Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a VIII-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXV-a după Rusalii)
Evanghelia: Luca 10,25-37
Apostolul: Efeseni 4,1-7

Luca 10,25-37

Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Isus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iar El i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi. Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Isus: Şi cine este aproapele meu? Iar Isus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă, şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţând doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da. Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Isus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea.

 

Autori

pr. Anthony M. Coniaris
pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Ilie Cleopa
IPS Andrei Rymarenko
pr. Vasile Florea
Diverşi alţi autori
pr. Leonardo Sapienza
pr. Mihai Tegzeş
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Vasile Rob

 

* * *

 

Mergi şi fă asemenea

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Parabola Bunului Samaritean începe cu o întrebare teologică, “Ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?” şi se termină cu o descriere a unei persoane acordând prim ajutor cuiva aflat pe marginea şoselei. Începe cu cea mai importantă poruncă creştină, “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta”, şi se încheie cu achitarea notei de plată la hotel. Să privim mai îndeaproape această parabolă numită de unii cea mai mare, de alţii a doua cea mai mare parabolă spusă vreodată de Isus.

Un avocat îl întreabă pe Isus: “Cine este aproapele meu?”, iar ca răspuns primeşte o povestioară. Un bărbat (nu se spune numele sau naţionalitatea) mergea de la Ierusalim la Ierihon. A căzut pe mâna unor bandiţi care l-au jefuit, l-au bătut, lăsându-l pe jumătate mort. Norocul lui că pe drum vine un preot, un evreu, om de nădejde al templului, om al lui Dumnezeu, a cărui chemară sacră era să fie semen fiecărei persoane. Şi totuşi, “văzându-l, a trecut pe alături”. Al doilea care a venit a fost un levit. Şi el era om de la templu: cânta în cor. Dar totuşi, s-a uitat şi a trecut mai departe. A treia persoană care a trecut pe acolo era un samaritean. Un nimeni în ochii evreilor, care nu vroiau să aibă de-a face cu samaritenii. Pentru evrei, “samaritean” era cel mai nedemn cuvânt ce putea fi folosit. Însemna “câine” sau “diavol”. Vă amintiţi că atunci când Isus i-a cerut femeii samaritene să îi dea apă din fântâna lui Iacob, ea a fost atât de surprinsă încât a spus: “Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samariteană?” (Ioan 4,9). Pentru că evreii nu doreau să aibă legături cu samaritenii. Isus a luat însă cuvântul “samaritean”, care atunci era unui jignitor, şi l-a ridicat atât de sus, încât oricui i se spune astăzi că este samaritean o ia ca pe un frumos compliment. Şi aceasta din cauza parabolei lui Isus. Ceea ce cei doi stâlpi ai templului nu au făcut, a făcut samariteanul. Când l-a văzut pe rănit pe marginea drumului, a avut compasiune faţă de el. S-a aplecat asupra lui, i-a alinat rănile, l-a pus pe măgarul său şi l-a dus la un hotel. A făcut mult peste ceea ce ar fi trebuit să facă din obligaţie. A rămas cu el toată noaptea. Dimineaţa următoare, înainte să plece, i-a dat casierului bani în plus şi i-a spus: “Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da.” Practic samariteanul i-a dat un cec contabilului.

 

Ce spune cu adevărat Isus

Prin această parabolă, Isus spunea evreilor din acele vremuri: dacă un dispreţuit de samaritean, al cărui nume este blestemat de voi, pe care nici măcar nu îl consideraţi semen de-al vostru, şi care are o credinţă inferioară celei a voastre, dacă el nu a ezitat să meargă şi să salveze un evreu aflat într-o situaţie dificilă, atunci cu atât mai mult şi voi trebuie să faceţi aşa, voi, poporul ales de Dumnezeu; voi care aţi experimentat iubirea lui Dumnezeu; voi care aveţi adevărata religie; cu atât mai mult voi trebuie să fiţi dispuşi să traduceţi credinţa voastră în fapte de iubire.

 

Suntem ca preotul şi levitul

Şi totuşi Isus prin această parabolă nu a vorbit doar evreilor, ci şi nouă, celor de astăzi. Ce ne spune? Prima idee pe care Isus doreşte să o înţelegem este că majoritatea dintre noi nu suntem asemenea samariteanului; majoritatea suntem ca preotul şi levitul. Suntem prea ocupaţi de noi înşine pentru a mai avea timp de nevoile altora. Găsim mii de scuze pentru a nu ne implica. Trecem pe lângă ceilalţi, ignorându-i. Dorim ca ceilalţi să fie pentru noi bunii samariteni, dar nu noi lor. Suntem ca tânărul care a fost întrebat ce a înţeles din această parabolă. El a răspuns: “Am învăţat că atunci când sunt într-un necaz, cineva trebuie să mă ajute să ies din el.”

 

Păcatul omisiunii

Păcatul preotului şi levitului a fost păcatul omisiunii. Ei nu au făcut nimic atunci când puteau face ceva. Nefăcând nimic, ei au lăsat bărbatul să moară. Nu este acest cel mai subtil mod de a ucide? Nu despre acest păcat vorbea Domnul când spunea: “Străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat”. Nu este oare cel mai groaznic păcat al nostru faţă de semenii noştri: nu îi urâm, dar suntem indiferenţi, îi ignorăm!

Nu am tăiat gâtul nimănui

Nu am râvnit la aurul vecinului

Nu am jefuit nicicând vreo casă

Dar Doamne, ai milă de sufletul meu

Căci bântuit îmi este el mereu

De tot ce n-am făcut.

 

Religia pe stradă

A doua idee pe care ne-o transmite Isus prin această parabolă este că religia nu se practică doar în Biserică, ci şi pe stradă. Preotul şi levitul au redus religia la îndatoririle lor din templu. Isus ne aminteşte că suprema mărturie a practicării religiei se vede tocmai pe stradă, locul unde ei au eşuat. Un ateu a întrebat odată o tânăr băiat: “Dacă Dumnezeu este iubire, de ce nu îi spune cuiva să îţi dea haine şi încălţări?” Băiatul s-a gândit puţin apoi a spus: “Eu cred că Dumnezeu i-a spus cuiva, doar că acel cineva a uitat.” Preotul şi levitul au uitat.

 

Răniţii sunt încă cu noi

A treia lecţie a parabolei este aceea că răniţii sunt încă cu noi. Nu sunt doar cei răniţi fizic, ci şi cei răniţi de mizerie, de şomaj, de rasism, de exploatare. O persoană s-a uitat la un moment dat la oamenii ce aşteptau la un semafor lumina verde. În pestriţa mulţime a văzut un băiat neastâmpărat, o văduvă, o femeie ce vrea să divorţeze, un bărbat bolnav incurabil, o fetiţă cu dureri de cap, un cuplu căutând de unde să se împrumute… Aici sunt semenii tăi. Nu întotdeauna sunt întinşi pe jos la marginea străzii. Semenul tău poate să umble, să conducă o maşină, să alerge chiar, dar să fie rănit. Şi are nevoie de cineva care să fie aproapele său.

 

Cine este aproapele meu?

Cine oare? Adesea ne întrebăm. Şi punem limite. “Acesta este aproapele meu”, ne spunem, “pe când acesta nu este”. Pentru evrei, samaritenii nu erau aproapele. Dar Isus ne răspunde clar: oricine este aproapele meu. Oricine în nevoie. Oricine cu care ne întâlnim întâmplător. Oricine, orice culoare ar avea pielea lui, orice credinţă ar avea. Pentru vechii greci, orice străin era un “barbar”; pentru evrei, orice străin era un “câine”; pentru mahomedani, orice străin era un “infidel”; dar pentru Isus, fiecare om, străin sau nu, prieten sau nu, era un frate. Aşa că în loc să se întrebe “Cine este aproapele meu?”, creştinul se întreabă: “Cui pot eu să îi fiu aproape?” Singurul criteriu de luat în seamă este: “Are el nevoie de un semen?” Dacă are, atunci suntem delegaţi de Cristos să fim aproapele lui. Nu avem opţiune – dacă dorim să rămânem poporul lui Dumnezeu.

Gordon Allport, psiholog de la Harvard, scria odată: “În Statele Unite la Americii – probabil cea mai eterogenă şi mai complexă societate de pe pământ – există numeroase condiţii pentru a se ajunge la conflicte de grup şi la prejudecăţi.” Dar oare nu cumva Dumnezeu ne-a adus aici din toate părţile lumii pentru a ne oferi un context ideal să învăţăm cine ne este aproapele?

“Cine este aproapele?”, a întrebat avocatul. El spera să rămână dificil să te decizi exact cine îţi este aproapele. Spera ca termenul de “aproapele” să rămână obscur. Dar spunându-i parabola samariteanului milostiv, Isus l-a întrebat: “Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?” Iar el a zis: “Cel care a făcut milă cu el.” Iată deci semenul tău: ORICE OM. ORIUNDE. ÎN NEVOIE.

 

Vindecarea de rău

Dumnezeu nu a creat o lume rea sau o lume imperfectă. El a creat o lume care iniţial era bună. Este omul cel care prin păcat, prin folosirea greşită a liberului său arbitru, a ruinat lumea lui Dumnezeu. Omul a creat războiul. Omul este cel care provoacă valurile de milioane de refugiaţi în fiecare an. Omul este cel care poluează. Omul este cel care creează foame în lume prin distribuirea inegală a bunurilor lumii. Omul este cel care l-a jefuit pe alt om pe drumul spre Ierihon, l-a bătut şi l-a lăsat aproape mort. Parcă îl vedem pe Isus arătând spre trupul mutilat de pe marginea drumului şi spunând: “Iată drumul vieţii. Astfel de situaţii veţi găsi mereu pe drumul vieţii. Aceştia sunt semenii voştri. Pe aceştia vă porunceşte Dumnezeu să îi iubiţi.”

În această lume noi întâlnim suferinţă, durere şi rău. Nu că răul ar fi din dorinţa lui Dumnezeu. Nu că El l-ar fi creat. Vrea să scape de rău la fel de mult ca şi noi. De fapt, bunul samaritean din Evanghelia de astăzi este Dumnezeu însuşi. El a venit în lume să distrugă răul, să anuleze păcatul care este sursa majoră a suferinţelor noastre: “Duhul Domnului este peste Mine”, spune El la Luca 4,18, “pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi”. Isus nu a trecut niciodată pe lângă cei de pe marginea drumului, ignorându-i. El a mers acolo unde ştia că este suferinţă şi este nevoie de El. Când Iair a venit la El şi i-a spus că fiica sa este pe moarte, Isus s-a ridicat şi a mers. Răspunsul la întrebarea: “De ce Dumnezeu s-a făcut om?” poate fi dat cu cuvintele parabolei: a văzut, a avut compasiune şi a venit. Trupul neputincios, mutilat, de la marginea drumului, este chiar al omenirii, pierdută în păcat şi ameninţată de moarte. Gestul bunului samaritean este gestul lui Dumnezeu, care prin Cristos se apleacă asupra noastră pentru a ne însănătoşi şi pentru a ne elibera.

Isus este încă bunul nostru samaritean. Când suntem răniţi, El ne vindecă. Când suntem căzuţi la pământ, El ne ridică. Când suntem rătăciţi, El ne aduce înapoi acasă. Asemenea samariteanului, El vine la noi atunci când toţi ceilalţi au trecut pe lângă noi, ignorându-ne. Ne ia cu El, ne îngrijeşte rănile cu iubirea sa tămăduitoare.

“Mergi şi fă şi tu asemenea”, îi spune Isus avocatului după ce a ascultat povestea. La fel ne spune şi nouă, astăzi. V-am fost aproapele. V-am arătat ce este aceea iubire. V-am ridicat din condiţia voastră mizeră şi am făcut din voi oameni noi: v-am dat parabola Bunului Samaritean pentru a vă arăta că este de neiertat ca un creştin să “treacă pe partea cealaltă”, ignorând răniţii, înfometaţii şi nevoiaşii acestei lumi. Bunul samaritean este încă cheia atunci când dorim rezolvarea problemelor lumii.

 

Samaritenii moderni

Nu putem spune că astăzi nu ar mai fi samariteni. Există! Iar numărul lor nu încetează să crească. Iată câţiva.

