Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XXIII-a de peste an
Anul A (B, C)
Lecturi:
Ezechiel 33,7-9
Romani 13,8-10
Matei 18,15-20

Matei 18,15-20

Dacă fratele tău greşeşte împotriva ta, mergi şi mustră-l numai între patru ochi. Dacă te ascultă, l-ai câştigat pe fratele tău. Dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi pentru ca orice hotărâre să fie întemeiată pe declaraţia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să-i asculte nici pe ei, spune-l Bisericii. Iar dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi un vameş. Adevăr vă spun: Tot ce veţi lega pe pământ va fi legat şi în cer şi tot ce veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în cer. Iarăşi vă spun: Dacă doi dintre voi pe pământ se vor uni să ceară orice lucru, le va fi dat de Tatăl meu care este în ceruri. Căci unde doi sau trei sunt adunaţi în numele meu, sunt şi eu acolo în mijlocul lor”.

 

Autori

pr. Raniero Cantalamessa
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
pr. Anton Iştoc
volum colectiv ITRC
volum colectiv ITRC 2
pr. Alessandro Pronzato
pr. Ştefan Ciubotaru

 

* * *

 

Îndreptarea fraternă

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Traiul în comun al oamenilor este marcat de diferenţe de opinii, conflicte şi nedreptăţi reciproce, datorate faptului că avem temperamente, puncte de vedere şi gusturi diferite. Evanghelia are ceva de spus şi despre acest aspect foarte comun al vieţii zilnice. Isus prezintă cazul cuiva care a făcut ceva cu adevărat rău în sine: “Dacă fratele tău greşeşte împotriva ta…”

El nu se referă doar la o greşeală comisă împotriva noastră. În acest din urmă caz, ar fi aproape imposibil să ştim dacă ceea ce ne motivează este fervoarea faţă de adevăr sau, de fapt, iubirea de sine rănită. Oricare ar fi situaţia, ar fi vorba mai mult de auto-apărare decât de mustrare fraternă.

De ce spune Isus: “mergi şi mustră-l numai între patru ochi”? Înainte de toate, din respect pentru fratele nostru, pentru demnitatea lui. El spune: “între patru ochi” pentru a da persoanei posibilitatea să se apere pe sine şi să îşi explice acţiunile în deplină libertate. De multe ori, ceea ce dintr-o perspectivă exterioară pare a fi greşit nu este ceea ce a intenţionat persoana care a comis acel lucru. O explicaţie sinceră risipeşte multe neînţelegeri. Dar acest lucru nu este posibil atunci când problema este adusă la cunoştinţa tuturor.

Care este, potrivit Evangheliei, motivul final pentru care este necesar să practicăm mustrarea fraternă? În mod sigur nu este mândria, a le arăta celorlalţi greşelile lor pentru a evidenţia superioritatea noastră. Nici a ne uşura conştiinţa prin faptul că putem spune: “Ţi-am spus eu. Te-am avertizat. Treaba ta dacă nu m-ai ascultat”. Nu, obiectivul este acela de a-l câştiga pe fratele tău. Adică a căuta binele real al celuilalt, pentru ca el să devină mai bun şi să nu aibă de înfruntat consecinţe neplăcute. Dacă este o problemă legată de o greşeală morală, trebuie să acţionăm astfel încât el să nu îşi compromită călătoria sa spirituală şi mântuirea veşnică.

Rezultatul mustrării nu depinde întotdeauna de noi (în ciuda bunelor noastre intenţii, celălalt poate să nu o accepte, şi să devină mai neînduplecat); dimpotrivă, rezultatul care depinde întotdeauna şi exclusiv de noi este acela când vine vorba de a accepta o mustrare. Există mustrări atât active cât şi pasive. Nu există doar datoria de a corecta, ci şi cea de a permite să fim corectaţi. Şi aici se vede dacă suntem suficient de maturi pentru a-i corecta pe alţii. Oricine doreşte să corecteze pe cineva trebuie să fie dispus să accepte să fie la rândul lui corectat. Atunci când auzim că o persoană răspunde simplu la o mustrare: “Ai dreptate, îţi mulţumesc că mi-ai spus!”, ne aflăm în faţa unei persoane curajoase.

Învăţătura lui Cristos despre mustrarea fraternă trebuie întotdeauna să fie citită împreună cu ceea ce a spus cu o altă ocazie: “De ce, aşadar, vezi paiul din ochiul fratelui tău, însă nu iei în seamă bârna din ochiul tău?” (Luca 6,41-42). În unele cazuri, nu este uşor să ştii dacă este mai bine să corectezi sau să laşi lucrurile aşa cum sunt, să vorbeşti sau să taci. De aceea, este important să ţinem minte regula de aur, valabilă în toate cazurile, pe care Apostolul Paul o oferă în cea de-a doua lectură a acestei duminici (Romani 13,8-10): “Să nu datoraţi nimic nimănui, decât să vă iubiţi unii pe alţii. … Iubirea nu face nici un rău aproapelui”.

Este necesar să fim siguri, mai presus de toate, că în inima noastră există deschiderea de a accepta persoana. Apoi, indiferent ce decidem, fie să mustrăm fie să tăcem, va fi bine, deoarece iubirea “nu face nici un rău”.

 

* * *

 

Să ajungem la cei care trăiesc în greşeală

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Uneori în Biblie ajungem la unele pasaje care sunt la fel de relevante şi de practice pentru viaţa noastră astăzi, ca acum mii de ani, când au fost scrise pentru prima oară. Lecturile de astăzi sunt un bun exemplu de astfel de pasaje. Împreună, ele ne amintesc că este responsabilitatea noastră, a credincioşilor creştini, să ajungem la fraţii şi surorile care nu sunt tocmai apropiaţi de credinţă, şi să îi aducem înapoi în turmă. Mai mult, aceste pasaje ne indică paşi concreţi pentru a face aceasta.

