuşi, nu o preocupare pentru un sfârşit iminent ne poate ajuta să evaluăm în mod critic ceea ce suntem şi am fost. Dacă este astfel, acest sfârşit nu constituie decât o sursă de spaimă, de frică şi de aplecare spre sine. Acest sfârşit trebuie să fie pentru noi o finalitate care să aibă caracterul unei valori finale decisive, capabilă să clarifice eforturile noastre prezente şi să le ofere semnificaţie. Dacă prezentul are sens în raport cu realităţile escatologice, atunci noi le putem anticipa prin acte de inteligenţă şi alegere responsabilă. Noi suntem pe drum, întrevedem ţinta, cel puţin în valorile ei esenţiale, şi avem posibilitatea să devenim mai buni pentru a ajunge la împlinirea finală.

Lucian Giurgia

 

* * *

 

Duminica a XXXIII-a (B)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Isus a spus ucenicilor săi: “În acele zile, după acea mare strâmtorare, soarele se va întuneca şi luna îşi va pierde strălucirea. Stelele vor cădea de pe cer şi puterile cerului se vor zdruncina. Atunci îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu mare putere şi măreţie. El îi va trimite pe îngerii săi ca să-i adune pe cei aleşi din cele patru colţuri ale lumii, de la marginea pământului până la marginea cerului. Luaţi ca învăţătură asemănarea cu smochinul: când ramurile lui devin fragede şi-i dau frunzele, ştiţi că vara este aproape; la fel şi voi, când veţi vedea acestea, să ştiţi că Fiul Omului este aproape, la uşă. Vă spun adevărul: nu va trece această generaţie, până când nu se vor împlini toate acestea. Cerul şi pământul vor trece dar cuvintele mele nu vor trece. Cât priveşte ziua şi ceasul acela, nimeni nu le cunoaşte, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl. (Mc 13,24-32)

Episodul propus spre meditare în această a XXXIII-a duminică, penultima, de peste an conclude secţiunea a cincia a evangheliei sfântului Marcu, secţiune în care Isus, după ce a intrat în Ierusalim ca Mesia, a ţinut să anunţe şi locuitorilor capitalei politice şi religioase a poporului ales vestea cea bună a mântuirii şi aceasta în ciuda şicanelor autorităţilor celor mai de seamă (v. Mc 12,35-44). Capitolul 13 ni-l prezintă pe Isus în afara cetăţii care l-a refuzat, undeva pe muntele Măslinilor privind la construcţiile splendide, îndeosebi cele ale Templului, cărora le prevesteşte ruina, iar locuitorilor judecata. Impresionaţi de aceste preziceri ucenicii îi adresează o dublă întrebare: când? şi care va fi semnul?, iar Isus le răspunde indicând mai întâi semnul (v. 5-27) şi apoi momentul (v. 33-37). Retroactiv privind am putea crede că “ziua Domnului” anunţată de Isus Cristos ar coincide cu momentul cuceririi Ierusalimului de către armatele romane (în anul 70 d.C.). În realitate Evenimentul la care se referă sfântul Marcu este cel prin care orice om se vede interpelat: moartea Mântuitorului, care dă un sens nou istoriei umanităţii. Acest eveniment se înscrie în timp, de vreme ce poate fi datat (foarte probabil 7 aprilie 30 d.C.). Numai în acest fel poate fi explicată iminenţa descrisă în versetul 29. În acelaşi timp Evenimentul de răscruce depăşeşte istoria şi exprimă apariţia lui Dumnezeu în viaţa umanităţii. Numai în acest fel pot fi explicate îndemnurile presărate de-a lungul întregului capitol, îndemnuri care reliefează urgenţa interpelării care, în definitiv, îl priveşte pe fiecare om: toţi vom fi judecaţi asupra sensului pe care îl dăm morţii Domnului, moarte care dă o nouă semnificaţie morţii noastre. Sfârşitul lumii se află întotdeauna la uşile noastre: noi îl putem întrezări în orice eveniment catastrofic precum şi în orice ameninţare cu moartea, dar, pentru aceasta, e absolut necesară privirea lui Isus care înfruntă prin moartea lui moartea umană.

Aşadar, în acest pasaj este vorba de cu totul altceva decât de prezicerea distrugerii unei cetăţi. În el ni se prezintă iminenţa unei orânduiri noi anunţată de Isus şi care o înlocuieşte pe cea veche, o orânduire care va apărea pe pământ ca un ferment care tulbură totul, dar care este, în acelaşi timp, o promisiune de speranţă întrucât anunţă învierea. De aceea discursul lui Isus nu trebuie perceput ca pe o frescă realistă ce descrie un spectacol grandios şi înspăimântător, cel al “sfârşitului lumii” ci ca pe o problemă radicală adresată fiecărei conştiinţe umane: viaţa mea îşi dobândeşte ea sensul pornind de la moartea lui Isus şi de la “trecerea din această lume la Tatăl”? Şi, legat de această întrebare fundamentală ne putem întreba şi dacă sunt eu capabil să discern semnele timpurilor? Cu alte cuvinte: pornind de la oricare eveniment al vieţii care ne ameninţă sau ne ridică semne de întrebare, privirea noastră de credinţă percepe ea prezenţa Tatălui şi exigenţa absolută a iubirii sale în vieţile noastre?

 

* * *

 

Duminica a XXXIII-a de peste an (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Relatarea biblică a statuii sfărâmate: Dan 2,26-47.

2. Tema

“A ta este împărăţia şi puterea şi mărirea în veci”.

3. Mesajul.

Aţi auzit această solemnă, regească aclamaţie liturgică: “A ta este împărăţia,…”?

- Când o recităm?

- Ce înţeles are? (Ascultaţi răspunsurile copiilor).

Ce cerem de la Dumnezeu, Tatăl nostru, în ultima parte a rugăciunii “Tatăl nostru”? (mântuieşte-ne de Cel Rău).

- Sunt atâtea, dar atâtea rele în lume, care ne răpesc seninătatea şi pacea, care ne produc teamă.

