Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XXVI-a de peste an
Anul C (A, B)
Lecturi:
Amos 6,1.4-7
1Timotei 6,11-16
Luca 16,19-31

Luca 16,19-31

Era un om bogat care se îmbrăca în purpură şi mătăsuri fine şi petrecea în fiecare zi cu mare fast, iar la poarta lui zăcea un sărac cu numele de Lazăr, plin de bube. El ar fi dorit să-şi astâmpere foamea cu ceea ce cădea de pe masa bogatului. Mai mult, veneau şi câinii să-i lingă bubele. A murit săracul şi a fost dus de îngeri în sânul lui Abraham. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Pe când se chinuia în iad, şi-a ridicat ochii şi l-a văzut pe Abraham şi pe Lazăr în sânul lui şi a strigat: «Părinte Abraham, îndură-te de mine şi trimite-l pe Lazăr ca să-şi înmoaie vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci sufăr cumplit în flăcările acestea». Însă Abraham i-a spus: «Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune în timpul vieţii, iar Lazăr, cele rele; acum însă el este aici fericit, tu însă suferi. Şi, pe lângă toate acestea, între noi şi voi este o mare prăpastie, încât cei care ar vrea să treacă de aici la voi să nu poată şi nici de acolo la noi». El a zis: «Atunci te rog, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, ca să-i prevină, nu cumva să ajungă şi ei în acest loc de chin. Dar Abraham i-a spus: «Îi au pe Moise şi pe Profeţi: să asculte de ei!» El însă a zis: «Nu, părinte Abraham, dar dacă unul dintre morţi ar veni la ei, s-ar converti». I-a răspuns: «Dacă nu ascultă de Moise şi Profeţi, chiar dacă ar învia cineva din morţi, nu se vor convinge»”.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Cristinel Fodor
Diverşi alţi autori
pr. Eduard Patraşcu
pr. Şerban Tarciziu
pr. Pietro Righetto
pr. Anton Dancă
pr. Claudiu Dumea

 

* * *

 

Dumnezeu este drept

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Lecturile de la Liturgia cuvântului de azi vor să pună în evidenţă un atribut divin – dreptatea -, pentru a ne da posibilitatea unui mai mare ataşament faţă de Legea Domnului.

De la început trebuie să recunosc următorul lucru: conţinutul acestei predici este mai dificil de înţeles; nici nu se poate altfel, fiindcă este vorba despre un atribut esenţial al divinităţii. Cu multă răbdare, atenţie şi bunăvoinţă, sper să înţelegeţi ceva, cel puţin atât: dreptatea divină diferă de cea umană ca de la cer la pământ; dar, dat fiind faptul că trebuie să ajungem în cer, este necesar să ne obişnuim cu cele cereşti; azi, cu dreptatea lui Dumnezeu, care trebuie să fie modelul dreptăţii noastre prin caritate.

Catehismul ne spune că Dumnezeu este drept, el răsplăteşte binele şi pedepseşte răul. Aceasta este o dreptate morală, o acţiune distributivă faţă de oameni sau alte fiinţe raţionale, dar dreptatea lui Dumnezeu trebuie să fie în primul rând teologică. El este drept în sine, în esenţa sa divină, aşa cum este veşnic, pretutindeni, atotputernic, atotştiutor şi sfânt. Orice om credincios mărturiseşte că se cuvine, pe bună dreptate, ca Dumnezeu să fie sfânt, veşnic, pretutindeni etc. Dreptatea teologică în sine, aşa cum este ea în Dumnezeu, strânge ca într-un buchet pe celelalte cinci atribute şi le pătrunde pe fiecare dintre ele cu o lumină accesibilă numai ochilor credinţei noastre, deoarece este imposibil ca între cele trei persoane divine să nu existe o dreptate perfectă în privinţa veşniciei, ubicuităţii, atotputerniciei, atotştiinţei şi sfinţeniei. Lipsa unui singur atribut dintr-o persoană dumnezeiască l-ar face pe Dumnezeu nedrept în totalitate. Numai existenţa celor cinci atribute în fiecare persoană dă naştere celui de-al şaselea atribut: dreptăţii divine în sine.

Dreptatea divină faţă de om, de a-i răsplăti binele şi de a-i pedepsi răul, izvorăşte din dreptatea divină în sine şi se bazează tot pe cele cinci atribute care fac din Dumnezeu un Tată creator, un Fiu mântuitor şi un Duh Sfânt sfinţitor. Dreptatea celor trei persoane divine faţă de om este o dreptate caritativă, atât când răsplăteşte binele, cât şi atunci când pedepseşte răul, fiindcă atât răsplata cât şi pedeapsa sunt date pentru a-l face pe om capabil să primească viaţa nouă adusă de Cristos în vederea vieţii veşnice, să-l facă pe om părtaş la acţiunile sale atotputernice, să-l fericească prin înţelegerea tainelor sale atotştiutoare, pentru a-l elibera de materia care îl împiedică să fie ca îngerii şi mai ales pentru a-l aduce pe calea dreptăţii faţă de semenii săi, adică pe calea sfinţeniei, ferindu-l de osânda veşnică.

Să medităm şi apoi să contemplăm dreptatea divină aşa cum reiese ea din lecturile de azi!

În lectura I (Am 6,1-4-7) Domnul avertizează, vorbeşte celor care au deviat de la calea cea dreaptă: Voi care vă dedaţi fărădelegii veţi merge în exil.

Omul, înzestrat cu darul libertăţii, are posibilitatea alegerii. Domnul, fiind drept, după ce i-a dat darul, îi dă şi lumina necesară ca să aleagă ceea ce este bine şi să respingă ceea ce este rău. Dacă omul îşi închide ochii în faţa luminii şi merge orbeşte spre rău, Domnul nu-l lipseşte de o altă lumină care să-i vină din interior, căreia să nu i se poate împotrivi, îi arată că alegând răul, el singur îşi făureşte pedeapsa, fiindcă renunţă la veşnicie, la atotputernicie, la atotştiinţă etc. Viaţa legată de plăcerile senzuale, de bogăţiile materiale este o viaţă care singură se face roabă faţă de cele inferioare şi nu se va putea bucura de libertatea care izvorăşte din ubicuitatea şi implicit din celelalte atribute divine.

Sfântul Paul în Scrisoarea întâi către Timotei (6,11-16) îi dă acestuia un îndemn sfânt: Păstrează nealterată porunca până la arătarea Domnului! De ce? Fiindcă Dumnezeu este drept: el dă viaţă la toate în baza atotputerniciei; el l-a înscris pe Fiul său în istoria omului, în baza atotştiinţei şi sfinţeniei sale; Fiul lui Dumnezeu a dat mărturie bună în faţa lui Pilat din Pont în baza atotputerniciei şi a atotştiinţei sale; şi va veni a doua oară pentru a-şi dovedi prezenţa (ubicuitatea) în faţa întregii creaţii, ca împărăţia sa să cuprindă cerul nou şi pământul nou.

Isus ne descrie dreptatea divină în parabola bogatului şi a lui Lazăr cel sărac. Bogatul ajunge în iad, nu pentru că Dumnezeu l-a trimis acolo, ci pentru că el, pe pământ fiind şi cunoscând primejdia bogăţiilor, le-a ales pe acestea închizându-şi ochii în faţa prudenţei mântuitoare, făcând dintr-un mijloc un scop în sine, un izvor de fericire din cele inferioare firii sale umane. În dreptatea sa, când Dumnezeu ne-a creat, a întipărit în firea noastră simţul, amprenta dreptăţii sale, arătând fiecăruia, prin raţiunea luminată de darurile Duhului Sfânt, mai ales darul înţelepciunii, că scop în sine poate fi numai ceea ce este veşnic, pretutindeni, atotputernic, atotştiutor şi sfânt. Aşa este drept, aşa trebuie să cugete fiecare om. Bogatul a făcut din bogăţie şi plăceri un scop al vieţii, al existenţei sale; deşi atât conştiinţa, cât şi Legea şi profeţii l-au avertizat mereu că este pe o cale greşită, că acestea nu vor ţine veşnic, totuşi el a ales nedreptatea şi singur şi-a creat iadul, renunţând la sfinţenie.

Se pune problema: cum se împacă dreptatea cu bunătatea infinită a lui Dumnezeu faţă de creaturile sale. L-a creat pe om pentru a-l iubi şi îl aruncă în iad pentru a-l urî veşnic?

Sfântul Paul ne-a avertizat deja că Dumnezeu locuieşte într-o lumină de necuprins (lectura a II-a). Noi încercăm să conciliem dreptatea cu bunătatea nesfârşită în lumina credinţei. Cartea Înţelepciunii spune: Dumnezeu, fiind drept, toate le cârmuieşte cu dreptate şi socoteşte lucru nepotrivit cu puterea sa ca să osândească pe cel care nu trebuie pedepsit şi, fiindcă este stăpân peste toate, se poartă foarte îngăduitor cu toţi (12,15-16). Atributele divine se identifică atât de bine unele cu altele în simplitatea lui Dumnezeu încât putem spune că el este drept tocmai pentru că este milostiv, infinit de bun şi este milostiv fiindcă este drept; este veşnic, fiindcă este sfânt; şi este sfânt, fiindcă este veşnic; etc. Sfânta Tereza a Pruncului Isus spune că Dumnezeu de aceea este drept, fiindcă este plin de milostivire, de caritate. Datorită atotştiinţei el cunoaşte perfect slăbiciunea omenească şi nu pretinde de la nimeni nimic peste puterile raţiunii şi voinţei cu care l-a înzestrat pe fiecare om. Pentru aceasta el îşi dirijează dreptatea, nu spre pieirea omului, ci spre salvarea lui, nu atât pentru binele pământesc, cât mai ales pentru cel veşnic. El foloseşte dreptatea pedepsind păcatul, ca omul să se ferească în mod conştient de tot ce este dăunător adevăratei sale fericiri, care nu poate izvorî din nimic altceva decât din Dumnezeu. Cartea a doua a Macabeilor spune că Domnul nu rabdă multă vreme pe cel păcătos, dar îl pedepseşte îndată cu chinuri (sufleteşti sau trupeşti), acestea fiind semnul îndurării prin care arată cât de mult îi vrea binele şi nu-l lasă să adoarmă în somnul nepăsării (2Mac 6,13). Remuşcările de conştiinţă, ruşinea, frica, toate se unesc pentru a forma iadul vremelnic menit să-l înlăture pe cel veşnic.

Atâta timp cât omul este pe pământ, dreptatea divină are ca scop biruinţa carităţii, concretizată în milostivirea care aşteaptă convertirea fiului risipitor; ba chiar atunci când pedepseşte el temperează dreptatea cu milostivirea, pedepsind întotdeauna cu mult mai puţin decât ar merita-o cel păcătos. Din acest motiv spunea cineva că însuşi iadul veşnic este un semn al milostivirii divine, fiindcă dacă ar fi opera lui Lucifer, ar fi mult mai îngrozitor. Dar iată ce spune cartea Plângerilor: Dacă (Dumnezeu) pedepseşte, are însă şi milă după mulţimea îndurărilor sale, fiindcă umileşte şi pedepseşte contra inimii sale pe fiii oamenilor (3,32-33). Se spune că Dumnezeu pedepseşte cu strângere de inimă şi o face doar atunci când este strict necesar pentru a readuce creaturile sale pe calea binelui şi pentru a le asigura fericirea veşnică.

Orice faptă a dreptăţii divine presupune totodată o faptă a milostivirii şi pe ea se bazează, spune sfântul Toma de Aquino (ST 1,21,4).

