Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a II-a după Paşte
Anul A (B, C)
Lecturi:
Fapte 2,42-47
1Petru 1,3-9
Ioan 20,19-31

Ioan 20,19-31

Era după moartea lui Isus, în seara primei zile a săptămânii. De frica iudeilor, ucenicii încuiaseră uşile casei în care se aflau. Isus a venit, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: “Pacea să fie cu voi!” După aceste cuvinte le-a arătat mâinile şi coasta. Ucenicii s-au bucurat văzându-l pe Domnul. Isus le-a zis din nou: “Pacea să fie cu voi! După cum m-a trimis pe mine Tatăl, la fel vă trimit şi eu pe voi!” Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: “Primiţi pe Duhul Sfânt; cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”. Unul dintre cei doisprezece, Toma, numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Isus. I-au zis ceilalţi ucenici: “L-am văzut pe Domnul!” Dar el le-a declarat: “Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor, dacă nu voi pune degetul în locul cuielor şi nu voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede”. Opt zile mai târziu, ucenicii lui erau iarăşi în casă şi Toma era împreună cu ei. A venit Isus, deşi uşile erau încuiate, a stat în mijloc şi a zis: “Pacea să fie cu voi!” Apoi i-a zis lui Toma: “Adu-ţi degetul încoace, vezi mâinile mele; întinde-ţi mâna şi pune-o în coasta mea şi nu fi necredincios, dar credincios”. Toma i-a zis: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” I-a zis Isus: “Pentru că m-ai văzut, Toma, de aceea crezi; fericiţi sunt cei care cred fără să fi văzut!” Isus a mai făcut înaintea ucenicilor săi şi multe alte minuni care nu sunt scrise în cartea aceasta; iar acestea s-au scris ca să credeţi că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu, şi prin credinţa voastră să aveţi viaţă în numele lui.

 

Autori

pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC 2
volum colectiv ITRC
pr. Anton Iştoc
pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato
pr. Ernest Munachi Ezeogu

 

* * *

 

Toma şi noi

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Firul de aur, care străbate fiecare pagină a Sfintelor Scripturi, este iubirea divină faţă de om. Acest fir de aur ţese şi cele trei lecturi ale Liturgiei cuvântului de azi.

Isus, întors din viaţa de după moarte, aduce cu sine, pentru oameni, cele mai alese daruri: pacea, misiunea de evanghelizare care face din ucenici fraţii săi (In 20,17), pe Duhul Sfânt, iertarea păcatelor, Botezul (Mt 28,19) şi fericirea pentru cei care cred fără să vadă minuni.

Tot cel copleşit de aceste daruri simte bucuria de a le împărtăşi şi altora, deoarece experimentează cum, cu cât dă mai mult, cu atât se simte mai fericit. Apostolii vor să-l fericească pe Toma cu fericirea lor, deoarece el nu era de faţă când l-au văzut pe Cel Înviat, dar el îi respinge: De nu voi vedea în mâinile lui semnele cuielor şi nu voi pune degetul meu în locul cuielor şi nu voi pune mâna mea în coasta lui, nu voi crede. Cât de nepriceput este omul! Oare raţiunea, mintea nu-i superioară simţurilor trupeşti? Sunt mai preţioase ochiul, degetul sau palma decât mintea? Este mult mai demn pentru om să creadă cu mintea decât să vadă sau să perceapă cu alte simţuri trupeşti. Pentru acest motiv, un invalid de război lipsit de ochi şi de picioare, se ruga astfel: Doamne, mi-ai dat şi mi-ai luat ochii şi picioarele trupului, lasă-mi mintea întreagă, ca să te cunosc şi să te pot lăuda în veci!

Toma este icoana sufletului nostru frământat. Fiecare păcat este un refuz al credinţei. Avem destule! Altădată, când Isus a spus ucenicilor că trebuie să meargă la Ierusalim şi acolo să pătimească până la moarte, Toma a fost acela care s-a adresat confraţilor săi şi i-a îndemnat cu duioşie: Să mergem şi să murim şi noi cu el (In 11,16). Când, unde şi cum s-au pierdut aceste sentimente sufleteşti atât de nobile faţă de Învăţătorul?

Toma era zdruncinat până în adâncul sufletului de batjocura Golgotei. Acest Isus, care nu a opus nici cea mai mică rezistenţă duşmanului, care a murit ca un învins, mai poate fi biruitor asupra morţii, după ce mormântul i-a pecetluit sfârşitul? Nu cred! Aşa răspundea el celor care îi împărtăşeau vestea nemaipomenită a învierii lui Isus. Până nu voi vedea pe mâinile lui rănile cuielor, până nu voi pune degetul în rana cuielor şi palma în rana coastei, nu voi crede! S-a grăbit să spună: Până nu voi vedea, dar îndată şi-a dat seama că ochii te pot înşela printr-o nălucire; şi Toma crede că cei care susţin că l-au văzut pe Isus viu, s-au înşelat fiindcă au avut doar o halucinaţie de moment. De aceea, Toma a adăugat repede: Nu voi crede până nu voi pune degetul… palma, căutând prin atingerea trupească, sensibilă, animalică aş spune, dovada unui fapt, a unei realităţi de ordin superior.

În Toma este concretizată dorinţa de veacuri a omului de a vedea, de a atinge, de a-l simţi aproape pe Dumnezeu prin întreaga sa fiinţă materială.

Isus se pleacă plin de smerenie, oferind creaturii zbuciumate posibilitatea împlinirii acestei dorinţe omeneşti: semnele sensibile ale învierii sale.

Greşeala lui Toma, infiltrată în colegiul apostolic, care îi face de râs, prin care primesc o notă de blam, are menirea istorică de a înlătura din conştiinţa oamenilor dubiul cu privire la învierea lui Isus, anume că toate n-ar fi decât un mit, o legendă, rodul unei surescitări spontane sau a unei măsluiri colective. Recunoaşterea smerită din partea evangheliştilor a greşelilor de comportament din partea apostolilor, nu face parte din limbajul mitic al vremii. Citiţi legendele babiloniene în legătură cu cei mai mari eroi mitici, ca de exemplu: cum a pătruns Iştar în groaznica împărăţie a lui Nergal ca să-l învie pe Tamuz al său; sau, cum s-ar fi dus acolo Izdubar ca să-i ceară înţeleptului Sinapistim taina veşnicei tinereţi etc. şi vă veţi convinge că diferenţa este mai mare decât distanţa dintre cer şi pământ! Citiţi legendele greceşti în care poeţii povestesc despre Hercule, cum şi-a dat drumul printr-o gaură a muntelui Tenaros în lumea subpământeană, ca să-l scoată de acolo ca trofeu pe înspăimântătorul Cerber; sau despre Tezeu şi Piritus, care s-au avântat în împărăţia morţii spre a o aduce de acolo pe răpita Persefone; sau despre Dionisios, care şi el a ţinut să coboare în adâncuri spre a o aduce pe pământ pe mama sa, Semele; sau despre Orfeu în infern, care voia să i-o smulgă lui Pluto pe rătăcita Euridice etc. şi veţi vedea cum se relatează o fantasmagorie şi cum un fapt real! Vă veţi convinge de spiritul egoist, pătimaş şi absurd al eroilor mitici! Nici un erou legendar nu se duce dincolo de moarte să-i mântuiască pe cei obijduiţi de tirania ei, să-i scape de chinurile aşteptării. Priviţi spiritul îngust al zeiţei Iştar (Astarte)! Ea caută să-l sperie şi să-l intimideze pe portarul Arallului cu ameninţarea: Învia-voi morţii ca să se ducă şi să-i mănânce pe cei vii şi astfel, mai numeroşi ca viii, fi-vor morţii!