- Ajutaţi-mă să vă povestesc ceva în acest sens (…războaie, foamete, cutremure de pământ, alunecări de teren, dar mai cu seamă: ura şi moartea).

Ei bine, astăzi, scumpii mei, ascultaţi ce spune Evanghelia:

- “Isus este Domnul: e mai mare decât orice durere; este mai tare decât moartea! Mântuirea sa este aproape: este la uşă!”

Într-o zi, o soră, făcând catehism cu copiii de la grădiniţă, a spus:

- Dumnezeu a creat totul: cerul, pământul, stelele, munţii, animalele…

Aici, Petrică a oprit-o şi a întrebat-o:

- Atunci, soră, Dumnezeu a creat şi leii?

- Da, Petrică, Dumnezeu a creat totul, chiar şi leii!

Atunci, Petrică făcu această remarcă:

- Cred că… a avut mult curaj!

- Da, Dumnezeu este într-adevăr curajos şi puternic: domină tot răul şi lumea.

- Dacă comandantul este capabil să vindece rănile şi să învie moţii, cum se mai pot teme soldaţii săi?

Să ne luptăm ca oameni valoroşi împotriva oricărui fel de rău, pentru că puternicul nostru Rege ne dă o viaţă de “rezervă”.

Exemplificare liturgică:

- Prezentăm, pe scurt, rugăciunile liturgice ale Liturghiei după “Tatăl nostru”. Sunt rugăciuni pentru pace, comentând “Tatăl nostru”. Marchează trei momente:

* cerem pace pentru lume;

* cerem pace şi unitate pentru Biserică;

* ne dăruim un gest de pace.

Este pace aceea care

* nu înseamnă doar absenţa războiului, ci, mai ales, fraternitate între fiii lui Dumnezeu,

* este dar al lui Isus răstignit şi înviat pentru noi, a cărui memorial viu este Liturghia,

* este efect al “comunei uniri în iubire” cu Cristos şi cu toţi fraţii,

* este angajare a fiecărui creştin care participă la celebrarea euharistică.

- Putem să le prezentăm copiilor, ca o rugăciune a credincioşilor, următoarele cereri, intercalându-le cu refrenul: “A ta este împărăţia, a ta este puterea şi mărirea în veci”.

* Tatăl nostru, nu ne duce în ispită, ci ne mântuieşte de cel rău. (R)

* Eliberează-ne, Doamne, de toate relele. (R)

* Dă, Doamne, pace în zilele noastre. (R)

* Fă-ne să trăim mereu liberi de păcat. (R)

* Fă-ne siguri în orice teamă şi tulburare. (R)

* Fă să se împlinească speranţa fericită şi să vină în slavă Mântuitorul nostru, Isus Cristos. (R)

* Doamne Isuse, dă Bisericii tale unitate şi pace. (R)

4. Exemple

Intenţia omiliei va trebui să fie şi aceea de a prevesti regalitatea lui Isus răstignit şi înviat, ca pregătire pentru duminica următoare închinată cinstirii lui Cristos Rege.

a) Toată Biblia, dar mai ales cartea Apocalipsului, dă speranţă, în ciuda evenimentelor tragice ale istoriei şi ale vieţii. De aceea ar putea fi utilă această povestire. (Şi Evanghelia de astăzi este de gen apocaliptic).

În lagărele de concentrare din Moravia – scrie deţinutul politic Andrej Siniavskij – Sfânta Scriptură este interzisă, de aceea circulă în copii scrise la mână. La fiecare percheziţie sunt confiscate foicele, dar curând reapar şi se difuzează în zonă. La apus şi la răsărit pot fi văzute, în spatele clădirii băilor, persoane în genunchi… Dacă trece un gardian, acesta îi alungă, dar, imediat ce dispare, vezi din nou pe câte unul în picioare absorbit în rugăciune.

Nu cu mult timp după sosirea mea în lagăr, spre seară, la o oră înainte de stingere, s-a apropiat de mine cineva care m-a întrebat cu grijă dacă aş vrea să ascult Apocalipsul. M-a condus într-un loc unde era mai uşor de evitat gardienii. Acolo, în penumbra vizuinii asemănătoare unei peşteri, se adunaseră deja şi se pitiseră prin colţuri, ghemuiţi pe călcâie, câţiva oameni, şi aşteptam ca să scoată cineva de sub haină cartea sau mâna de foi, dar greşeam.

În lumina roşiatică a peşterii, un om s-a ridicat şi a început să recite din memorie, cuvânt cu cuvânt, Apocalipsul. Apoi fochistul, bătrânul ţăran care aici era stâlpul casei, a spus: “Iar acum continuă tu, Fjodor”! Apoi s-a sărit o parte a textului, pentru că cel care ştia continuarea era la muncă împreună cu tura de noapte. “Ei, îl vom asculta altă dată”, a spus fochistul şi i-a dat cuvântul lui Pjotr. În acest punct mi-am dat seama că acei deţinuţi, toţi simpli ţărani care aveau de făcut pedepse de zece, cincisprezece, douăzeci de ani în lagăr, şi-au împărţit toţi principalele texte din Sfânta Scriptură, le memoraseră şi, întâlnindu-se în secret din când în când, le repetau pentru toţi.

b) Câţiva rabini povesteau că împăratul Adrian, după ce a supus lumea şi s-a întors la Roma, a spus poporului:

- Vă cer să mă consideraţi ca Dumnezeu, deoarece am supus toată lumea.

După aceea, de Adrian s-au apropiat doi filozofi.

Primul a spus:

- Eu am o navă la trei mile de aici care şi-a pierdut traseul.

Adrian a răspuns:

- Voi trimite acolo navele mele, şi ele vor salva nava ta.

Filozoful a replicat:

- Domnul meu, nu trebuie să deranjezi navele tale. Trimite doar puţin vânt liniştit şi vei salva nava mea.

Adrian a replicat, la rândul lui:

- De unde să iau vântul acesta?

Atunci, filozoful a încheiat:

- Tu nu eşti în stare să trimiţi puţin vânt; cum poţi să te consideri Dumnezeu?