În urma păcatului, Dumnezeu putea să nimicească toată făptura omenească, dar a voit s-o mântuiască. Pentru a repara daunele pricinuite de păcat şi pentru mântuirea lumii era suficientă doar o picătură din sângele preasfânt al lui Isus, dar el a voit să conştientizeze omul de gravitatea păcatului şi de nesfârşita milostivire divină printr-o jertfă totală de sine, ca acolo unde s-a înmulţit păcatul să prisosească harul ca, precum a domnit păcatul prin moarte, aşa să domnească şi harul prin dreptate spre viaţa veşnică (Rom 5,20-21).

Calitatea noastră de fii ai lui Dumnezeu prin har poartă amprenta dreptăţii numai când viaţa este trăită conştient şi responsabil în spirit de credinţă, speranţă şi iubire.

Dreptatea cere ca nimeni să nu amâne convertirea. Amânarea convertirii este un act de nedreptate faţă de milostivirea divină, faţă de har.

Doamne, tu pururea eşti milostiv cu cei greşitori, dă-ne harul să fim drepţi faţă de milostivirea ta. Amin.

 

* * *

 

Nu este interzis să gândim

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Turcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Împotriva “celor uşuratici”

Poate este o altă poruncă. Care stă la baza celor cunoscute. “Să nu uiţi să gândeşti”. Tot Amos apare pe scenă, în prima lectură, cu asprul, puţin diplomaticul său cuvânt profetic. Printre invectivele pe care le aruncă împotriva bogătaşilor din Samaria, “întinşi pe divanurile lor” pe marginea prăpastiei, desprindem două: “uşuratici” şi “cheflii”. Dar este probabil că destinatarii nu se considerau ofensaţi de aceste titluri, mai mult au scos din ele o satisfacţie zeflemisitoare. Dacă răsfoim un dicţionar, descoperim că “uşuratic” este cineva care “nu se gândeşte la propriile lucruri, nu este tulburat de preocupări” (F.Palazzi). Sau se arată “vesel cu seninătate” (Devoto-Oli).

Nu acesta este sensul voit de zbârlitul păstor din Tekoa, trimis de Dumnezeu să tulbure liniştita digestie a multor oameni. Şi apoi Amos nu avea la dispoziţie un dicţionar, ci un Cuvânt care îl ardea în interior şi dezlănţuia indignarea sa. Protagoniştii acelor orgii nu sunt cu totul “veseli cu seninătate”. Ci cu o atitudine tragic veselă. Şi unica preocupare pe care o au este cea de a nu se gândi. Un mojic cântăreţ, mai mult mojic decât cântăreţ, înălţat de curând pe scenă, şi idolatrizat, nu spun de tineri, ci de unii tineri care în acel gol îşi găsesc locul lor cel mai natural, se laudă că este iubit pentru că ajută pe contemporanii săi să nu gândească. Este vorba, evident, de unul din ajutoarele cele mai urgente destinate celor subdezvoltaţi cu spiritul…

Dacă creierul nu este dezactivat, dacă nu devine inofensiv, dacă nu încetează să producă acea substanţă cu înalt risc toxic care sunt ideile, urmează catastrofa… Adevărata ameninţare nu este foamea, lipsa de preocupare, atomul, subţierea stratului de ozon, ci gândul. În aparenţă “uşuraticii” din Samaria, şi acel urmaş al lor care este bogătaşul descris impetuos de Isus în parabola sa, cultivă o oarecare gândire. Luxul desfrânat, bunăstarea, plăcerile etalate din toate timpurile, listele de bucate, chefurile, până şi muzica… Dar cineva se poate preocupa de casă şi de toate comodităţile relative şi să nu se gândească să “împodobească” ceea ce este înăuntru, acele mobile – chiar dacă invizibile – care îl fac pe om.

Se poate gândi să se bucure de viaţă, şi să uite să trăiască. Se pot alinia cifre liniştitoare, îngrămădi aventuri, lăsa legănat de bunăstare, ameţit de succes, şi să cadă zgomotos în acţiunea de reuşită a sa. Pot fi devoraţi de obsesia de a-şi face un nume, şi să nu ştie propriul nume. “Petrecăreţii” omoară timpul, sau îl ignoră, îl înşeală, îl risipesc, îl golesc de conţinut, dar nu profită de el, nu ştiu să scoată nimic important din el. În definitiv, nu ştiu ce să facă cu el, nu sunt interesaţi de el, şi îl lasă să treacă fără a culege propunerile cele mai avantajoase (“A se distra”, în fond, înseamnă a lăsa să treacă toate ocaziile favorabile).

Se pot organiza sărbători şi banchete, şi să rişte să moară de săturare. În anumite situaţii, Lazăr care este lăsat la uşă este stăpânul casei. În cazul “bogătaşului” anonim, de exemplu, adevăratul cerşetor este spiritul său, sufletul său, creierul său, inima sa, demnitatea sa, adică partea sa cea mai bună. Astfel, în ciuda aparenţelor, “uşuraticii” se gândesc (superficial) la toate, mai puţin la ei înşişi. Se preocupă de toate lucrurile, mai puţin de propria lor viaţă. “Petrecăreţii” nu au timp pentru ei. Se neglijează, se înşeală, se autoexclud de la sărbătoare. Sufocă (chiar sub grămezile de mâncare sau de comodităţi sau de distracţii asortate) exigenţele lor cele mai autentice. “Petrecăreţii”, înşelând timpul, se înşeală amarnic pe ei înşişi. Comit o fraudă colosală în privinţa propriei vieţi. Pentru că o pradă, o fac fără valoare (fără valori!). Deci prima adevărată greşeală a “uşuraticilor” este de a nu se gândi la ei înşişi, la adevărata lor existenţă.

Când este prea târziu pentru a gândi

Parabola omului bogat subliniază o altă tragică lipsă de gândire, cu consecinţe ireparabile. Acesta care “benchetuia în lux în fiecare zi”, nu se gândeşte la cine este exclus de la sărbătoare. Nu observă pe cel sărac. Nu se interesează de aproapele. Este pierdut pentru că exclude pe altul din orizontul preocupărilor sale. Aproapele este văzut ca deranj, plictiseală, obstacol. Cel sărac, victima nedreptăţii, cel slab, este ţinut la distanţă de ochii, de inima, ca şi cum ar fi un element neplăcut al panoramei. Glasul său este neutralizat de barajul opus de o ureche indiferentă, pentru că reprezintă nota care tulbură programul îngrijit de muzică liniştitoare.

Nici firimiturile de atenţie nu sunt rezervate celui care stă dincolo la poarta bunăstării private (sau desfrânate). Când bogatul se decide să se gândească, este prea târziu. De acum viaţa sa a fost jucată în zadar. Lazăr ar fi putu constitui salvarea sa, dacă l-ar fi observat mai întâi. Sărbătoarea, care pare interminabilă, la un anumit punct încetează. Nu s-ar fi întrerupt în acea manieră tragică, nu ar fi avut acea deşteptare bruscă, dacă l-ar fi introdus în casă pe cel exclus.

Bunurile sale nu ar fi fost transformate în cenuşă dacă s-ar fi “gândit” să le împartă. În afară de faptul că gândeşte în întârziere, bogatul chefliu gândeşte şi într-un mod greşit, când, aruncat în acel “loc de chin”, îşi aminteşte de cei cinci fraţi care au rămas pe pământ să continue banchetul (încă o “amintire” inutilă, în afară de timp: şi aici ar fi fost cazul de a-şi “aminti” mai înainte, lăsând, în locul acelor bunuri de devorat, un exemplu bun de imitat).

Reţine ca indispensabil, pentru a-i salva, să fie trimis Lazăr – chiar travestit ca stafie – să-i avertizeze. Apariţia unui mort ar remedia totul, îi va pune pe calea cea bună. Răspunsul este glacial (în ciuda focului): “Dacă nu ascultă de Moise şi de Profeţi, nici dacă cineva ar învia din morţi nu i-ar convinge”. Ca şi cum s-ar spune: cuvântul lui Amos, sau Cuvântul lui Dumnezeu, poate şi trebuie să fie suficient. Pentru a se decide să gândească nu este nevoie nici de minune nici de fapte extraordinare. Cuvântul lui Dumnezeu care răsună, aici, astăzi, pentru tine, este mai mult decât suficient. Pentru a deschide ochii, nu sunt necesare viziunile. Sunt de ajuns urechile…

Viaţa veşnică nu ne este oferită

A ne gândi serios la propria viaţă, a ne gândi în mod responsabil (şi la momentul potrivit) la alţii. Paul (a doua lectură) adaugă un al treilea element: a ne gândi la viaţa veşnică. Nu este o gândire în plus. Constituie fondul necesar asupra căruia trebuie să ne gândim şi regândim propria existenţă. Este gândirea asupra semnificaţiei, asupra lui de ce. Este gândirea asupra scopului.

“Caută să ajungi la viaţa veşnică la care ai fost chemat”. Viaţa veşnică nu este ceva care ne este oferită în orice chip. Este ceva spre care trebuie să orientăm privirea noastră, cât şi gândurile noastre. Nu ne este oferită, dar noi suntem cei care o cucerim. Să răspundem zi de zi la apelul său. Să ascultăm de solicitările sale. Paul sugerează şi un element concret pentru buna folosire a timpului (de a evita de a fi “cheflii”): “Luptă-te lupta cea bună a credinţei”. Avem cu ce să umplem viaţa, dacă “ne gândim”. Totuşi, pentru a ne feri de nenorocirile răsunătoare, apostolul indică şi armele cu care va fi susţinută acea luptă: “Dreptatea, evlavia, caritatea, răbdarea”. Acestea şi nu altele sunt armele permise. Dacă se adoptă alte arme, aceste nu numai că sunt “nepotrivite”, dar ne fac să luptăm pentru ceva care nu are nimic cu credinţa.

 

* * *

 

Condamnat pentru nimic

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Imaginaţi-vă următoarea scenă. Un om moare şi ajunge în faţa scaunului de judecată al lui Dumnezeu. Judecătorul divin răsfoieşte Cartea Vieţii şi nu găseşte numele omului. Îl anunţă atunci că locul lui este în iad. Bărbatul protestează: “Dar ce am făcut eu? Nu am făcut nimic!”, “Întocmai”, îi răspunde Dumnezeu, “tocmai de aceea vei merge în iad.” Omul ar putea să fie la fel de bine bogatul din parabola de astăzi.

Parabola cu omul bogat şi cu Lazăr i-a făcut pe unii cititori ai Bibliei să se întrebe de ce bogatul a trebuit să meargă în iad. Nu ni se spune că ar fi ajuns bogat prin mijloace necuvenite. Nu ni se spune că ar fi fost responsabil pentru sărăcia lui Lazăr. De fapt nu ni se spune nici măcar că Lazăr i-a fi cerşit ceva şi bogatul să îl fi refuzat. Nu aflăm despre nici un lucru rău comis de el. Tot ce ni se spune este că mânca bine şi se îmbrăca bine, la fel ca orice persoană care reuşeşte în viaţă. Şi atunci de ce a mers în iad?

Problema cu motivul pentru care bogatul a mers în iad are mult de-a face cu ideea noastră despre păcat. Credem adesea că păcatul poate fi provocat doar de gânduri, de cuvinte şi de fapte. Uităm de a patra cale, foarte importantă, prin care putem păcătui: prin omisiune. La spovadă spunem: “Am păcătuit din vina mea, cu gândul, cu cuvântul, prin ce am făcut şi prin ceea ce nu am făcut.” Şi totuşi cât de uşor sărim peste păcatul omisiunii. Parabola de astăzi ne aminteşte că păcatul omisiunii ne poate conduce în iad. Aşa i s-a întâmplat omului bogat.