Un preot romano-catolic, închis într-un lagăr de concentrare nazist, s-a oferit să moară în locul altui condamnat, pedepsit pentru că unul a evadat. Preotul a spus comandantului că nu are familie, şi că vrea să ia locul bărbatului. Ceilalţi prizonieri i-au spus: “Într-un loc ca Auschwitz, unde câteva sute de oameni mor zilnic, nu s-a mai văzut ca cineva să îşi dea viaţa pentru altul. Aceasta ne face să avem din nou încredere în rasa umană.”

Kagawa, unul dintre cei mai mari lideri religioşi din Japonia, a spus că Dumnezeu l-a vizitat odată pe când era într-o colibă la marginea mării. Japonezul era pe atunci tânăr, puternic lovit de tuberculoză, părăsit de semenii săi. Dar într-o zi un misionar creştin a intrat în coliba lui cu medicamente şi hrană. Kagawa povestea că după ce misionarul a plecat, el s-a întrebat: “De ce un străin, nici măcar un japonez ca mine, s-a deranjat pentru mine?” Şi singurul răspuns pe care l-a putut găsi a fost că Dumnezeu a venit la el, prin acest necunoscut samaritean.

“Mergi şi fă şi tu asemenea.”

 

* * *

 

Pentru moştenerea vieţii de veci

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa creştină

“Învăţătorule, ce voi face
ca să moştenesc viaţa de veci?”
(Luca X, 28)

Sortit, prin însăşi întocmirea fiinţei sale, să vieţuiască şi să-şi desfăşoare activitatea pe două planuri – material şi spiritual – , pentru a-ţi împlini menirea supranaturală, care este slujirea Creatorului său aici, pe pământ, şi unirea cu El aici şi în veşnicie, omul, în mod firesc, trebuie să-şi împartă gândurile şi îndeletnicirile între ce este trecător şi ce este netrecător, fără însă a se lăsa absorbit şi înrobit de cele pământeşti şi neuitând de singurul lucru necesar: mântuirea. “Ce va folosi omului dacă va dobândi lumea întreagă, iar sufletul şi-l va pierde” (Matei XVI, 26). În goana nesăbuită după tot ce poate spori bunăstarea, confortul şi iluzia fericirii, omul zilelor noastre a pierdut sensul adevărat al vieţii, al rostului său în lume, devenind o păpuşă în jocul instinctelor primare şi o rotiţă în angrenajul proceselor tehnologice. Iar dacă în clipele de răgaz la poarta sufletului îi bate vreo întrebare cu privire la ce va fi cu el după moarte, el evită să răspundă, să stea de vorbă, măcar câteva clipe, cu conştiinţa sa în faţa lui Dumnezeu. Întrebarea, “Învăţătorule, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa de veci?” i se pare demodată, anacronică.

Or, se pare că nu acesta este cazul cu acel învăţător al Legii despre care este vorba în fragmentul evanghelic citit astăzi. Deşi i se adresează lui Isus cu gândul ascuns de a-i pune la încercare priceperea în tălmăcirea Legii lui Moise, era totuşi preocupat de mântuirea sufletului propriu; nu numai teoretic, ci şi practic. “Învăţătorule, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa de veci?” El nu îl întreabă pe Isus ce trebuie să facă un oarecare, ci el ce trebuie să facă pentru a se mântui. Ca om al legii, cunoştea destul de bine Thora, Legea lui Moise, dar, acum, el voia o confirmare chiar din gura Aceluia care îşi demonstrase autoritatea prin atâtea minuni. Mântuitorul, trimiţându-l tot la aceeaşi Lege, îl întreabă: “În Lege ce este scris, cum citeşti?” – “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima, din tot sufletul tău, din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. – “Drept ai răspuns; fă aceasta şi vei fi viu” – îi spune Isus. Şi, fiindcă omul nostru voia să ştie cine este aproapele, în concepţia lui Isus – deoarece se ştie că evreii iubeau numai pe cei din neamul lor -, Isus îi răspunde prin parabola Samarineanului milostiv, binecunoscută tuturor. Din aceasta reiese că orice om ajuns la necaz, indiferent de neam sau religie, cunoscut sau necunoscut, prieten ori duşman, este aproapele nostru şi trebuie ajutat, deoarece, în virtutea jertfei de pe Cruce, el a devenit fratele nostru în Cristos – fratele nostru mai mare -, care pentru toţi a murit şi care la judecata de obşte ne va judeca după măsura în care L-am ajutat pe El în persoana celor năpăstuiţi, cu care El se identifică.

Această parabolă are, însă, pe lângă înţelesul moral, şi un înţeles dogmatic. Ea exprimă, într-un mod simbolic, neţărmurita iubire a lui Dumnezeu faţă de noi, arătată prin lucrarea de răscumpărare a Fiului Său. Ierusalimul din parabolă simbolizează Edenul, paradisul pământesc; omul căzut între tâlhari este Adam căzut în păcat; dezbrăcarea simbolizează despuierea lui de haina imaculată a harului sfinţitor, adică de privilegiul supranatural al vieţii divine dăruite în clipa creării lui; rănirea celui căzut între tâlhari simbolizează celelalte urmări ale păcatului originar, adică: întunecarea minţii, slăbirea voinţei, dezlănţuirea poftelor trupeşti, bolile, suferinţele de tot felul şi moartea trupească. Preotul simbolizează legea naturală de dinaintea lui Moise, iar levitul, Legea lui Moise, adică a Testamentului Vechi, ambele legi neputând să-l vindece pe om de rănile păcatului, adică să-l mântuiască. A fost necesar să vină Mântuitorul, simbolizat prin samarineanul milostiv, care, coborât din sânul Tatălui, S-a întrupat, S-a aplecat asupra rănilor omenirii, a turnat peste ele untdelemnul harului sfinţitor din Sfintele Taine, izvorâte din coasta Sa străpunsă pe Cruce, apoi, pe omul astfel răscumpărat l-a încredinţat Casei de oaspeţi (Bisericii), cu porunca de a-i purta de grijă, iar la plecare (la înălţarea Sa la Cer), Mântuitorul a promis că îi va răsplăti la întoarcere, adică la judecata universală.

Oricum am lua această parabolă, fie în înţelesul ei literal, adică aşa cum sună, fie în înţelesul ei metaforic, simbolic, ea rămâne pentru noi modelul adevăratei iubiri creştineşti faţă de aproapele. Numai practicarea iubirii oglindită în pilda lui Isus ne dă dreptul să ne numim fraţi ai Săi şi fii ai Tatălui ceresc, numai ea ne uneşte cu Dumnezeu, aici şi în veşnicie. “Cel ce nu iubeşte, nu cunoaşte pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire (…). Dumnezeu este iubire, şi cel ce rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu în el (…). Şi această poruncă am primit-o de la Dumnezeu; cel ce Îl iubeşte pe Dumnezeu, să-l iubească şi pe fratele său” (I Ioan IV, 8, 16 şi 21). Iată de ce Sfântul Pavel, pătruns de necesitatea şi sublimitatea iubirii, îi închină acesteia, în cap. 13 din întâia sa Epistolă către Corinteni, acel neîntrecut imn, monument al literaturii universale: “De aş grăi limbile omeneşti şi îngereşti, iar dragoste nu am, m-am făcut ca o aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea profeţie şi de aş şti toate tainele şi toată ştiinţa, şi de aş avea toată credinţa, încât să mut munţii, iar dragoste nu am, nu sunt nimic. Şi de mi-aş împărţi toată averea şi mi-aş da trupul să fie ars, iar dragoste nu am, nu am nici un folos”. Şi Apostolul continuă, înşirând calităţile iubirii: “Dragostea îndelung rabdă, se milostiveşte, nu pizmuieşte, nu se îndărătniceşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută la ale sale, nu se trufeşte, nu se întărâtă, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr, toate le acoperă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea niciodată nu încetează” (I Corinteni XIII, 1-8). Da, iubirea nu piere niciodată; ea este singura virtute teologală care ne va însoţi în veşnicie. Acolo nu vom mai avea nevoie de credinţă, deoarece Îl vom vedea pe Dumnezeu faţă la faţă; nu vom avea nevoie nici de speranţă, căci, posedându-L, în El vom avea toată fericirea după care am însetat pe pământ.

Şi acum, după tot ce ştim despre iubire, mai avem oare nevoie să-L întrebăm pe Isus, ca acel învăţător al Legii, ce trebuie să facem ca să moştenim viaţa veşnică? Fără îndoială, nu, căci ştim, ci mai degrabă să ne întrebăm pe noi înşine, nu ce trebuie să facem, ci oare ce am făcut din ceea ce ştim că trebuia să facem; ceea ce gândesc, vorbesc ori fac în fiecare zi, în orice împrejurare, corespunde poruncii supreme a iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de omul de lângă mine? Cum stau cu milostenia faţă de semenul meu, cu faptele milei trupeşti şi ale celei sufleteşti? La temelia vieţii mele creştineşti stau acestea, ori mai degrabă neîndurarea, aversiunea, intoleranţa, duritatea inimii, judecăţi aspre la adresa aproapelui ori chiar denigrarea şi calomnia? Şi, fiindcă Bisericii surori îi place să vorbească despre iubirea frăţească, fie-mi permis să-i adresez o întrebare: În ce priveşte atitudinea faţă de Biserica greco-catolică, cu care din cei trei din evanghelie se identifică? Cu preotul ori cu levitul? Nici măcar cu unul din ei. Ce-i drept, aceştia au trecut nepăsători pe lângă cel năpăstuit, dar nu ei l-au jefuit şi maltratat. Or, Biserica – zisă soră – nu numai că nu a sărit în ajutorul surorii sale năpăstuite, ci ea însăşi s-a făcut complice în martirizarea ei, întinzând braţului regimului criminal şi ateu ciocanul şi piroanele, ca s-o răstignească. Mai mult, acum, după mai bine de zece luni (Predica a fost rostită la data de 10 octombrie 1990, în Piaţa Libertăţii, actualmente Piaţa Unirii din Cluj-Napoca) de când, în baza legii, nu numai a bunului simţ, trebuia să-i panseze rănile ţinute deschise 42 de ani, să-i restituie bunurile răpite şi să repare daunele materiale şi morale pricinuite, refuză să-şi împlinească această obligaţie de elementară justiţie, uitându-se nepăsătoare la sora despuiată de tot ce avusese, izgonită din propria-i casă şi nevoită să-şi celebreze slujbele sub cerul liber, înfruntând intemperiile, şi suportând în continuare calomniile. Este, aceasta, iubire?

Poate vorbi de iubire un ierarh ortodox care îşi anunţă instalarea într-o catedrală zidită de greco-catolici şi în care niciodată nu a păşit picior de episcop ortodox? Este, aceasta, iubire? Poţi spune că iubeşti când încalci adevărul şi dreptatea?

Fericitul Augustin, venerat şi de Biserica soră, o spune răspicat: “Nu se iartă păcatul până nu se restituie lucrul furat”. Şi, atunci, Biserică soră, cu ce inimă celebrezi Sfânta Liturghie, Taina prin excelenţă a iubirii şi unirii dintre creştini? Numai restituind în prealabil ce nu-ţi aparţine vei putea înţelege chemarea Apostolului, adresată Efesenilor şi tuturor oamenilor de bunăvoinţă, în secvenţa citită azi: “Drept aceea, rogu-vă, eu legatul pentru Domnul, să umblaţi cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare, îngăduindu-vă unul altuia cu dragoste, silindu-vă a păzi unirea duhului prin legătura păcii. Un trup, un spirit, precum şi sunteţi chemaţi la o singură nădejde” (Efeseni IV, 1-4). Nădejdea chemării la mântuire prin iubire. Căci să nu uităm, în amurgul vieţii, Iubirea va judeca lumea. Pe mine, pe fiecare, deci şi pe tine, Biserică soră. Ce vei răspunde?

 

* * *

 

Despre ispitire şi făţărnicie

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

Şi iată un învăţător de lege s-a ridicat şi, ispitindu-L, a zis:
Învăţătorule ce voi face ca să moştenesc viaţa veşnică? (Luca 10, 25)

Iubiţi credincioşi,

Dacă citim cu atenţie Sfînta Evanghelie vedem că Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a fost ispitit de diavolul (Matei 4, 1-11), dar mai ales de multe ori a fost ispitit de slugile diavolului, care erau cărturarii, saducheii, fariseii, arhiereii şi legiuitorii (Matei 22, 15-18).