Ca să pui relatările evanghelice alături de aceste legende constituie o lipsă de bun simţ moral şi chiar ştiinţific.

Ce i-a lipsit lui Toma pentru a fi credincios? Desigur că botezul Calvarului.

Apostolul Petru, din păţania sa şi cea a lui Toma, arată că, spre a fi cuiva credinţa spre laudă, tărie şi cinste, trebuie să fie încercată prin foc, precum aurul şi argintul. Tocmai focul botezului de pe Calvar i-a lipsit lui Toma. Se delectase de atâtea ori în faţa minunilor lui Isus, şi chiar ale sale; văzuse atâţia bolnavi vindecaţi, băuse din vinul minunat de la nunta din Cana, mâncase din pâinile înmulţite, a simţit cu toată făptura sa liniştirea furtunii de pe mare, a putut atinge, vedea şi auzi vorbind pe fiul înviat al văduvei din Naim, pe fiica lui Iair, pe Lazăr din Betania, îşi dăduse consimţământul la mărturisirea de credinţă a lui Petru – Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu (Mt 16,16) – el însuşi experimentase cum a scos diavoli în numele lui Isus etc. Credinţa sa trebuia curăţită prin focul Calvarului, dar a lipsit de sub cruce. Nu l-a văzut răstignit şi crede celor care i-au spus că a fost răstignit şi a murit; nu a văzut cum a murit şi nici n-a văzut rănile din mâini, picioare şi coastă, dar crede celor care i-au relatat. De ce nu le-a spus: Nu cred că Făcătorul de minuni a putut avea un astfel de sfârşit? Mare mister mai este şi omul! Dacă Toma l-ar fi văzut pe Isus în clipa supremă, în ceasul său, dacă l-ar fi văzut cum s-a rugat pentru călăi, cu câtă iubire o încredinţează pe mama sa singurului ucenic prezent, lui Ioan, dacă l-ar fi auzit cu câtă competenţă îl asigură pe tâlharul din dreapta că în acea zi va fi cu el în paradis, dacă l-ar fi auzit cu câtă iubire iartă şi scuză în faţa Tatălui pe acei care l-au răstignit, cu câtă libertate îşi încredinţează sufletul în mâinile Tatălui ceresc etc. dacă Toma ar fi văzut toate acestea, dacă ar fi participat activ la această dramă, dacă şi-ar fi reînnoit hotărârea de a muri împreună cu Învăţătorul său, desigur că n-ar fi rămas mai prejos de soldatul roman care i-a străpuns coasta şi inima lui Isus şi apoi a declarat: Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu era acesta (Mc 15,39). Necredinţa este laşitate, fugă de cruce, fugă de la datorie!

Şi noi, oare nu facem zilnic ceea ce Toma a făcut o dată în viaţă şi a rămas cu porecla de Toma necredinciosul?

Din necredinţa lui de la început, dar mai ales de la mărturisirea lui smerită: Domnul meu şi Dumnezeul meu, am moştenit o credinţă de aur. Primii creştini, care trăiau în frica lui Dumnezeu, stăruiau în învăţătura apostolilor, în rugăciune, la frângerea pâinii, îşi vindeau averile şi le împărţeau săracilor, aveau toate în comun, luau masa cu bucurie în curăţia inimii şi-l lăudau pe Dumnezeu pentru toate, păstrau cu bucurie rodul minunilor, legătura frăţească (cf. lectura I-a). La această zestre spirituală, noi mai adăugăm ceva? Ce? Dacă aş avea în mâinile mele darul credinţei, spunea în anul 1845 istoricul francez Thiers (1797-1877), le-aş deschide peste întreaga mea ţară. Cât mă priveşte pe mine, eu iubesc de o sută de ori mai mult o naţiune credincioasă. O naţiune credincioasă este mai bine inspirată când se tratează despre operele spiritului, mai eroică chiar atunci când se tratează problema de a-şi apăra grandoarea sa.

Ca pacea lui Cristos înviat din morţi să fie cu noi toţi, să spunem cu Toma îngenuncheat la picioarele Mântuitorului: Domnul meu şi Dumnezeul meu, revarsă în inima mea darurile învierii tale! Amin.

 

* * *

 

Duminca a II-a după Paşti

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Ne aflăm în duminica a II-a a Paştelui, zi în care continuăm să trăim acea bucurie pe care Cristos ne-a adus-o în urmă cu opt zile prin învierea sa din morţi. Cristos cel înviat nu ne-a părăsit, el rămâne în continuare prezent în mijlocul nostru.

Biserica dă două denumiri zilei de astăzi: Duminica Albă şi Duminica Tomei. O numeşte Duminica Albă pentru că în această zi, cei care fuseseră botezaţi în noaptea învierii îşi depuneau hainele lor albe pe care ei le purtau în timpul acesta ca simbol al vieţii noi în care intraseră. Este numită şi Duminica Tomei pentru că evanghelia de astăzi se referă într-un mod special la apostolul Toma, acel apostol care la început se îndoieşte de învierea lui Cristos, dar în cele din urmă crede, crede cu o credinţă vie, care porneşte din toată fiinţa sa, recunoscându-l pe Cristos ca Domn şi Dumnezeu.

Tema centrală care străbate liturgia cuvântului din ziua de astăzi este credinţa în Cel înviat, în Cristos, şi mărturia pe care trebuie să o dăm despre el.

Sfântul Ioan ne prezintă în evanghelia de astăzi evenimentele care au avut loc în prima zi a Paştelui şi în cea de-a opta zi de după Paşti. În seara zilei de Paşti, spune evanghelistul, apostolii erau încuiaţi în Cenacol de frica iudeilor. Isus apare pe neaşteptate în mijlocul lor. Prin această apariţie a lui Isus, evanghelia arată prezenţa celui înviat în mijlocul discipolilor săi într-un mod cu totul nou. Această apariţie le aminteşte apostolilor de cuvintele pe care Isus le-a spus lor la Cina de pe urmă: “Nu vă voi lăsa orfani, dar mă voi întoarce la voi” (In 14,18). Această apariţie face ca tristeţea apostolilor să se schimbe în bucurie. Ei îl văd pe Domnul cu ochii trupului, dar mai presus de toate îl văd cu ochii credinţei. Isus îi salută cu “Pace vouă”, salut care are un nou înţeles; în sens biblic are înţeles de prosperitate, binecuvântare, siguranţă. Mai departe Isus continuă de a le da apostolilor misiunea de a merge să-l facă cunoscut în lume, şi totodată le dă şi puterea de a ierta păcatele comunicându-le pe Duhul Sfânt. “Primiţi pe Duhul Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute” (In 20, 23).

După opt zile, continuă evanghelistul, Isus apare din nou apostolilor, de data aceasta fiind prezent şi Toma căruia Isus îi demonstrează că el a înviat cu adevărat. Credinţa domină toată această scenă din a doua apariţie. Profesiunea de credinţă a lui Toma implică recunoaşterea mesianităţii şi divinităţii lui Cristos.

Evenimentul central al vieţii lui Isus este tocmai învierea sa din morţi. Aceasta are o valoare deosebită pentru noi, pentru că ne întăreşte credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Revelatorul suprem al dragostei Tatălui şi al planului său de a ne mântui pe noi toţi. De aceea nu trebuie să ne îndoim de învierea sa, dar să căutăm să fim cât mai fideli cuvintelor sale pe care le-a adresat şi lui Toma: “Fericiţi cei ce cred fără să fi văzut!”.