Al doilea filozof a spus:

- Nimeni nu se poate revolta împotriva regelui în palatul său, dar se poate întâmpla afară. Ieşi, aşadar, din palatul tău şi atunci voi putea pretinde să fii considerat Dumnezeu. Cerul şi pământul sunt creaţia sa… Dacă reuşeşti să le laşi, vei deveni Dumnezeu.

Revenit acasă plin de mânie, soţia sa i-a spus:

- Trebuie să-ţi spun ceva foarte important. Dă-i lui Dumnezeu ce i se cuvine şi vei deveni Dumnezeu!

A întrebat-o:

- Dar ce i se cuvine!

I-a răspuns:

- Sufletul!

Atunci i-a spus Adrian:

- Dacă sufletul mă părăseşte, ce mai pot face?

Iar ea:

- Dacă nu ai nici o putere asupra sufletului care este în tine, cum te poţi considera Dumnezeu? (Midrash Tanchuma).

 

* * *

 

Duminica a XXXIII-a de peste an (comentariu pentru copii)

Autor: Diverşi alţi autori
Traducere: pr. Lucian Avădăni
Copyright: Predici.cnet.ro

Lecturile din această duminică, în special prima lectură şi evanghelia, au o particularitate: folosesc multe verbe la viitor. Le-aţi băgat de seamă şi voi? Poate la o primă lectură nu au putut fi bine surprinse, de aceea vom încerca să le recitim împreună. De exemplu, în prima lectură, profetul Daniel anunţă: “În acel timp se va ridica Mihail… Va fi un timp de strâmtoare… în acel timp va veni mântuirea poporului tău… Mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi… Cei înţelepţi vor străluci… şi cei care au învăţat mulţimea… vor străluci ca stelele pentru totdeauna”.

Dar despre ce vorbeşte profetul Daniel? Vom descoperi peste puţin timp. Deocamdată mergem la textul din Evanghelia după sfântul Marcu, pentru că chiar şi Isus foloseşte multe verbe la viitor: “În acele zile, după acea mare strâmtorare, soarele se va întuneca şi luna îşi va pierde strălucirea… Atunci îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori… El îi va trimite pe îngerii săi ca să-i adune pe cei aleşi din cele patru colţuri ale lumii… Cerul şi pământul vor trece dar cuvintele mele nu vor trece”.

De această dată Isus foloseşte de-a dreptul un limbaj misterios! Dar despre ce vorbeşte folosind aceşti termeni dificili?

Atât Isus cât şi profetul Daniel vorbesc despre ceea ce se va întâmpla la sfârşitul lumii. Însă trebuie să spunem de la început: nu vorbesc despre ceea ce se va întâmpla din punct de vedere ştiinţific! Nu! Vorbesc despre ceea ce oamenii vor experimenta atunci când lumea se va sfârşi.

Cineva, însă, va putea spune: – Dar sfârşitul lumii cine ştie când va fi! Este ceva îndepărtat, se va întâmpla peste mult, mult, foarte mult timp! Nu acum, nu cu noi. De aceea, la ce folosesc aceste cuvinte?

Isus începe să înveţe aceste lucruri pentru că discipolii săi au fost cei care l-au întrebat despre aceasta. Şi ştiţi de ce discipolii doreau să vorbească despre aceste lucruri? Pentru că le era teamă. Nu o spun în mod deschis, dar le era teamă.

Şi Isus ştie că în inima oamenilor din orice timp există un sentiment comun pentru toţi: frica faţă de viitor. În străfundul inimii, oricine se întreabă: – Ce se va întâmpla în continuare? Ce se va întâmpla cu mine, cu familia mea, cu lumea? Va fi mereu bine? Sau va veni un timp de durere?

Aceste întrebări ştiu că le au nu numai adulţii: chiar şi tinerilor şi copiilor le este frică câte odată de viitor, în anumite momente.

De exemplu, când au loc unele catastrofe naturale, tuturor ne este frică! Dacă se întâmplă un cutremur, mai ales dacă este aproape de localitatea noastră, dacă vedem la televizor valurile mari provocate de tsunami, dacă un vulcan începe să erupă lavă incandescentă, dacă un fluviu se revarsă, inundând un oraş întreg … tuturor ne este frică şi ne întrebăm: ce se întâmplă cu lumea noastră?

Şi nu doar ceea ce se întâmplă în natură ne dă motive de spaimă: chiar şi violenţa oamenilor ne sperie.

Când la ştiri se vorbeşte despre bombe, de masacre, de răpiri … când auzim ştiri despre moarte, tortură, avioane deturnate, când ascultăm toate aceste lucruri urâte, frica începe să crească în inima noastră, ca ceva apăsător şi rece în stomac. Atunci ne punem tot felul de întrebări: De ce toate acestea? Mi se va întâmpla şi mie? I se va întâmpla cuiva drag mie?

Isus, care cunoaşte fiecare inimă, cunoaşte de asemenea şi temerile discipolilor şi temerile noastre: de aceea foloseşte un discurs plin de imagini şi de exemple pentru a răspunde la toate întrebările înspăimântătoare care se învârt în capul unei persoane.

Isus ne asigură: este adevărat, vor avea loc momente de strâmtorare, vor fi evenimente triste şi dureroase, vor fi momente în care va părea că natura a devenit un duşman … dar când se vor petrece toate acestea să nu vă simţiţi singuri, să nu vă simţiţi abandonaţi!

Să recitim chiar cuvintele lui Isus: “Când veţi vedea că se vor împlini toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, la uşă”: şi Fiul omului este însuşi Isus! Ne spune: când veţi vedea că se vor împlini toate acestea, să ştiţi că eu sunt aproape de voi! Când veţi simţi că teama creşte în voi ca un monstru care vă strânge puternic inima, aveţi credinţă! Aveţi încredere în mine şi în Tatăl!

Şi pentru a ne reda siguranţa, ne mai spune: “Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece”, adică, în cuvinte mai simple: “Tot ceea ce se află în jurul vostru va avea un sfârşit, mai devreme sau mai târziu, până şi cerul şi pământul. Un singur lucru nu se va sfârşi niciodată, nu trece, nu se învecheşte: Cuvântul meu”.