Săracul Lazăr stătea la poarta sa. Iar bogatului nici că îi păsa. “Orice se întâmplă dincolo de gard nu mă interesează”, îşi spunea el probabil. “Eu îmi văd de ale mele. Fiecare trebuie să îşi vadă de-ale lui.” Apoi probabil bogatul a sunat la poliţie să spună că un străin s-a aciuat la poarta lui. Între timp câinii au mers la Lazăr să îi lingă rănile. Iar bietul om a murit. Cei de la primărie au venit şi au ridicat trupul lui şi l-au înmormântat în cimitirul săracilor, fără vreun nume pe mormânt. Iar bogatul s-a dus şi a mai băut o cafea neagră. Desigur, nu făcuse nimic rău împotriva lui Lazăr. Şi la fel nu făcuse nimic bine pentru el. Nu i-a trecut prin minte să iasă din casă şi să împartă ceva din binecuvântările lui cu cei aflaţi în nevoie. Păcatul lui a fost cel al omisiunii, iar pentru aceasta a trebuit să meargă în iad.

O altă întrebare ridicată de această parabolă este de ce Lazăr a mers în rai? La urma urmelor nu ni se spune că ar fi fost un om al lui Dumnezeu. Nu ni se spune despre nici o faptă bună a lui. Ba da! În povestirile biblice numele sunt foarte importante deoarece adesea vorbesc despre trăsăturile de caracter sau personalitatea persoanei în cauză. De fapt este singura parabolă a lui Isus unde un personaj are un nume. Este clar atunci că numele este important pentru înţelegerea parabolei.

Numele “Lazăr” este forma elenizată a numelui evreiesc “Eleazar”, care înseamnă “Dumnezeu este ajutorul meu”. Lazăr, de aceea, nu este doar un omul sărac, ci omul sărac care crede în Dumnezeu şi se încredinţează Lui. De aceea îl găsim în sânul lui Avraam în Paradis – pentru credinţa şi încrederea în Dumnezeu, nu pentru că a fost sărac. Scăpând din vedere importanţa numelui lui Lazăr pentru interpretarea parabolei, unii au sugerat că în viaţa următoare va fi o inversare automată a stării: bogatul devine sărac, iar săracul devine bogat. Dar nu aceasta este ideea parabolei. Oamenii bogaţi care se folosesc de bogăţia lor pentru a-l sluji pe Dumnezeu prezent în semeni vor avea de asemenea asigurată viaţa veşnică. Săracii care îşi petrec întreaga viaţă în amărăciune şi invidie, refuzând să creadă şi să se încreadă în Dumnezeu, s-ar putea să aibă parte de o continuare a suferinţei: doar că va fi acum veşnică.

Vestea bună a acestei parabole este următoarea: dacă te simţi acum ca Lazăr, copleşit de boli, sărăcie şi durere, uitat de societate şi de cei pe care Dumnezeu i-a binecuvântat în această viaţă, continuă să crezi şi să îţi pui speranţa în Dumnezeu, ştiind că aşa va fi bine pentru sufletul tău în cele din urmă; dacă te numeri între cei binecuvântaţi de Dumnezeu cu bogăţii, deschide poarta şi priveşte dacă nu se află cineva acolo. Poate că se află un Lazăr acolo pe care nu l-ai observat până acum.

 

* * *

 

Evanghelia şi problema socială

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Copyright: Predici.cnet.ro

Luca este cel mai atent evanghelist în a descrie cotiturile sociale intervenite în propovăduirea lui Isus. Chiar şi Evanghelia de astăzi, ca şi cea de duminica trecută, atinge această temă, care prezintă, prin patosul şi vivacitatea ei, apogeul doctrinei lui Isus cu privire la bogăţie şi la sărăcie. Pentru a înţelege cum se cuvine parabola bogatului îmbuibat şi petrecăreţ, cel mai important lucru este a descoperi personajul cheie. Acesta nu este sărmanul Lazăr, după cum nu sunt nici cei cinci fraţi rămaşi acasă, ci însuşi bogatul.

Dacă personajul principal ar fi săracul, parabola ar însemna un îndemn adresat săracilor, de a îndura cu răbdare şi nădejde soarta lor nenorocită, aşa cum a făcut Lazăr, văzând ce soartă fericită îi aşteaptă dincolo, în Împărăţia lui Dumnezeu, unde se vor bucura împreună cu Avraam în locul de cinste, la banchetul ceresc. Dacă apogeul parabolei ar fi reprezentat de cei cinci fraţi, atunci ar însemna tema grăbirii escatologice, şi s-ar pune accentul mai mult pe riscul de a trăi ca oameni nepricepuţi, în vreme ce ceasul ne zoreşte.

Dar dacă adevăratul personaj-cheie este el, bogatul grăsun şi îmbuibat, în cazul acesta nu există nici o îndoială că parabola are un scop foarte precis: folosirea nedreaptă a bogăţiei; prin urmare, nu atât faptul de a fi bogat, cât mai mult întrebuinţarea bogăţiei. Acest om bogat nu s-a slujit de bogăţiile sale spre a-şi face prieteni în cer, ci numai spre a-şi face duşmani; nu pentru a-i ajuta pe săraci, ci pentru a-i insulta. Prin urmare, parabola nu este un comentariu al acelei Fericiri: “Fericiţi cei săraci”, ci un comentariu asupra acelui: “Vai vouă, bogaţilor, pentru că v-aţi primit aici mângâierea! Vai vouă, care sunteţi sătui acum, pentru că veţi flămânzi”.

Osândirea luxului deşănţat ocupă un loc important în parabolă – bogatul se îmbrăca în porfiră şi în vizon, adică în materiale scumpe, pe care le foloseau numai regii; benchetuia în fiecare zi cu lăutari. Atare osândire este evidenţiată de liturghia duminicii acesteia, prin prima lectură, în care profetul Amos îi apostrofează pe toţi petrecăreţii şi îmbuibaţii din vremea sa, atunci când spune: “Vai de cei ce trăiesc fără grijă… Ei se culcă pe paturi de fildeş şi stau întinşi alene pe aşternutul lor; mănâncă miei din turmă şi viţei puşi la îngrăşat. Aiurează în sunetul alăutei, se cred iscusiţi ca David în instrumentele de muzică. Beau vin cu pahare largi, se ung cu cel mai bun untdelemn…”

Putem spune fără a greşi că aici ne aflăm în faţa uneia dintre cele curajoase şi mai lucide denunţări, pentru că aceasta nu este rostită în prezenţa săracilor, care să aplaude, ci a fariseilor, care erau alipiţi de bogăţii, şi care ascultând asemenea cuvinte, îşi băteau joc de dânsul; prin urmare în prezenţa acuzaţilor. Această parabolă se pretează la nenumărate consideraţii morale, însă eu cred că trebuie să avem curajul de a trece peste aplicaţiile de detaliu, şi să ne punem încă odată în plus anumite întrebări în legătură cu aceasta, ba chiar şi cu alte pagini din Biblie, în care este confruntată problema socială.

Să fie oare acestea mărunte denunţuri care nu atacă câtuşi de puţin mecanismele ce produc săraci lipiţi pământului ori bogaţi ce nu-şi mai încap în piele de graşi ce sunt, şi, ca atare, lucrurile rămân tot aşa cum au fost? Sau există în cuvântul lui Dumnezeu ceva care, chiar şi în acest domeniu, să pună securea la rădăcină? Aşa cum se observă, astfel de întrebări circulă printre oamenii din zilele noastre, după ce marxismul i-a făcut atenţi asupra acestor probleme. De foarte multe ori unor astfel de întrebări li se dau răspunsuri dintre cele mai diverse şi superficiale. Cu foarte mare uşurinţă, unii spun că creştinismul nostru ignoră programul de transformare a lumii şi nu are nici o propunere de prezentat pentru reforma condiţiilor politice şi sociale (R. Bultmann).

Dar există şi dintre aceia care cred că pot scoate din aceste Evanghelii reţete practice şi precise pentru toate sectoarele vieţii, inclusiv munca, dreptatea socială şi politica; iar în cele din urmă, lumea nu a dus lipsă nici de oameni care să-şi închipuie că au descoperit în Evanghelii tentativa unei revoluţii proletare, strigătul de revoltă al claselor oprimate, împotriva claselor dominante ale vremii. Influenţa Evangheliei asupra vieţii sociale este covârşitoare, însă aceasta nu trebuie căutată atât în diagnozele sociale sau în remediile pe care le propune, cu toate că unele sunt valabile, cât mai mult în unele principii de bază spre a face faţă cu eficienţă realităţii sociale. Cu alte cuvinte, nu în conţinut trebuiesc căutate toate acestea, ci mai degrabă în metodă.

Această metodă constă mai cu seamă în două lucruri; într-o critică radicală a lumii şi într-un imperativ tot atât de radical în privinţa omului, imperativ care sună aşa: “Iubeşte-l pe aproapele ca pe tine însuţi”. Critica radicală nu este decât capacitatea pe care o are Cuvântul lui Dumnezeu de a evidenţia marea răutate a lumii; nu a lumii create de Dumnezeu, ci a acelei lumi care este rodul păcatului omenesc. În privinţa aceasta, avem un progres important în Biblie. Dacă multă vreme a persistat în Vechiul Testament convingerea că bogăţia ar fi semnul binecuvântării lui Dumnezeu, şi sărăcia nu ar fi decât blestemul cerului, în Evanghelii se ajunge la o concluzie diametral opusă.

Bogăţia, apare, cum de fapt şi este de cele mai multe ori, ca rodul nedreptăţii şi al opresiunii, şi nu al norocului sau al onestităţii. Multe sisteme şi ideologii şi-au revendicat meritul de a exercita o funcţie critică şi cu adevărat ştiinţifică în confruntările cu societatea şi cu mecanismele economice, însă au făcut aceasta pe baza viziunii omului, care întotdeauna şi-a ignorat libertatea şi destinul veşnic, din care cauză toate revendicările omului s-au încheiat cu nedreptăţi şi mai mari decât cele pe care le eliminase. Atunci când cuvântul lui Dumnezeu critică această lume, o face în numele unuia care poate convinge lumea de păcat, pentru că este fără de păcat, pentru că este “Lumina lumii”.

În confruntările cu nedreptatea, Evanghelia nu se opreşte la critica radicală, ci o depăşeşte printr-un imperativ radical: “Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Acesta este adevăratul principiu social al Evangheliei, care dacă ar fi luat în serios, ar fi capabil să elimine sau să împiedice egoismul şi nedreptatea şi să remedieze toate relele inevitabile ale vieţii. În fond, ce i se impută bogatului petrecăreţ din parabolă dacă nu tocmai aceasta: că n-a avut nici un pic de înţelegere şi de dragoste faţă de săracul care stătea la poarta lui, şi pe care-l vedea în fiecare zi că moare de foame. Ce i se impută dacă nu egoismul şi nerozia lui? Prezenţa săracului Lazăr în parabolă are această unică funcţiune: de a arăta ca într-o oglindă ceea ce este rău şi nedrept în comportarea bogatului.

Dragostea faţă de aproapele, în radicalitatea pe care o înţelege Evanghelia, este într-adevăr cel mai formidabil principiu social, capabil să depăşească orice atitudine de închidere şi resemnată, care acceptă lumea aşa cum este. În toată Evanghelia nu întâlnim nici cea mai mică aluzie care să ne înveţe a fi indiferenţi faţă de fraţi. Indiferenţa evanghelică (a nu fi îngrijoraţi de hrană, de îmbrăcăminte, de ziua de mâine) exprimă cât se poate de bine cum trebuie să se poarte omul în confruntările lumii. Însă atunci când este vorba despre aproapele, Evanghelia nici nu vrea să audă vorbindu-se despre indiferenţă şi chiar impune dragostea şi mila. Mai mult, Evanghelia consideră ca absolut inseparabile nevoile spirituale şi cele temporale ale fraţilor; între suflet şi trup ea nu face nici o deosebire.