O tânără femeie, Lidia, s-a îndepărtat de Biserică pe când era o puştoaică. După nouă ani în care a experimentat ateismul, apoi spiritismul şi în final curentul new age, a găsit drumul înapoi spre Biserică, cu ajutorul lui Dumnezeu. Povestindu-şi istoria rătăcirii, Lidia spunea că ceea ce a durut-o cel mai mult în aceşti nouă ani de exil spiritual a fost faptul că nimeni de la biserică nu i-a dus dorul. Nimeni nu a telefonat-o, şi nici nu a vizitat-o să o întrebe ce este cu ea. “Aveam impresia că Biserica nu mă mai doreşte”, spunea ea. Desigur că Biserica îşi vrea întotdeauna lângă ea fiii şi fiicele. Dar ce facem noi pentru a-i ajuta pe oamenii care se află în situaţii ca a ei, pentru a găsi drumul înapoi spre deplina comuniune cu Biserica? Lectura de astăzi ne invită să ne revizuim atitudinea mie-nu-îmi-pasă relativ la cei care s-au îndepărtat de Biserică, amintindu-ne că – da! – trebuie să fie sarcina noastră să ajungem la ei.

De ce ar trebui să ne pese nouă dacă cineva se decide să nu îl mai aleagă pe Dumnezeu, ci altceva? Ca membri ai Bisericii, nu suntem doar un neam preoţesc ce oferă jertfă, ci suntem şi neam profetic, ceea ce înseamnă că suntem “purtători de cuvânt” ai lui Dumnezeu. Prima lectură de astăzi este de fapt “fişa de post” pe care Dumnezeu i-a dat-o profetului Iezechiel, despre ce înseamnă a fi o persoană profetică. Pentru a trăi mai adânc această lectură, să citim din nou textul, însuşindu-ni-l (a se vedea indicaţiile din paranteză):

“Şi pe tine, fiul omului (spune numele tău), te-am pus Eu străjer casei lui Israel (spune comunitatea ta, parohială de exemplu) şi tu vei auzi cuvânt din gura Mea şi îl vei vesti din partea Mea. Când Eu voi zice păcătosului: ‘Păcătosule, vei muri’, şi tu nu-i vei grăi nimic, ca să vesteşti pe păcătos să se abată de la calea lui, atunci păcătosul acela va muri pentru păcatele sale, iar sângele lui îl voi cere din mâna ta. Iar dacă tu ai vestit pe păcătos să se abată de la calea lui şi să se întoarcă de la ea, şi el nu s-a abătut de la calea lui, atunci el va muri pentru păcatele lui, iar tu ţi-ai scăpat viaţa.” (Iezechiel 33,7-9)

Ei? Nu este mesajul suficient de clar? El este preluat, completat cu indicaţii practice, în Evanghelie, unde nu ni se spune doar ce să facem, ci şi cum să facem:

“Dacă fratele tău greşeşte împotriva ta, mergi şi mustră-l numai între patru ochi. Dacă te ascultă, l-ai câştigat pe fratele tău.” (Matei 18,15)

Unele manuscrise vechi nu aveau partea cu “împotriva ta”. Ar putea fi deci două cazuri: fie că un credincios ţi-a greşit ţie personal, fie că un credincios a greşit la modul general. În oricare din aceste cazuri, directiva este aceeaşi, şi clară: cei care sunt tari spiritual (partea ofensată) trebuie să aibă iniţiativa de a ajunge la cei care sunt slabi spiritual (partea ofensatoare, care a greşit). Scopul urmărit este aducerea membrului rătăcit înapoi în turmă, reconcilierea şi comuniunea totală cu Dumnezeu şi cu noi. Motivaţia acestui mod de acţiune creştin este “câştigarea” fratelui, pentru a reface relaţia ruptă, şi în nici un caz denunţarea lui sau clasificarea în drepţi şi răi.

Pasajul ne recomandă un proces în trei paşi: (1) Să ne apropiem de fratele sau sora cu pricina, pentru o discuţie de la persoană la persoană. (2) Să mergem a doua oară însoţiţi de unul sau doi prieteni de încredere. (3) Să aducem cazul în faţa Bisericii locale. Sună descurajator acest proces, dar vestea bună este că în cele mai multe cazuri s-ar putea să nici nu trebuiască să trecem la al doilea pas. Dacă ne apropiem într-o manieră personală şi respectuoasă de cineva care a greşit, el va fi fericit să revină asupra greşelii fără prea mare rezistenţă. Să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru mesajul clar şi practic din lecturile de astăzi. Ca buni ascultători ai Cuvântului lui Dumnezeu, următorul pas este să mergem acum şi să punem în practică ce am învăţat.

 

* * *

 

Corijarea frăţească

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Dragostea faţă de aproapele este o lege generală. Ea cuprinde o mulţime de aspecte ale vieţii. Lecturile de azi se încadrează în această lege, dar se axează pe un aspect parţial: datoria de a dojeni pe cel care greşeşte.

Din lectura I reţinem: Dacă tu nu vei dojeni pe cel păcătos, sângele lui îl voi cere din mâna ta. În legătură cu această datorie, Isus spune: Dacă îţi va greşi fratele tău, mergi şi-l mustră. Din felul în care sfântul Paul priveşte lucrurile aflăm că păcatul nu este slăbiciune, ci îngroparea propriilor talente, în loc de a le distribui. Azi, de exemplu, ne arată că în contul iubirii nu am pus niciodată destul, ci mereu rămânem datori. Unul dintre talanţi, (sau talentele) pe care îl are fiecare om şi îl poate pune în contul iubirii, este dojana frăţească. Legea iubirii creştine o mai putem formula şi aşa: Dacă mântuieşti pe altul, te mântuieşti; dacă nu mântuieşti pe altul, nu te mântuieşti nici pe tine însuţi.