Aceste ispitiri din partea lor, întotdeauna erau amestecate cu ură, cu vicleşug şi cu făţărnicie. Aşa vedem, de exemplu, că fariseii, au ţinut sfat cu vicleşug ca să prindă în cuvînt pe Mîntuitorul, şi au trimis la El nişte iscoade ca să-L întrebe dacă se cuvine a da dajdie Cezarului. Dar Mîntuitorul, cunoscînd viclenia lor, a zis către ei: De ce Mă ispitiţi, făţarnicilor? (Marcu 12, 15). Altă dată saducheii şi fariseii s-au apropiat cu vicleşug de Domnul, să le dea semn din cer. Iar El le-a răspuns: Cînd se face seară, ziceţi: Mîine va fi timp frumos, pentru că este cerul roşu; iar dimineaţa ziceţi: Astăzi va fi furtună, pentru că se roşeşte cerul posomorît. Apoi le-a zis: Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi să o judecaţi, dar semnele vremilor nu puteţi! Neam viclean şi adulter cere semn şi semn nu i se va da decît numai semnul lui Iona, şi lăsîndu-i a plecat (Matei 16, 1-4).

Vedeţi, fraţilor, că în cuvintele de răspuns către saduchei şi farisei, îi numeşte făţarnici şi neam viclean. Şi aceasta pentru că în sfătuirea lor de a-L ispiti şi a-I cere semn din cer, erau plini de făţărnicie şi viclenie. La fel vedem şi pe legiuitorul din Sfînta Evanghelie de azi venind cu viclenie şi făţărnicie către Domnul, ispitindu-L şi zicînd: Învăţătorule, ce voi face să moştenesc viaţa cea veşnică? (Luca 10, 25). Dar Domnul nostru Iisus Hristos, care prinde pe cei înţelepţi în vicleşugul lor (I Corinteni 3, 19), văzînd pe legiuitor că una vorbeşte cu gura şi alta plănuieşte în inima lui, nu i-a răspuns la cuvintele sale, ci îi pune o întrebare, zicînd: În Lege ce este scris, cum citeşti? (Luca 10, 26), încercînd din cuvintele lui să-l înveţe cele ce nu ştia. Mîntuitorul, care întotdeauna vedea vicleşugul celor ce I se adresau (Luca 20, 23), cunoscînd viclenia legiuitorului care Îl ispitea, l-a întrebat: “Ce scrie în Legea lui Moise?” Iar el a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Levitic 19, 18; Matei 22, 37-40), iar Mîntuitorul i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei fi viu.

Legiuitorul însă nu credea că Iisus Hristos este Dumnezeu. Pentru ce dar, Iisus i-a zis: Fă aceasta şi vei fi viu? Dar poate oare cineva să se mîntuiască fără credinţă în Iisus Hristos? Nu, căci Domnul a zis: Cela ce crede întru Mine, nu crede în Mine ci în Cel ce M-a trimis pe Mine, şi iarăşi: Cel ce mă vede pe Mine, vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine (Ioan 12, 44-45), şi iarăşi: Cela ce crede în Mine, chiar de va muri viu va fi (Ioan 11, 25). Atunci pentru ce a zis Domnul legiuitorului că va fi viu împlinind cele scrise în legea lui Moise? Iată pentru ce: pentru că Legea lui Moise a fost învăţătoare şi călăuză spre Hristos (Galateni 3, 24), iar sfîrşitul Legii este Hristos, spre îndreptarea a tot celui ce crede (Romani 10, 4), şi cela ce crede în învăţătura lui Moise, acela crede şi în Iisus Hristos. Cum zice şi în alt loc: De aţi fi crezut în Moise, aţi fi crezut şi Mie (Ioan 5, 46-47).

A mai zis Domnul legiuitorului că va fi viu prin cele scrise în legea lui Moise, pentru că tot cel ce iubeşte pe Cel ce a născut, iubeşte şi pe cel născut din El (I Ioan 5, 1). Iar legiuitorul vrînd a se îndrepta pe sine, l-a întrebat pe Iisus: Cine este aproapele meu? (Luca 10, 29) Iată, altă întrebare pusă cu vicleşug lui Iisus. Oare legiuitorul nu ştia cine este aproapele lui? Acesta ca un legiuitor şi învăţător de Lege, ştia cu adevărat cine este aproapele lui, dar prin această întrebare vicleană, vroia să audă ce zice Domnul, fiindcă el socotea că numai cei din neamul iudeilor sînt aproapele lor, iar nu oricare om.

Dar Preabunul nostru Mîntuitor, vrînd să-i arate cine este cu adevărat aproapele nostru, i-a răspuns cu pilda omului căzut între tîlhari, zicînd: Un om oarecare, se cobora din Ierusalim la Ierihon şi a căzut între tîlhari, care, dezbrăcîndu-l şi rănindu-l, s-au dus lăsîndu-l abia viu (Luca 10, 30). Vedeţi, fraţilor că Mîntuitorul nu a zis un iudeu, ci un om oarecare, ca prin aceasta să-i arate legiuitorului că orice om este aproapele nostru şi de îl vom vedea în primejdie se cuvine cu toată dragostea a-l ajuta.

După ce Mîntuitorul a spus această pildă legiuitorului, l-a întrebat: Care dintre aceştia trei ţi se pare a fi aproapele celui ce a căzut între tîlhari? Iar el, silit fiind să spună adevărul, a zis: Cel ce a făcut milă cu dînsul. Atunci Mîntuitorul a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea (Luca 10, 37).

Vedeţi înţelepciunea cea fără de margine a Mîntuitorului nostru Iisus Hristos? Legiuitorul acela a venit cu viclenie şi făţărnicie ca să ispitească pe Domnul, iar Mîntuitorul, prin pilda cu omul cel căzut între tîlhari şi cu Samariteanul cel milostiv, care a purtat grijă de cel rănit şi căzut între tîlhari, i-a dat un minunat şi dumnezeiesc răspuns. Mai întîi a învăţat pe legiuitor că orice om din lume este aproapele nostru. După ce l-a făcut a înţelege acest lucru şi a-l mărturisi, i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea. Adică să nu mai socoteşti de acum înainte că numai cei din neamul iudeilor sînt aproapele tău, ci oricare om din această lume să fie socotit aproapele nostru, şi de este cineva în necaz sau primejdie, să-l ajutăm ca pe cel ce este de un neam cu noi.

Iubiţi credincioşi,

Dar să revenim cu cuvîntul nostru la cele despre care am vorbit la început, adică despre ispitirea cea vicleană şi despre făţărnicie. Să vorbim ceva despre aceste două patimi pentru care Mîntuitorul nostru Iisus Hristos de atîta ori i-a mustrat şi i-a ameninţat cu vaiul pe cărturari, pe farisei, pe saduchei şi pe legiuitorii Legii Vechi.

Mai întîi să arătăm ce este vicleşugul.

Trebuie să ştim şi să înţelegem că tatăl tuturor răutăţilor şi izvor a tot vicleşugul este diavolul. Acesta cu viclenie a înşelat la început pe strămoşii noştri Adam şi Eva şi cu înşelăciunea cea vicleană i-a scos din rai (Facere 3, 1; II Corinteni 11, 3). Dumnezeu urăşte pe omul viclean (Psalm 5, 6). Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură arată că inima omului este mai vicleană decît orice şi foarte stricată! Cine o va cunoaşte? (Ieremia 17, 9). Mîntuitorul nostru Iisus Hristos ne-a arătat că vicleşugul este un păcat care, împreună cu altele, îşi are izvorul şi rădăcina în inima omului, zicînd: Căci dinlăuntru, din inima omului ies cugetele cele rele, desfrînările, beţiile, uciderile, adulterul, lăcomia, vicleşugurile, înşelăciunile, pizma, hula, trufia, uşurătatea (Marcu 7, 21-22).

Marele Apostol Pavel mustră pe Elima vrăjitorul pentru viclenia lui, zicînd: O, tu cel plin de toată viclenia şi de toată înşelăciunea, fiu al diavolului şi vrăjmaş a toată dreptatea (Fapte 13, 10). Acelaşi Apostol acuză pe cei care s-au împotrivit lui Dumnezeu, plini fiind de toată nedreptatea, de desfrînare, de viclenie, de lăcomie şi de răutate (Romani 1, 28-29). Şi învăţînd pe creştini, le spune: Ne-am lepădat de cele ascunse ale ruşinii, nemaiumblînd cu vicleşuguri, nici stricînd cuvîntul lui Dumnezeu (II Corinteni 4, 2). Iar Efesenilor le spune: Să nu fim copii duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de orice vînt al învăţăturii prin înşelăciunea cea omenească, prin vicleşugul lor spre uneltirea răzvrătirii (Efeseni 4, 14).

Fraţii mei, din mărturiile de mai sus dacă aţi ascultat cu atenţie, aţi putut înţelege următoarele: întîi, că diavolul este începutul şi rădăcina tuturor răutăţilor şi al vicleşugului; al doilea, că vicleşugul izvorăşte din inima omului şi al treilea, că oamenii cei vicleni sînt fii ai diavolului şi vrăjmaşi a toată dreptatea.

Să arătăm cîte ceva şi despre păcatul cel pestriţ şi felurit al făţărniciei, care este armură blestemată a vicleşugului diavolesc. Şi iată ce am a zice în această privinţă. Să ştiţi că făţărnicia are rădăcina pe vicleşug, iar roade, pe minciună, pe amăgire, pe măiestrie, pe agoniseala rea, pe necinste şi pe vătămarea aproapelui.

Omul făţarnic este nesincer, prefăcut, fals şi viclean, căci una gîndeşte şi alta vorbeşte. Cuvîntul lui este da, iar lucrul său nu. Oamenii făţarnici cinstesc pe Dumnezeu numai cu buzele, după cum arată Sfînta Scriptură, zicînd: Poporul acesta se apropie de Mine, numai cu gura şi cu buzele Mă cinsteşte, iar cu inima este departe de Mine (Isaia 29, 13), şi dumnezeiescul prooroc Ieremia, arătînd acelaşi lucru, zice: Aproape eşti Tu, Doamne, de gura lor, dar departe de inima lor (Ieremia 12, 2). Oamenii făţarnici sînt cucernici numai la arătare (II Timotei 3, 5). Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a asemănat cu aluatul păcatul făţărniciei, zicînd către ucenicii Săi: Păziţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia (Luca 12, 1). Dar de ce Mîntuitorul a asemănat cu aluatul pe făţarnici? Iată de ce!

După cum aluatul dospeşte toată frămîntura (Matei 13, 33), aşa şi făţărnicia unită cu vicleşugul, strică toată aşezarea cea duhovnicească a omului. Inima, mintea, vederea, limba, buzele lui precum şi toată purtarea lui cea din afară şi cea dinlăuntrul lui sînt tulburate de aceasta.

Nu auzim în Sfînta Scriptură, zicînd: Vai ţie vameşule! Vai ţie desfrînată! Vai ţie tîlharule! Că pe toţi aceştia i-a primit şi i-a miluit Domnul. Iar pe făţarnici, de multe ori i-a mustrat şi cu vaiul i-a ameninţat, zicînd: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că închideţi Împărăţia Cerurilor înaintea oamenilor, că nici voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi (Matei 23, 13). Vai vouă cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că mîncaţi casele văduvelor şi cu făţărnicie vă rugaţi îndelung, pentru aceasta mai multă osîndă veţi avea (Matei 23, 14).

Şi iarăşi: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic, şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei mai îndoit decît voi (Matei 23, 15). Acestea şi încă multe vaiuri a spus Mîntuitorul asupra cărturarilor şi fariseilor, saducheilor şi legiuitorilor. Nici unul din sfinţi şi din filosofii lumii acesteia nu a putut să arate păcatului făţărniciei şi al vicleşugului mai luminat ca Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, Care fiind Dumnezeu adevărat, privea în inimile cărturarilor şi ale fariseilor, şi văzînd aceste patimi grele le mustra şi le ameninţa cu vaiul.

De aceea şi Sfîntul Apostol Petru îndeamnă pe toţi creştinii să fugă de vicleşug şi făţărnicie (I Petru 2, 1). Păcatul făţărniciei duce pe mulţi la erezie, la rătăcire şi este, nu numai un prilej de sminteală, ci şi de pierzare pentru mulţi. Marele Apostol Pavel a arătat că în vremile cele de apoi, mulţi făţarnici şi vicleni se vor arăta: Duhul grăieşte lămurit, zice el, că în vremile cele de apoi unii se vor depărta de la credinţă, luînd aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile diavolilor prin făţărnicia unor mincinoşi, care sînt osîndiţi în cugetele lor (I Timotei 4, 1-2).