O nouă perspectivă se prezintă lumii: până atunci religia ori fusese creată pentru cele pământeşti, adaptându-se cu uşurinţă la societate, sau fusese plasată undeva în spaţiu, printre nori, în opoziţie directă cu toate. Însă acum o nouă obligaţie ni se impune: de a nu lua în seamă mizeria şi toate nevoile vieţii noastre pământeşti, dar nici prosperităţile care ar putea îndepărta grija faţă de săraci, ci trebuie să ridicăm ochii spre cer, dar în acelaşi timp să şi muncim cu mâinile şi cu toată capacitatea pentru fraţii noştri, oamenii de pe acest pământ” (A. Harnac). Dacă ne gândim puţin vom vedea că nu există situaţie care să nu poată fi rezolvată cu dragostea faţă de aproapele; ea nu exclude lupta împotriva nedreptăţii: Isus s-a luptat şi a iubit! “Iubeşte şi fă ceea ce vrei!” Aceste cuvinte înseamnă că dacă iubeşti, tu îl poţi corecta pe cel ce greşeşte, pe cel dedat la rele.

Exclusă este numai violenţa, adică distrugerea răului cu răul. Sfântul Paul spune: “Nu vă lăsaţi biruiţi de rău, ci biruiţi răul cu binele”. Un lucru apare aşadar statornic: decisiva şi caracterizanta noutate creştină în domeniul social – dragostea faţă de aproapele. Pe aceasta se întemeiază actualitatea şi universalitatea semnificaţiei sociale a Evangheliei. Prin sine însăşi, dragostea nu este legată în mod deosebit de o realizare istorică. Dacă la începutul creştinismului, într-un anumit context social, aceasta s-a tradus în binefaceri şi în împărţirea bunurilor, aceasta nu înseamnă că ar fi unica realizare posibilă.

În zilele noastre, de pildă, ea ar putea fi tradusă în diferite forme adecvate noului mecanism socio-economic, atacând însăşi rădăcina sărăciei, care este generatoarea nedreptăţilor, a egoismului, şi care aduce cu sine exploatarea şi opresiunea celui slab şi neajutorat. Tocmai pentru că în sine mişcarea socială a Evangheliei nu este pomana, aşa cum este pentru Coran, ci dragostea adevărată, radicală şi veşnic actuală.

Un lucru însă trebuie reţinut: acest principiu al dragostei faţă de aproapele rămâne ineficace scopurilor transformării societăţii dacă o comunitate creştină nu şi-l însuşeşte. Pentru ce era atât de admirată comunitatea primară a creştinilor, dacă nu prin faptul că nu se afla nici unul printre ei care să ducă lipsă de ceva din cele materiale? Pentru că se iubeau reciproc, “erau cu toţii o inimă şi un suflet”, fiindcă exista o adevărată fraternitate prin realizarea acelei împărtăşiri care lipseşte în parabola bogatului nemilostiv: “Toţi cei ce aveau case şi ogoare, aduceau preţul celor vândute şi-l puneau la picioarele apostolilor; apoi se împărţea fiecăruia după cum avea nevoie”.

Atunci când se vor înmulţi comunităţile creştine, care se înfiripează astăzi în forme noi, când toţi oamenii, chiar şi cei necredincioşi, vor putea să spună: “Iată-i cum se iubesc!”, atunci Evanghelia va apărea convingătoare şi credibilă, chiar şi din acest punct de vedere. Parabola de astăzi se încheie cu acea înştiinţare adresată celor cinci fraţi ai bogatului rămaşi acasă, care nu ştiau nimic despre soarta nefastă în care căzuse fratele lor. Într-un oarecare sens, chiar noi suntem acei fraţi. Nouă ne-a fost trimis Unul care a înviat din morţi, adică Isus în persoană, care nu vine pentru a ne osândi, ci pentru a ne da tăria de a urma întru toate cuvântul Său.

 

* * *

 

Tu eşti unul dintre acei cinci fraţi

Autor: pr. Cristinel Fodor
Copyright: Predici.cnet.ro

Cei cinci fraţi ai bogatului reprezintă auditorii şi cititorii evangheliei de azi cărora le este destinată învăţătura. Acestor fraţi, deci nouă, Isus le spune: “Aţi înţeles această parabolă? Ceea ce i s-a întâmplat bogatului şi săracului Lazăr vi s-ar putea întâmpla şi vouă. Să nu spuneţi: dacă aşa stau lucrurile, cum o să ne mai mântuim? Citiţi Scriptura! Şi Moise şi Profeţii şi eu v-am explicat toate acestea”. Dar cine mai citeşte azi evanghelia, pe Moise sau profeţii? Se citeşte altceva: politică, ştiri, sport, spectacole, povestiri sentimentale, aventuri de toate felurile, la fel ca acei turişti care în timpul unei călătorii, în loc să fie atenţi la istoria şi cultura acelui loc, se îngrijesc să cumpere tot felul de mărfuri în bazarele pe care le întâlnesc.

Această a treia parabolă a lui Isus referitor la folosirea bogăţiei vine după cea a latifundiarului preocupat să-şi mărească hambarele şi cea a administratorului lipsit de onestitate, pe care le-am auzit în duminicile trecute.

În parabola de azi Isus ne avertizează asupra pericolului împietririi inimii, a insensibilităţii faţă de aproapele nostru, îndeosebi a celui marginalizat şi nevoiaş. Cine îi uită pe săraci, l-a uitat mai întâi pe Dumnezeu. Un posibil titlu al parabolei ar fi: Judecata lui Dumnezeu asupra distribuirii bogăţiei în lume.

Dintre personajele acestei parabole, în afara celor cinci fraţi îi amintim pe săracul Lazăr, bogatul, Abraham care vorbeşte din cartierul ebraic al Paradisului şi Cel care nu este numit, Dumnezeu, cel care face dreptate acolo unde pe acest pământ lucrurile nu au mers bine…

Prima parte a parabolei este dedicată contrastului dintre viaţa pământească a bogatului şi cea a săracului.

Bogatul este descris cu imaginea celui care se bucură de viaţă, trăieşte în abundenţă dar dintr-ale lui, se îmbracă cu haine de firmă, îşi foloseşte în mod egoist bogăţia. Trăieşte în izolarea pe care şi-a construit-o singur cu egoismul său şi care nu-i permite nici pe departe să se gândească la aproapele său (Lazăr este aproapele său, dar bogatul nu-şi dă seama). În el nu vedem dispreţ sau răutate, ci o indiferenţă totală, păcat poate încă şi mai grav: omisiunea. Pentru el Lazăr e ca şi cum nu ar exista.. Acesta este probabil efectul cel mai teribil al bogăţiei.

Nu a făcut nimic rău: nu a furat, a plătit taxele, nu i-a bătut pe servitori, nu a înjurat, nu se spune că nu a fost un credincios practicant, i-a permis lui Lazăr să stea la uşa lui (cine ar face asta?)… Nici Abraham nu-i reproşează nimic din punct de vedere moral. Nu ştim nimic, decât că era bogat.

Lazăr (forma greacă a lui Eleazar, înseamnă El azhar: Dumnezeu este ajutorul meu), este descris ca o persoană total marginalizată de către societate. Câinii care trec pe stradă şi vin să-i lingă rănile par să fie singurii care au milă de el. Rămâne mereu în umbră, nu scoate un cuvânt, nu mişcă un deget, nu face un pas… Şede mereu, şi aici pe pământ, şi în sânul lui Abraham. Dar suntem noi siguri că Lazăr era bun? Nu ni se spune că era educat, că mergea sâmbăta la sinagogă, că era un tată de familie bun şi muncitor şi dintr-o nefericire a ajuns sărac! Dacă era un leneş? Cine ştie cum şi-a pierdut averea! Iar bubele: cine ştie dacă nu erau consecinţa unei vieţi imorale? Nu ştim nimic, decât că era sărac.

Interesant este că nicăieri în parabole Isus nu atribuie un nume personajelor. Aici săracul are un nume: Lazăr. Cine are azi “un nume” în afară de politicieni, fotbalişti, patroni, manelişti… adică cei cu bani! Pentru Isus e invers. Pentru el bogatul este un oarecare în timp ce săracul are un nume: Dumnezeu ajută.

În a doua parte a parabolei avem răsturnarea situaţiei, reversul medaliei, care se verifică după moarte. Săracul este primit în sânul lui Abraham, în paradis, iar bogatul ajunge în iad. Acum atenţia noastră nu este atrasă de insensibilitatea sa ci de soarta pe care i-a atras-o comportamentul său. Bogatul care-şi foloseşte rău bogăţia, care-şi închide inima în faţa necesităţilor fraţilor, se distruge pe sine pentru toată veşnicia.

Deci parabola nu vrea să dea o judecată asupra comportamentului moral al bogatului şi al săracului. Nu vrea să spună că cine se comportă bine merge în paradis, iar cine se comportă rău merge în iad, deoarece – este clar – bogatul nu a comis rele, iar Lazăr nu a făcut fapte bune. Atunci? E simplu.

“O, săracilor, viaţa voastră aici pe pământ este un iad, dar nu vă descurajaţi, pe lumea cealaltă condiţiile se vor răsturna: voi vă veţi bucura iar bogaţii vor suferi!” Înţeleasă astfel, parabola devine “opiu pentru popor”.

Ce vrea să ne înveţe Isus? Vrea să ne arate că iubirea faţă de aproapele ocupă un loc central şi că există un raport între iubirea faţă de aproapele şi folosirea bogăţiei. Pentru Isus aceste două realităţi sunt inseparabile între ele. Pe aceeaşi linie sfântul Ioan va scrie: “Dacă cineva are bogăţiile lumii şi-l vede pe fratele său care este în nevoie, şi îşi închide inima faţă de el, cum poate să rămână în acela iubirea lui Dumnezeu?” (1In 3,17). Iubirea faţă de aproapele este calea adevăratei iubiri faţă de Dumnezeu.

Pentru Isus prima modalitate de a-l iubi pe aproapele nostru este acela de a ne pune talentele primite de la Dumnezeu, materiale sau spirituale, în slujba sa. Fratele, mai ales cel în nevoie, stă la inima lui Isus. Isus i-a căutat mai ales pe cei umili, pe bolnavi, s-a înconjurat de nişte pescari sărmani pentru a ne învăţa mai bine iubirea faţă de cei săraci şi umili.

Existenţa în această lume a două clase de persoane – bogaţii şi săracii – este împotriva planului lui Dumnezeu. Bunurile au fost date pentru toţi iar cine are mai multe trebuie să le împartă cu cei care au mai puţine sau nu au deloc, în aşa fel încât să existe egalitate (cf. 2Cor 8,13). De aceea sfântul Ambroziu spunea: “Atunci când dai ceva celui sărac, nu-i dai ceea ce este al tău, ci îi restitui numai ceea ce este deja al său, deoarece pământul şi bunurile acestei lumi sunt ale tuturor, nu ale bogaţilor.”

În 1976, papa Paul VI, într-o enciclică renumită, Populorum progressio – Progresul popoarelor, după ce a citat fragmentul acesta din evanghelia lui Luca spunea: “Lumea este bolnavă. Boala ei stă mai puţin în zădărnicirea resurselor sau în acapararea lor de către unii, cât mai ales în lipsa fraternităţii dintre oameni şi popoare”. S-a schimbat cumva situaţia în bine? Nicidecum. În “epoca de aur” am tot înaintat spre comunism, lumea în care orice om, fără deosebire de rasă, naţionalitate, religie sau sex va trăi o viaţă umană, în libertate, unde săracul Lazăr va sta la masă cu cel bogat. Azi sunt aceiaşi bogaţi şi aceiaşi Lazări. Degeaba. Politica nu schimbă inima omului. Dacă nu ascultăm de Dumnezeu, nu se va schimba nimic.