Şi care este acest cuvânt? Este un cuvânt foarte frumos, pe care Isus îl repetă în mii de moduri diferite în fiecare duminică: “Toţi sunteţi iubiţi, în mod infinit, de mine şi de Tatăl!”

Aceasta este Vestea cea Bună a Evangheliei! Aceasta este splendida, minunata certitudine carte trebuie să ne însoţească în fiecare zi!

A şti că Dumnezeu tatăl ne iubeşte în orice moment, a şti că Isus este mereu cu noi, ne dă încredere şi îndepărtează orice teamă.

Desigur, în momentul în care are loc ceva urât şi teama ne face să îngheţăm, este dificil să ne păstrăm credinţa…este dificil pentru toţi…dar este posibil.

Tocmai privitor la aceasta, când eram mic, mi s-a relatat o istorioară pe care îmi face plăcere să o împărtăşesc cu voi. Nu pot să spun dacă este o istorioară adevărată sau inventată de cineva, dar mi se pare foarte frumoasă şi v-o povestesc.

Într-o casă de la periferie locuia o familie: mama, tata şi trei copii. Într-o noapte, în timp ce dormeau liniştiţi, pe neaşteptate, a izbucnit un incendiu. Imediat, părinţii s-au trezit, au luat copii de mână şi au alergat pe scări. Dar când au ajuns afară, şi-au dat seama că fiul cel mai mic a rămas înăuntru: în loc să coboare, s-a întors înapoi, la primul etaj, în dormitor pentru a lua pisicuţa care dormea într-un coş. Pisica deja sărise de la fereastră şi se salvase, dar copilul a rămas blocat în casă în flăcări. S-a apropiat de fereastră şi de jos tatăl a început să strige: Sări! Sări, fiul meu! Nu-ţi fie frică!

- Tată! plângea copilul, tată! nu pot să sar! Nu te văd!

- Nu contează că nu mă vezi, a strigat tatăl. Te văd eu şi este de ajuns! Aruncă-te!

Copilul a avut încredere şi s-a aruncat în fum. Tatăl, care îl vedea bine de jos, a întins braţele şi l-a prins, ducându-l departe de foc şi salvându-l.

Iată, când îmi este frică, eu mă gândesc la această întâmplare: eu, voi, toate persoanele cărora le este frică, suntem ca şi copilul din această poveste şi Dumnezeu este tatăl. Când ne este frică nu reuşim să-l vedem, dar el este acolo, nu încetează nici o clipă să-şi îndepărteze privirea de la noi! A avea încredere înseamnă a crede că braţele sale sunt mereu gata să ne primească, chiar şi atunci când în jurul nostru este numai întuneric şi ne este frică.

Să avem mereu în gând, în această săptămână, această certitudine: că Tatăl ne iubeşte, mereu, Că este mereu alături de noi şi ne urmăreşte cu privirea sa plină de iubire. Şi dacă se va întâmpla să ne fie teamă, să-i spunem Domnului Isus: eu nu te văd în acest moment, dar ştiu că tu mă vezi mereu şi asta îmi este de ajuns pentru a mă încredinţa ţie!

Comentariu îngrijit de Daniela De Simeis

 

* * *

 

Duminica a XXXIII-a din Timpul de Peste An (B)

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Atunci îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere mare şi glorie (Mc 13,26).

Venirea Fiului Omului a fascinat dintotdeauna omenirea. Motivele aşteptării lui ne dezvăluie cum îşi închipuiau unii sau alţii că o vor vedea împlinindu-se. Astfel, protopărinţii noştri şi toţi cei care simţeau apăsarea păcatului în viaţa lor îşi închipuiau un mântuitor care să purifice fiinţa lor ca cineva care şterge cu buretele o pată lăsată de sânge. Cei care făceau parte din poporul ales îşi închipuiau un mântuitor care îi va elibera de orice dominaţie străină şi va domni în ţara făgăduită de Iahve, ba chiar şi peste cei care îi stăpâneau. El era asemănat cu un rege puternic care printr-o coborâre glorioasă din cer, prin cuceriri răsunătoare şi prin construcţii măreţe va avea pe pământ o stăpânire fără de sfârşit.

Fragmentul evanghelic prezentat în această duminică redă un dialog dintre Isus şi discipolii săi care ieşeau din templul din Ierusalim şi admirau acea construcţie splendidă făcând aluzie la acest mod de închipuire a venirii lui Mesia. După ce Isus s-a descoperit discipolilor (prin cuvinte şi fapte) ca Fiul lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea lumii, îi avertizează asupra falşilor profeţi care se vor proclama cristoşi şi le prezintă manifestarea glorioasă a Fiului Omului la cea de-a doua sa venire. Sistematizând cuvintele lui Isus, înţelegem din spusele sale că Fiul Omului a venit deja chiar dacă cei mai mulţi dintre cei care îl aşteptau nu au înţeles acest lucru, că, după ce Fiul Omului va suferi şi muri din cauza arhiereilor şi va învia a treia zi, se va înălţa la Tatăl de unde va veni a doua oară cu putere mare şi glorie.

Discipolii nu au dat importanţa cuvenită atât la realizarea acestor realităţi, cât, mai mult, la semnele terifiante care le vor preceda sau însoţi.

Noi, creştinii secolului XXI, care cunoaştem deja ca realizate o bună parte din aceste realităţi, ne putem întreba cum ne prezentăm la venirea celor două momente de întâlnire directă cu Fiul Omului: la trecerea din această viaţă (şi, implicit, la judecata particulară) şi la adunarea “celor aleşi din cele patru colţuri ale lumii” (adică, la judecata universală).

Într-o zi însorită de toamnă târzie, un grup de prieteni s-au adunat pentru a aniversa douăzeci de ani de la absolvirea facultăţii. S-au revăzut persoane uşor de recunoscut, s-au prezentat feţe peste care trecerea timpului şi-a pus amprenta, s-au depănat amintiri, s-au discutat realizările mai mici sau mai mari ale multora dintre ei; într-un cuvânt, s-a creat rapid o atmosferă de bună-dispoziţie. Dar când, la un moment dat, unul dintre ei a propus să se cinstească memoria unui coleg de curând trecut la Domnul, peste toţi s-a lăsat o linişte profundă, un moment de gravitate şi de meditaţie însoţită de o teamă legată de ceea ce le va rezerva fiecăruia viitorul.