Dojana frăţească este de două feluri: una care obligă din dreptate şi alta din iubire. Prima este aceea la care sunt ţinuţi toţi acei care au primit o autoritate şi o putere de la Dumnezeu asupra altora, cum sunt: părinţii, tutorii, stăpânii, superiorii bisericeşti, autorităţile civile etc. A doua obligaţie de a dojeni – din iubire – priveşte pe toţi oamenii, de orice condiţie sau stare. Despre aceasta vom medita în minutele următoare, fiindcă ea apare clar din Liturgia cuvântului.

Toţi sunt de acord că superiorii sunt datori să dojenească pe supuşii lor când greşesc şi, dacă nu o fac, în faţa lui Dumnezeu se fac vinovaţi de păcate străine, de cele ale celor pe care nu au căutat să-i corijeze.

Când este vorba de a dojeni pe alţii, faţă de care cineva nu are nici o responsabilitate legală, se găsesc o mulţime de scuze prin care cineva îşi declină competenţa.

Datoria corijării aproapelui izvorăşte din însăşi firea omenească. Toţi avem aceeaşi natură şi toţi suntem datori să luptăm pentru apărarea ei. Păcatul, fie el oricât de mic şi de ascuns, nu dăunează niciodată numai unuia singur, ci întotdeauna are urmări triste şi asupra altora, mai ales asupra Bisericii lui Cristos, fiindcă fiecare este un mădular al unui întreg. Un singur dinte de la rotiţa unui ceasornic de este rupt, strâmb sau uzat, este suficient ca să nu mai arate ora exactă.

Datoria de a corija pe aproapele când greşeşte îşi are rădăcina mai ales în învăţătura lui Isus: Dacă îţi va greşi fratele tău, mustră-l! fiindcă orice greşeală pune în joc onoarea Tatălui ceresc şi respectul faţă de aproapele.

Regele Cresus, fiind bătut de Cirus, a fost prins şi un soldat a ridicat sabia asupra lui ca să-l ucidă. Fiul lui Cresus, deşi era mut, înspăimântat că tatăl său va fi omorât, a depus un efort atât de mare încât i s-a rupt legătura limbii şi a strigat: Opreşte-te, nenorocitule! Nu lovi! Este tatăl meu. Efortul apărării tatălui i-a redat glasul. Noi vom dobândi glasul îngerilor, dreptul de a cânta în împărăţia lui Dumnezeu, în măsura în care ne vom strădui să-i apărăm onoarea dojenind pe cei care îi încalcă legile.

Dar nu numai onoarea lui Dumnezeu ne cere aceasta, ci şi respectul şi dragostea faţă de aproapele. A spune cu nelegiuitul Cain: Sunt eu oare păzitorul fratelui meu? (Gen 4,9), înseamnă a ne atrage blestemul lui Dumnezeu. Mântuirea sufletului este supremul bine al omului. Dar, a-l lăsa pe cineva să meargă spre osândă constituie suprema răutate, suprema lipsă de iubire.

Este adevărat că a-l dojeni pe aproapele este un lucru penibil, dar greutatea nu-i motiv suficient pentru omiterea datoriei, ci impune doar găsirea mijloacelor necesare de îndulcire a dojanei. Sfântul Toma de Aquino spune că dojana este totdeauna îndulcită când este făcută cu iubire şi nu cu patimă, fiindcă iubirea dă înţelepciune şi prudenţă. Dojana frăţească bine făcută cu dragoste este deosebit de folositoare, ne asigură sfântul Paul. Este folositoare în primul rând celui care o face: Cel ce va întoarce pe păcătos de la calea cea rea, va acoperi multe păcate; şi apoi celui dojenit. Sfatul sfântului Augustin este acesta: Iubeşte şi fă ceea ce-ţi place! Dacă taci, taci din dragoste; dacă vorbeşti, vorbeşte din dragoste; dacă îl corijezi pe cineva, corijează-l din dragoste; dacă ierţi, iartă din dragoste! Să ai în inimă rădăcina dragostei, fiindcă din această rădăcină nu poate odrăsli decât binele!

Renumitul medic De Borg, întorcându-se odată de la un bolnav, a trecut printr-o pădurice. Un tânăr îi ieşi în cale cu pistolul în mână, somându-l să-i dea banii. Medicul, fără a-şi pierde cumpătul, a scos banii şi i-a dat, zicându-i cu bunătate: Prietene, de ce te ocupi cu această meserie atât de urâtă, care, mai devreme sau mai târziu, te va duce la ştreang şi apoi, gândeşte-te, vei fi pedepsit şi de Dumnezeu. Nu te gândeşti că odată va trebui să mori? Nu-ţi pasă de sufletul tău? Eşti botezat şi vei ajunge de ruşine atât pe pământ cât şi dincolo. Tâlharul a pus capul în pământ şi a plecat. După şapte ani, pe când De Borg se afla într-un oraş, simţi o mână pe umăr. Întorcându-se, a văzut un domn bine care l-a salutat cu gentileţe şi l-a poftit acasă la el. Acceptând, a găsit o casă bine pusă la punct, soţia cu pruncul în braţe îi pofteşte la masă. Înainte de a se aşeza, stăpânul casei cade în genunchi la picioarele medicului zicând: Stimate domnule, ceea ce vedeţi aici, după Dumnezeu, vă datorez. Vă mai amintiţi de acel sfat dat unui tâlhar care v-a luat banii acum şapte ani în urmă? Eu sunt. Poate v-aş fi ucis, dar acele cuvinte pline de dragoste nu le-am uitat niciodată; ele m-au întors la Dumnezeu. După ce i-a restituit suma, au luat masa împreună plini de fericire. Nu este minunat?

Dar nu trebuie să credeţi că în toate ocaziile, în care vedeţi pe cineva greşind, trebuie să dojeniţi. În multe cazuri nici nu este prudent de făcut această dojană.