Deseori şi noi suntem cuprinşi de îndoială dar trebuie să fim conştienţi că numai prin credinţă vom reuşi să îndepărtăm îndoiala din sufletele noastre. Credinţa trebuie să fie centrul vieţii noastre. Numai luminaţi de Duhul Sfânt noi vom reuşi să credem cu adevărat şi în acelaşi timp să rămânem în comuniune cu Cristos şi fraţii noştri.

Prima lectură, care este luată din cartea Faptele Apostolilor, ne arată cum Duhul Sfânt coboară asupra apostolilor, acel Duh care păstrează comuniunea în Biserică. Cristos promite şi îl trimite pe Duhul Sfânt asupra apostolilor, dându-le puterea să învingă frica de a-l proclama. Mărturia lor este plină de convingere deoarece îndoiala şi teama din sufletele lor au dispărut.

Fragmentul primei lecturi trasează fizionomia Bisericii primare, care ne indică caracteristicile fundamentale, pentru ca aceste comunităţi ale noastre să devină vii. Este scoasă în evidenţă frângerea pâinii care are în centru manifestarea lui Cristos, manifestare care este expresia comuniunii şi a carităţii existente în comunitatea primară. Frângerea pâinii, alimentul unităţii dintre creştini, formează şi menţine fraternitatea creştinilor, care reprezintă o omenire nouă, care nu cunoaşte bariere de rasă, cultură sau de natură economică, care în general îi separă pe oameni unii de alţii. În comunitatea care îl are în centru pe Cristos, fiecare este pentru altul un frate preţios, este o fraternitate de oameni liberi în care se trăieşte libertatea pe care a adus-o Cristos. Putem spune că prima comunitate creştină este o comunitate fraternă, chemată de Tatăl, unită în Cristos, care este prezent în preoţii săi, animată de Duhul Sfânt. Aici ni se prezintă comunitatea ideală din care trebuie să se inspire şi comunitatea creştină de astăzi.

Sfântul Petru, în a doua lectură, le arată creştinilor care trebuie să fie ţelul lor spre care să tindă. El începe discursul său în faţa comunităţii primare printr-un imn de binecuvântare adus Tatălui, care l-a trimis pe Fiul său în lume pentru ca să ne aducă mântuirea. Petru îndeamnă prima comunitate creştină să fie statornică în credinţa în Cel Înviat. În acelaşi timp, le aduce laudă pentru că ei cred în învierea lui Cristos fără să li se fi arătat şi totodată îi încurajează să fie tari în faţa suferinţelor şi persecuţiilor îndurate pentru Cristos. Cu privire la persecuţii, Tertulian spune următoarele: “Cu cât suntem mai mult supuşi unor astfel de suferinţe, cu atât sporeşte mulţimea celor credincioşi şi evlavioşi pentru numele lui Cristos” (Ad martyres).

Conştienţi că suntem familia lui Dumnezeu, să ne întrebăm fiecare: în ce constă credinţa noastră? Cum percepem noi comunitatea creştină de astăzi? Suntem şi noi de acord cu atitudinea lui Toma faţă de prezenţa lui Cristos în mijlocul nostru? În ce măsură Biserica reprezintă pentru noi locul de întâlnire cu Cristos?

Într-o zi, un misionar predica într-un ţinut muntos din Franţa. În timp ce predica, a intrat în biserică un ofiţer de cavalerie ca să-l asculte. Acest ofiţer era foarte neliniştit, părea foarte tulburat, şi abia, abia că mai respira. În acel moment misionarul a fost inspirat de Dumnezeu să vorbească despre spovadă, despre iertarea pe care Dumnezeu o dă celor care se convertesc şi cred în el. Cuvintele misionarului au pătruns ca o sabie în sufletul acelui ofiţer. La sfârşitul liturghiei, ofiţerul se aruncă la picioarele misionarului, iar acesta îl ridică cu dragoste şi îl ajută să se mărturisească. Când acel ofiţer a ieşit din biserică, plângând în hohote, a spus acelor câteva persoane care erau în jurul lui: “Dragii mei, să ştiţi că Dumnezeu există. De mult timp îl abandonasem, dar acum l-am regăsit – şi continuă acest ofiţer – în viaţa mea nu am experimentat o pace aşa de curată ca aceasta pe care mi-a dat-o Cristos prin slujitorul său”.

Iată un exemplu vrednic de urmat. Oare acestui ofiţer a trebuit să-i apară Cristos, aşa cum le-a apărut şi apostolilor? Nu, Cristos într-adevăr i-a apărut, dar în altă formă, în acea formă în care ne apare şi nouă astăzi. El este prezent în Biserică şi ne hrăneşte cu Trupul său în Sfânta Euharistie. Totdeauna Cristos vine şi ne vizitează. El nu i-a vizitat numai pe apostoli, dar ne vizitează şi pe noi, lăsându-se văzut în lumina credinţei. Cel mai bine îl vedem în Euharistie. Dar pentru ca să-l vedem trebuie să participăm la Euharistie. Dacă vom fi absenţi de la adunările liturgice atunci când se celebrează Euharistia, vom avea aceeaşi soartă ca şi Toma atunci când era absent de la comuniunea cu ceilalţi apostoli.

Bucuria învierii lui Cristos nu trebuie să ţină doar opt zile, ci trebuie să rămână mereu vie în sufletele noastre. Învierea lui Cristos ne-a înzestrat cu puterea credinţei pe care trebuie să o mărturisim prin cuvintele şi faptele noastre, prin atitudinea pe care o avem faţă de cei din jurul nostru, lângă care trăim şi ne desfăşurăm activitatea zilnică.

Credinţa este aceea care ni-l descoperă pe Cristos. De aceea, în momentele dificile, în momentele de declin sau lâncezeală din viaţa noastră să alergăm la Cristos, şi să-l rugăm pe el, care este învierea şi viaţa, să întărească şi să intensifice în noi credinţa. Astfel mesajul învierii lui Cristos rămâne mereu actualizat în inimile noastre şi în viaţa noastră externă.

Să reflectăm astăzi la Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca să putem face un pas înainte asistând astfel la naşterea comunităţii pascale, acea comunitate care va trebui să ţină trează şi să menţină credinţa în învierea lui Cristos până la întoarcerea sa.

Daniel BIŞOC

 

* * *

 

Duminica a II-a a Paştelui

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Suntem încă în bucuria pascală şi textele liturgice ce le-am auzit fac ecoul acestei bucurii. Şi astăzi ne întâlnim cu Isus cel Înviat care vrea să ne dăruiască viaţa şi bucuria sa. Paştele este trecere glorioasă a lui Cristos de la moarte la viaţa strălucitoare a învierii. Este sărbătoare atât de mare încât Biserica o celebrează timp de opt zile.

La începutul Bisericii, nou botezaţii purtau haine albe în cele opt zile de după Paşti tocmai ca simbol al bucuriei, al vieţii noi în care au intrat. În mod asemănător şi astăzi Biserica ne invită să purtăm haina nevinovăţiei, a purităţii sufletului şi să trăim din plin bucuria învierii Domnului: “Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa” – după cum s-a repetat în fiecare zi în săptămâna care a trecut.

Astăzi, la sfârşitul octavei, liturgia ni-l prezintă pe Cristos glorios, viu, care vrea să ne asocieze la viaţa şi slava sa. Lecturile par să ne concentreze atenţia supra unei singure tematici: prezenţa lui Cristos înviat în sânul Bisericii, prezenţă care recere credinţă.