Într-un fel, şi noi, creştinii, trăim astfel de momente: facem tot felul de întâlniri, prezentăm tot felul de învăţături, evidenţiem care mai de care mai pompos ceea ce am înţeles noi din învăţăturile date de Cristos, ne facem planuri şi proiecte de viitor, râdem, glumim şi ne bine-dispunem prin tot felul de mijloace. Dar când vine momentul să ne gândim la întâlnirea cu Cristos, un fior ne străbate sufletul şi trupul. Totuşi, gândul că va veni clipa întâlnirii cu Fiul Omului nu ar trebui să ne sperie. Ar trebui doar să ne conştientizeze că acea clipă chiar va veni, iar noi o vom trăi în funcţie de modul cum am trăit în întreaga noastră viaţă. Şi ar trebui să ne amintim că Dumnezeu nu ne-a chemat la viaţă pentru a ne privi cum ne chinuim şi suferim. Dar ne-a creat pentru a-şi revărsa în viaţa noastră iubirea şi bunătatea sa.

De aceea, să nu lăsăm semnele teribile care se vor arăta să ne înspăimânte, ci să ne concentrăm privirea spre esenţial, spre faptele glorioase ale Fiului Omului, spre posibilitatea de a primi de la el sfinţirea vieţii noastre de zi cu zi, spre dreptatea cu care îi va judeca pe cei adunaţi “de la marginea pământului până la marginea cerului” şi spre “unica jertfă pentru păcate adusă de Isus Cristos” care să ne conducă de la credinţă la fapte pentru ca Domnul să ne arate “cărarea vieţii, bucuriile nespuse şi desfătările veşnice de la dreapta sa”. Amin.

pr. Romică Sociu

 

* * *

 

Dumnezeu asigură un viitor prezentului nostru

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Preotului îi este teamă de sfârşitul lumii

Încercaţi să vă puneţi în sutana (se foloseşte încă) sărmanului preot. Pentru el “va fi un timp de groază”. Şi este acela, precis, care coincide cu sfârşitul anului liturgic, atunci când este constrâns să comenteze discursul despre “sfârşitul timpurilor”. Până şi exegeţii cei mai docţi arată o încurcătură evidentă în faţa acestei pagini inaccesibile. Cei mai experimentaţi fac paşi nesiguri pe acest teren înşelător. Cineva admite, cu onestitate, că este unul din textele cele mai de neînţeles ale Noului Testament.

Să ne închipuim predicatorul care nu a făcut studii specifice despre acestă temă, şi nu este la curent cu limbajul apocaliptic, cu cel cifrat al escatologiei, şi cu un tot arsenal simbolic hotărât misterios. Şi apoi trebuie să distingă cu acurateţe între: ceea ce provine direct de la Isus; intervenţia evanghelistului; partea avută de comunitatea primitivă. Cine se pricepe mai mult? Cum să prezinţi oamenilor un mesaj aşa de complicat? Şi, mai ales, cum s-o faci interesantă? Sărmanul preot este onest, nu aparţine unei categorii a celor docţi “tutologi” care reuşesc mereu să explice altora ceea ce n-au înţeles ei.

De ce se stinge soarele

Sărmanul preot, recurgând la un oarecare ajutor biblic, încearcă mai întâi să clarifice puţin ideile. Stabileşte, înainte de toate, că este vorba de parusia, care înseamnă, literal, prezenţa, sau şi venirea. Un termen care este folosit pentru a indica reîntoarcerea lui Isus la sfârşitul timpurilor. Descoperă uşor că indicaţiile cronologice sunt mai degrabă vagi (“În acele zile…”) şi bănuieşte deci că intervenţiile divine nu sunt niciodată databile. De altfel este informat că imaginile de contur alese pentru a ilustra Venirea, sunt cele caracteristice tradiţiei profetice, unde manifestarea lui Dumnezeu este mereu semnalată de răsturnări cosmice excepţionale.

Cu ajutorul unei “Concordanţe”, găseşte referirile oportune: “Stelele cerului… nu-şi vor mai da lumina; şi soarele se va întuneca la apriţia sa şi luna nu va mai răspândi lumina sa” (Is 13, 10), “Cerurile se vor închide ca o carte, toate stelele vor cădea…” (Is 34, 4). Un comentator notează că pare că se întoarce înapoi, la relatarea creaţiei. Cerul, stelele, luna, lumina… Dar ceea ce vine acum, într-un anumit sens, este contrarul creaţiei. Astrele au terminat serviciul lor, pot să se stingă, de acum lumina vine dintr-un alt izvor. Oamenii vor avea posibilitatea de “a vedea” graţie luminii care emană direct de la Fiul omului. Nu mai este nici o posibilitate de înşelare, minciuna nu mai are loc. Aceasta este o lumină care elimină orice zonă de obscuritate, orice posibilitate de îndoială.

Din partea sa, preotul nepregătit nu se oboseşte de a aborda apariţia Fiului omului “pe nori cu mare putere şi glorie” descrisă de Evanghelie, prin viziunea lui Daniel din prima lectură. Un alt exeget îl constrânge să ia act că se vorbeşte de “adunarea” celor aleşi – recrutaţi din orice colţ al pământului -, fără a ocoli soarta care îi aşteaptă pe cei răi. Şi aici este atins de un gând rău: unii aleşi s-ar simţi păgubiţi de o felie consistentă de fericire, care pentru ei ar consta ca să asiste la condamnarea celor răi. Ar avea impresia că, lipsind de la acel spectacol atât de râvnit, răsplata ar fi incompletă…

La sfârşit, însă, preotul, descurajat, va repune în dulapuri textele specialiştilor (printre altele destul de costisitoare). Nu vrea să meargă să recite, în faţa oamenilor săi, o lecţie prost învăţată. Cei mai deştepţi şi-ar da seama că nu este o făină de la moara sa modestă. Şi ceilalţi se vor plictisi de moarte, care nu este precis efectul dorit pentru o predică, chiar dacă eforturile unor confraţi ai săi, cu un procent cultural mai înalt, par să meargă în această direcţie. A hotărât că va vorbi credincioşilor mai mult sau mai puţin astfel.