Suntem scutiţi de a dojeni pe cel care greşeşte când nu avem toată certitudinea că acela a săvârşit greşeala, fiindcă i-am da motiv de supărare şi de tulburare din cauza unor bănuieli închipuite şi neîntemeiate. Ca să merite dojană, greşeala trebuie să fie mare, sau chiar dacă este mică în cazul în care ar fi scandal mare. Nu este prudent a face dojană mare pentru greşeală mică sau nesigură.

Mai suntem scutiţi de această datorie când dojana ar fi zadarnică, spre exemplu unui om beat, unuia care deja s-a corectat sau altuia care deja a fost dojenit.

Cu atât mai mult ne putem dispensa de această datorie când avem o siguranţă morală că, în loc să-i fie de folos, ar provoca un rău mai mare.

Dacă de multe ori dojana este inutilă, rugăciunea făcută pentru convertirea păcătosului este de mare folos, fiindcă, spune Isus: Dacă nu ascultă nici de Biserică, să-ţi fie ca un păgân şi un vameş, adică impune o grijă şi mai mare, o iubire şi mai înflăcărată, asemenea cu cea a lui Cristos însuşi, care a venit să caute şi să mântuiască prin propriul sânge ceea ce era pierdut, cerându-se o jertfă deosebită.

Dacă totuşi mustrarea este necesară pentru a apăra cinstea lui Dumnezeu sau reputaţia aproapelui, ori pentru a împiedica scandalul, nu trebuie să o lăsăm nici în cazul în care nu am avea nici o speranţă că îi va fi de folos celui dojenit, dar va fi de folos acelor persoane care sunt martore la delict.

Simpla frică de a supăra pe aproapele sau de a-l întrista nu constituie o scuză valabilă. Mă bucur că v-am întristat, zice sfântul Paul Corintenilor, nu pentru întristare, dar pentru că întristarea v-a adus la pocăinţă (2Cor 7,9).

Dacă pentru o dojană făcută din iubire vom avea de suferit, să ne amintim de cuvântul lui Isus: Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, căci a lor este împărăţia cerurilor (Mt 5,10).

Ca dojana să aibă efect, cel ce o face trebuie ca el însuşi să fie vrednic de laudă, fără greşeala dojenită.

Să-l rugăm pe Domnul să ne înveţe această formă dificilă a dragostei, care ştie să corijeze fără să descurajeze, care ştie să lupte fără să ofenseze, ştie să vindece prin atotputernicia lui divină pe toţi acei pe care nu-i pot vindeca slabele noastre mustrări. Amin.

 

* * *

 

Fratele meu…

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

“Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău,
cu toată inima, cu toată puterea ta şicu tot cugetul tău, şi pe aproapele tău
ca pe tine însuţi. Fă aşa şi vei avea
viaţă veşnică” (Lc 10,27-28).

Fiecare creştin trebuie să fie conştient de datoria ce-i revine de a corecta pe aproapele său. Dar, a avea această capacitate, nu-i lucru uşor… Este uşor să muştruluieşti, să dojeneşti, să ameninţi sau chiar să pedepseşti pe cineva, dar aceasta nu înseamnă că ne-am făcut datoria creştinească şi că l-am adus pe infractor pe calea cea bună, nu înseamnă că l-am convins de necesitatea convertirii lui interioare spre Dumnezeu…

În primul rând, fiecare creştin trebuie să aibă credinţa neclintită că Isus, prin patima, moartea şi învierea Sa, ne-a făcut fraţi: “Voi toţi sunteţi fraţi” (Mt 23,8); “Nu mai există nici iudeu, nici grec; nu mai există nici sclav, nici liber; nu mai există nici bărbat, nici femeie, căci toţi una sunteţi în Cristos Isus” (Gal 3,28).

În al doilea rând, fiecare creştin trebuie să aibă convingerea că răul cel mai mare dintre toate relele este păcatul. Acesta este cauza tuturor relelor, el a adus moartea şi pierzarea veşnică…

A-l ajuta pe aproapele din punct de vedere material, aşa cum ne-o arată parabola samariteanului milostiv, este o datorie de caritate destul de dificilă, fiindcă îţi cere să învingi prejudiciile de rasă, sociale, etice, religioase etc, ceea ce nu-i uşor; a-i oferi untdelemn şi vin pentru răni, a-l lua în spate şi a-l aşeza pe cal, măgar sau în propria maşină de lux, a-l transporta la spital, a-i plăti spitalizarea şi a-i asigura convalescenţa, nu-i uşor. Datoria ne vine din porunca lui Isus: “Mergi şi fă şi tu la fel!” (cf. Lc 10,29-37).