În această categorie de făţarnici intră toţi ereticii, toţi sectanţii, care prin făţărnicie şi falsă smerenie şi credinţă strîmbă, amăgesc pe cei necunoscători ai vicleşugului şi ai minciunii lor. De aceea este bine ca toţi credincioşii şi cei ce au dreaptă credinţă să fugă de aceşti şerpi veninoşi, de aceşti făţarnici vicleni, care cu viclenie şi făţărnicie se silesc a înşela pe cei nevinovaţi. Aceştia sînt lupi îmbrăcaţi în piei de oaie (Matei 7, 15-16), care cu viclenie şi făţărnicie vor să înşele şi să piardă oile cele cuvîntătoare ale lui Hristos.

Oamenii care sînt cuprinşi de păcatele făţărniciei şi ale vicleşugului, îi puteţi cunoaşte din aceste semne: Cinstesc pe Dumnezeu numai cu buzele (Isaia 29, 13; Ieremia 12, 2); nu fac cele ce zic (Matei 23, 3-4); oamenii făţarnici sînt cucernici numai la arătare (II Timotei 3, 5); se îngrijesc numai de evlavia cea din afară (Matei 23, 25).

Oamenii făţarnici sînt observatori numai la lucrurile cele mici şi neînsemnate (Matei 23, 23); învaţă minciuna (Fapte 20, 30; I Timotei 4, 2); fac lucruri bune cu îngîmfare (Matei 6, 2); postesc şi se roagă cu îngîmfare (Matei 6, 2-12). Oamenii făţarnici zic: “Doamne, Doamne”, dar nu fac voia lui Dumnezeu (Matei 7, 21); le plac scaunele cele dintîi la adunări (Matei 23, 6; Marcu 12, 38-39); sînt orbi faţă de păcatele lor şi aspri cu păcatele altora” (Luca 6, 41-42; Romani 2, 1-3); mănîncă casele văduvelor, cum a zis Domnul (Matei 23, 14); sînt lupi îmbrăcaţi în piei de oaie (Matei 7, 15); făţarnicii întrebuinţează religia în scop de cîştig (Luca 20, 47); sînt zeloşi în a face prozeliţi (Matei 23, 15); nu lasă pe alţii să intre în cer (Luca 11, 52).

Dumnezeu pe oamenii făţarnici îi socoteşte urîciune (Isaia, 1, 11-14); oamenii făţarnici se cunosc după faptele lor (Matei 7, 15-20). Pedeapsa lui Dumnezeu ajunge pe cei făţarnici (Marcu 12, 40; Iov 15, 24). Făţarnicii mai ales în vremurile din urmă se vor arăta (I Timotei 4, 2; II Timotei 3, 5) De oamenii făţarnici trebuie a fugi şi a ne îndepărta (II Timotei 3, 5-6).

Iubiţi credincioşi,

În încheiere voi vorbi despre cel mai viclean şi mai făţarnic om din lume, care a întrecut cu răutatea vicleniei şi a făţărniciei pe toţi cei mai înainte de el. Acesta a fost Iuda Iscarioteanul, unul din cei doisprezece Apostoli, care s-a făcut vînzător al Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. În acest om viclean şi făţarnic intrînd satana (Luca 22, 3), a lucrat prin el la vînzarea şi pierderea Domnului nostru Iisus Hristos. Prin acest viclean şi făţarnic ucenic, Mîntuitorul a fost dat la chinuri, la răstignire şi la moarte pe cruce (Matei 27, 33-37). În acest Iuda, fiul pierzării, (Ioan 17, 12), care mai bine nu s-ar fi născut (Matei 26, 24), s-au unit aceste preagrozave fapte ale vicleşugului şi ale făţărniciei. Acest preaviclean şi făţarnic ucenic, pe lîngă răutăţile mai sus arătate, era şi foarte bolnav de iubirea de arginţi. Şi cînd Maria, sora lui Lazăr în Betania a spălat cu mir de nard curat, de mare preţ picioarele Mîntuitorului şi le-a şters cu părul capului ei (Ioan 12, 3), Iuda i-a făcut supărare Mariei, zicînd că ar fi trebuit să vîndă mirul şi preţul să-l fi dat la săraci.

Iuda cel viclean şi făţarnic, arătîndu-se că îi este milă de săraci, înşela pe cei de faţă pentru că lui nu-i era milă de săraci, ci pentru că era fur şi avînd punga, lua din ce se punea în ea (Ioan 12, 5-6). O, viclenie şi făţărnicie; cu chipul se arăta milostiv, iar în inimă avea nesaţul iubirii de argint. Tot aşa şi la vinderea Mîntuitorului în grădina Ghetsimani a dat semn la cei ce voiau să prindă pe Domnul, zicînd: Pe care voi săruta, Acela este; puneţi mîna pe El (Matei 26, 48). Şi îndată venind la Iisus, a zis: Bucură-Te, Învăţătorule! Şi L-a sărutat (Matei 26, 49). Iar Mîntuitorul i-a zis: Prietene, pentru ce ai venit? (Matei 26, 50). O, viclenie şi făţărnicie nemaiauzită a vînzătorului şi o, bunătate negrăită a Mîntuitorului! Ştie toate cele din inima lui Iuda, cunoaşte toată viclenia şi făţărnicia lui, dar nu-l mustră şi nici nu-l pierde, ci cu cuvînt plin de blîndeţe îl întreabă, zicînd: Prietene, pentru ce ai venit? (Matei 26, 50).

Vedeţi, fraţii mei, faptele vicleşugului şi ale făţărniciei lui Iuda? În inimă are vînzarea şi prinderea Mîntuitorului, iar pe buze, “Bucură-te, Învăţătorule!” şi sărutarea cea vicleană, ca semn celor ce veniseră să-L prindă pe Domnul. Iar Preabunul nostru Mîntuitor îi zice: Prietene şi ucenicul Meu, cu ce ţi-am greşit, de ce mă vinzi la cei fără de lege? Eu te-am făcut apostol. Eu te-am făcut părtaş Trupului şi Sîngelui Meu (Marcu 14, 22-25). Eu ţi-am dat harul şi puterea de a face minuni, de a izgoni duhurile cele necurate, de a tămădui tot felul de boli şi de a învia morţii (Matei 10, 1-8). Eu ţi-am încredinţat şi punga cea de obşte spre a mîngîia într-un fel inima ta cea iubitoare de arginţi şi neputinţa ta (Luca 22, 36), iar tu acum, ucenicul Meu şi prietenul Meu, care de atîtea daruri şi cinste te-ai îmbogăţit de la Mine, fără de nici o recunoştinţă şi fără de nici o milă, mă dai spre moarte? Oare îţi dai seama cîtă întunecare, cîtă orbire spirituală şi cîtă nerecunoştinţă este acum în inima ta? Pentru ce te faci de bună voie fiu al pierzării? (Ioan 17, 22), că Eu nu voiesc moartea păcătosului (Iezechiel 18, 23; II Petru 3, 9).

Iată pînă la cîtă întunecare şi înşelare spirituală ajunge omul cel viclean, făţarnic şi iubitor de argint.

Vă rog, fraţii mei, să fugiţi ca de moarte de păcatul vicleniei şi al făţărniciei şi ce aveţi în inimă aceea să aveţi şi pe buze. Să nu fim făţarnici în fapte şi în cuvinte, ca să nu cădem în osînda lui Iuda vînzătorul. Să vă creşteţi copiii în frica de Dumnezeu, învăţîndu-i să nu spună minciuni, să asculte, să iubească Biserica, rugăciunea, milostenia şi citirea cărţilor sfinte.

Aşa de vom face, vom fi în pace şi cu Dumnezeu şi cu aproapele nostru şi vom avea pacea şi bucuria Duhului Sfînt în inima şi conştiinţa noastră. Amin.

 

* * *

 

Samarineanul milostiv

Autor: IPS Andrei Rymarenko
Copyright: Predici.cnet.ro

“Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Isus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca 10,25-27).

Să ne amintim, fraţilor şi surorilor, cum ne-a condus Biserica la acest pasaj din naraţiunea evanghelică. Să ne amintim cum Iair, un prinţ evreu, a venit la Cristos. Fiica sa era pe moarte şi el nu găsea ajutor nicăieri. Ea era pe moarte. Şi astfel el a alergat la Cristos, a căzut la picioarele Sale şi i-a cerut ajutor. Ea era pe moarte – singura lui fiică. Cristos a mers cu el şi Iair a mers alături de Cristos. Poate că nu a fost un drum lung, dar în mintea lui Iair a fost drumul întregii lui vieţi. Ar fi trebuit să fie lângă fiica sa care era pe moarte… dar a sperat. A sperat pentru că credea că Cristos poate înfăptui ceva măreţ, poate înfăptui o vindecare pe care nimeni altcineva nu o poate face.

Acelaşi lucru se întâmplă cu noi. Vine un anumit moment în care conştientizăm că va exista o plecare, va exista un mormânt, o persoană va muri. Eu voi muri, şi după mine, tu. Fiecare dintre noi trebuie să aştepte acest moment. Dar dacă sperăm în Dumnezeu şi, asemenea lui Iair, ne agăţăm de haina lui Cristos şi nu ne îndepărtăm de El în ciuda tuturor ispitelor, atunci fără îndoială vom ajunge… unde vom ajunge? Ei bine, Evanghelia de astăzi ne spune unde prin întrebarea învăţătorului de lege: “Ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?” Iată unde – la Viaţa Veşnică.

Acest moment ni-l revelează Evanghelia de astăzi. Cum să mergem? Cum să ne ţinem de haina lui Cristos? Cum să nu dăm drumul acestei haine de-a lungul întregului drum? Şi acest drum este lung, foarte lung. Este viaţa noastră. Aceasta poate însemna ani, şi pentru unii dintre noi mulţi ani. Optzeci de ani pentru unii, nouăzeci pentru alţii, şi poate chiar mai mult. Cât de multe pericole se află pe acest drum lung, care ne pot îndepărta de haina lui Cristos! Furtuna ispitelor vuieşte peste tot în jurul nostru. Să privim la viaţa noastră de familie. Influenţat de o anumită orbire mintală, un soţ îşi abandonează familia. Datorită tensiunii nervoase constante din familie, o soţie nu mai poate suporta şi face viaţa intolerabilă, şi aşa mai departe. Şi în viaţa noastră publică, toate crizele politice; şi în viaţa noastră civică, îngrozitoarele crime. O, Dumnezeule, unde putem merge? Tot ceea ce trebuie să facem este, asemenea lui Iair, să ne agăţăm de Cristos, să ne ţinem de haina Sa. Principalul este să nu îi dăm drumul. Trebuie să fim fermi.

Şi Evanghelia de astăzi ne spune secretul cum să fim fermi. Să fim un samarinean milostiv peste tot, întotdeauna, şi cu toată lumea. Să ne examinăm pe noi înşine. Suntem cu adevărat aşa? Au fost copii în jurul nostru – i-am învăţat lucruri bune? Sau a venit la noi un om la limita distrugerii morale. L-am sprijinit în lupta lui împotriva păcatului? L-am ajutat să iasă din această mlaştină care îl trăgea la fund? Poate tot ce trebuia să facem era să întindem nu o mână, ci doar un deget, şi ar fi fost salvat. Cât de mulţi au fost cei care aveau nevoie doar de un cuvânt de încurajare, de puţină atenţie? Şi am fi putut să le dăm toate acestea. Dar le-am dat oare, asemenea samarineanului milostiv? Dacă la toate aceste întrebări conştiinţa noastră răspunde că nu, nu am ajutat – atunci da, suntem în pericolul de a fi smulşi de lângă haina lui Cristos. Să ne grăbim să îndreptăm acest lucru. Doar milostivirea ne poate păstra lângă Cristos.