Pentru a înţelege şi mai bine această parabolă, este bine să o legăm de judecata universală relatată de Matei 25,31 ş.u. unde ni se spune clar că vom fi judecaţi după modul în care am ştiut să-i slujim pe fraţii noştri, sau mai bine zis după modul în care am ştiut sau nu să-l recunoaştem pe Isus în fraţii noştri.

Nu se poate să nu trezească în noi un examen de conştiinţă şi o dată cu ea o convertire referitor la modul în care suntem chemaţi în mod concret să trăim iubirea faţă de aproapele. Atât consumismul cât şi insensibilitatea şi indiferenţa faţă de persoanele din jurul nostru cântăresc la fel de greu.

 

* * *

 

Duminica a XXVI-a de peste an. Anul C

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Cu ceva timp în urmă s-a anunţat pe un post Tv topul celor mai bogaţi oameni din Romania. Mulţi au rămas şocaţi când au putut vedea estimarea averilor acestor oameni, estimări făcute în milioane şi miliarde de euro. Din acest sondaj reieşea faptul ca în Romania averea celor mai bogaţi 300 oameni de afaceri se ridică la aproximativ 22 de miliarde de dolari. O statistică asemănătoare s-a facut şi în Rusia. 100 de oameni din Rusia deţin un sfert din averea ţării. Cel de pe ultimul loc în clasamentul Forbes are o avere de 200 de milioane de dolari. Pe primul loc se află Mikhail Hodorkovsky – cu peste 15 miliarde de dolari. În Statele Unite ale Americii, ţară asupra căreia se preoiectează visul multor oameni, 12,7 %, adică 37 mil. de oameni trăiesc la limita sărăciei în timp ce 5,4% trăiesc sub această limită. Tot îngrijorătoare este o statistică făcută şi în Asia unde 1,85 mill. de oameni trăiesc cu mai puţin de 2 $ în timp ce aproximativ 621 de mil. trăiesc cu mai puţin de 1 $ pe zi. Nu are rost să mai aducem în discuţie situaţia din Africa care se află dincolo de ce ne-am putea imagina. De asemenea o statistică făcută recent ne arată că averea pe care o deţin cei mai bogaţi 100 de oameni ai lumii ar fi suficientă pentru a asigura un trai decent a 1 miliard de persoane.

Dacă aceste date nu v-au impresionat, ceea ce mai puţin ştim este că din alte sondaje reiese faptul ca 20% din români trăiesc sub limita sărăciei, că din totalul pensionarilor din România aproximativ 1,6 mil primesc pensii sub 200 de lei fără a mai pune aici la socoteală numărul bătrânilor fără nici un venit care trăiesc din mila copiilor sau a vecinilor. Dacă procentul de 20% nu ne spune nimic, atunci poate ne spune ceva că 1 din 5 oameni au un venit de maxim 1,5 euro pe zi adică undeva pe la 4,6 lei dintre care o parte destul de semnificativă chiar mai puţin de 2,3 lei pe zi de cheltuit. Nu putem să nu observăm această mare discrepanţă cre există la limita celor doi poli opuşi ai societăţii.

Dacă vreţi să înţelegeţi mai bine drama lui Lazăr pe care ne-o prezintă evanghelia, este suficient faptul să mergi într-un oraş şi să-i vezi pe acei oameni care răscolesc printre deşeurile aruncate la containere, făcând astfel concurenţă câinilor şi pisicilor, doar doar or găsi ceva de mâncare. Vă invit acum să vă gândiţi ce poate fi mai umilitor sau mai defăimător pentru o persoană umană. Ei sunt acei Lazări pe care ni-i prezintă Evanghelia de astăzi, care ar fi bucuroşi daca s-ar hrăni cu firimiturile căzute de la masa bogaţilor, dar de care nu au parte pentru că aceştia socotesc că este mult mai civilizat ca să hrăneşti un câine de rasă sau o pisică cu rămăşiţele de carne care rămân la masă decât să hrăneşti un om flămând, nu de alta, dar ca să nu-i ofensezi demnitatea sau să-i lezezi orgoliul personal. Ceea ce este la fel de trist, reprezintă faptul că în spatele multor cifre de afaceri, care pe unii i-ar entuziasma şi pe care le-au reuşit “baronii” României de astăzi se află corupţia, hoţia, înşelăciunea, un salariu mizerabil plătit muncitorilor (de multe ori neacordat la timp) sub pretextul că “dacă nu-ţi convine caută-ţi de lucru în altă parte”, exploatarea acestora până la epuizare, fără ca să se mai ţină cont de programul de lucru, numai pentru a-şi umfla conturile personale. Există şi alte forme de înrobire a persoanei determinând-o să devină dependentă de alcool, droguri, jocuri de noroc menite să umple buzunare şi bugete. În săptămânile trecute o persoană a venit să ceară ajutor Sfântului Anton pentru situaţia în care a ajuns. Făcuse greşela de a împrumuta o sumă de bani de la un cămătar iar acesta mărind dobânda de la o lună la alta a pus-o pe această femeie în imposibilitatea de a-şi plăti datoria. A ajuns astfel ca să fie aruncată cu toată familia în stradă, casa fiindu-i confiscată şi mai apoi vândută.

Dată fiind statistica de mai înainte aş putea considera faptul că cei care procedează astfel cu muncitorii ni se prezintă adesea ca persoane mesianice socotind că dacă îi hrănesc totuşi pe oameni cu firimiturile care le scapă printre degete fac deja ceva mai mult decât a făcut bogatul din evanghelia de astăzi. Ne întrebăm de ce există prea mulţi Lazări în lume. Răspunsul ar putea veni în mod logic în urma celor prezentate: pentru că există prea puţini bogaţi. De ce acest lucru? Am putea folosi pentru aceasta o imagine. Ştiţi cu toţi ce este un baraj şi la ce foloseşte. Făcând abstracţie de tot ceea ce ştim legat de râuri, izvoare, ploaie, de circuitul apei în natură, de tot ceea ce ţine de apă, să ne imaginăm că în lume ar exista un singur râu şi viaţa vegetaţiei ar depinde acesta. Dacă la un moment dat cineva s-ar gândi să construiască un baraj pe acest râu în care ar acumula apa. Ce se va întâmpla atunci cu vegetaţia aflată în aval de acest baraj? Cu siguranţă că fiind lipsită de apă va muri. La fel se întâmplă şi cu banii. În momentul în care aceştia sunt acumulaţi doar de o mână de oameni şi folosiţi în interesul personal, cei mai mulţi le vor duce lipsa iar dacă nu ai bani ai prea puţine şanse ca să supravieţuieşti.

Unii ar putea spune că sunt invidios pe cei care au bani dar nu cred că acelaşi lucru vrea să îl spună şi Cristos în Evanghelia de astăzi. În primul rând el vrea să ne spună că viaţa aşa cum este reprezintă o afacere serioasă iar modul în care o trăim va atrage asupra noastră anumite consecinţe. În ce anume a constat greşeala bogatului de astăzi? Doar în simplul fapt că era bogat? Dacă ar fi aşa atunci înseamnă că şi Dumnezeu a greşit deseori în Vechiul Testament când i-a binecuvântat pe principalii protagonişti ai acestuia cu bogăţii. Să ne gândim nu mai departe la cazul lui Iob, care după ce a pierdut totul şi a fost încercat prin suferinţă, la sfârşit a fost binecuvântat de Dumnezeu dobândind o avere de două ori mai mare decât cea pe care a avut-o la început. Cu siguranţă Dumnezeu nu poate fi împotriva bogăţiilor dar poate fi împotrivă potrivit modului în care ele sunt folosite. Una dintre calităţile lăudate de autorul sacru în cazul lui Iob este dreptatea sa care o întrecea cu mult pe cea cunoscută la vremea respectivă, prin faptul că el le face partaşe la împărţirea averii şi pe ficele sale. Privind din acest punct de vedere putem vedea că ceea ce Cristos condamnă în cazul bogatului din Evanhelie este tocmai lipsa virtuţii dreptăţii sau a comuniunii, neglijarea celui nevoiaş. În acest fel putem înţelege şi mai bine îndemnul facut în Evanghelia de duminica trecută: “Faceţi-vă prieteni cu mamona nedreaptă pentru ca ei să vă primească în corturile veşnice atunci când veţi duce lipsă.”

Dacă este să revenim la imaginea barajului el ne ajută să înţelegem şi mai mult pericolul celui care are ca obiectiv numai faptul de a aduna indiferent cum şi cât. Ştim cu toţii proverbul “cine are în mână un ciocan vede în jur numai cuie”. Cunoaştem cu toţii forţa benefică dar şi distructivă a apei. Dacă un astfel de baraj ar fi ridicat în calea apei numai cu scopul de a o împiedica să curgă mai departe în cele din urmă ar putea ceda din cauza presiunii cauzate de apa adunată şi s-ar rupe. Acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre om. Dacă el ar fi avid după “a strânge”, “a aduna” în cele din urmă trăind sub ipnoza celor agonisite ar putea deveni insensibil la nivelul celorlalţi şi şi-ar putea rata şi distruge atât pe sine cât şi pe cei din jurul său. Cât de categoric răsună glasul lui Cristos împotriva acestora în Predica de pe Munte: “Vai vouă, bogaţilor pentru că vă primiţi mângâierea. Vai vouă, celor care sunteţi acum sătui căci veţi suferi de foame” (Lc 6,24-25); pe când în Împărăţia lui Dumnezeu vom vedea împlinirea efectivă a cântării Mariei în care Domnul “I-a dat jos de pe tronuri pe cei puternici şi i-a înălţat pe cei umili; i-a umplut de bunuri pe cei flămânzi, iar pe cei bigaţi i-a lăsat cu mâinile goale” (Lc 1,52-53). Logica unui baraj nu este doar aceea de a opri apa ci de a folosi într-un scop benefic. Apa acumulată poate fi utilizată în scop benefic: forţa ei poate fi transformată în energie, iar în timp de secetă poate fi folosită ca rezervă pentru viaţa plantelor. La fel este şi cu forţa banului. Cu ajutorul lui ne putem asigura prietenia sfinţilor din cer mai ales atunci când aceştia aflându-se pe pământ sunt situaţia de a duce lipsă.

Poate unii ar putea spune. Ce mă priveşte pe mine că doar nu sunt nici în rândul celor 300 de top mai bogaţi oameni ai ţării nici în rândul celor 100 de top oameni bogaţi ai lumii. Remarcăm cu amărăciune afirmaţia unora când se face apel la generozitate pentru cei care se află într-o stare de calamitate sau în diferite încercări: iar (colectă) bani, iar ajutoare.

Ideea din imaginea folosită nu e neapărat de a fi un baraj care reţine în spate multă apă, poţi fi şi un stăvilar pe un râu oarecare dar dacă reţii apa efectul este acelaşi. Nu este suficient să privim aceste situaţii scuzându-ne că a fost voia Domnului ca să se întâmple aceste lucruri, pentru că tot Domnul mângâie prin instrumentele sale şi nu este instrument mai convingător şi mai eficient în mâna Domnului decât omul, iar când acesta îşi închide mâna un altul va suferi întotdeauna. Sau poate ne-am obişnuit prea mult în ideea că noi “eu” sunt cel care trebuie ajutat uitând ca “a fi ajutat” este un drept dar şi o datorie. Dar Dumnezeu nu va suferi din cauza eşecului nostru pentru că el va găsi mereu mijloace de a-l ajuta pe cel sărac însă noi vom fi pierdut şansa de a fi făcut acest lucru.