Relatarea evangheliei are la bază faptul istoric şi misterios al învierii lui Cristos şi în acelaşi timp credinţa în acest fapt. Ne este foarte cunoscut episodul cu Toma, cu apariţiile lui Cristos în mijlocul apostolilor, cu mărturisirea credinţei lui Toma: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” şi apoi răspunsul lui Cristos: “Pentru că m-ai văzut, ai crezut; fericiţi sunt cei care cred fără să fi văzut“.

Nimeni dintre noi nu l-a văzut pe Cristos înviat cum l-au văzut contemporanii lui. Dar credinţa noastră pascală s-a născut din mărturia de netăgăduit a apostolilor, care ca şi Sfântul Toma nu au crezut decât după ce l-au văzut cu ochii lor.

Isus spune că credinţa noastră, tocmai pentru că nu are parte de experienţa sensibilă, ne dă drepturi speciale, ne face cu totul mai fericiţi şi cum afirmă Sf. Petru ne face să tresăltăm de o “bucurie inefabilă şi glorioasă”. Această credinţă ne dobândeşte mântuirea.

Euharistia reînnoieşte misterul pascal, reînnoieşte învierea lui Cristos, reînnoieşte şi învierea noastră la o viaţă nouă, la viaţa harului, viaţă ce nu se va sfârşi. De aceea euharistia este prin excelenţă sacramentul pascal.

Şi pentru a avea certitudinea că în euharistie este Cristos, noi nu avem nevoie ca Toma să vedem cu ochii noştri trupul lui Isus cel viu, să îl atingem, să auzim vocea sa. Credinţa noastră nu are nevoie de asemenea semne sensibile. Nouă ne este de ajuns să ştim că Isus a spus: “Acesta este trupul meu – Acesta este sângele meu“. Căci pâinea euharistică pe care o frângem şi potirul cu vin pe care îl bem este împărtăşirea cu trupul şi sângele Celui înviat. Aceasta este credinţa noastră.

Opera salvifică a lui Cristos nu poate să fie separată de cea a Bisericii. Acolo unde Biserica dă viaţă, Cristos este cel care dă viaţă. Când Biserica celebrează Cina euharistică, botează, iartă păcatele, când înfăptuieşte alte acţiuni sacramentale, este Cristos cel care prin mijlocul ei înfăptuieşte aceste mistere divine. Prin urmare acest fluviu supranatural de mântuire care este Biserica îşi are unicul izvor în moartea, îngroparea şi învierea lui Cristos, adică în misterul pascal.

Biserica de astăzi este continuarea aceleia întemeiată de apostoli şi formată din primii creştini. Ea continuă şi astăzi să-l prezinte pe Cristos cel înviat şi să împartă bunurile sale. Dar ce este Biserica? Care este rolul ei în lumea de astăzi? Pentru mulţi Biserica nu a fost instituită decât pentru a face să înceteze din lume foamea, lipsa de ocupaţie, deosebirea dintre clasele sociale, nedreptatea. A fost creată pentru a fi mereu prima care să condamne orice violenţă, război, discriminare rasială. Trebuie să lupte pentru pace, pentru cultură, să afirme drepturile femeii. Aceste aşteptări-răspunsuri cu privire la Biserică sunt şi ele destul de legitime. Există multe motive pentru a cere toate acestea de la Biserică. Însă, pe de altă partea, ea are aceeaşi misiune cu a lui Cristos, iar Cristos a spus: “Împărăţia mea nu este din lumea aceasta“.

Dacă vrem să apelăm la ceva care să ne ajute trebuie să ne străduim să descoperim faţa misterioasă a Bisericii, să o privim la originile sale. Să ne oprim asupra comunităţii de la început şi să o vedem aşa cum o prezintă prima lectură. Care erau principalele sale preocupări?

Primii creştini nu neglijau exercitarea carităţii; cei săraci şi nevoiaşi erau asistaţi cu gingăşie maternă; îşi dădeau cu generozitate bunurile pentru ajutorarea fraţilor mai nevoiaşi. Însă creştinii erau mai zeloşi la învăţătura apostolilor. Celebrarea cuvântului ca vestire şi cateheză – pe de o parte – şi ca ascultare şi profesiune de credinţă erau acţiunile esenţiale ale Bisericii apostolice.

Un loc deosebit în prima comunitate eclezială îl ocupa frângerea pâinii, adică celebrarea euharistică. Aceasta era factorul determinant al coeziunii şi al vieţii creştine.

Un alt element important era rugăciunea comună; se adunau pentru a-l lăuda pe Dumnezeu prin psalmi, imnuri şi cântări duhovniceşti. Aşadar, iată revelate câteva caracteristici ale Bisericii din epoca de început a istoriei sale, din timpul fondării sale.

Astăzi Biserica nu poate fi înţeleasă decât în lumina Duhului Sfânt care o însufleţeşte, deşi în acelaşi timp este întrupată într-o societate de oameni păcătoşi şi muritori. În evanghelia de astăzi găsim şi textul clasic al instituirii sacramentului pocăinţei: “Primiţi pe Duhul Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute“. Biserica iartă păcatele prin Duhul Sfânt şi acest dar este acordat de Cristos înviat. Iertarea păcatelor este una din caracteristicile Bisericii. Prin sacramentul pocăinţei Biserica vrea să şteargă din conştiinţa omului greutatea şi consecinţele păcatului şi să-i dea viaţa harului, să-i redea speranţa unei reînnoiri totale. Prezenţa Bisericii în lume este prezenţa vie a lui Cristos cel înviat. Biserica este locul unde Cristos lucrează prin cei care cred în el, lucrează la realizarea noii creaţii, Ierusalimul ceresc. Însă numai cu ajutorul credinţei putem să simţim această prezenţă a lui Cristos în Biserică, prezenţă dătătoare de pace: “Pacea să fie cu voi” – a spus Cristos când li s-a arătat apostolilor.

Sfântul Petru în a doua lectură îi elogiază pe creştini pentru că l-au iubit pe Cristos şi au crezut în prezenţa sa fără să-l fi văzut. Credinţa îl uneşte pe creştin cu viaţa lui Cristos. Liturgia în acest sens nu este numai o amintire, ci o participare vie la misterul lui Cristos. Această celebrare liturgică, pentru cine are credinţă este o adevărată apariţie a lui Cristos înviat în mijlocul nostru; căci adunaţi în numele său avem pacea sa, Duhul său mângâietor. Dacă noi trăim misterul învierii, Isus înviat ne dă harul pe care l-a dat ucenicilor săi atunci când le-a apărut. El trăieşte în noi şi lucrează în noi după mărimea credinţei noastre. Credinţa ne conduce la unirea intimă cu Isus din Sfânta Împărtăşanie, care ne dăruieşte Trupul şi Sângele său. Atunci când preotul ridică fragmentul de pâine, în mâinile sale cerul şi pământul se întâlnesc şi reconciliază inima omului cu aceea a lui Dumnezeu. Iar noi, asemenea Sfântului Toma, ne exprimăm credinţa noastră şi spunem: “Domnul meu şi Dumnezeul meu” – iată deci credinţa noastră.

Să înţelegem, aşadar, ce înseamnă misterul învierii lui Cristos, ce reînnoire trebuie să producă în noi, ce înseamnă Sfânta Euharistie care pulsează viaţa Bisericii şi ne face cooperatori ai planului divin. Şi dacă am înţeles mesajul pascal, care a devenit credinţa noastră, viaţa noastră, speranţa lumii, ce mai aşteptăm? Trebuie să ne deschidem sufletul ca optimismul reînnoirii zilnice să ne caracterizeze pentru că în fiecare zi Cristos e în mijlocul nostru, în fiecare zi este Paştele.