Copiii noştri au aşa-numiţii “dinţi de lapte”, care cad singuri, şi în locul lor cresc alţi dinţi – dinţi adevăraţi. În mod similar, noi avem o inimă. Dar este o inimă slabă, de carne – una egoistă. Cu o astfel de inimă nu putem intra în Viaţa Veşnică. Şi această inimă nu va “cădea” de la sine. Trebuie să o înlăturăm şi să o înlocuim cu o inimă nouă – nu a noastră, ci a lui Cristos. De fiecare dată când ne ajutăm aproapele şi facem un efort, e ca şi când am smulge o bucată din inima noastră şi am da-o aproapelui. Şi în locul aceste bucăţi de inimă de carne, păcătoasă, Domnul pune în noi o bucată similară din Inima Sa – Inima lui Cristos.

Astfel, în timpul vieţii noastre ne schimbăm inima într-una nouă, una adevărată, în Inima lui Cristos. Şi doar atunci se va deschide pentru noi Viaţa Veşnică. Atunci nimeni nu ne va putea îndepărta de haina lui Cristos; şi vom primi lucrul despre care învăţătorul de lege l-a întrebat pe Cristos – Viaţa Veşnică.

 

* * *

 

Samarineanul milostiv

Autor: pr. Vasile Florea
Copyright: Predici.cnet.ro

Iubiţi credincioşi, în această duminică biserica ne propune această parabolă a samarineanului milostiv. Am citit şi auzit atât de des această parabolă, încât o cunoaştem foarte bine. Eu propun ca astăzi să reflectăm asupra acestei parabole din perspectiva victimei, adică a celui căzut între tâlhari. Desigur că învăţătura pe care trebuie să o desprindem din această parabolă este a relaţiei umane de solidaritate şi sprijin faţă de semenii noştri. Această învăţătură se desprinde din întrebarea pe care o pune Isus: “Care dintre aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?”(Luca 10,36).

Dar revenind la perspectiva pe care am propus-o oare cum s-a simţit cel care a căzut între tâlhari? Evanghelia ne spune “un om că a căzut între tâlhari” (Luca 10,30). De ce tocmai el? Probabil că aceasta era şi întrebarea pe care şi-o punea el zăcând. După ce a fost tâlhărit acest om rămâne pe jumătate mort. Toate oasele îl dureau, iar rănile îi sângerau. O stare pe care nimeni nu şi-o doreşte. Pe de altă parte însă omul se putea simţi norocos. Chiar dacă era rănit şi i se furase banii, cel puţin el a rămas în viaţă. Evanghelia ne spune că un preot şi un levit l-au văzut pe acesta şi starea în care el s-au aflat dar au trecut mai departe. Nu ştim dacă victima i-a observat, dacă ea le-a observat indiferenţa. Oricum în cazul în care el a observat acest lucru, indiferenţa se vindecă mai greu decât rănile trupeşti. Până la urmă a fost salvat, dar dacă nu ar fi intervenit samarineanul ar fi rămas cu frustrarea că ar fi putut fi salvat, dar nu s-a găsit nimeni interesat să o facă.

În cele din urmă apare samarineanul, un om care se opreşte să vadă ce se poate face, cu ce ar putea el să-l ajute pe cel tâlhărit. Iarăşi nu putem şti dacă victima l-a catalogat imediat pe samarinean ca fiind străin sau dacă s-a gândit că acesta este omul care îl ajută. Oricum victima şi-a dat imediat seama că omul acesta îl ajută. Şi nu numai acolo ci şi după aceea se îngrijeşte de soarta lui prin intermediul gazdei casei de oaspeţi. Omul căzut între tâlhari era la dispoziţia acestora, care puteau face ce vreau cu el. La fel putea face şi samarineanul. Acest om nu mai putea face nimic pentru el, el avea nevoie şi depindea de ceilalţi. Abia după recăpătarea puterilor în casa de oaspeţi îşi recăpătă şi independenţa. Revenindu-şi putea spune din nou ceea ce-i convine şi ceea ce nu-i convine.

Iată ce stări ar fi putut trăi victima din Evanghelia de astăzi. Rămâne însă şi pentru noi întrebarea: Cine este aproapele nostru? Să fie oare cel asuprit? Să fie oare cel care cade victimă violenţei? Să fie oare colegul de muncă sau vecinul care mă şicanează mereu? Sau să fie cel care s-a luptat în zadar pentru ceva? Răspunsul cred că depinde de cât de multă încredere acordăm noi umanităţii. Eu aş încerca nişte răspunsuri. Este aproapele meu, acela, care nu mai poate crede că în oameni mai poate să existe ceva bun, şi căruia eu am datoria să îi arăt că se înşeală. Este aproapele meu cel care şi-a pierdut încrederea în oameni şi căruia eu am datoria să-i recâştig încrederea pierdută. Este aproapele meu cel care depinde de mine, pe care eu trebuie să-l ajut să redevină independent şi să depindă doar de el. Astfel comportamentul meu capătă în greutate. Prin comportamentul meu pot redeschide speranţe pentru viitor, pot readuce încrederea şi îi pot face pe oameni să reînveţe să zâmbească şi să nu mai fie trişti.

Mesajul Evangheliei pentru noi este aşadar acesta: fiţi empatici şi veţi deveni simpatici pentru ceilalţi! Intuiţi realitatea celuilalt identificându-vă afectiv cu el şi vă veţi câştiga un prieten sau veţi salva un suflet! Amin.

 

* * *

 

Cristos – Bunul Samaritean

Autor: Diverşi alţi autori
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Dacă am citi toate cele patru Evanghelii una după cealaltă, mă întreb care cuvânt ne-ar veni în minte pentru a rezuma tot ceea ce am citit. Poate ar fi cuvântul “Iubire”, poate “Speranţă”, dar poate şi cuvântul “Viaţă”. De exemplu, în Evanghelii Cristos se numeşte pe Sine “Pâinea Vieţii”, “Viaţa Veşnică”, “Cuvântul Vieţii” şi “Învierea şi Viaţa”. De asemenea, apostolul Ioan scrie la începutul Evangheliei lui că “întru El era viaţă” şi că “viaţa era lumina oamenilor”.

Vedem aceasta foarte clar în faptul că evenimentul central şi cel mai important din viaţa lui Cristos este desigur Învierea Sa din morţi, învingerea morţii. Dar de asemenea în Evanghelii găsim nenumărate miracole, atât învieri cât şi vindecări, care ne-au fost prezentate în ultimele săptămâni în Evangheliile de duminica. Şi vindecările, ca şi învierile, sunt restaurări ale Vieţii. În Evanghelia de astăzi, de exemplu, Cristos este întrebat în legătură cu poruncile, care cer să îl iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru, şi ni se spune că dacă respectăm aceste porunci, vom “trăi”. Cristos dă viaţa. Şi aceasta este şi tema parabolei din Evanghelia de astăzi.

Această parabola este parabola bunului samaritean. Probabil o cunoaştem foarte bine şi înţelegem din ea că Dumnezeu ne cheamă să arătăm iubire pentru fiecare persoană pe care doreşte El să o întâlnim, oricine ar fi ea, oriunde şi oricând am întâlni-o. Totuşi, există şi un sens spiritual al acestei parabole. Un anume om coboară de la Ierusalim la Ierihon. Un anume om înseamnă orice om, oricare dintre noi. Ierusalimul semnifică cerul, Ierihonul semnifică pământul. Acesta este destinul nostru al tuturor, de a fi pe pământ, deşi casa noastră este în cer.

Acest om ajunge în mijlocul tâlharilor care i-au luat hainele, l-au rănit şi l-au lăsat aproape mort. Aici tâlharii sunt demonii care ne atacă prin slăbiciunile noastre şi ne rănesc, lăsându-ne aproape morţi din punct de vedere spiritual, pierzând harul şi credinţa, în durere şi disperare. Un preot şi apoi un levit trec pe acolo. Ei sunt cei care, oricare ar fi rangul şi datoria lor exterioară, au inimile împietrite şi nu arată iubire, pentru că sunt ipocriţi şi “trec pe alături”. Însă un samaritean trece pe acolo şi îl ajută pe om, demonstrând compasiune. Deşi samariteanul nu împărtăşeşte întru totul credinţa exterioară, inima lui, cum am spune, este acolo unde trebuie, şi arată compasiune.

Acest samaritean, Bunul Samaritean, îl reprezintă pe Cristos, care a fost respins de evrei, dar care avea compasiunea esenţială pe care evreii nu o aveau. Samariteanul, adică Cristos, a mers la om şi i-a legat rănile, a turnat pe ele untdelemn şi vin şi apoi l-a urcat pe om pe animalul său. Acest lucru l-a făcut Cristos pentru noi: a venit la noi. Cu alte cuvinte, şi-a asumat natura noastră umană, a devenit om, unul dintre noi. Apoi a legat rănile noastre spirituale cu cuvintele lui de Viaţă şi a turnat asupra noastră Iubirea şi Speranţa mântuirii, untdelemn şi vin pentru sufletele noastre. Apoi ne-a aşezat pe animalul Său, cu alte cuvinte ne-a dat Credinţa cu care putem merge.

Samariteanul l-a dus apoi pe om la o casă de oaspeţi şi l-a îngrijit, şi i-a dat gazdei doi dinari ca să aibă grijă de el, spunându-i că dacă va costa mai mult îi va da el când se va întoarce. Prin casa de oaspeţi înţelegem Biserica, unde omul poate primi vindecarea şi grija lui Cristos. Gazda casei de oaspeţi este în particular preotul, împărţitor al harului şi vindecării sacramentale. Dar este adevărat că poate fi oricare membru al Bisericii, împărţitor al ajutorului spiritual sau de altă natură către cei din jurul său.

Cei doi dinari reprezintă cele două căi prin care suntem mântuiţi. Înainte de toate, trebuie să ne căim prin post şi rugăciune. Acesta este primul dinar. Al doilea dinar, însă, este harul sacramentelor, pe care l-am primit de la Dumnezeu ca răspuns la pocăinţa, postul şi rugăciunea noastră. Aceşti doi dinari formează împreună un cerc virtuos. Dacă noi, membri ai Bisericii lui Dumnezeu, “gazde” ale “casei de oaspeţi”, ne străduim să dăm tot mai mult din noi înşine, atunci Cristos ne va răsplăti când se va întoarce la sfârşitul lumii.

Aceasta este aşadar semnificaţia spirituală a parabolei de astăzi. Cristos o spune învăţătorului de lege, care cunoaşte poruncile, dar care nu le aplică. Şi îi mai spune: “Mergi şi fă şi tu asemenea”. Iar astăzi El ne spune de asemenea fiecăruia dintre noi: “Mergi şi fă şi tu asemenea”.

 

* * *

 

Iubirea nu abandonează

Autor: pr. Leonardo Sapienza
Traducere: pr. Angelo Pop
Copyright: Predici.cnet.ro

“Cine este aproapele meu?”

Un faimos scriitor englez a spus: “Cel mai grav păcat împotriva semenilor noştri nu este ura, ci indiferenţa. Aceasta este esenţa inumanităţii” (George Bernard Shaw). La aceasta îmi vine să mă gândesc după ce am citit parabola Samariteanului milostiv.

Răul cel mare nu l-au făcut bandiţii. Ci absenţa iubirii din cei ce au trecut pe acolo după aceia! Vinovaţi de a fi făcut să tacă inima. Poate cu multe “raţiuni valide“. Dar acele raţiuni (motive) valide, înaintea lui Dumnezeu, echivalează cu a greşi! Indiferenţa este marele păcat, înstrăinarea celor buni. Câte delicte nu se întâmplă astăzi, în plină zi,datorită indiferenţei generale!

În faţa acestei pagini din Evanghelie este uşor să împărţim oamenii în două categorii. Cei care merg înainte, şi cei care se opresc. Aceia care merg pe drumul lor şi aceia care se ocupă de alţii. Aceia care spun “nu mă priveşte pe mine”, şi cei care se simt responsabili, de tot şi de toţi. Aceia care nu vor să aibă greutăţi, şi aceia care se angajează ori de câte ori există o durere sau o tragedie. Aceia care nu fac rău nimănui, şi aceia care merg în întâmpinarea oricărei necesităţi. Aceia care trebuie să se ocupe mereu de lucruri foarte urgente şi importante, şi cei care se ocupă de micile probleme cotidiane ale altora. Dumnezeu stă deasupra tuturor şi observă. Noi în care categorie ne găsim? Ne gândim doar că mântuirea noastră coincide cu mântuirea celorlalţi!