Datoria de a corecta defectele morale şi dogmatice ale aproapelui, de a-l vindeca din punct de vedere spiritual, este mult mai grea şi nimeni nu se poate achita de ea decât în cea mai strânsă unire cu Cristos, cu ajutorul harului său. A-l dojeni între patru ochi înseamnă a avea aceeaşi atitudine pe care Cristos, în calitate de bun Păstor, o are faţă de oaia pierdută: de a o lua în spate şi de a o duce la staul. Comportamentul lui Isus, faţă de femeia prinsă în adulter, ne este grăitor. Datoria de a mai lua alţi martori înseamnă a recunoaşte propria incapacitate, înseamnă a învinge egoismul şi de a recunoaşte în aproapele pe unul sau pe altul superior sieşi; ceea ce este şi mai greu. A-l aduce în faţa autorităţii bisericeşti înseamnă a admite a recunoaşte autoritatea instituită de Cristos spre a lega şi dezlega, şi faţă de care tu însuţi nu trebuie să ai nici o datorie, adică să ni ţi se poată reproşa nimic şi să poţi fi calificat cu numele de “sfânt”, aşa cum se numeau creştinii din Biserica primară: “sfinţii din Roma” (Rom 1,7), “sfinţii toată Ahaia” (2Cor 1,1), “sfinţii din Efes” (Ef 1,1) etc; de a fi perseverent în ascultarea cuvântului şi la Frângerea Pâinii, de a exercita în mod conştient preoţia comună, conform cu îndemnul apostolului Petru: “Zidiţi-vă voi înşivă ca pietre vii ale casei spirituale, să deveniţi o preoţie sfântă şi să aduceţi jertfe spirituale, plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos” (1Pt 2,5); prezenţa individuală la scaunul de spovadă, pe lângă faptul că este o convertire la Dumnezeu, este întotdeauna şi o reconciliere cu fraţii, este o chemare la biserică a celor rătăciţi, este sacramentul în care fiecare comunitate creştină reface, sub acţiunea lui Cristos, unitatea care a fost frântă de păcat. Trebuie să redescoperim semnificaţia comunitară a păcatului şi apoi pe cea a pocăinţei. O comunitate de iubire dintre oameni este întotdeauna o comunitate de reconciliere şi de corijare fraternă. Nici o comunitate nu-i perfectă, ci ea tinde mereu spre perfecţiune. De aceea nici o comunitate nu are dreptul să-l trateze “de sus” pe cel greşitor, ci să-l încurajeze spre a se încadra în efortul comun de a cuceri perfecţiunea. A-l avea pe cel încăpăţinat în greşeală ca pe un păgân şi publican înseamnă a avea culmea perfecţiunii, asemănarea totală cu Cristos, care n-a venit să caute pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi, a venit să-şi dea viaţa pentru vameşi, publicani, desfrânate, pentru păgâni… ca toţi să ajungă la mântuire.

Deşi la prima vedere s-ar părea că Isus pune Bisericii drept normă o regulă sinagogală, sinagoga fiind o adunare din care era exclus orice evreu care nu ar fi acceptat iudaismul ca unic mijloc de mântuire şi cei care ar fi gândit altfel erau consideraţi păgâni şi publicani, vrednici de dispreţ. În realitate Mântuitorul arată că norma Bisericii faţă de cei consideraţi răi – păgâni şi publicani – trebuie să fie norma supremă a iubirii: jertfa de sine. Isus nici într-un caz n-a pus ca normă dispreţul faţă de greşitori, pe care i-a considerat întotdeauna, nu ca delincvenţi, ci ca bolnavi (cf. Mt 9,12).

După această problemă legată de corectarea fraternă, Isus pune problema rugăciunii comune, făcute într-un loc destinat cultului, acolo unde se adună doi sau trei în numele lui, arătând că adevărata putere a comunităţii stă în rugăciune (cf. Rom 15,30; 1Tes 5,25; Col 4,3). Această putere a comunităţii în rugăciune este dedusă şi din cuvintele lui Isus: “Cereţi, căutaţi, bateţi” (Mt 7,7-11). Se înţelege că rugăciunea trebuie să poarte trăsăturile specifice pe care Cristos le-a consemnat în rugăciunea “Tatăl nostru”.

În a doua lectură (Rom 13,8-10), sfântul apostol Paul ne arată că iubirea aproapelui trebuie modelată după iubirea faţă de sine. Aceasta vrea să spună că nu-i permis să jertfim în mod iraţional “eu” -ul propriu pe altarul unui ipotetic “bine comun”. De atâtea ori s-a vânturat ideea, ca şi cum ar fi fost aprobată de morala creştină că: este permis să te sinucizi pentru alţii (kamikazi sau altă formă de protest). Aproapele nu este o abstracţie filozofică sau literară, ci o realitate concretă care stă în faţa mea şi care nu are întotdeauna toate calităţile vrednice de a fi iubite şi de a se jertfi cineva pentru ele. Morala creştină denunţă folosirea idealistă a cuvântului popor, cu care să se identifice un tiran, un partid politic, o minoritate care îşi arogă drepturi care nu i se cuvin.

Datoria faţă de aproapele, în concret, este ilustrată şi de prima lectură (Ez 33,7-9). După ce israeliţii au fost duşi în exil şi Ierusalimul distrus, timp în care Ieremia şi Ezechiel au tăcut şi ca şi cum însuşi Iahve ar fi asistat ca un simplu spectator la tragedia poporului său, acum Ezechiel vorbeşte, privind spre viitor, despre reconstrucţie şi reînnoire spirituală, religioasă. Din acest moment Profetul va fi mai mult decât profet, va fi o santinelă pentru poporul lipsit de apărare (ziduri, cetăţi, armate), fiindcă apărarea va veni din partea lui Iahve. Primul chemat să ia seama la responsabilitatea ce-i incumbă este profetul însuşi. Trebuie să spună “da” sau “nu” în mod conştient la cuvântul pe care îl va auzi din partea celui Preaînalt. În misiunea sa el trebuie să se îndrepte atât spre cei drepţi, cât şi spre cei nelegiuiţi; spre primii, ca să-i întărească, şi spre ceilalţi, ca să-i convertească.

Ezechiel şi-a înţeles rostul misiunii din datoria pe care o avea santinelele de pe înălţimile munţilor, de a avertiza apropierea sau ivirea oricărui pericol…

Datoria faţă de aproapele ne îndeamnă să privim cu mai multă atenţie asupra noastră şi nu asupra greşelilor altora. Fii corect şi vei face corect pe altul, fiindcă Exempla trahunt, verba movent – “Exemplele atrag, cuvintele doar mişcă”.

Grăitor ne este exemplul celor doi frăţiori care s-au dus să viziteze un parc de distracţii şi la intrare, cel mai mare şi-a scrântit piciorul şi a început să plângă, nu numai de durere, dar şi pentru faptul că nu mai avea cum să vadă minunăţiile de acolo. Atunci cel mai mic l-a luat în cârcă pe frăţiorul mai mare şi, transpirând, suflând din greu, îl ducea prin faţa exponatelor… Când alţi vizitatori îl compătimeau pentru efortul depus, el le spunea cu un zâmbet nevinovat: “Nu e greu, e fratele meu”.