Evanghlia nu oferă horoscoape

Dragi parohieni, astăzi predica va fi mai scurtă ca de obicei, şi cred că nu veţi regreta. Nu pentrui că mă simt indispus. Dacă trebuie să vorbesc de indispoziţie, aceasta ar privi mai degrabă creerul meu care, în ciuda eforturilor, nu a reuşit să asimileze semnificaţia discursului ţinut de Isus la Ierusalim, cu puţin înainte de a marge la moarte, şi care se referă la sfârşitul timpurilor, o temă care – am motiv să reţin – nu nu are un alt indiciu de satisfacţie. Nici nu vreau să dilat timpurile recurgând la un truc vechi al avertismentelor, sau la cel mai recent, de prezentare detaliată a unei iniţiative pastorale de încadrat în programarea, etc…

Nu. Este tocmai pentru că cultura mea biblică este deficientă. Şi această pagină din Evanghelie a pus-o nemilos în evidenţă. Oricum, nu vă gândiţi să vă retrageţi liniştiţi afară. Eu îmi asum partea mea de vină, adică ignoranţa. Dar voi trebuie să le admiteţi pe ale voastre, care sunt şi dintr-o rea voinţă. Staţi să mă ascultaţi. Ştiu că cineva dintre voi a ciulit urchile auzind vorbindu-se despre soare, de lună şi de stele. Îi dezamăgesc îndată: aici nu este vorba nici de astrologie, nici de horoscoape, ci de realităţi sigure, chiar dacă imprevizibile cât priveşte data şi modalitatea desfăşurării. Nu vă închipuiţi că Evanghelia de astăzi vă poate oferi un fel de calendar al lumii, cu toate sărbătorile înregistrate, inclusiv cea finală, de tipul faimosului almanah “Fratele Ghicitor”. Acel smochin care are numai frunze poate fi văzut numai cu ochii credinţei. Nu vă gândiţi deci să-l găsiţi într-o bună zi, în grădina voastră, împodobit astfel ca să vă semnaleze negreşit data fatidică.

M-am întrebat, în aceste zile în timpul cărora am încercat să adun câteva reflexii acceptabile, cum aţi putea contempla pe “Fiul omului venind pe nori”, dacă nu l-am prezentat nici când umbla pe pământul nostru (şi are faţa unui sărman oarecare, a unui emigrant, a unui bătrân, a unui bolnav), când vă adresa Cuvântul său, vă oferea Pâinea sa? Cum vă gândiţi că aş putea marca viaţa voastră cu cuvintele sale care “nu trec”, când urmăriţi toate vorbele care trec în jurul urechilor voastre?

Cred în viaţa prezentă

“În acel timp… În acele zile…” spun lecturile dificile din această duminică. Dar adevărata problemă, trebuie să admiteţi, este “acest timp”, sunt “aceste zile”. Spuneţi că nu vreţi să auziţi vorbindu-se de “acea zi” fatidică. În realitate nu luaţi în serios “aceste zile”. Le risipiţi, nu le înţelegeţi valoarea. Nu vreţi să vă gândiţi la moarte, şi cine îndrăzneşte să vă facă vreo aluzie este acuzat de prost gust. Eu aş spune, mai degrabă, nu vreţi să vă gândiţi serios la viaţă. De aceea imaginea morţii vă tulbură atât.

Da. Astăzi trebuie să vă vorbesc despre viaţa veşnică. Peste puţin timp veţi recita: “Cred… în viaţa veşnică”. De fapt, eu sunt preocupat, nu atât de ce nu credem în viaţa veşnică, dar de ce nu credem destul în viaţa prezentă. Urmând concluziile unor exegeţi ale tradiţiilor religioase populare, credinţa în viaţa de dincolo a predecesorilor noştri se năştea din incapacitatea – sau de-a dreptul din frica – de a trăi deplin aici, acum. Fleacuri, chiar dacă sunt semnate de nume prestigioase. Eu consider că este sigur contrariul. Ei ştiau să preţuiască viaţa de aici, chiar dacă era îndurerată, hrănită cu polenta (mămăligă) (dar şi de credinţă).

Unde în schimb prezentul nu înfloreşte, speranţa în viaţa viitoare devine sterilă, nu dă roade. Viaţa în Împărăţia cerurilor are nevoie de copci pământeşti. Veşnicia are nevoie de ancore în ziua de astăzi. Dragii mei, v-aş putea cita cuvintele unui teolog contemporan, cu un nume imposibil: “Viaţa veşnică are de a face cu calitatea iubirii vieţii noatre pământeşti, aici şi acum”. Lumina lui Dumnezeu va străluci pe lumea cealaltă, în locul soarelui şi al lunii şi al stelelor. Dar cred că poate să ardă deja în acestă lume cu uleiul vieţii noastre.

Trebuie să ajungem încărcaţi pe celălat mal

Băgaţi-vă bine în cap: pământul nu va fi distrus. Avem posibilitatea, cel puţin, de a duce cu noi, nu numai persoanele dragi, dar şi atâtea lucruri preţioase şi iubite. Tot ceea ce este frumos, bun, sfânt şi am făcut să crească pe pământul nostru, chiar stropindu-le din belşug cu lacrimi, se va salva la sfârşitul lumii. Credinţa şi speranţa ne asigură că Dumnezeu “dăruieşte în viitor” prezentul. Trebuie să vedem, însă, dacă ne încredem cu adevărat în Dumnezeu, sau dacă preferăm să ne încredem în noi. Putem să susţinem că suntem mai siguri de Dumnezeu decât de noi?