Nu există alibi. Nu ne putem sustrage angajamentelor iubirii. Nu putem să plasăm responsabilităţile asupra… autorităţilor competente! “Mergi şi tu şi fă la fel.” Iubirea nu abandonează niciodată omul pentru sine însuşi. Iubirea nu poate fi intermitentă. Pretinde continuitate, fidelitate, compasiune. Se ajunge în mod sigur la Dumnezeu numai oprindu-se alături de aproapele. Îl putem cunoaşte pe Dumnezeu numai cunoscând mai întâi omul. Este mult mai dificil să-l iubim pe aproapele care se vede, decât să nu-l iubim pe Dumnezeu care nu se vede. La fel cum este mult mai uşor să te emoţionezi pentru copii subnutriţi ai Africii, decât să mergi să vizitezi un părinte bătrân cazat într-un azil la zece minute de mers pe jos…

Marea tentaţie a creştinului este aceea de a împlini gesturi eroice de altruism afară, departe, şi de a avea în casă lipsă de atenţie, răceală, indiferenţă, lipsă de dialog cu soţia, cu fiii… Există oameni care merg în Africa o lună într-un an pentru ai ajuta pe copii care suferă, şi nu înţeleg că propria căsătorie este aproape pe butuci. Ne apropiem de cei îndepărtaţi, şi îi neglijăm pe cei apropiaţi… Nu avem nevoie de salvatori ai umanităţii, ci de iubire concretă. O iubire care ştie să se oprească. O iubire care reuşeşte să… piardă timpul. Care are curajul să dea totul.

Spunea Sfântul Augustin: “Fiecare om este aproapele fiecărui om. Este un necunoscut? Este un om! Este un duşman? Este un om! Dacă este un prieten să rămână un prieten. Dacă este un duşman, să devină un prieten!”

 

* * *

 

Duminica Bunului Samaritean

Autor: pr. Mihai Tegzeş
Copyright: Predici.cnet.ro

Dragii mei, am intrat în post, iar eu vă îndemn la spovadă, la curăţirea sufletului, pentru ca primindu-L apoi pe Isus în Împărtăşanie să fim mai buni şi mai atenţi unii faţă de alţii.

Capitolul 10 al Evangheliei după Luca începe cu scena în care Isus îi trimite pe cei 72 la predicare. Lucru ce ne învaţă că şi credincioşii trebuie să predice, dar sub atenta îndrumare a preoţilor. Când cei 72 s-au întors la Isus, s-au lăudat că au putut scoate şi dracii. Isus îi corectează şi-i îndeamnă să se bucure mai tare nu pentru puterea primită, ci pentru că numele lor sunt scrise în Cer, adică să se bucure de mântuirea lor. Imediat după, un învăţat al Legii Vechi se prezintă la Isus şi-l întreabă ce trebuie să facă pentru a se mântui. Isus îi răspunde nu teoretic ci cu o pildă practică. Îi spune despre negustorul care de la Ierusalim mergea la Ierihon şi care a fost prins, tâlhărit şi bătut (lăsat pe jumătate mort). Pe lângă el au trecut un Preot şi un Levit (adică un îngrijitor al Templului), dar au mers mai departe. Apoi a trecut un străin, de alt neam, pe deasupra considerat şi duşman, dar căruia i s-a făcut milă şi l-a îngrijit… Isus întreabă: care din cei trei este aproapele? Învăţatul Legii răspunde că ultimul. Isus îi zice: du-te şi tu şi fă la fel= adică, du şi la alţii mila lui Dumnezeu.

1. Iată că prin oameni mila şi ajutorul lui Dumnezeu ajung şi la cei mai necăjiţi. Parcă Isus i-ar spune învăţatului: mergi şi tu şi fă la fel ca şi samariteanul. Credinţa este fapte, nu teorie. Noi, creştinii, trebuie să dăm fraţilor noştri ceea ce de la Domnul am primit: iertarea, mila, bunătatea; adică să ne facem “aproapele” celor bătuţi, jefuiţi, necăjiţi.

2. Preoţii au trecut mai departe: ei se întorceau de la Ierusalim, adică de la rugăciune. Dacă s-ar fi atins de sânge, după mentalitatea de atunci, s-ar fi spurcat. Ei au ales să ţină “legea” şi să meargă mai departe. Isus corectează: legea absolută este doar cea lăsată de Domnul. Iar legile oamenilor care sunt împotriva altor oameni sunt false şi nici o lege nu trebuie să ne împiedice să ajutăm pe cei nevoiaşi. Omul, copil al Domnului este mai important, este deasupra oricărei legi pământeşti. Astăzi câte legi se fac în defavoarea celor mulţi?

3. I s-a făcut milă: este o expresie atribuită doar lui Dumnezeu, (şi părinţilor care trec prin suferinţă cu copiii lor şi fac tot posibilul să-i scape de rele), adică este sentimentul celor care văd şi participă din tot sufletul la necazul celor dragi pentru a-i ajuta. Acest sentiment de milă ni se cere şi nouă să-l avem faţă de toţi oamenii, şi faţă de străini sau duşmani, după modelul samariteanului. Notam că acelui oropsit, samariteanul i-a dedicat timp (s-a lăsat pe el) şi l-a ajutat gratis (fără profit). La urma urmei, oare samariteanul nu este însuşi Isus care a venit la noi să ne vindece de rănile păcatului ce ne-a lăsat pe jumătate morţi? Oare El nu ne-a mântuit gratis, oare nu continuă să aibă răbdare cu noi?… Toate astea le-a făcut din iubire. El din cer a văzut mizeria noastră, a auzit strigătul nostru şi a coborât să ne elibereze. După modelul lui Isus, iubirea sau grija de cei slabi este o datorie a noastră a tuturor. Iubirea nu este o invenţie omenească, ci o poruncă dumnezeiască: El a pus această poruncă în inimile tuturor, pentru ca s-o practicăm.

4. Unuia căruia i s-a furat tot ce avea e greu de ştiut dacă era sărac ori bogat, cu alte cuvinte Isus crede că toţi avem nevoie să fim ajutaţi, indiferent de religie, naţie, clasa socială. Iubirea apropie omul de om.

5. Interesant că “aproapele” nu este cel jefuit şi bătut, ci samariteanul, adică cel care s-a preocupat şi a făcut ceva pentru fraţii săi. A ajuta concret, gratuit şi dezinteresat pe cineva înseamnă a fi aproapele lui. Aşa se intră în Rai. Oare avem acest sentiment de milă şi ajutor pentru cei de lângă noi? Oare vrem să intrăm în Rai? Întrebarea nu este ce fac alţii pentru mine, ci ce fac eu pentru alţii? Omul care iubeşte nu se pune la centru, ci îi pune pe alţii! Dacă nu fac aşa, trădez o lege şi o poruncă dumnezeiască.

 

* * *

 

Samarineanul milostiv

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info

Între multele virtuţi care trebuie să crească şi să aducă roade în sufletul fiecărui creştin, prin puterea Sfântului Duh, plină de parfum şi de dulceaţă este virtutea care este cea dintâi dintre virtuţi: iubirea. Este numită regina tuturor virtuţilor şi legătura desăvârşită a desăvârşirii creştine. Această sfântă virtute poate avea ca obiect pe Dumnezeu sau pe aproapele.

Să ne întoarcem cu gândul la pilda din Sf. Evanghelie de la Luca, din duminica de astăzi.

Un învăţător de lege, ascultând pe Domnul Isus Hristos vorbind despre mântuire, de Împărăţia Cerurilor şi de Viaţa veşnică, s-a apropiat de El cu gândul ca să-L ispitească şi L-a întrebat: “Învăţătorule, ce voi face să moştenesc viaţa de veci?” Răspunsul Mântuitorului a fost: “În Lege ce este scris? Cum citeşti?” La aceasta, legiuitorul, cunoscător şi tâlcuitor al Legii celei vechi, a răspuns: “În lege este scris: să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. “Drept ai răspuns”, îi zice Mântuitorul. “Fă aceasta şi vei fi viu”.

Dar legiuitorul, ca un fiu al veacului său, în care dispreţul şi ura pentru celelalte popoare străine predominau, a pus Mântuitorului întrebarea: “Şi cine este aproapele meu?” Atunci Mântuitorul îi răspunde prin una din cele mai frumoase, mai înduioşătoare şi mai cunoscute pilde. Este vorba despre pilda Samarineanului milostiv.

Pilda spune că “un om cobora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat, l-au rănit lăsându-l aproape mort. Din întâmplare, un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea, a trecut şi un levit şi văzându-l, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi văzându-l, i s-a făcut milă; apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi i-a purtat de grijă. Iar a doua zi, scoţând doi dinari, i-a dat gazdei, zicându-i: ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da înapoi” (Luca 10, 30-35).

Pilda este uşor de înţeles, dar cum Isus este acela care întreabă pe învăţătorul de lege: “care dintre aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?”, răspunsul nu putea fi altul decât cel dat: “Cel care a avut milă de el”. Şi Isus i-a zis: “Mergi şi fă şi tu asemenea”. Este cuvântul cu care se încheie această pildă, şi, desigur, cea mai bună şi mai potrivită aplicare a ei.

Tot Mântuitorul spune: “În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii” (Mat. 22, 40), iar Sf. Evanghelist Marcu precizează că “mai mare decât aceasta, nu este altă poruncă”.

De fapt, iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui sunt una şi aceeaşi virtute, fiindcă există un singur motiv pentru care îl iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele: Dumnezeu.

Pe lângă iubirea cu care trebuie să iubim pe Dumnezeu, Mântuitorul ne porunceşte, prin aceste cuvinte, să iubim pe aproapele nostru. Această iubire de aproapele, Mântuitorul nu numai ne-o porunceşte, ci El însuşi ne-a dovedit-o prin pilda vieţii Sale. Toţi Apostolii au trăit în chip deosebit virtutea iubirii frăţeşti.

Sf. Ioan era atât de mult stăpânit de focul iubirii acesteia, încât ajuns la adânci bătrâneţi repeta aceste cuvinte ale Domnului Isus: “Fraţilor, iubiţi-vă unul cu altul” şi adăuga, asigurând pe cei pe care-i îndeamnă la iubire, că această iubire frăţească e porunca Domnului şi împlinirea ei ajunge pentru câştigarea fericirii veşnice.

Iubirea aproapelui e necesară ca şi iubirea lui Dumnezeu; nici nu poate exista una fără cealaltă. De aceea, tot Sf. Ioan adaugă: “Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe care nu l-a văzut, nu poate să-L iubească” (I Ioan 4, 20).

Mântuitorul numeşte această iubire frăţească “Porunca Mea”, poruncă pe care Mântuitorul o vrea împlinită cu atâta plinătate, încât să fie egală cu iubirea cu care Hristos ne-a iubit pe noi: “Precum v-am iubit Eu”.

Noi, care suntem creştini şi purtăm prin botez numele lui Isus Hristos, avem datoria să practicăm virtutea iubirii frăţeşti.

Mântuitorul porunceşte să iubim şi pe duşmanii noştri: “Iubiţi pe duşmanii voştri” (Luca 6, 27). Prin practicarea iubirii frăţeşti, faptele creştinului bun se deosebesc de faptele tuturor celorlalţi semeni. Prin practicarea iubirii frăţeşti se cunoaşte adevăratul ucenic al lui Isus Hristos. Mântuitorul însuşi ne cere acest lucru când zice: “întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 3, 35).

Sf. Apostol Pavel, când vorbeşte despre iubire, zice că, chiar dacă am avea cele mai de seamă virtuţi şi cele mai mari merite, vom fi îndepărtaţi de la fericirea cerească, pentru că lipsite de merit sunt toate virtuţile dacă nu sunt însoţite de iubire. Stăpânit de dragostea lui Dumnezeu şi a semenilor, Sf. Apostol Pavel a scris cel mai frumos imn al dragostei creştine, când zice: “De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de-aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte, şi orice ştiinţă, şi de-aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.

Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjuieşte, toate le rabdă.

Dragostea nu cade niciodată” (I Cor. 13, 1-8).

Sf. Ioan Gură de Aur zice că Mântuitorul a însemnat şi deosebit pe ucenicii săi cu semnul iubirii, fiindcă iubirea frăţească e semnul deosebit al celor care îl urmează pe Hristos.