Daniel Bulai

 

* * *

 

Duminica a II-a a Paştelui

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

În formularea Misalului actual, duminicile din timpul pascal nu mai sunt numite duminici “după Paşti”, ci duminici “ale Paştelui”. Nu este o simplă problemă de limbaj sau pedanterie liturgică. Sărbătoarea Paştelui nu se epuizează într-o singură duminică. Pentru că realitatea Paştelui nu se epuizează în decursul secolelor: ea îmbracă întreaga existenţă umană şi întreaga istorie a lumii. Cristos înviat din morţi nu mai moare. Isus Cristos este “Domn”, ieri, astăzi şi totdeauna. De aceea – repetând tradiţia veche – în liturgia actuală, sărbătoarea Paştelui este prelungită în duminicile următoare, până la Rusalii: aceasta pentru a imprima profund în sufletul nostru o conştiinţă vie şi permanentă a misterului Paştelui, ca fundal interpretativ şi cheie de interpretare pentru întreaga viaţă şi pentru toată istoria.

De aceea trebuie să se caute să se menţină în Liturghiile din aceste duminici atmosfera bucuroasă şi sărbătorească tipică zilei Paştelui, împodobind frumos şi cu bun gust biserica şi altarul (flori, lumini…), cântând cât mai sărbătoreşte în timpul liturghiei, şi căutând tot ceea ce poate contribui la un climat fratern şi prietenesc între cei prezenţi: în special salutul şi primirea introductivă precum şi semnul păcii înainte de împărtăşanie.

Lecturile de astăzi ne oferă o mare bogăţie şi diversitate de tematici pentru reflecţia şi cateheza noastră: nu putem desigur avea pretenţia “să le explicăm” pe toate suficient şi adecvat într-o omilie… Este vorba de a alege – dintre multele realităţi care s-ar putea spune astăzi – pe acelea care apar mai oportune şi mai utile în raport cu fiecare adunare. Aici ne limităm să propunem câteva puncte şi posibile dezvoltări şi elaborări diferite.

Am putea sintetiza o temă generală prezentă în cele trei lecturi de astăzi printr-o formulă de acest gen: credinţa (cf. Evanghelia şi Lectura a doua) + bucuria (adică: prietenia, fraternitatea, punerea de acord, într-ajutorarea… cf. lectura a doua) = comunitatea creştină, adică Biserica. Nu în sensul că această “formulă” intenţionează să exprime întreg misterul Bisericii: în acest caz, cel puţin ar trebui să vorbim şi de Duhul Sfânt, despre Cuvântul lui Dumnezeu, despre Sacramente… Dar în sensul că acest lanţ de realităţi (credinţă-bucurie-comuniune) ar trebui să caracterizeze în mod obişnuit fizionomia oricărei comunităţi creştine.

Este greu de conceput că eşti bine intenţionat şi amabil faţă de aproapele dacă nu ai şi un pic de bucurie în inimă. Şi este greu ca în anumite momente ale vieţii, să menţii ceva seninătate în inimă, dacă nu ai nici o speranţă dincolo de resursele umane şi pământeşti… Căci credinţa sinceră în Cristos cel înviat poate să dea seninătate şi bucurie chiar şi atunci când suntem “mâhniţi din cauza unor încercări”; şi, dacă ne punem bucuria proprie în Cristos, atunci nu mai suntem prizonierii neliniştii de a poseda şi devenim într-adevăr capabili de a împărţi bunurile noastre cu cel care este în lipsă.

Bucuria şi capacitatea de comuniune sunt dovada unei credinţe adevărate, mature şi puternice. Însă cu siguranţă că nu este vorba despre o credinţă facilă… “L-am văzut pe Domnul”! “Dacă nu văd în mâinile sale semnul cuielor…”.

Să nu gândim rău despre Toma; mai degrabă să-i mulţumim că nu a crezut în prea mare grabă. Pentru că în felul acesta avem o garanţie în plus pentru credinţa noastră.

Toma era o persoană cu capul pe umeri şi picioarele pe pământ: nu era dispus să creadă chiar orice i s-ar fi povestit. Cu atât mai puţin despre o realitate aşa de importantă şi mare ca aceasta: că Isus ar fi înviat cu adevărat din morţi. Este clar că în acest caz nu avea dreptate…

Dar dacă chiar şi prudenţa, dubiul şi scepticismul lui Toma au devenit credinţă (“Domnul meu şi Dumnezeul meu”!), putem să avem încredere în mărturia apostolilor despre adevărul lui Cristos înviat: “Fericiţi cei care deşi nu au văzut, au crezut”!

 

* * *

 

Prezenţă care îmbucură

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Deşi cei mai mulţi propovăduitori ai “cuvântului lui Dumnezeu” sunt înclinaţi ca la Duminica Albă, când cei botezaţi în noaptea de Paşti lăsau haina albă de sărbătoare sau “Duminica lui Toma”, fiindcă este vorba de necredinţa lui la vestea învierii lui Isus şi apoi de mărturisirea credinţei, să predice despre credinţă sau necredinţă, accentul Evangheliei cade pe “prezenţa lui Isus”. Isus înviat apare într-un cadru “liturgic”. Ucenicii s-au regrupat în seara zilei Învierii şi apoi opt zile după aceea. Isus apare în mijlocul lor cu semnele glorioase ale pătimirii; le transmite, prin intermediul Duhului său, darurile pascale rezumate în “pace” şi în “reconciliere”; le întăreşte “credinţa” şi anunţă “fericirea” acelora care vor crede fără să-l fi văzut.

Această apariţie este foarte importantă, fiind amintită chiar şi de sfântul Paul în scrisoarea adresată corintenilor, spunând că “Isus a apărut celor doisprezece” (1Cor 15,5), ca dovadă de netăgăduit a învierii şi model al întâlnirilor noastre liturgice.

Ca de obicei, sfântul apostol Ioan, în Evanghelia pe care a scris-o şi din care s-a citit fragmentul, a imprimat povestirii câteva caracteristici specifice, nu numai de întâlnire personală cu cel înviat. De exemplu, salutul lui Isus: “Pace vouă”, care este mai mult decât un act de convenienţă, tradiţional sau de politeţe. Salutul era obişnuit la popoarele semite. Când se întâlneau şi când se despărţeau se felicitau şi îşi urau “pace”. Apariţia şi despărţirea lui Isus de ai săi nu este cea a unui oarecare semit. Isus i-a avertizat pe ai săi că se va întoarce spre a fi cu ei şi le lasă pacea sa. Pacea aceasta este un atribut al Său care s-a născut dintr-un favor divin. Este pacea sa, în primul rând, fiindcă a dobândit-o prin meritele pătimirilor şi ale morţii sale. Din acest motiv pacea pentru ei este un “dar şi nu un premiu sau o răsplată pentru meritele lor (cf. Rom 6,23). Isus le oferă acest dar” – pacea – ca pe un semn al iubirii sale faţă de ei până în ultima clipă.

“Primiţi pe Duhul Sfânt”.

Primirea Duhului Sfânt a fost prima experienţă pe care a făcut-o Biserica. Dacă citim Faptele apostolilor înţelegem că adevăratul protagonist al întregii cărţi este Duhul Sfânt, care putea apare oricând şi să se manifeste în diferite feluri. Evanghelistul Ioan aminteşte faptul că Isus “a suflat”, ca atunci când Dumnezeu l-a creat pe om (cf. Gen 2,7). Darul Duhului Sfânt, făcut de Isus ucenicilor săi, este descris ca un “dar al vieţii”, pe care Dumnezeu l-a împărtăşit omului de la început. Acum, de fapt, suntem la începutul unei noi creaţii, în faţa unei noi omeniri.