O, dacă am înţelege şi noi că în Cristos orice om rănit de păcat este fratele nostru şi că datoria noastră este de a-l lua în spate spre a-i da posibilitatea să vadă minunile Domnului!

 

* * *

 

Duminica a XXIII-a de peste an

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

Pericopa Evangheliei pe care am ascultat-o ar putea să apară destul de misterioasă pentru urechile noastre: ne este greu să ne imaginăm cum se poate pune în practică concret, această învăţătură în comunităţile sau societăţile noastre.

În schimb credem că era destul de clară primilor cititori ai Evangheliei lui Matei, care găseau în aceste cuvinte o regulă practică de comportament în raporturile lor reciproce din cadrul comunităţii creştine. Pe atunci aceste comunităţi nu erau prea numeroase, toţi se cunoşteau… Şi dacă se întâmpla că cineva nu se comporta bine – adică nu se comporta ca un creştin – ceilalţi erau invitaţi să-i aducă la cunoştinţă comportamentul incorect, cu multă politeţe (în loc să-l critice pe la spate).

Ideea era aceea a ajutorului reciproc în căutarea de a fi fideli Evangheliei. Numai acela care ar fi refuzat orice observaţie şi ar fi ajuns în contrast cu ceea ce întreaga comunitate creştină (“adunarea”) considera corect şi bun, de abia atunci era exclus din viaţa comunităţii (“să fie pentru tine ca un păgân şi un vameş”), datorită incompatibilităţii ideilor şi comportamentului faţă de “Biserică” (adică faţă de comunitatea creştină).

În ziua de astăzi lucrurile sunt mult mai complicate.

În societatea noastră toţi suntem foarte susceptibili în ceea ce priveşte libertatea noastră personală. Trăim într-o cultură “pluralistă”, cum se spune, unde fiecare este liber să gândească şi să facă ceea ce vrea fără a privi la alţii, unde fiecare “îşi face alegerile sale” fără a se simţi condiţionat de nimeni, nici chiar de familia proprie.

Apoi în general, atunci când se vorbeşte despre “libertate”, aceasta este înţeleasă mai ales în sens negativ: a nu fi obligat la ceva…, a nu fi constrâns sau împiedicat de la… una sau alta. Şi, pe scurt “libertatea este înţeleasă în termeni individualişti şi egoişti: “Fac cum mi se pare şi-mi place; alţii să facă ce vor…”.

Însă, de fapt, nu suntem singuri pe lume. Începând de la familie până pe stradă, de acasă până la birou sau la fabrică, toţi suntem condiţionaţi unii de ceilalţi, fie că ne place sau nu ne place. Astfel “ceilalţi” apar adesea ca un obstacol sau o piedică adusă libertăţii noastre (“Iadul sunt ceilalţi”, spunea J. P. Sartre). “Libertatea” fiecăruia adesea se confruntă cu “libertatea” unuia sau altuia; şi până la urmă suntem constrânşi să recunoaştem că libertatea pe care noi am dori-o este un fel de himeră imposibilă, un vis irealizabil în această lume.

Pentru a ieşi din acest cerc orb, trebuie să punem altfel problema libertăţii. De fapt, privind cu atenţie, libertatea înseamnă responsabilitate. Suntem liberi, adică responsabili de ceea ce facem: trebuie “să răspundem de ea”, nouă înşine şi celorlalţi; şi în ultimă analiză, lui Dumnezeu.

Nu există libertate fără responsabilitate: este o pură iluzie. În societatea noastră poate că se vorbeşte prea mult despre libertate şi despre drepturi, dar prea puţin despre responsabilitate şi datorii. În timp ce – oricât s-ar părea de paradoxal – spaţiul de libertate al tuturor se lărgeşte cu cât se exercită mai concret sensul responsabilităţii fiecăruia. Şi tocmai în această direcţie ne invită să ne îndreptăm Evanghelia: lărgind sensul nostru de responsabilitate unii faţă de ceilalţi.

Raţionând ca şi creştini, noi nu putem spune niciodată: “Ei bine: sunt responsabil de mine însumi. Mă gândesc la mine, ceilalţi îi priveşte”. Şi aceasta tocmai pentru că Evanghelia mă învaţă: dacă observi că fratele tău greşeşte, spune-i şi ajută-l să se îndrepte (cf. şi prima lectură).

Nu este vorba de a o face pe moraliştii cu orice preţ, ca şi cum am voi să impunem celorlalţi ceea ce ni se pare nouă corect. Este vorba mai degrabă de a depăşi egoismul indiferenţei şi de a avea unii faţă de ceilalţi acea grijă şi acel simţământ de responsabilitate care se nasc din iubirea reciprocă (cf. lectura a doua).

Nici Matei şi nici Paul nu pretind ca acest discurs să fie înţeles şi acceptat de cei care nu cred în Cristos. Dar pentru noi care ne lăudăm că suntem creştini, sfântul Paul ne spune că iubirea reciprocă este ca o datorie pe care o avem unii faţă de ceilalţi. Ca şi cum ar spune: ceilalţi au dreptul să fie iubiţi de noi, din moment ce ne numim creştini.

În loc de a visa o “libertate” iluzorie, înţeleasă ca o exonerare şi fugă de orice angajament şi responsabilitate, Evanghelia ne invită să găsim o libertate interioară mai înaltă în atenţia şi ajutorarea unora faţă de ceilalţi. În felul acesta vom descoperi cum adevărata libertate coincide cu “deplina împlinire a legii” – legea lui Dumnezeu – care este iubirea (cf. lectura a doua).

 

* * *

 

Duminica a XXIII-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Motivul dominant al textelor liturgice din această duminică este iubirea, iubire care ne face solidari unii cu alţii şi responsabili unii faţă de alţii. Iubirea înţeleasă în sens creştin este ca “un meridian care întretaie toate paralele vieţii”.