Sf. Ciprian zice că nu poate ajunge la împărăţia cerurilor acela care nu are în inimă iubirea frăţească. Fericitul Augustin zice că toată oboseala pe care o depunem pentru desăvârşirea vieţii noastre, dacă nu ne iubim unul pe altul, este asemenea nisipului aruncat în vânt, nimic nu ne foloseşte. Nici o virtute, oricare ar fi ea în afară de iubire, nu poate constitui şi cuprinde valoarea necesară pentru câştigarea împărăţiei cerurilor.

Fericitul Ieronim zice că poate fi cineva care uneori să se scuze că din pricina slăbiciunii puterilor lui n-a putut posti, sau din cauza firii sale nervoase n-a putut păzi virtutea răbdării, sau că nu poate săvârşi alte fapte bune, dar nimeni nu se poate scuza că n-a putut deprinde virtutea iubirii frăţeşti. Ca să iubeşti nu-i nevoie de muşchi puternici, nici de multă sănătate; chiar bolnav fiind sau istovit de puteri poţi iubi.

Sf. Apostol Pavel zice că atunci când se afla în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, atunci simţea puterea lui Dumnezeu care-l întărea; atunci când se simţea slăbit de puteri, atunci se simţea tare cu harul lui Dumnezeu, de aceea atunci se şi bucura în slăbiciunile lui, căci Domnul i-a zis: “Puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune” (II Cor. 12, 9-10). Chiar din acest motiv Sf. Apostol Pavel se lăuda bucuros întru slăbiciunile sale, ca să locuiască în el puterea lui Hristos.

Tineri sau bătrâni, tari sau slabi, sănătoşi sau bolnavi, oricum am fi, putem împlini porunca cea mare a iubirii frăţeşti! Chiar dacă ne-am ruga lui Dumnezeu în fiecare zi, dimineaţa şi seara, chiar dacă am lăuda pe Dumnezeu recitând în fiecare zi toate rugăciunile pe care le ştim, chiar dacă am împărţi toate bunurile noastre celor lipsiţi, nici una din aceste fapte nu valorează înaintea lui Dumnezeu atâta cât să ne câştige împărăţia cerurilor, dacă nu vom avea în noi dragoste frăţească. Acolo unde este iubire este pace în suflet, linişte şi siguranţă în mijlocul familiei şi al neamurilor. Acolo unde nu există iubire nu există nici pace, nici siguranţă.

Ne putem întreba: De ce preotul şi levitul nu au fost mişcaţi de priveliştea omului rănit şi prădat de tâlhari? Fiindcă legea care-i obliga la aceasta, ca slujitori ai templului, nu cuprinsese îndeajuns fiinţa lor. Erau cunoscători ai legii, dar nu şi plinitorii ei. Pe când Samarineanul, adică un om ce făcea parte dintr-un neam urât de evrei, s-a oprit, i-a legat rănile, l-a dus pe rănit la o gazdă din apropiere, l-a îngrijit o noapte întreagă, iar a doua zi plecând, a lăsat pe rănit în seama gazdei, cu rugămintea de a avea grijă de el, şi făgăduind să restituie, la întoarcere, toate cheltuielile, fără să se întrebe de ce neam sau religie este rănitul. De ce Samarineanul are milă, se opreşte şi leagă rănile? Fiindcă sufletul lui, descătuşat de ură împotriva celor de alt neam, se lăsase cuprins şi încălzit de iubire. Fapta bună a izvorât din acest suflet întocmai precum aburul se ridică limpede şi cald din vasul cu apă încălzită la foc.

Sf. Vasile cel Mare zice: “Domnul ne-a învăţat că trebuie să socotim aproapele nostru pe fiecare om, pe cel care pătimeşte, pe cel care are nevoie de ajutor”. Îndeosebi în cazuri de războaie, cataclisme naturale, foamete, boli etc. Nu mai întreba cine este cel ce are nevoie de ajutorul tău, cum nici Samarineanul din pildă n-a întrebat cine este cel căruia i-a salvat viaţa.

Dar pilda aceasta poate fi înţeleasă şi într-un sens mai înalt, duhovnicesc. Sfinţii Părinţi spun că omul care coboară din Ierusalim în drum spre Ierihon închipuie făptura omenească, omul, care, prin păcatul neascultării, a plecat din Ierusalimul vieţii fericite, din rai, spre Ierihonul văii plângerii, spre pământul suferinţei şi al chinurilor pricinuite de păcat. Tâlharii sunt diavolii care au dezbrăcat pe om de harurile dumnezeieşti cu care Creatorul l-a împodobit. Cuvintele: “lăsându-l abia viu”, spun Sfinţii Părinţi, înseamnă că nu l-au putut omorî pe om de tot.

Trupul i-a devenit muritor, dar sufletul nu. S-a stricat asemănarea cu Dumnezeu, dar a rămas în el chipul lui Dumnezeu, chiar întunecat de păcat, însă în stare de a se îndrepta şi înnoi. Preotul (rabinul) şi levitul închipuiesc Legea şi proorocii, adică Vechiul Testament, care deşi erau de la Dumnezeu, nu l-au putut mântui pe om din păcatul strămoşesc, ci, cel mult, deşteptau în el conştiinţa păcătoşeniei (Evrei 13-14), pregătindu-l pentru venirea lui Isus Hristos. El este Samarineanul cel de sus, de alt neam, cel ce din milă şi iubire n-a răbdat să vadă neamul omenesc muncit de Diavolul, ci a venit şi ne-a mântuit prin jertfa Sa de pe cruce. Apoi, înviind din morţi, şi înălţându-se la cer, a trimis pe Duhul Său cel sfânt în Biserica Sa, ca prin untdelemnul şi vinul Sfintelor Taine, îndeosebi a Botezului şi Euharistiei să vindece rănile pricinuite omului de tâlharii patimilor scornite de diavolul. Biserica este casa de oaspeţi la care Isus a orânduit să fie duşi toţi cei ce doresc să se mântuiască.

Slujitorii ei sunt preoţii cei legitimi, urmaşi ai Sfinţilor Apostoli şi ai Sf. Părinţi cărora le-a fost încredinţat darul, dreptul şi datoria de a îngriji pe cei bolnavi cu sufletul şi cu trupul.

“Mergând, învăţaţi toate neamurile, le-a poruncit El Sf. Apostoli, botezându-le şi învăţându-le să păzească toate cele ce v-am poruncit” (Mat. 28, 19). “Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”, le-a mai zis Isus (Ioan 20, 22-24). Sunt cuvinte prin care Isus a încredinţat slujitorilor Săi după vremi grija mântuirii sufletelor în casa Sa de oaspeţi, care este Biserica. În lumina acestor tâlcuiri, ne putem da seama mai bine de rolul care revine Bisericii şi slujitorilor ei, în lucrarea de mântuire a oamenilor, de pace şi apropiere între oameni şi popoare.

Prin iubirea aproapelui, Isus vrea să apropie pe cel bogat de cel lipsit, prin iubire. El vrea să apropie pe cei de neamuri diferite de cei care sunt şi se recunosc a fi fiii aceluiaşi Tată ceresc.

Ascultând această parabolă şi adâncind în gând fapta Samarineanului, este necesar să ne întrebăm dacă noi, creştinii, după două milenii de propovăduire a învăţăturii lui Hristos, ne-am ridicat cu ceva deasupra concepţiei strâmte, înguste a fariseilor, cu privire la aproapele.

Mai ales astăzi, când strigătul celui ce suferă ne cheamă să-i privim faţa şi viaţa. Să vedem că faţa lui este faţa noastră, chipul lui este chip de om. Este adevărat că din cauza sărăciei este desfigurat, dar este chip de om în care bate cu putere o inimă şi un cuget în care pâlpâie un licăr de raţiune, şi îşi cântăreşte acum toată nenorocirea, îşi trăieşte toată durerea. Să privim cu grijă şi cu dragoste chipul şi viaţa acestor oameni şi ne vom cutremura.

Lumea de astăzi este un nesfârşit drum dintre Ierusalim şi Ierihon, pe care zac cei mai mulţi dintre semenii noştri, ca şi cel căzut între tâlhari, din Sf. Evanghelie, cu deosebirea că azi puţini se pleacă cu dragoste de frate asupra lor. De aceea se zbate lumea noastră în mizerie, sărăcie şi întuneric, pentru că este lipsită de samarineni milostivi.

Iată ce ne trebuie: inima caldă de iubire ca să vindece, pe cât este posibil, rănile şi durerile oamenilor. Fiecare dintre noi poate fi un samarinean milostiv şi astfel să recunoască prin iubire pe aproapele său.

Să avem deci, pentru fiecare, untdelemnul iubirii de frate, ca să-i alinăm rănile sufleteşti şi trupeşti: pentru cel amărât o vorbă de mângâiere; pentru cel sărac o bucată de pâine; pentru cel neştiutor un sfat bun; pentru cel nenorocit o mână de ajutor; pentru cel rătăcit un îndemn din inimă curată. Şi iată, aşa, îl vom recunoaşte şi noi pe aproapele nostru prin dragoste, pentru care îl rugăm pe Dumnezeu să ne-o dea cât mai îmbelşugată. Amin.

Text preluat de pe ADMD.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

 

* * *

 

Samarineanul caritabil

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Pilda lui Isus Hristos despre samarineanul caritabil, reprezintă o pagină a vieţii din Palestina acelui timp. Oraşul Ierihon se află la o distanţă de aproximativ 40 kilometri faţă de Ierusalim. Drumul dintre aceste oraşe, în timpurile, când Isus predica Cuvântul lui Dumnezeu, era foarte periculos, căci în munţi şi pe la răspântii se adăposteau mulţi hoţi şi tâlhari. Acest drum era numit şi “calea sângelui”, datorită faptului că mulţi călători care l-au parcurs au avut de suferit de pe urma atacurilor tâlharilor şi nu puţini au fost omorâţi.

La întrebarea învăţătorului legii “Cine este aproapele meu ?”, Hristos i-a răspuns prin această frumoasă pildă despre samarineanul caritabil. Tâlharii au prădat un drumeţ, l-au bătut şi l-au lăsat pe jumătate mort.

Pe calea respectivă a trecut mai întâi un preot, iar apoi un levit. Ei l-au văzut pe acest om rănit, dar nu i-au acordat nici o importanţă. Este de notat faptul că omul prădat era evreu. Preotul şi levitul care au trecut pe acel drum au fost evrei, dar nu s-au oprit asupra conaţionalului lor. Deşi l-au văzut că este rănit, “au trecut pe alături”. De ce aceştia nu l-au ajutat pe nefericitul om? Erau cazuri în care şi tâlharul, juca rolul celui care părea rănit şi astfel stătea întins pe pământ lângă drum, pentru a-i atrage pe cei care treceau pe acolo. În momentul în care drumeţul se apropia de un astfel de “bolnav”, imediat alţi tâlhari, care erau ascunşi după stânci, se aruncau asupra trecătorului, îl prădau, şi puteau să-l ucidă. Este posibil ca preotul şi levitul să se fi temut de aşa ceva, fapt care i-a făcut să-şi continue drumul, fără să privească la cel întins pe pământ. Din relatarea lui Isus Hristos reiese că amândoi au refuzat să-l ajute pe rănit, deoarece nu aveau o iubire adevărată …

De cel rănit se apropie un samarinean. Israelienii îi priveau pe samarineni cu mare reţinere, pentru ei fiecare samarinean reprezenta un păcătos şi un eretic. Cea mai mare desconsiderare pentru evreu era atunci când cineva îl numea samarinean. Odată iudeii, din ură, i s-au adresat lui Isus: «Oare, nu zicem bine că Tu eşti samarinean şi ai demon?» (Ioan 8, 48). Acest lucru constituia o mare dezonoare.

Isus Hristos ne arată că samarineanul desconsiderat a fost caritabil faţă de cel rănit şi nu a luat în considerare că rănitul a fost evreu. A ajutat un om. Orice om este creat de Dumnezeu şi prin el putem să-i slujim Creatorului. Prin urmare, samarineanul i-a legat rănile, a turnat ulei şi vin peste ele, l-a pus pe asinul lui, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a plătit stăpânului acesteia pentru camera şi îngrijirea rănitului. Din pilda lui Isus despre samarineanul caritabil se evidenţiază “slujirea samarineană”, care înseamnă caritate, afecţiune şi ajutorarea necondiţionată a aproapelui.