Ce este de făcut în acest caz? Tot Evanghelia ne luminează în această privinţă şi anume: convertirea. Un nou mod de a înţelege, de a lua în serios cuvântul Sfintei Scripturi şi de a-l trăi.

Un tată a câştigat o avere mare prin cămătărie, înşelăciune. Fiind pe patul de moarte, a chemat pe cei trei fii la sine şi i-a întrebat ce vor face dacă el moare. Primul a zis: “Tată, eu voi comanda o platformă mare pe care voi pune sicriul, îl voi acoperi cu coroane de flori, te voi duce la cimitir, îţi voi face o criptă frumoasă, voi pune la căpătâi o lampă care să-ţi vegheze tot timpul”. Tatăl n-a zis nimic. Când a venit al doilea, l-a întrebat şi pe el ce-ar face. Acesta a răspuns: “Dacă ai muri, m-aş duce la biserică, te voi pomeni în toate rugăciunile, voi da pomeni la săraci, liturghii pentru sufletul tău”. L-a întrebat şi pe al treilea acelaşi lucru. Acesta a răspuns: “Să-ţi spun drept, eu te sfătuiesc să nu te bazezi pe nimeni, nici pe copii, nici pe prieteni, tu singur să faci totul pentru sufletul tău. Noi promitem că vom face, dar vom uita, sau nu vom avea timp, sau bani, şi nu se face nimic. Tu să faci totul pentru sufletul tău, spovedeşte-te, împărtăşeşte-te, să fii împăcat cu Dumnezeu”. Tatăl a ascultat cuvântul acestuia din urmă, a dat înapoi ceea ce a luat pe nedrept şi s-a împăcat cu Dumnezeu.

Poate am crede că dacă Dumnezeu ar face acel lucru cerut de bogatul din Evanghelia de astăzi, dacă ar trimite morţii să ne vorbească, lucrurile se vor schimba în bine. Oamenii din Ninive s-au convertit la predica lui Iona fără a aştepta semne extraordinare din partea lui Dumnezeu. Cuvântul Evangheliei este suficient pentru cel care este dispus şi dornic să-l audă, răsunând mereu ca un ecou al cuvântului lui Cristos, de a-l iubi pe Dumnezeu şi pe aroapele iar acest lucru ne conduce în starea fericiţilor din cer: fericiţi sunt (vor fi) cei care ascultă şi împlinesc cuvântul lui Dumnezeu într-o inimă curată.

Pr. Emanuel Lucaci

 

* * *

 

Duminica a XXVI-a de peste An (C)

Autor: pr. Eduard Patraşcu
Copyright: Predici.cnet.ro

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I (Am 6,1a.4-7)

Şi în această duminică Liturgia ne prezintă marele risc al bogăţiei, un risc care nu este doar imaginar ci real, pentru că bogăţia poate împietri inima.

Reacţia lui Amos este împotriva “celor care trăiesc fără griji în Sion” (v. 1). Este o denunţare istorica şi etică a unei valori de neegalat cu referinţă la cei doi munţi (muntele Sion la Ierusalim şi muntele Garizim în Samaria) care-şi “întrec” într-un fel o făgăduinţă de mântuire. Opt secole mai târziu vom întâlni aceeaşi “întrecere”: samariteanca îi va cere lui Isus dacă la Ierusalim sau pe muntele Garizim trebuia adorat Dumnezeu (In 4,20 ş.u.). Amos condamnă cu tărie încrederea magică pusă într-un loc – fie el Ierusalim sau Samaria – considerat ca un talisman spre a acoperi dezordinile şi nedreptăţile de fiecare zi. Luxul exagerat şi fără ruşine trăit pe spatele poporului este o jicnire adusă săracilor şi o provocare mortală adresată aproapelui. Atunci când bogăţia ajunge la astfel de dezordini nu este greu de gândit că poate să ducă la “explozie” de la un moment la altul, adică la ruină şi la (auto)distrugere. Nici un loc şi nici un templu nu vor putea să salveze de la această ruină. Este oare imposibil de revăzut – gândindu-ne la viitor – consumismul nostru absurd care a devenit în zilele noastre un obicei aşa de răspândit?

Lectura a II-a (1Tim 6,11-16)

Timotei, ucenicul lui Paul, ha luat deja decizia sa, şi asta în mod public, “în faţa multor martori” (v. 12), exact aşa cum Isus însuşi – în faţa lui Pilat şi a întregului popor – a luat decizia sa şi a dat mărturia sa. Este vorba de acum numai de a persevera în decizia implicită luată la botez şi astfel să “ajungem la viaţa veşnică” (v. 12), chiar dacă această perseverenţă cere o luptă lungă, sau – aşa cum scrie Paul – “bătălia cea bună a credinţei” (v. 12). Dar acest “a ajunge la viaţa veşnică” nu este rodul eforturilor omeneşti, ci numai un dar al lui Dumnezeu. A se decide pentru Dumnezeu, a da mărturie despre El înseamnă a-l mărturisi înaintea multor martori că Dumnezeu ne-a scos şi ne-a chemat să luptăm bătălia cea bună a credinţei.

Evanghelia (Lc 16,19-31)

Parabola este foarte emoţionantă şi, în anumite momente, chiar dramatică. Personajele principale sunt două: pe de o parte un bogat care se bucură copios de norocul pe care îl are în viaţă (nu e important dacă acest noroc este material, intelectual sau religios: foarte probabil sunt toate trei); pe de altă parte un sărac – înfometat, bolnav, abandonat – care “stă în faţa uşii” (v. 20). Toată scena se dezvoltă aici. Luca subliniază în mod violent ruptura între viaţa fără griji a bogatului şi mizeria săracului “acoperit de bube” (v. 20), aşezat în faţa uşii. Între cei doi există un puternic contrast evidenţiat în mod clar de porunca iubirii faţă de aproapele şi de cuvintele tari ale lui Isus: “Fericiţi cei săraci – Vai vouă bogaţilor” (6,20-24). La urma urmelor adevăratul sărac este cel bogat: nu a reuşit să perceapă misterul profund al inimii lui Isus. Viaţa sa nu se poate termina decât în întunericul profund al mormântului, adică în iadul insuccesului şi în totala neputinţă. Cerşetorul moare şi el, dar în moarte persoana sa se eliberează e suferinţe şi de lipsuri şi e “purtată de către îngeri în sânul lui Abraham” (v. 22), împlinire şi realizare a tuturor promisiunilor lui Dumnezeu.

Pe acest fundal e Abraham şi colocviul său cu cel bogat. Ruptura săpată de egoismul nostru între sărăcie şi bogăţie rămâne în vigoare şi “dincolo”: devine o prăpastie de nedepăşit. De altfel rugămintea celui bogat adresată lui Abraham pentru ca săracul Lazăr să meargă la fraţii lui şi să-i avertizeze este fără sens. Ei îi au “pe Moise şi pe profeţi” (v. 29). Cel care a ales o formă de viaţă contrară Iubirii, rămâne pentru totdeauna lipsit de harul iubirii şi de aceea în imposibilitatea de a experimenta întâlnirea de iubire cu fraţii.

 

* * *

 

Duminica a XXVI-a (C)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Liturgia Cuvântului din această duminică ne propune lectura unei parabole suficient de bine cunoscute. Pentru a-i descoperi mai bine mesajul ar fi utilă totuşi resituarea ei în contextul imediat (16,1-17,10). Duminica trecută Isus ne atrăgea atenţia asupra utilizării corecte şi totale a inteligenţei în favoare Împărăţiei lui Dumnezeu precum şi asupra inteligentei utilizări a mijloacelor materiale, îndeobşte a banilor, în scopul accederii la Împărăţie. Problema care se pune însă este aceasta: oare fericirea omului pe pământ nu este legată de un confort, de o anumită reuşită în afaceri şi de bani? Dumnezeu, care îl vrea pe om fericit, nu ar fi oare acela care îi favorizează aceste aspiraţii? Vechiul Testament s-a preocupat destul de mult şi de o altă problemă legată de aceasta: cum ar trebui să-l înţelegem pe săracul de lângă noi, fie el şi drept? Starea în care se află nu ar fi oare semnul “dezmoştenirii” lui de către Dumnezeu? Or, printre fariseii contemporani lui Isus erau unii care considerau că reuşita socială şi financiară ar fi tocmai “semnul” lui Dumnezeu în favoarea acelora care îi respectă Legea. De aici a decurs o adevărată “rearanjare” a Legii lui Dumnezeu. În schimb Isus, prin parabola din această duminică, dezminte într-un mod radical viziunea acestor “campioni” ai cunoaşterii şi împlinirii Cuvântului lui Dumnezeu.

Parabola este alcătuită din două părţi. În prima parte un om bogat este prezentat ca fiind cineva care a reuşi în viaţă şi care are dreptul să profite de câştigul său. El însă este atât de absorbit în fericirea sa materială, de ospeţele pe care crede că le merită şi pe care şi le oferă fără nici o rezervă ori economie (permiţându-şi chiar să folosească bucăţi de pâine pe post de şerveţele pe care, mai apoi, la aruncă pe jos), încât nu are timp şi nici ochi pentru săracul care zace flămând şi bolnav la uşa casei lui. Or acest sărac este singurul personaj din parabolă care poartă un nume, cel de Lazăr şi de aceea nu putem să nu ne întrebăm ce înseamnă el. Lazăr este prescurtare uzuală a numelui de Eleazar care înseamnă Dumnezeu ajută. Şi iată surpriza pe care ne-o rezervă Isus: omul care poartă un astfel de nume moare de foame la uşa bogatului. Nu peste mult timp moare şi bogatul, iar dincolo de moarte are loc o răsturnare de situaţie: Lazăr este primit în sânul lui Abraham, în timp ce bogatul merge în iad. Ar fi naiv să tragem o concluzie prea rapidă referitoare această răsturnare a situaţiei, şi anume că, cu cât am fi mai nefericiţi aici, cu atât am fi mai fericiţi în lumea de dincolo. În realitate bogatul este condamnat şi suferă nu din compensaţie, ci pentru că a încălcat Legea lui Dumnezeu care proclamă cu tărie iubirea faţă de aproapele. În partea a doua a parabolei, pe lângă descrierea suferinţelor trăite de bogatul din iad, autorul ne prezintă preocuparea acestuia de a evita, cel puţin pentru fraţii săi, a unui destin asemănător. Pentru a-i convinge pe fraţii săi, bogatul nefericit mizează pe un argument mai “spectaculos”, acela ca un mort – Lazăr – să le apară şi să-i prevină. Abraham, însă, care arbitrează situaţia, îi dă de înţeles că cei care nu l-au descoperit pe Dumnezeu în Lege nu-l vor putea descoperi într-un “semn” pe care inima împietrită îl va nega aşa cum noi negăm orice evidenţă care nu ne convine. De aceea, o dată în plus avem nevoie de acea inteligenţă care să ne permită un bun discernământ al lucrurilor astfel încât să rămânem ancoraţi în Împărăţia lui Dumnezeu.

 

* * *

 

Duminica a XXVI-a (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

DUMINICA A XXVI-A

1. Introducere

Un pustnic a intrat să se odihnească într-o peşteră. A găsit acolo un tezaur splendid!

A fugit strigând:

- Am văzut moartea!

Trei bandiţi l-au întâlnit şi, nevăzând în jur nici un pericol, l-au întrebat:

- Părinte, unde este moartea? Arată-ne-o!