Ca să apară viaţa, trebuie înlăturată moartea. Ca să fie înlăturată moartea, trebuie înlăturat păcatul. Isus le dă ucenicilor puterea divină de a ierta păcatele: “cărora le veţi ierta, vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”.

Darul Duhului Sfânt este oferit ca o putere contra păcatului, putere pe care Isus o transmite ucenicilor săi şi succesorilor lor.

Învierea este un eveniment extraordinar, supranatural, şi nu este de mirare că nu toţi ucenicii au fost convinşi de acest fapt. Sfântul evanghelist Matei o spune clar că: “unii se mai îndoiau” (Mt 28,17). Sfântul Ioan prezintă un caz concret, acela al lui Toma, care devine paradigma (modelul) celui care cere dovezi evidente pentru a crede.

Exclamaţia lui Toma – “Domnul meu şi Dumnezeul meu” – este o autentică mărturisire de credinţă a celui credincios. Şi credincioşii fac deseori această mărturisire de credinţă, dar fără să pretindă dovezi palpabile. Din acest motiv Isus îi numeşte “fericiţi”.

Fericirea autentică se naşte din credinţă. Şi Elisabeta a numit-o pe Fecioara din Nazaret, Maria, “fericită” pentru că a crezut (cf. Lc 1,45).

Isus ne conduce prin credinţă la “izvorul fericirii”, la Tatăl, care la rândul său tot prin Cristos şi-a aflat “toată bucuria” (cf. Mt 3,17).

Acela care a experimentat “bucuria în Cristos”, fiindcă Tatăl ceresc i-a descoperit adevărata identitate a Fiului său (cf. Mt 16,17), sfântul Petru, ne-o spune clar că: “Dumnezeu ne-a renăscut la o speranţă vie prin intermediul învierii lui Isus din morţi”. Pentru aceasta lui Dumnezeu i se cuvine un imn de laudă, mai ales că în orice acţiune grea, din care omul doreşte să iasă, dar nu poate cu forţele proprii, Dumnezeu are mereu iniţiativa, precede efortul uman cu harul său, constituindu-l pe Cristos drept “Domn şi Mesia” (cf. Fap 2,36), adică “Rege şi Uns”, Conducătorul şi Sprijinitorul nostru. Învierea lui Cristos este harul, terenul solid, pe care se bazează adevărata viaţă şi el îi face pe cei doisprezece ucenici să umble siguri pe acest teren, cu dreptul de cetăţeni ai cerului, chiar dacă mai au de înfruntat greutăţile inerente vieţii pământeşti, dar “speranţa în viaţa veşnică este vie, fiindcă îşi capătă viaţa din învierea lui Isus. Pentru aceasta se cuvine lui Dumnezeu toată lauda şi preamărirea.

Cum îi putem oferi lui Dumnezeu această laudă totală?

După ce Evanghelia a pus accent pe prezenţa lui Isus, care a întărit credinţa, nu numai a lui Toma, ci a tuturor ucenicilor, după ce sfântul Petru ne asigură că învierea lui Isus este speranţa noastră vie, prima lectură este un grăitor îndemn la iubire, fiindcă spune: “Toţi cei care au primit credinţa erau împreună şi aveau toate în comun”. Aceasta ne arată armonia din sânul Bisericii ca pe un reflex al armoniei din sânul Preasfintei Treimi, o asemănare cu Dumnezeu în care cele trei Persoane sunt una în natură şi au toate în comun, fiindcă “Dumnezeu este iubire” (1In 4,16).

Prima comunitate a credincioşilor se aduna în jurul lui Isus înviat. Când Acesta s-a înălţat la cer, credincioşii au continuat să se adune în numele lui Isus, astfel prezenţa sa: “Unde vor fi adunaţi doi sau trei în numele meu, voi fi şi eu în mijlocul lor” (Mt 18,20). Astfel comunitatea celor credincioşi, adunaţi în numele lui Isus pentru rugăciune, oferire de ajutoare celor lipsiţi, pentru ascultarea cuvântului lui Dumnezeu şi mai ales pentru a participa la “frângerea pâinii”, adică la jertfa Euharistică, devine locul spiritual, sacramentul prezenţei lui Isus.

Aşa cum, pe când era pe pământ, mulţimile admirau, se uimeau şi erau cuprinse de teamă faţă de Isus, aşa şi acum, au aceleaşi sentimente faţă de Biserică. Biserica, comunitatea devenită sacramentul prezenţei lui Isus, este stimată. Această stimă îi aduce o creştere rapidă, deoarece păgânii spuneau: “Iată-i cum se iubesc!”

Astăzi noi facem la fel. Liturghia duminicală a devenit locul privilegiat al întâlnirilor noastre cu Domnul înviat, pe care îl recunoaştem prezent în mod misterios în semnele: adunării, cuvântului liturgic, preotului, pâinii şi vinului. Toate acestea ne aduc fericirea credinţei în contrast cu cea a viziunii?

Primii creştini, liberi şi nesiliţi de nimeni, şi-au stabilit ziua “fericirii în credinţă” – duminica – în care fiecare aducea la cunoştinţa tuturor experienţa pascală personală din întâlnirea cu Domnul de pe parcursul unei săptămâni şi împărtăşeau pe ceilalţi de bucuria personală prin daruri… Azi de ce este necesară porunca Bisericii de a participa duminica şi în zilele de sărbătoare de poruncă la sfânta Liturghie? De ce este necesară porunca de a se mărturisi o dată pe an şi de a primi sfânta Împărtăşanie de Paşti? De ce Biserica nu mai este atât de stimată şi nu mai creşte în ritm rapid?

Trebuie să ne reînnoim credinţa în prezenţa lui Isus înviat din mijlocul nostru. O putem face prin rugăciunea de la începutul sfintei Liturghii: “Dumnezeule pururi îndurător, în celebrarea anuală a sărbătorii Paştelui tu înflăcărezi credinţa poporului consacrat ţie; te rugăm, sporeşte harul pe care ni l-ai dăruit, pentru ca toţi să ajungă să înţeleagă cum se cuvine în ce baie au fost spălaţi, în ce Duh au fost renăscuţi şi cu ce sânge au fost răscumpăraţi!”. Amin.

 

* * *

 

Învăţătorul îl primeşte pe ultimul sosit

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Disperare?

Sărmanul Toma! Veşnic pe banca acuzaţilor. Supus unui proces continuu. Dacă aş pune împreună toate acuzele care îi sunt aduse (de la aceea de materialist la cea de pesimist incurabil, trecând prin neîncredere, suspiciune, încăpăţinare şi, natural, necredinţă), ar rezulta un dosar de proporţii monstruoase. Cineva, subliniind violenţa revoltei sale, îndrăzneşte de-a dreptul să vorbească de disperare: “Este ceva dur, aspru, în condiţiile pe care le pune pentru capitularea sa. O duritate atât de înspăimântătoare nu poate veni decât de la o suferinţă cumplită. Pentru că el simte o durere mai mare decât ceilalţi pentru că el nu mai vrea să rişte să spere. Toma este fără îndoială cel care a suferit mai mult din cauza Pătimirii, care a simţit remuşcarea cea mai chinuitoare pentru că nu a ştiut să înfrunte moartea în acea ocazie. Atunci a găsit numai o piatră pe care să-şi pună capul ca pe o pernă: disperarea. Cel puţin aceea este stabilă, nu se mai mişcă. Nu va fi uşor să-i fie sustrasă…” (L. Evely).