Încheindu-şi această pildă, Mântuitorul îl întreabă pe învăţătorul legii: “Care dintre aceştia trei ţi se pare, că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?” Preotul, levitul, sau samarineanul? Învăţătorul I-a răspuns: “Cel, care a fost caritabil cu el”. Atunci Hristos i-a spus acestuia: «Mergi şi fă şi tu asemenea» (cf. Luca 10, 36-37). Iată o poruncă adresată peste secole şi nouă!

Evreu sau grec, european sau din altă cultură, omul este pretutindeni acelaşi şi merită să fie iubit şi acceptat pentru că există. Iar această existenţă este unică pentru că nu a fost, nu este şi nu va mai fi nimeni pe pământ care să fie acest Eu, unic şi trecător în istorie. Este o existenţă individuală şi personală, astfel încât în fiecare se află o parte din istoria lumii care este «numai a lui» şi uneori este la fel de înălţătoare ca a marilor personaje cunoscute. Este o existenţă irepetabilă, pentru că timpul se scurge fără sfârşit, ţinându-ne prizonieri de la naştere până în momentul morţii.

Fiecare om care se află în nevoi, este aproapele nostru. Grecii numeau pe fiecare străin barbar; pentru evrei străinul constituia un necredincios, iar adepţii lui Mahomed îi numeau pe străinii de alt neam necredincioşi. Pentru Isus Hristos fiecare străin este un frate sau o soră. Mai mult, Isus se interpune pentru fiecare om atunci când spune: «Adevărat vă spun vouă: tot, ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi mai mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcut» (Matei 25, 40). Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos, Mântuitorul nostru, şi-a oferit Sângele pentru fiecare om, oferindu-se prin prezenţa Sa în întreaga Biserică : «Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul lumii», - spune Isus (Matei 28, 20). El este cu noi în Biserică. Se află alături de noi ca Învăţător prin Sfânta Evanghelie. Este cu noi în Preasfântul Sacrament al Euharistiei sub chipul pâinii, şi în lucrarea tuturor celorlalte Sfinte Sacramente, fiind şi în semenii noştri.

Maica Tereza de Calcuta, deseori amintea surorilor ei: “Dragi surori! În capelă voi îl adoraţi pe Isus Hristos, ascuns în Tabernacol sub chipul pâinii. Când obligaţia vă cheamă pe voi din capelă la cei bolnavi în spitale, voi îl lăsaţi pe Isus Hristos în tabernacol şi vă grăbiţi spre Isus Hristos, adăpostit în oamenii bolnavi”. Tot ceea ce facem pentru semenii noştri bolnavi, facem pentru Isus Hristos însuşi.

În cartea despre viaţa Sfântului Ioan al lui Dumnezeu este descrisă o emoţionantă întâmplare. Acest sfânt se îngrijea cu mare iubire de cei bolnavi, le bandaja rănile, era caritabil cu cei sărmani, chiar săruta rănile respingătoare. Într-o zi s-a aplecat asupra unui rănit şi a început să-i spele cu apă picioarele care-l dureau. La un moment dat Sfânt Ioan a văzut pe picioarele acestui om rănit răni adânci de piroane, care în mod neaşteptat au început să strălucească cu o lumină ca de cristal şi aureolă cerească. Minunat de această vedenie, Sfântul Ioan a exclamat: “Tu, Doamne Isuse, eşti acesta?”. În acele momente sfântul a văzut chipul Mântuitorului, Hristos, în gloria cerească şi a auzit cuvintele de laudă: «Într-adevăr, Eu Sunt Acesta. De fiecare dată, când tu speli rănile bolnavilor, faci aceasta pentru Mine”. După aceste cuvinte viziunea a dispărut.

În lume au fost, sunt şi vor fi mulţi oameni bolnavi, suferinzi, îndureraţi şi înlăcrimaţi. Se poate spune că pe întreg cuprinsul acestui pământ, se ascunde durerea, lacrimile, neputinţa, rănile, nefericirea şi suferinţa. Pretutindeni este nevoie de samarineni caritabili, este nevoie de ajutor, mângâiere, încurajare şi lucrări de caritate. În parohiile noastre, în familiile noastre, există mult teren pentru muncă misionară. Cât de frumos este să auzi că unii dintre credincioşii noştri, anumite organizaţii, vizitează pe oamenii vârstnici care nu pot să iasă din locuinţele lor, care sunt singuri şi au nevoie de un ajutor sau poate chiar de un sprijin concret. Uneori, un simplu cuvânt, un zâmbet, un sfat, constituie o mare mângâiere pentru cei care săptămâni, luni, sau chiar ani, sunt obligaţi să trăiască izolat. La judecata lui Dumnezeu vor fi fericiţi cei care vor auzi cuvintele Domnului Hristos: «Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat» (Matei 25, 35-36). La întrebarea: “Doamne, când Te-am văzut pe Tine în nevoinţe şi Te-am ajutat?”, Hristos le va răspunde: «Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut» (Matei 25. 40).

“Mergi şi fă şi tu asemenea”, a spus Isus Hristos învăţătorului în lege. Aceste cuvinte ale lui Isus Hristos se adresează şi nouă. Mergeţi şi înfăptuiţi lucrările de caritate ale samarineanului îndurător! Să fim caritabili! Domnul Dumnezeu, va fi caritabil cu tot cel, care va fi îndurător faţă de semenii lui. Evanghelistul Matei ne-a consemnat promisiunea cea bună a lui Isus Hristos: «Fericiţi cei îndurători, că aceia îndurare vor afla» (Matei 5, 7).

Rugăciune

A-l iubi pe aproapele nostru cu iubire supranaturală înseamnă a Te iubi pe Tine, Dumnezeul meu, în om, iar pe om în Tine; a te iubi pe Tine numai pentru iubirea Ta şi a iubi orice creatură din iubire faţă de Tine… O, Bunule Dumnezeu! Oare văzând pe aproapele nostru, creat după chipul şi asemănarea Ta, nu este îndreptăţit să ne spunem: priveşte la făptura care este asemenea nouă? Nu se cuvine oare să îl îmbrăţişăm cu căldură… şi să plângem pe umărul lui din iubire şi compasiune pentru nevoile şi suferinţele lui? Nu suntem datori să-i dorim binecuvântările Tale? Şi pentru ce aceasta? Datorită iubirii faţă de Tine. Pentru că Tu ne-ai făcut capabili de participare la bunătatea, harul şi Mărirea Ta… pentru aceea, o, Iubire Dumnezeiască, Tu nu numai că ne ceri să-l iubim pe semenul nostru, ci faci şi reverşi această iubire în inimile noastre deschise spre Tine… de aceea, aşa cum omul este chipul Tău, aşa şi iubirea sfântă a omului faţă de semenul său, reprezintă chipul adevăratei iubiri cereşti faţă de Tine. Fă să Te purtăm de-a pururi în inimile noastre. Amin.

 

* * *

 

Învăţătorule, ce trebuie să fac pentru a moşteni viaţa de veci?

Autor: pr. Vasile Rob
Copyright: Predici.cnet.ro

Evanghelia de astazi ne prezinta momentul ispitiri lui Isus de catre un invatator al legi lui Moise si raspunsul pe care Isus i l-a dat acestuia la intrebarea adresata.

Dupa ce iudeul enumera prima si a doua porunca din Tablele Legi, Isus ii spune: “Fa si tu la fel si vei fi viu.” Dar, pentru ca invatatul legi vroia sa vada, in conceptia lui Isus, cine este aproapele nostru, il intreaba direct, la care Isus raspunde prin Parabola Samarineanului milostiv din care reese ca, orice om ajuns la necaz, indiferent de neam sau religie, cunoscut sau necunoscut, prieten ori dusman, este aproapele nostru si trebuie ajutat pentru ca, in virtutea Jertfei pe Cruce, el a devenit fratele nostru.

Dar, din nefericire, multi crestini nu inteleg aceasta parabola si spun ca daca un preot face asa ceva, ce sa mai spui de un om oarecare. De aceea, cu harul lui Dumnezeu, voi incerca sa o explic: Omul cazut intre talhari este Adam, impreuna cu tot neamul omenesc. Ierusalimul este Raiul, fericirea vesnica. Ierihonul este aceasta lume pamanteasca.

Asadar, pentru neascultare, Adam si Eva au fost scosi din Rai (din fericire) si trimisi (coborat) in aceasta lume, intre talhari si demoni acestei lumi. Acestea sunt cei care l-au dezbracat pe Avram si odata cu el pe toti oameni din fericirea Raiului, creandu-i rani si tragandu-l in pacate grele.

Preotul care a trecut pe langa cel batut si ranit este preotul Vechiului Testament, care nu a putut sa-l ajute deoarece nu avea har. Pentru ca, Harul si Adevarul au fost aduse in lume de Isus Cristos.

Levitul ii reprezinta pe proroocii Vechiului Testament care, cu toate ca au indrumat poporul ales spre fapte bune, nu au fost ascultati. Nu au fost luati in seama de semeni lor.

Samarineanul este insusi Fiul lui Dumnezeu intrupat, care s-a aplecat peste ranile omeniri, turnand peste ele untdelemnul harului sfintitor izvorat din coasta sa, strapunsa pe cruce, dupa care l-a incredintat “casei de oaspeti”, adica Bisericii, mireasa sa, ca sa-i poarte de grija pana la intoarcerea sa la judecata de apoi.

Astfel ca, oricum ai lua aceasta parabola, fie in intelesul ei literar, fie in cel metaforic, ea ramane pentru om, modelul adevaratei iubiri crestinesti, fata de aproapele. Deoarece, cel ce il iubeste pe Dumnezeu, il iubeste si pe aproapele sau indiferent in ce stadiu al relatiilor sale este cu acesta: prieten, ruda sau dusman.

Intreg Noul Testament, de la un capat la altul, este dragoste si iubire. Este dragostea si iubirea lui Dumnezeu pentru oameni si indemn de iubire intre crestini.

Aceasta parabola ne indeamna sa impletim mila cu iubirea pentru ca, fiecare dintre noi am intalnit in viata oameni batuti sau loviti de soarta, chinuiti trupeste sau sufleteste, sa intindem mainile si sa-i ajutam. Dar noi, din nefericire, nu ne ridicam la nivelul dezideratului cerut de Isus, pentru ca:

1. suntem prea ocupati de noi insine pentru a mai avea timp si de aproapele nostru. Dorim ca, ceilalti, sa fie buni samarineni pentru noi nu si noi, la randul nostru, pentru ei;

2. Religia trebuie practicata nu numai in Biserica – unde oricum se face – dar si inafara ei, pe strada;

3. “Raniti” sunt printre noi, alaturea de noi, in mijlocul societati; poate conduce chiar o masina de lux (!), etc.;

4. Aproapele nostru trebuie sa fie, asadar,: orice om, oriunde si atunci cand are nevoie.

Dumnezeu nu a creeat raul in lume. El a creeat lumea si pe om. Raul a fost creeat de om. In ce fel ?

a. omul a creeat razboaiele;

b. omul polueaza aerul si distruge pamantul;

c. distribuie inegal lucrurile materiale din lume;

d. omul creeaza si intretine pacatul in lume.

Dumnezeu a venit in lume sa ordoneze lumea, sa arate rautatea pacatului si sa il distruga. El, nu a trecut niciodata pe langa cel bolnav, necajit sau nevoias fara a-l ajuta (vezi vindecarile din Biblie).

Cei doi dinari pe care, Samarineanul Milostiv (Dumnezeu) i-a dat gazdei de la han sunt cele doua cai prin care omul se poate mantui:

1. cainta;

2. postul si rugaciunea care constituie primul dinar ;

Al doilea dinar reprezinta sentimentele pe care preotul le imparte celor ce vin sa le primeasca sau celor care le cer.

Bernard Saw spunea; “Cel mai grav pacat impotriva semenului nostru nu este ura, ci indiferenta!” Ca urmare, in aceasta parabola, raul cel mai mare nu l-au facut cei care l-au batut si jefuit pe omul din Evanghelie, ci absenta iubiri celor ce au trecut pe acolo.

Constatam ca marea tentatie a crestinului de astazi este aceea de a implini gesturi eroice prin care sa fie vazut si adulat si nu cele de iubire permanenta si nefacute public, exprimate atat spre aproapele nostru, cat si spre cei din casa noastra.

Deoarece exista oameni care in dorinta lor de a fi vazuti si laudati sunt in stare a face mari sacrificii, dar nu vede ca propria lui casa este pe cale de a se distruge. Amin.