Nu ştiu dacă aţi prins semnificaţia acelei expresii din Psalmul 15. “În mâinile tale este viaţa mea”. Suntem convinşi cu adevărat că Dumnezeu este absolut vrednic de încredere? Aş vrea să vă citesc, în concluzie, o pagină din acel teolog cu nume imposibil: “Viaţa veşnică este în acelaşi timp dar şi datorie. Ni se întâmplă ca pruncilor. Când eram mici, primeam bani de la mama noastră pentru a cumpăra ceva pentru sărbătoare. Apoi veneam cu un dar mic pe care îl cumpăram cu banul mamei şi pe care în acelaşi timp îl murdăream şi îl desfăceam. Un dar cu care mama natural nu ştia ce să facă. Şi totuşi ea se arăta mulţumită pentru cadoul nostru enorm.

Aşa se întâmplă şi nouă adulţilor care ne numim creştini: “Iubirea lui Dumnezeu, s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul care ne-a fost dăruit” (Rm 5, 5). La urma urmelor dăruim lui Dumnezeu în şi prin Cristos acest dar: de tuis donis ac datis spunea vechiul canon euharistic. Dar de abia că vine acest dar în mâinile omului, este desfăcut şi mototolit. Dacă îl surprindem pe aproapele nostru, chiar şi numai cu o inimă sinceră, fie chiar şchiopătând, şi mergem cu el, chiar dacă este necesar prin valurile Mării Roşii, pentru a-l duce în siguranţă pe celălalt mal, şi chiar dacă apoi pe celălal mal cădem…, cădem în mâinile lui Dumnezeu: viaţa veşnică”. Atunci, dragii mei, suntem dispuşi să facem să treacă pe celălalt mal darurile cele mai frumoase pe care le-am primit? Suntem dispuşi să salvăm lucrurile, având inima noastră deja “dincolo de lucruri?

 

* * *

 

Duminica 33-a de peste an (B) – lectio divina

Autor: FSC
Copyright: FSC

TEXTUL BIBLIC: Marcu 13,24-32

Întoarcerea Fiului Omului

24 În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: ” În acele zile, după acea mare strâmtorare, soarele se va întuneca şi luna îşi va pierde strălucirea. 25 Stelele vor cădea de pe cerşi puterile cerului se vor zdruncina.

26 Atunci îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu mare putere şi măreţie. 27 El îi va trimite pe îngerii săi ca să-i adune pe cei aleşi din cele patru colţuri ale lumii, de la marginea pământului până la marginea cerului”.

Lecţia smochinului

28 ” Luaţi ca învăţătură asemănarea cu smochinul: când ramurile lui devin fragede şi-i dau frunzele, ştiţi că vara e aproape; 29 la fel şi voi, când veţi vedea acestea, să ştiţi că Fiul Omului este aproape, la uşă. 30 Vă spun adevărul: nu va trece această generaţie, până când nu se vor împlini toate acestea. 31 Cerul şi pământul vor trece dar cuvintele mele nu vor trece.

32 Cât priveşte ziua şi ceasul acela, nimeni nu le cunoaşte, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl.

1 – LECTURA

Ce spune textul?

Piste pentru lectură

Dragi prieteni:

Ne apropiem de sfârşitul anului liturgic şi Evanghelia din această duminică ne face să luăm în serios tema mântuirii cu întoarcerea din urmă a lui Isus Cristos.

Textul are trei părţi:

- Versetele 24 la 27: întoarcerea Fiului Omului.

- Versetele 28 la 31: învăţătura smochinului.

- Versetul 32: ziua şi ceasul celei de-a doua veniri a lui Cristos.

În prima parte pot înspăimânta imaginile care ni se oferă. Este o întreagă “convulsie” cosmică. Acestea aparţin limbajului apocaliptic, un gen literar pentru a descrie intervenţiile puternice ale lui Dumnezeu în istorie. Pe de altă parte nu trebuie să conteze în primul rând semnele frapante, ci venirea lui Isus Cristos, Fiul Omului care vine cu putere şi glorie pentru a aduna pe toţi discipolii săi. Prezenţa puternică, sublimă şi solemnă a Domnului trebuie să dea linişte inimilor noastre…

În partea a doua se caută aplicarea la viaţă a ceea ce ni s-a relatat în partea anterioară. Şi Domnul foloseşte un fel de imagine parabolică luată din realitatea zilnică a palestinienilor. Atunci când smochinul începe să facă ramuri fragede şi-i dau frunze noi se ştie că se apropie vara. În acelaşi mod în care la nivel de natură se pot detecta anotimpurile climatice, discipolii Domnului trebuie să înveţe să privească realitatea pentru a detecta că a doua venire a lui Cristos este iminentă. Fraza din versetul 30 nu face referinţă la sfârşitul lumii ci la sfârşitul Ierusalimului care în anul 70 va fi distrus de trupele romane. Nu trebuie să se confunde şi să se genereze profeţii false… În versetul 31 Domnul ratifică faptul că toate vor trece însă Cuvântul lui va rămâne ferm şi stabil pentru totdeauna.

În partea a treia reiese în mod absolut clar că nu se ştie nici ziua şi nici ora sfârşitului lumii. Acest lucru este important de reţinut dat fiind faptul că, din când în când, apar unii presupuşi iluminaţi care pretind că ştiu ziua sfârşitului lumii. Isus este clar: nimeni nu ştie asta… nici măcar El însuşi în acest moment în natura sa umană… Desigur, ca Dumnezeu glorios şi veşnic, El cunoaşte toate…

Pentru a ţine cont: Genul literar din evanghelii este, pe bună dreptate, “evanghelie”. Totuşi, în cadrul acestui gen există altele: de exemplu parabola, relatarea de minuni, etc. Capitolul 13 din evanghelia după Marcu (împreună cu capitolul 24 din evanghelia după Matei şi capitolul 21 din evanghelia după Luca, adică textele paralele), sunt scrise în genul literar apocaliptic. Adică într-un limbaj simbolic care foloseşte imaginile şi situaţiile din viaţă (mai ales cele mai dramatice) pentru a exprima un mesaj religios care nu caută “să înspăimânte” ci să ne facă să tratăm cu responsabilitate prezentul pentru a fi deschişi la darul mântuirii.