Eremitul i-a condus la peşteră şi le-a arătat tezaurul descoperit. La vederea acestuia, cei trei s-au simţit pătrunşi de bucurie şi i-au spus sfântului:

- Ai dreptate, părinte. Pleacă departe de aici.

Au rămas singuri cu acel tezaur imens. Însă aurul era mult: cum să-l transporte?

S-au hotărât să-l trimită pe unul dintre ei în oraş pentru provizii abundente; ceilalţi doi trebuiau să rămână de pază la acea avere nesperată. Dar…

Dar cel care a coborât în oraş, ameţit de splendoarea aurului, s-a gândit:

- Eu, în oraş, voi mânca şi voi bea; apoi voi cumpăra hrană, dar o voi otrăvi; astfel, cei doi prieteni ai mei vor muri şi eu voi fi stăpânul întregului tezaur.

Dar cei doi rămaşi de pază s-au gândit:

- Tezaurul, împărţit la doi, are părţi mai mari. La întoarcere îl vom ucide pe colegul nostru.

Şi aşa au făcut: l-au omorât pe prietenul lor şi au mâncat alimentele otrăvite. Au murit toţi trei, înşelaţi de fascinaţia bogăţiilor (Din Il Novellino, secolul al XIII-lea).

2. Tema

Fericiţi cei săraci cu duhul, căci vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu; dar vai vouă, bogaţilor, pentru că aveţi tot ce aveţi (cf. Lc 6,20-26)

3. Mesajul zilei

Cine poate să-mi rezume parabola citită în Evanghelie? Ce face Lazăr? Ce face bogatul?

- Lazăr (“Mă încred în Dumnezeu!”) suferă de foame, boală şi singurătate. Numai câinii sunt aproape de el… Îl iubeşte pe Domnul. Îi iubeşte pe fraţi.

- În schimb, bogatul trăieşte minunat, mâncând şi bând foarte bine cu prietenii săi: nu-i lipseşte nimic, nu se gândeşte la Domnul. Nu-i ajută pe fraţi.

- La sfârşit, însă, Lazăr merge în paradis; bogatul în iad.

De ce merge săracul în paradis?

- Pentru multe motive, mai ales pentru că i-a fost credincios Domnului, dar şi pentru acest motiv: Dumnezeu, fiind Tată, îi iubeşte mai mult pe cei care au suferit ca fii ai săi.

- Sfânta Fecioară cântă: Dumnezeu îi satură pe cei flămânzi, îi trimite pe cei bogaţi cu mâinile goale!

De ce merge bogatul în iad? Pentru multe motive, dar, mai ales, pentru două:

- a trăit uitând de raportul său cu Dumnezeu;

- l-a lăsat pe Lazăr să moară de foame, un “frate al său”!

Dumnezeu îi iubeşte pe toţi oamenii, dar “îi are la inimă”, mai ales, pe cei săraci, dispreţuiţi.

Bogăţia împietreşte deseori inima, astfel încât bogaţilor le vine greu să asculte de Dumnezeu şi plângerile aproapelui; produce egoism; stinge Duhul şi dorinţa vieţii veşnice.

- Cel mai rău lucru este să crezi că, o dată cu banii, ai totul.

- “Cu toate bogăţiile, omul nu înţelege că este asemenea animalelor duse la tăiat” (Ps 49,21).

- Convertirea este urgenţă, pentru că este mai uşor ca o cămilă să treacă prin urechea acului decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu!

Explicaţi valoarea bunurilor pământeşti şi modul lor de folosire.

Dumnezeu vrea ca fiii săi să se iubească, împărţind ca fraţii bunurile lor; Dumnezeu vrea ca nimeni dintre fiii săi să nu uite de viaţa veşnică. De aceea a murit şi a înviat Isus!

Alte texte biblice?

- Ar fi suficiente fericirile (cf. Lc 6,20-26) şi mărturia “negativă” a tânărului bogat (cf. Lc 18,18-30).

Aplicaţii practice:

- Fii isteţ! Nu asculta reclamele, publicitatea continuă şi zdrobitoare; creează în tine o mie de nevoi inutile de îngheţată, biscuiţi, haine etc. Te fac atât de “gras”, încât nu te mai gândeşti nici la alţii care suferă, nici la Isus.

- Nu spune niciodată: “Nu-mi pasă de ceilalţi… Să se descurce; e de ajuns ca eu să mă simt bine!

- Repetă mereu: “I care” (îmi stă la inimă) cel care suferă: vreau să-l ajut!

4. Exemple

Cel care se închide în egoismul propriu este ca acea fetiţă despre care au vorbit ziarele cu câtva timp în urmă: se juca în curte printre multe lucruri inutile; a vrut să se ascundă într-un frigider vechi. A fost găsită moartă înăuntru!

 

* * *

 

Aici el este alinat, iar tu suferi

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Liturgia cuvântului de azi ne prezintă o dublă primejdie a bogăţiilor: înstrăinează pe om de Dumnezeu şi de ceilalţi oameni. Un autor scrie: Omul nu numai că nu este singur pe rotocolul pământului, dar este strâns legat de ceilalţi oameni şi, în mod liber, trebuie să se unească cu ei în iubire. Numai sfântul este un om desăvârşit care s-a eliberat total de el însuşi pentru a primi “în el” în întregime pe Dumnezeu şi omenirea, fiindcă Măreţia unui om se măsoară prin puterea sa de comuniune (Michel Quoist, A reuşi, Ed. Ars Longa, pag. 18 şi 21).

Avram, din parabola lui Lazăr cel sărac, spune bogatului care îi ceruse să-l trimită la cei cinci fraţi ai săi pentru a-i avertiza cum trebuie să folosească bogăţiile spre a nu ajunge în iad: “Au pe Moise şi pe profeţi. Să asculte de ei!” (Lc 16,19-31). Printre aceşti profeţi se numără şi Amos care i-a avertizat cu severitate pe bogaţii din Sion şi din Samaria cu acel Vai de cei care trăiesc fără a se îngriji de alţii, ci numai de ei înşişi, făcându-şi paturi de fildeş pentru plăceri şi leneviri prelungite, fotolii luxoase pe care stau şi mănâncă ceea ce-i mai bun şi se îmbată cu băuturile cele mai alese, îşi ung trupurile cu uleiuri parfumate şi ascultă muzică, în timp ce alţii gem sub biciul zbirilor ca ei să aibă de toate (Lec. I: Am 6,1a. 4-7).

Bogatul din evanghelie cere învierea unui mort pentru a-i convinge pe fraţii săi bogaţi să revină la comuniune cu cei săraci. Isus a înviat. Au revenit cei bogaţi la sentimente sfinte? Pe lângă paturi, fotolii, mâncăruri alese şi băuturi tari au adăugat ţigări, droguri şi filme pornografice. Cel plin de bogăţii nu mai are loc în sufletul său nici pentru Dumnezeu şi nici pentru ceilalţi oameni! Pentru aceasta a exclamat Isus cu atâta durere: Vai vouă, bogaţilor! (Lc 6,24), fiindcă vedea în bogăţie pericolul cel mai mare de autosuficienţă: îndepărtare de Dumnezeu şi insensibilitate faţă de aproapele. În contrast cu vai vouă, bogaţilor, stă: Fericiţi cei săraci (Mt 5,3), fiindcă săracul are loc în sufletul său pentru orice veste bună, pentru Dumnezeu şi împărăţia sa, pentru fericirea tuturor oamenilor.

Dar cine-i adevăratul sărac? Numai acela care îl are pe Cristos drept maximă bogăţie, îl are pe acela care “s-a făcut sărac, pentru ca prin sărăcia lui să ne îmbogăţim noi” (2Cor 8,9).

Lacomi după bogăţiile lumeşti, unii au numit evanghelia drept opiul care adoarme şi-i ţine buni pe cei săraci. Nu, ci evanghelia este denunţarea profetică a oricărei orientări nedrepte şi descoperirea cauzelor profunde ale nedreptăţilor umane. Chiar şi săracul poate să fie un bogat potenţial şi să lupte, nu pentru dreptate, ci pentru a lua locul celui bogat. Evanghelia este o chemare la convertire radicală pentru toţi, săraci şi bogaţi, convertire care trebuie realizată chiar acum (cf. MAC pag. 1172-1173).

Evanghelia de azi denunţă scuza bogatului ca nefondată. El susţine că soarta sa nefericită din iadul în care a ajuns se datorează ignoranţei: omul de pe pământ nu cunoaşte cum merg treburile în realitate faţă de bogăţie şi sărăcie. Ca şi el, tot aşa cei cinci fraţi de pe pământ, susţine mai departe bogatul, nu cunosc adevărul vieţii; învierea unui mort însă le-ar da adevărata ştiinţă despre viaţă. Dar, cine nu cunoaşte adevărul că Dumnezeu este Creatorul şi dătătorul vieţii? Cine nu ştie că omul nu şi-a dat singur viaţa şi prin urmare nu-i stăpânul, ci beneficiarul ei? Viaţa în sine este un dar, cel mai mare dar din partea lui Dumnezeu. De aceea în slujba vieţii trebuie să fie puse toate celelalte bogăţii. Bogăţia în sine nu-i un păcat, dar devine păcat acea bogăţie care permite celui sărac să moară, este păcat lipsa de solidaritate care divizează pe oameni şi care consimte ca unii să se lăfăiască în toate şi alţii să se stingă în mizerie blestemându-şi zilele şi proferând blasfemii la adresa lui Dumnezeu, pe care îl socotesc nedrept, fiindcă celor răi le merge bine şi celor buni le merge rău. Bogatul este condamnat fiindcă cu ştiinţă şi voinţă deplină a ales o formă de viaţă care este contrară misterului lui Dumnezeu. Viaţa, fiind un dar al lui Dumnezeu, este rodul iubirii, fiindcă numai cine iubeşte dăruieşte. Prin urmare: iubirea faţă de semeni este cuprinsă în viaţa însăşi. Acela care elimină iubirea din propria viaţă se sinucide şi însăşi bogăţiile în care se închide îi devin cameră de gazare, îşi pierde adevărata libertate, devine robul acelor lucruri care îi macină viaţa.

Sărăcia lui Lazăr nu-i prezentată ca un ideal al vieţii de pe pământ, ci, nenorocit fiind de lăcomia celor bogaţi, el s-a încrezut în Dumnezeu, şi-a încredinţat viaţa în mâinile îngerilor lui Dumnezeu. Îngerii sunt semnul iubirii divine din viaţa noastră: ei ne inspiră gândurile cele bune şi sfinte şi ne trezesc mereu conştiinţa asupra adevărului cuprins în scrierile lui Moise şi ale profeţilor. Îngerii l-au dus pe Lazăr în sânul lui Avram, adică până la locul împlinirii tuturor promisiunilor făcute de Iahve lui Israel, până la banchetul împărăţiei şi al harului. Săracul nu se mântuieşte pentru simplul motiv de a fi năpăstuit în această lume, ci pentru că este deschis faţă de Dumnezeu şi se lasă călăuzit de puterea iubirii şi a harului său.