Eu cred, dimpotrivă, că Toma, în ciuda tuturor, este o creatură de mişcare. Unul care caută, nu se mulţumeşte, respinge certitudinile pre-confecţionate de ceilalţi, vrea să verifice în persoană, să facă o proprie experienţă fără a accepta pe faţă răspunsurile liniştitoare ale altuia, fără a fi satisfăcut de ceea ce au descoperit prietenii săi. Mult mai bun un dubiu autentic decât o uşoară siguranţă care să-l scutească de orice nelinişte şi de un drum aspru personal. Toma nu se aşează comod în disperare. Dimpotrivă: a respins o speranţă comodă care pretinde să închidă discursul înainte de a-l deschide cu adevărat. Desigur, drumul lui Toma – care apare de-a lungul paginilor din evanghelie – este cu totul punctat de neînţelegeri, înlăturări, rezistenţe, risipiri, opintiri, întârzieri… Dar la sfârşit a ajuns şi el. Ioan îi arată o simpatie chiar prea deschisă, poate pentru că îl consideră modelul celui credincios… care are unele dificultăţi.

Toma, pentru norocul nostru, nu este un campion, un întâiul în clasă, un erou, unul care în sfârşit distruge etapele. A ajuns ultimul, însă a sosit. A mers cu propriile picioare (şi cu atâta suferinţă înăuntru), dar fără a renunţa, fără a ceda oboselii şi neîncrederii, mai ales fără a se sprijini de cârje confortabile. Şi Cristos îl aştepta cu răbdare şi pe el. Şi el are posibilitatea de a constata “semnele cuielor”, sau evidenţa unei iubiri care nu încetează niciodată.

Dovezile inutile şi dovada necesară

Cristos îi primeşte pe cei întârziaţi, pe cei care se împiedică, ezită, şovăie, înaintează cu osteneală în mijlocul întunericului. Cristos este obişnuit de acum să se dăruiască ultimilor sosiţi. Tâlharul, pe cruce, reprezintă dovada cea mai evidentă. El ştie că actul de a îndoi genunchii murmurând “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”, se coace numai după ce omul a pierdut de-a lungul drumului, una după alta, toate iluziile, după ce a reuşit să se desfacă din armura neîncrederii, a presumţiunii, a presupunerii. Înainte de a crede, trebuie să fi suferit pentru a nu putea crede, pentru a nu fi reuşit să speri. Înainte de a se preda luminii, trebuie să fie lovit din cauza unei serii de încercări de a scăpa de întuneric.

Toma expune propriile răni, propriile sfâşieri, propria umilinţă, la contactul mântuitor cu rănile Domnului. Mai mult decât la erou, la învingător, la virtuos, care înaintează cu pieptul în afară, Cristos preferă să se dăruiască individului care îşi bate pieptul. Cristos nu se lasă impresionat de vorbele neghioabe, care exprimă proteste şi mai neghioabe: a vedea, a atinge cu mâna, a pune degetul… În faţa şcolarului celui mai refractar, Învăţătorul este docil: “Pune aici degetul tău şi priveşte mâinile mele…” Este dispus să schimbe metoda, să părăsească programele deja fixate, să devieze de la calea stabilită la plecare. Fiecăruia îi este oferită o posibilitate “diferită”. Nu sunt scheme obligatorii, riguroase.

Cristos îl cucereşte pe Toma lăsându-se învins de el. Frânge rezistenţa sa făcându-se docil. Şi aici are dreptate L. Evely: “Toma rezistase autorităţii întregului colegiu apostolic. El este primul protestant! Ar fi fost conformist, ar fi aderat la alţii pentru a nu face mofturi şi pentru a nu avea neplăceri, ar fi fost un bun catolic mediocru, nu ar fi ieşit niciodată acea expresie: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. A fost condus pe căi puţin bizare…” Făcându-se “protestant”, s-a pregătit să devină un fervoros credincios. Toma, în sfârşit, nu a găsit “locul cuielor” (nici nu mai avea nevoie). Mai degrabă a găsit dovada, decisivă, care era iubită, aşteptată, înţeleasă, reintrată în comuniune (el s-a auto-excomunicat…).

Toma a văzut în faţă un Cristos strălucitor de bunătate, de pace, de duioşie. Acela era Domnul la care aspira în secretele profunde ale fiinţei sale. El a “ştiut” mereu că era aşa. Atunci nu a mai avut nevoie de alte dovezi. Dacă Cristos l-ar fi constrâns într-adevăr să experimenteze ceea ce el afirmase că ar fi condiţiile pentru a crede, ar fi fost cea mai rea pedeapsă, cea mai mare umilire.

Invitaţie către toţi cinstitorii sfântului Toma

Eu mă recunosc fără dificultate în Toma. Cu frica şi dorinţa mea de a crede în acelaşi timp. Cu dorinţa mea de a mă apuca de toate colţurile, chiar şi cele mai precare, şi nostalgia unui gest de abandonare, ispita de a face saltul. Cu ezitările mele, nesiguranţele, dificultăţile şi chiar repugnanţa de a lua în serios banda înfumurată a acelora care susţin că ştiu, că au văzut (dar ceea ce lasă să se vadă este un lucru mai degrabă înşelător…).

Aş vrea să stabilesc o reţea de complicitate între toţi prietenii lui Toma. Între toţi aceia care cred că nu cred, suferă că nu pot crede, sunt disperaţi că nu găsesc curajul de a spera, simt o spaimă pentru că nu ştiu să iubească. Prieteni, suferinţa de a nu crede, remuşcarea de a nu reuşi să iubiţi, chinul de a nu avea speranţa (şi, împreună, refuzul hotărât al tuturor speranţelor din piaţă), este ceva care se apropie mult de credinţă, atinge speranţa, este deja iubire. Să ne apropiem de el fără frică, cu mâinile goale, arătând în trup arsurile atâtor deziluzii. El nu ne obligă să credem (aşa cum unii reprezentanţi ai ei au pretins să facă).

Continuă pur şi simplu să ne repete, dar nu pe un ton de mustrare sau ameninţare: “Fericiţi cei care deşi nu au văzut vor crede”. Ne cere numai să reuşim să nu vedem, cel puţin un pic. Vom avea toată veşnicia la dispoziţie pentru a-l vedea, să rămânem orbiţi de chipul său, să contemplăm iubirea sa. Acum ne cere darul cel mai mare pe care îl putem face în timp ce suntem pe pământ: să credem în El, chiar dacă puţin mai târziu, dar totuşi mereu un pic mai înainte de… a-l vedea. Nu are importanţă dacă suntem ultimii sosiţi. Pentru că am învăţat în sfârşit să credem şi să spunem: “Domnul meu şi Dumnezeul meu” ţinând ochii închişi.

Absenţi şi bosumflaţi

Pacea şi bucuria pe care Domnul înviat le oferă prietenilor săi în prima scenă a evangheliei de astăzi, caracterizează şi celelalte două lecturi. Îmi place să subliniez clima care domnea în prima comunitate creştină, aşa cum ne relatează Faptele Apostolilor: “Frângeau pâinea în casă şi primeau hrana cu bucurie şi cu inimă curată” Deci, nu o comunitate de bosumflaţi, sau plângăreţi, sau oameni nemulţumiţi, cu măşti ridicole de seriozitate. Şi, mai mult decât toate, “simplitatea inimii”. Transparenţa. Nu aveau nimic de ascuns, aceştia. Nici un scop secret.