În societatea noastră de astăzi se vorbeşte foarte mult despre iubire; se vorbeşte în mod drept sau nedrept. Oare nu riscăm să facem acelaşi lucru şi noi, creştinii, care ştim că iubirea este principiul, centrul şi scopul activităţii noastre de ucenici ai lui Cristos?

Alături de iubire, liturgia cuvântului de astăzi ne vorbeşte despre corectarea fraternă: corectarea nu înseamnă numai să dai ajutor, să ridici pe cel care a căzut în mâinile tâlharilor, ci mai înseamnă şi ajutorul pe care îl putem da sub o formă sau alta – punându-ne în gardă împotriva eventualelor pericole care ameninţă pe aproapele nostru. Corectarea fraternă este acţiunea cea mai convingătoare şi eficace de îndreptare în bine, deoarece este exercitată în numele iubirii. Aceasta, chiar când ridică glasul pentru a dojeni sau reproba, este totdeauna intenţionată de o voinţă în bine. Aproapele nu se simte judecat, cenzurat, condamnat, dar susţinut, corectat, îndreptat. Numai în iubire corectarea este fraternă.

În cadrul comunităţii, corectarea este un eveniment reciproc, deoarece nimeni nu poate avea pretenţia de a fi perfect, imun de greşeli şi de căderi, e necesară corectarea, dar să fie sinceră şi din toată inima, dar nu numai în disponibilitatea de a corecta, dar şi în a accepta corectarea. În biserica apostolică corectarea fraternă era expresia privilegiată şi primordială a iubirii. Ea apare ca responsabilitate pentru integritatea morală şi mântuirea aproapelui, fiind practicată activ prin avertisment, îndemn, edificare. Toţi sunt chemaţi să se corecteze unul pe altul şi aceasta din dragoste faţă de Dumnezeu.

Responsabilităţii fiecăruia de a corecta frăţeşte pe ceilalţi trebuie să-i corespundă responsabilitatea de a accepta corectarea în spirit de încredere şi umilinţă. Din păcate orgoliul care este în noi, tinde să ne facă tot mai refractari faţă de orice observaţie făcută la adresa noastră. Dar numai cu condiţia de a ne elibera de ea şi încrezători în iubire, cu suferinţă desigur vom progresa în bine şi vom putea favoriza progresul comunităţii noastre. “Pentru moment orice corectare, nu pare să aducă bucurie, dar numai tristeţe, dar după aceea, celor instruiţi de ea le dă rodul păcii şi al dreptăţii” (Ev 12,11).

Isus spune deschis: este necesară avertizarea, uneori şi mustrarea, dar aceasta trebuie să se facă în spirit de dragoste şi frăţie. Nu trebuie să strigăm pe stradă împotriva greşelilor semenilor noştri, nici să le discutăm cu alţii. Critica atunci este constructivă când nu vrem să-l blamăm, să-l înjosim pe celălalt, ci să-l ridicăm, să-l îndreptăm. În principiu este incorectă atitudinea de condamnare, de dispreţuire prin care nu-l ridicăm pe semenul nostru, ci mai mult, îl cufundăm în mocirla greşelilor şi a slăbiciunilor lui. Noi nu putem uita niciodată, nici măcar pentru o clipă că suntem fiii unui Dumnezeu milostiv. Suntem ucenicii acelui Isus, care nu a aruncat cu piatra nici în femeia adulteră, nici în fiul risipitor, nici în Maria Magdalena, nici în Zaheu cel dispreţuit, nici în Petru care l-a tăgăduit, dar a aruncat către ei “furia” salvatoare a iertării. Isus se bucură împreună cu creştinul pentru drahma găsită, pentru oaia care fusese pierdută, pentru fiul risipitor care se întoarce la casa părintească. El se uneşte cu îngerii cerului în bucuria pe care o simte la întoarcerea păcătoşilor, la convertirea oamenilor.

Evanghelia de astăzi se adresează nu numai acelora care se angajează la această mustrare frăţească. Din ea pot învăţa şi cei către care este îndreptată mustrarea, avertismentul frăţesc. Respingerea criticii înţelepte şi juste este semnul aroganţei şi al incapacităţii de a progresa. În faţa criticii, trebuie să ne deschidem mintea şi inima, trebuie să deschidem larg porţile mândriei noastre. Sf. Augustin, notează în Confesiunile sale: “Prietenii linguşitori ne fac rău; în timp ce duşmanii gălăgioşi, de obicei ne corectează”. Un om poate ocoli capcana măgulirii numai dacă lasă loc în inima sa pentru critică. Este posibil ca un avertisment dur şi serios să rănească sensibilitatea noastră, dar este ca şi bisturiul chirurgului care ne vrea numai binele. Nu există faptă bună mai mare, decât a elibera pe alţii de lanţul păcatelor, şi a-i face se fie oameni mai buni, mai deosebiţi.

În prima lectură vedem cum profetul Ezechiel a trăit marea criză religioasă provocată de ruinarea naţiunii şi exilul babilonian (587-538). Viaţa lui spirituală se situează în contextul unei crize a credinţei, cu atât mai înverşunată cu cât puterile totalitariste au adus-o şi au menţinut-o în această noapte fără speranţă. Profetul descoperă un aspect al chemării sale, el va supraveghea şi va sta la pândă pentru credincioşii săi ca acele santinele care trebuie să dea alarma la apropierea duşmanilor.

Lectura a doua luată din scrisoarea către Romani ne vorbeşte despre iubirea cu care suntem datori unii faţă de alţii. În capitolele precedente, Sfântul Paul vorbise despre plătirea tributului şi a datoriilor: nu vrea să audă de creştinii care se sustrag de la îndeplinirea datoriilor. Dacă de la unele datorii se mai pot sustrage creştinii, de la iubirea unuia faţă de alţii nu se poate sustrage nimeni pentru că aceasta este legea fundamentală a creştinului. Sf. Paul spune că există un cont deschis care nu va fi închis şi nici nu-l va putea închide creştinii: acesta este contul iubirii.