Alte texte biblice pentru a confrunta: Mt 24,29-36; Lc 21,25-33; Dan 7,13-14.

Pentru a continua aprofundarea acestor teme se poate vedea în dicţionar expresia “Fiul Omului”.

Întrebări pentru lectură

- Cum începe relatarea?

- Care este climatul dominant: tresăltare de bucurie, tristeţe, veselie, plâns…?

- Ce tip de semne sau semnale sunt descrise?

- Ce se va întâmpla cu soarele, luna şi stelele?

- Ce semnifică aceste fenomene?

- Ce se va întâmpla pe cer?

- Cine va fi văzut? În ce formă va fi văzut?

- Ce vor face îngerii lui Cristos?

- Ce înseamnă “Fiul Omului”?

- Ce exemplu dă Isus după aceea şi pentru ce-l prezintă astfel?

- Ce se întâmplă cu smochinul atunci când se apropie vara?

- Cum trebuie aplicată imaginea smochinului la viaţa discipolilor Domnului?

- Când toate vor dispare la sfârşitul timpurilor, ce va rămâne pentru totdeauna?

- Se ştie ziua şi ora celei de-a doua veniri a lui Isus?

- Pentru ce nici Domnul însuşi nu ştie asta?

2 – MEDITAŢIA

Ce-mi spune? Ce ne spune?

Întrebări pentru meditaţie

- Care sunt “cataclismele” din viaţa mea astăzi?

- Care este “suferinţa” care va trebui să treacă?

- În ce situaţii experimentez în mod deosebit că soarele meu se întunecă, luna încetează să strălucească şi stelele cad de pe cer?

- Ce impact are asupra mea apariţia glorioasă şi solemnă a lui Isus Fiul Omului?

- S-ar putea spune că sunt pregătit ca să-l primesc?

- Dacă a doua venire a lui Cristos ar fi astăzi: aş fi gata pentru ca îngerii Domnului să mă adune ca pe unul dintre discipolii şi ucenicii lui? În ce lucruri sunt gata şi în ce lucruri uneori nu sunt gata?

- Sunt capabil să învăţ lecţia smochinului?

- Învăţ eu să citesc semnele pe care Dumnezeu le pune în viaţa mea?

- Ce semne, ce semnale pune Dumnezeu la îndemâna mea astăzi pentru ca să descopăr şi să urmeze voinţa lui sfântă?

- Învăţ să văd, învăţ să urmez…?

- Doresc să mă schimb, doresc să cresc…?

- Ce înseamnă pentru mine astăzi că rămâne Cuvântul lui pentru totdeauna?

- Ca unul care face Lectio Divina: las eu Cuvântul lui ferm şi stabil să fie rădăcina vieţii mele spirituale?

- Ce loc are Lectio Divina în viaţa mea pentru ca să pot spune cu bucurie că realmente Cuvântul lui rămâne pentru totdeauna?

- Trăiesc senin în fidelitate faţă de Evanghelie ştiind că ziua Domnului va veni dintr-un moment în altul?

3 – RUGĂCIUNEA

Ce-i spun? Ce-i spunem?

Pentru rugăciune vom folosi trei texte biblice care fac referinţă la permanenţa Cuvântului lui Dumnezeu.

Psalmul 119,89-96

89-91 Cuvântul tău, Doamne, rămâne în veci,

neschimbat ca cerul.

Fidelitatea ta dăinuie din neam în neam;

tu ai întemeiat pământul şi el se menţine.

92 Dacă legea ta n-ar fi fost desfătarea mea,

atunci poate că aş fi pierit în mizeria mea.

93 În veci nu voi uita învăţăturile tale,

căci prin ele mi-ai dat viaţă,

94 eu sunt al tău, mântuieşte-mă,

căci am căutat învăţăturile tale.

95 Cei nelegiuiţi mă aşteaptă ca să mă distrugă,

dar eu meditez mereu la poruncile tale.

96 Văd că tot ce-i desăvârşit are margini,

poruncile tale însă sunt nemărginite.

Isaia 40,7-8

7 Strig că iarba se usucă şi floarea se veştejeşte, 8 dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veşnicie.

1Pt 1,23-25

23 Pentru că aţi fost renăscuţi nu dintr-o sămânţă pieritoare, ci nepieritoare, prin cuvântul viu şi veşnic al lui Dumnezeu, 24 căci: «Orice om este ca iarba şi toată slava lui ca floarea ierbii: iarba s-a uscat şi floarea a căzut; 25 dar cuvântul lui Dumnezeu rămâne în veci». Acesta este cuvântul care v-a fost vestit prin evanghelie.

Cele trei texte alimentează aceeaşi idee unde centrul se află în cuvintele lui Isus.

4 – CONTEMPLAŢIA

Cum interiorizez mesajul? Cum interiorizăm mesajul?

Pentru contemplaţie vom folosi versetul 31 din textul de astăzi:

- Când totul se face apă în viaţa mea… Isus îmi spune în fiecare zi: Cuvântul meu rămâne în veci…

- Când “cataclismele” personale mă slăbesc… Isus îmi spune în fiecare zi: Cuvântul meu rămâne în veci…

- Când simt că stele cad de pe cer… Isus îmi spune în fiecare zi: Cuvântul meu rămâne în veci…

- Când…

5 – ACŢIUNEA

La ce mă angajez? La ce ne angajăm?

Propunere personală

- Să examinez propria viaţă şi să descopăr principalele semne pe care Dumnezeu mi le-a dat în decursul vieţii mele: apropierea unui prieten, o zi de reculegere sau o zi de rugăciune, o problemă pe care pot s-o soluţionez… Ce semn al prezenţei lui îmi dăruieşte astăzi?

Propunere comunitară

- În grupul tău creştin dialogaţi despre a doua venire a lui Cristos. Consultaţi-l pe preot, pe călugăriţă, pe catehet sau pe păstor ca să vă explice mai bine ceea ce implică această temă. Încercaţi să le puneţi întrebări pentru a fi bine formaţi conform credinţei creştine şi să nu asumaţi multe atitudini străine care circulă prin mijloacele de comunicaţie.