Omul poate ajunge în sânul lui Avram încă din această lume, dacă pătrunde în inima credinţei care bate în ritmul carităţii. Un om bogat asculta o predică despre fericirea paradisului. După Liturghie s-a dus să-l felicite pe predicator şi să-i facă o observaţie: nu a menţionat unde este paradisul. Ştiindu-l bogat, predicatorul i-a arătat o căsuţă în care era o văduvă de război, bolnavă, cu patru copii sărmani şi i-a zis: Du-i medicamente bolnavei, hăinuţe şi hrană copiilor ei şi apoi vino să-ţi spun unde este paradisul! Omul a ascultat: le-a dus de toate. Cum a intrat în casă şi a început să împartă darurile, mama şi copiii au început să plângă de bucurie. Îmbrăţişându-l, copiii i-au spus: Tu eşti tăticul nostru. Mămica ne spunea mereu că te vei întoarce şi ne vei aduce de toate. Rămâi cu noi! Bogatul, plin de emoţie, le-a spus: Nu sunt tăticul vostru, dar vă făgăduiesc: voi veni mereu la voi. Întorcându-se la predicator i-a spus: Părinte, nu trebuie să-mi mai spuneţi unde este paradisul, îl ştiu, este în inima mea. Aici, în inimă, este alinarea. Iată ceea ce spuneam la început: Omul nu numai că nu este singur pe rotocolul pământului, dar este strâns legat de ceilalţi oameni şi, în mod liber, trebuie să se unească cu ei în iubire, fiindcă numai aşa se poate ajunge în sânul lui Avram. Pe drept: Măreţia omului se măsoară prin puterea lui de comuniune.

În toată parabola săracului Lazăr şi a bogatului găsim o escatologie individuală. Se pare că nu-i necesar să aşteptăm sfârşitul lumii ca să primim răsplata sau pedeapsa pentru faptele noastre. Moartea individuală, inclusă în contextul împărăţiei lui Dumnezeu, dezvăluie misterele cele mai profunde ale omului (cf. CBL pag. 1249-1251).

În lectura a II-a (1Tim 6,11-16) sfântul apostol Paul îl sfătuieşte pe ucenicul său Timotei să păstreze adevărata faţă a bunului păstor, aşa cum a promis în mod solemn în ziua consacrării sale ministeriale. Acesta este punctul de plecare pentru a fi crezut atunci când propovăduieşte cuvântul lui Dumnezeu. Păstorul cel bun, prin corectitudinea vieţii sale, îi face fără scuză pe cei răi în ziua judecăţii; pe cei buni îi îmbogăţeşte cu sărăcia lui Isus, făcându-i părtaşi de slava lui cea veşnică.

Vrem fericirea din sânul lui Avram? Să ne lăsăm călăuziţi de îngerii lui Dumnezeu!

Aproape ca de obicei, voi încheia cu rugăciunea de la începutul sfintei Liturghii, înălţând-o spre ceruri în numele tuturor: Dumnezeule, care îţi dezvălui atotputernicia mai ales prin milă şi iertare, te rugăm, revarsă necontenit harul tău asupra noastră, pentru ca, grăbindu-ne în întâmpinarea făgăduinţelor tale, să ne facem părtaşi de bunurile cereşti (LR). Amin.

 

* * *

 

Păzeşte poruncile până la venirea Domnului

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: ITRC.ro

Profetul Amos este impresionat şi tulburat de prăpastia care exista între bogaţii şi săracii din capitala Regatului Israel, sau de Nord, Samaria, pe vremea regelui Ieroboam al II-lea (783-743 î.C.). O mână de bogaţi trăiau într-un lux, într-un huzur de nedescris, în orgii, petreceri şi chefuri neîntrerupte: bucate şi vinuri alese, muzică şi parfumuri rafinate, paturi de fildeş. În ultimii ani, arheologii, făcând săpături pe locul fostului oraş Samaria, au găsit într-adevăr un asemenea pat de fildeş, în care se lăfăiau, dormeau bogaţii de pe vremea profetului Amos. În timp ce restul, majoritatea populaţiei, se zbăteau în cea mai neagră sărăcie şi mizerie. Profetul prevesteşte pedeapsa care va veni asupra lor: vor fi duşi în robie. Ceea ce s-a şi întâmplat. În anul 722 î.C., asirienii, conduşi de regele Sargon al II-lea, au ocupat Samaria, au distrus-o şi au dus în robie pătura cea mai înstărită a populaţiei, în frunte cu bogaţii care îşi trăiau viaţa în orgii şi petreceri.

Aceeaşi temă o reia Isus în Evanghelia Liturghiei de azi. Era un bogat care se îmbrăca în purpură – în purpură se îmbrăcau, pe vremea aceea, numai împăraţii – şi chefuia nu din când în când, ci în fiecare zi. Isus nu ne spune cum se chema bogatul, căci la evrei numele indica întotdeauna ceva pozitiv, o intervenţie, o binecuvântare, un dar, un favor al lui Dumnezeu. Or, bogatul din parabola lui Isus era un blestemat, un condamnat de Dumnezeu, iar pedeapsa e mult mai cumplită decât cea prezisă de profetul Amos pentru bogaţii din vremea sa. A murit bogatul, a fost înmormântat cu acelaşi fast cu care a trăit, şi a ajuns în iad, în flăcări, în chinuri. Trăia şi un sărac. Isus ne spune că era drept. Ne dă şi numele lui: Lazăr, prescurtarea de la Eleazar, care, tradus, înseamnă “Dumnezeu ajută”. Dumnezeu l-a ajutat să-şi suporte sărăcia şi boala cu demnitate şi resemnare, fără să se revolte, cu speranţa că îi va face dreptate şi îl va răsplăti după moarte. Zăcea afară, la uşa bogatului; trupul îi era acoperit de răni – era bolnav de lepră -, câinii care aşteptau resturile de la masa bogatului îi lingeau puroiul. Ar fi voit să-şi potolească foamea cu resturile de la masa bogatului, dar nu i se dădeau.

Despre ce este vorba? În antichitate nu se foloseau la masă linguri şi furculiţe. Se mânca cu mâna, direct. Mâncărurile lichide, sosurile, se serveau întingând bucăţi de pâine în ele. De unde cuvântul lui Isus la Cina cea de Taină: “Cel care întinge cu mine pâinea în blid, acela mă va vinde”. Şi cum se murdăreau pe degete de mâncare, iar şerveţele nu existau, la urmă, mesenii luau bucăţelele de pâine, îşi curăţau degetele şi le aruncau sub masă, împreună cu oasele. Acestea erau resturile pe care ar fi voit să le mănânce Lazăr. La sfârşitul mesei, erau lăsaţi în casă câinii şi mâncau ce se arunca sub masă. Bogatul din parabola lui Isus iubea mai mult câinii lui decât pe săracul care zăcea flămând pe pragul casei lui. E o imagine pe care o avem şi astăzi sub ochi. Bogaţii, mai ales cei din Occident, iubesc mai mult câinii decât săracii, cheltuiesc fantastic de mult pentru câini: mâncăruri speciale, magazine, clinici, spitale, frizerii, saloane de coafură, parfumerii pentru câini, cimitire luxoase, cu monumente de marmură pentru câini, în timp ce în lume mor anual cel puţin 50 de milioane de persoane şi cel puţin un milion de copii de foame şi lipsă de medicamente.

A murit şi Lazăr, dar nu ne spune Isus că a fost înmormântat: a fost aruncat la groapa comună, unde erau aruncaţi săracii cărora nu avea cine să le facă înmormântare, şi sufletul lui a fost purtat pe braţe de înger în paradis. Despre bogat nu ne spune Isus că era ateu, că şi-a adunat bogăţiile în mod necinstit: că a furat, a înşelat, a nedreptăţit, că se îmbăta când făcea mesele sale copioase sau că făceau alte păcate; a fost suficient egoismul său, insensibilitatea, lipsa de milă, închiderea inimii la vederea săracului flămând, ca să fie condamnat şi aruncat în iad. Era un om care nu se gândea nici la Dumnezeu, nici la aproapele, nici la viaţa de dincolo; singura lui preocupare era să se bucure de viaţă aici, pe pământ, să-i smulgă vieţii toate plăcerile posibile.

Se apropie luna noiembrie, dedicată pomenirii morţilor şi, cu Evanghelia pe care ne-o propune, Biserica ne pregăteşte sufletele, ne îndreaptă mintea spre lucruri serioase, spre lucrurile de pe urmă – novissima: moartea, judecata, cerul, iadul. A murit Abraham, a murit bogatul, a murit Lazăr, au murit cei cinci fraţi ai bogatului, vom muri şi noi cu toţii; nu ne facem iluzii, oricât ni s-ar părea moartea de departe. Iadul este o realitate înspăimântătoare, care nu trebuie să se transforme în obsesie, ci trebuie să ne preocupe, să ne dea de gândit, căci “frica de Dumnezeu”, am putea zice, frica de Iad, “e începutul înţelepciunii”.

Pentru mulţi creştini de azi, iadul este o poveste, nu mai trebuie rostit acest cuvânt, ca să nu traumatizăm, să nu speriem lumea. Pentru unii, toţi osândiţii din iad şi toţi diavolii, la sfârşitul lumii, vor fi iertaţi şi reabilitaţi. E apocatastaza, vechea erezie a lui Origene. Pentru alţii, de exemplu, pentru ortodocşi, care nu cred în purgator, se poate trece din iad în cer; invers, nu. Între iad şi cer ar fi un fel de zid perforat, găurit, şi prin aceste găuri păcătoşii mai mici pot să treacă din iad în cer. În sfârşit, pentru alţii, iadul există, e adevăr de credinţă, dar e gol, nu e nimeni în el. Scria teologul elveţian Hans Urs von Balthasar: “Iadul există, dar nimeni nu poate să spună câte persoane adăposteşte. S-ar putea să fie şi gol. Eu prefer să las loc speranţei”. S-ar putea să fie gol, dar s-ar putea să fie şi plin, aşa cum îl descriu vizionarii de la Fatima, care au văzut sufletele căzând în iad, aşa cum cad iarna, când ninge, fulgii de zăpadă pe pământ. Sau, urmând logica Evangheliei de azi, care ne spune că bogaţii egoişti merg în iad, putem presupune că o treime dintre oameni se osândesc, având în vedere că 30% din populaţia globului sunt bogaţi, care au acaparat 70% din bogăţiile pământului şi trăiesc într-un huzur şi o risipă fără margini, lăsând două treimi din populaţia globului să rabde şi să moară de foame.

Ţările bogate cheltuiesc în fiecare an 1000 de miliarde de dolari pentru armament. Dacă numai o parte din aceşti bani ar fi daţi popoarelor sărace, n-ar mai muri nimeni pe pământ de foame, mizerie sau lipsă de medicamente. S-a calculat că numai cu preţul a două submarine nucleare s-ar putea reduce de trei ori preţul la mâncare în ţările sărace ale Africii.

Când bogatul îl ajută pe sărac îşi face lui cel mai mare serviciu. Pomana pe care o face săracul bogatului e mai mare decât pomana pe care o face bogatul săracului.

“Purtaţi-vă poverii unii altora” (Gal 5,26), spune sfântul Pavel. Explică sfântul Augustin: “Tu eşti bogat; celălalt e sărac. Cu toate acestea amândoi ave-ţi povara voastră. Fratele tău poartă în spate povara sărăciei, tu porţi povara şi mai mare a bogăţiei. Ajută-l să poarte povara lui, şi el te va ajuta să o porţi pe a ta. Povara sărăciei constă în a nu avea, povara bogăţiei constă în a avea mai mult decât este necesar. Imaginează-ţi că sunteţi doi călători: tu porţi prea mulţi bani şi celălalt nu poartă nimic. El s-a apropiata de tine ca să fie însoţitorul tău: nu-l alunga, nu-l părăsi. Dă acestui însoţitor al tău, vei face două lucruri bune în acelaşi timp, îl vei ajuta pe el şi te vei despovăra pe tine însuţi”.

Fraţii bogatului osândit nu ar fi crezut şi nu s-ar fi convertit, chiar dacă ar fi mers la ei unul care a înviat din morţi. Acum, la noi, în sfânta Euharistie, vine unul care a înviat din morţi: e Cristos. Lui să-i cerem puterea de a-i iubi şi a-i ajuta pe toţi Lazării pe care îi întâlnim în cale.