Mărturisirea credinţei nu masca urmărirea altor obiective, nu constituia un înveliş ipocrit al altor interese. Dăruirea lui Dumnezeu, dacă este totală, simplifică persoanele, nu le complică. Îndreptarea către El exclude scopurile secundare. Şi când nu sunt scopuri secundare, totul este clar, limpede: de la gânduri, la cuvinte, la gesturi, toate lucrurile stau pe linia simplităţii. A fi simpli înseamnă a fi “oameni ai unui sigur lucru”. Numai “un singur lucru” spune totul despre credinţă.

A iubi invizibilul

Regăsim tema bucuriei în gura lui Petru (a doua lectură): “Fiţi plini de bucurie, chiar dacă acum trebuie să fiţi pentru puţin timp îndureraţi de diferite încercări…” Şi aici trebuie subliniat acel “pentru puţin timp”. “Pentru puţin timp” înseamnă a renunţa la pretenţia de a vedea, şi totuşi a crede. “Pentru puţin timp” înseamnă a-l iubi “deşi fără a-l vedea”. “Pentru puţin timp” înseamnă să fim încercaţi, necăjiţi, şi totuşi să păstrăm bucuria.

Mi se pare apoi importantă insistenţa asupra iubirii, ca dimensiune fundamentală a credinţei, din partea acelui apostol care numai la sfârşit, pe malul lacului, după trei declaraţii solemne, a ştiut să pronunţe cu un ton scăzut cuvântul decisiv: “Doamne… tu ştii că te iubesc” (Io 21, 17). Marele pariu şi marele “risc” al celui credincios constă tocmai în aceasta: să-l iubim, deşi El stă departe de ochii noştri. Minunea cea mai senzaţională a celui credincios este aceea care îl face să trăiască iubirea în invizibil.

Nu este suficient a crede fără a vedea. Trebuie şi să iubeşti fără a vedea, suportând îndepărtarea (care nu este o absenţă). Nana Mouskouri, ortodoxă, spunea: “Credinţa mea este mâna mea pentru a-l atinge pe Dumnezeu”. S-ar putea adăuga: şi iubirea este mâna pentru a-l atinge pe Dumnezeul “îndepărtat”. Toate acestea, desigur, trebuie să aibă o manifestare exterioară în bucurie. Bucuria descoperă Prezenţa în timpul acelui “puţin timp” al îndepărtării. Eu cred că dacă anumiţi intelectuali ar fi dat peste câteva chipuri transfigurate de bucuria pascală, peste câteva priviri iluminate de o lumină secretă, ar fi avut cel puţin câteva ezitări înainte de a inventa “moartea lui Dumnezeu” şi să prezinte certificatul relativ la aceasta.

Am impresia că Petru şi astăzi se felicită cu cei care reuşesc să creadă: “…Voi îl iubiţi, deşi fără a-l vedea; şi acum fără a-l vedea credeţi în el”. Ca şi cum ar spune: cât de norocoşi sunteţi voi! Ceva mai mult decât o felicitare. Poate un pic de invidie.

 

* * *

 

Întâlnirea cu Domnul înviat

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Copyright: Predici.cnet.ro

V-aţi întrebat vreodată de ce duminica este celebrată ca zi sfântă şi nu sabatul (sâmbăta), deşi cele Zece Porunci spun: “Adu-ţi aminte de ziua Sabatului, ca să o sfinţeşti” (Exod 20,8)? Lecturile evanghelice ale duminicilor de după Paşti ne dau răspunsul.

Scriitorii evanghelici nu au fost deosebit de interesaţi să ne spună ziua exactă a săptămânii în care au avut loc multe dintre evenimentele relatate de ei. Cu o singură excepţie. În slujirea publică a lui Isus ei ne-au spus adesea că multe dintre miracolele de vindecare pe care le-a făcut Isus au avut loc în zi de sabat. Şi din cauza aceasta Isus a avut multe probleme cu liderii religioşi din timpurile sale. Dar după ce Isus moare şi învie din morţi nu mai auzim vorbindu-se de Sabbath. Începem în schimb să auzim despre prima zi a săptămânii, care este duminica.

Totul a început în duminica Paştelui. Isus a înviat din morţi în prima zi a săptămânii, duminică, şi le-a apărut în aceeaşi zi Mariei Magdalena şi celorlalte femei, celor doi discipoli pe drumul spre Emaus şi adunării apostolilor. El nu le-a apărut din nou decât “după opt zile” (Ioan 20,26), adică în duminica următoare. Fără excepţie, toate apariţiile relatate ale Domnului înviat înaintea discipolilor săi au avut loc în nici o altă zi din săptămână decât duminica. Acest lucru a făcut ca grupul de credincioşi să celebreze în mod special duminica drept ziua în care Domnul înviat vine să fie cu poporul Său adunat în rugăciune, pentru a împărtăşi cu ei cuvântul vieţii şi a frânge cu ei pâinea. Astfel ei au ajuns să recunoască duminica drept dies Dominica, “ziua Domnului” (Apocalips 1,10). După Înălţarea Domnului la cer, discipolii au continuat să se adune pentru cult în zilele de duminică, în aşteptarea faptului ca Domnul Isus să vină în mijlocul lor şi să fie alături de ei, aşa cum a promis….

În Evanghelia de astăzi citim despre apariţia Domnului înviat în adunarea apostolilor în ziua învierii şi despre o a doua apariţie o săptămână mai târziu. A doua apariţie se concentrează asupra lui Toma, care nu a fost prezent cu restul apostolilor când Isus a apărut prima oară în mijlocul lor. Unde s-ar fi putut duce? Nu ştim cu exactitate, dar imediat ce s-a întors, ceilalţi ucenici i-au spus că l-au văzut pe Domnul. Se poate oare ca atunci când a auzit de la femei că Isus a înviat din morţi, Toma să fi plecat de unul singur să îl caute? Poate a mers la casele prietenilor lui Isus, în casa unde locuiau Lazăr, Marta şi Maria, în Betania, sau poate în sătucul în care au luat Cina cea de Taină. El îl căuta pe Isus singur în timp ce Isus era cu adunarea discipolilor Săi. Poate fi acesta modul evanghelistului de a ne spune că întâlnirea cu Domnul înviat este ceva ce se întâmplă nu atât în singurătatea iniţiativei şi practicii religioase a individului, cât în tovărăşia comunităţii credincioşilor?

Aşadar, în duminica următoare, Toma este şi el alături de restul comunităţii. Isus le apare din nou şi Toma simte dorinţa din inima lui şi exclamă: “Domnul meu şi Dumnezeul meu” (Ioan 20,28). Data viitoare nu va mai lipsi de la adunarea duminicală a comunităţii. Trebuie să privim oare departe pentru a vedea astfel de Toma în societatea noastră de astăzi, bărbaţi şi femei care în străfundul inimilor lor îl caută pe Domnul înviat, dar care îl caută în afara comunităţii care crede şi se roagă? Ei încearcă să se apropie de Dumnezeu angajându-se în tot felul de acte devoţionale auto-impuse. Religia, spun ei, este personală, şi au dreptate. Dar religia este şi comunitară, şi acest lucru au ei nevoie să îl înveţe aşa cum l-a învăţat Toma.

În Evanghelia de astăzi Isus le dă apostolilor puterea de a ierta păcatele. Această funcţie poate fi exercitată doar acolo unde există o comunitate de credincioşi, sau altfel fiecare şi-ar da dezlegare pentru propriile lui păcate. Aceşti Toma de astăzi adesea nu apreciază şi nici nu au recurs

la această cale de reconciliere cu Dumnezeu şi cu comunitatea care este afectată de păcatele noastre. Fie ca povestea lui Toma să ne ajute să apreciem rolul important al Bisericii şi al sacramentelor în drumul nostru spiritual pentru a-l întâlni pe Domnul înviat.