Nimeni nu poate să spună: am iubit destul pe aproapele meu; am făcut tot ceea ce am putut din partea mea; să facă şi alţii cât am făcut eu. Cu siguranţă nu putem spune aşa ceva, aşa cum nu putem spune că am iertat destul.

Nu suntem datori la vreo bancă sau vreunui creditor, şi nu suntem datori cu bani ci cu mult mai mult. După spusele Sfântului Paul, suntem datori cu dragoste reciprocă, această dragoste are o istorie deosebită şi sângeroasă. Când Isus îşi predica dragostea şi cu faptele sale o dovedea, mulţi oameni au răspuns cu ură. Ucenicii săi se adresau oamenilor cu aceeaşi dragoste pe care o învăţase de la Isus şi din această cauză au terminat viaţa lor ca martiri.

Ce să-i spunem noi omului modern care-şi laudă bomba atomică şi care nu este dispus să-şi achite datoria de dragoste? Aceasta este de fapt tragedia cea mai mare a lumii de astăzi: este îndatorată. Putem auzi la radio sau televiziune cutare ţară are datorii şi că prin diferite ţări, care au imense bogăţii naturale, dispun de o industrie modernă, dar în acelaşi timp sunt fatal îndatorate în dragoste. Ei sunt datori faţă de popoarele asuprite, năpăstuite pe care ar trebui să le sprijine nu cu armament, ci cu dragoste.

Dar să nu mergem aşa departe, să privim în jurul casei noastre! Un proverb chinezesc spune: “Mai mult contează să fii bun acasă, decât sfânt undeva departe”. Datoria dragostei trebuie să ne-o achităm în primul rând faţă de cei care trăiesc în preajma noastră. Noi trebuie să iubim nu omenirea îndepărtată, ci pe omul care trăieşte lângă noi. Dacă seară de seară am privi în interiorul sufletului nostru, ne-am da seama cât bine am realizat astăzi, cu câtă zgârcenie am împărţit aurul bunătăţii, deşi uneori este suficient atât de puţin pentru a face un dar semenilor noştri! Acest lucru îl ilustrează şi întâmplarea următoare. Un domn, pe nume Schwann, care locuia la ţară, călătoreşte la oraş. Negăsind la hotel o cameră cu un pat, este nevoit să accepte una cu două paturi: deci, să aibă un coleg de cameră. Lângă patul colegului vede un baston: sărmanul încă din război rămăsese şchiop. Acesta îl roagă pe domnul Schwann să nu aprindă lumina căci el ar vrea să doarmă. Înainte de a adormi au stat puţin de vorbă:

- Aţi venit să participaţi la vreun congres – îl întreabă şchiopul.

- Nu, cu totul altceva m-a făcut să vin la oraş.

- Vreţi poate să vă sinucideţi?

- Nu, Doamne fereşte! Dar dacă vă interesează, vă spun: am un copil la şcoală şi pentru el am venit. Este un copil robust, dar psihic este foarte sensibil; chiar şi numai o umbră care cade asupra lui îl poate întrista. Acum este amărât pentru că dimineaţa când merge la şcoală şi ajunge la barieră, de obicei trece trenul de dimineaţă. El stă şi aşteaptă ca să facă din mână la călători, dar nimeni nu-i răspunde. Eu îi înţeleg pe călători; nu poţi sili pe nimeni ca să răspundă la semnul unui copil. Iar copilul, din cauza aceasta este atât de amărât că nu are chef nici de învăţat, nici de joacă.

- Acum înţeleg pentru ce ai venit în oraş. Mâine dimineaţă, ca un tată bun, vei urca în trenul de dimineaţă pentru ca făcând din mână să răspundeţi la semnul copilului de la barieră.

- Exact!

- Ştiţi domnule – continuă şchiopul, eu nu-i iubesc pe copii. Şi aceasta pentru că soţia mea a murit la naşterea unui copil. Eu, chiar că n-aş răspunde la semnul unui copil, deoarece cu aceasta l-aş înşela.

- Nu spuneţi aşa ceva – zice domnul Schwann – doar o fac din dragoste… Cu aceasta se termină conversaţia şi amândoi adorm. Dimineaţa, când tatăl se trezeşte şi se uită la ceas, constată că dormise mai mult şi pierduse trenul de dimineaţă. Dar, iată, colegul de cameră, nu mai este, a plecat. La prânz, când domnul Schwann îl întâlneşte pe copil, acesta radiind de bucurie îi spune: – Închipuie-ţi tăticule, cineva din tren mi-a făcut semn. Era probabil un nene şchiop pentru că şi-a legat de baston batista şi aşa îmi facea semn.

Poate că această întâmplare este o creaţie imaginară a scriitorului, dar ea ne învaţă un adevăr important: anume, că de multe ori şi un gest neînsemnat, mărunt, este suficient pentru a ne plăti datoria faţă de semenii noştri însemnaţi de dragoste. În decursul istoriei s-a vărsat foarte mult sânge pentru ca unii să poată domni peste câte o porţiune de pământ. Şi astăzi se întreabă mulţi: a cui va fi lumea? Putem răspunde împreună cu parohul de Ars: a aceluia care o va iubi mai mult. Cu dragostea putem cuceri familia noastră, pe colegii noştri, lumea cea mică în care trăim. Pentru aceasta nu trebuie fapte senzaţionale, ci numai un dram de dragoste.

Să-l rugăm pe Mântuitorul, care se află în mijlocul nostru în această adunare sfântă să ne dea şi nouă un dram de dragoste, pentru ca astfel să ne putem arăta dragostea unii faţă de alţii, pentru că numai El ştie ce şi cum trebuie să iubim.

Mihai Iştoc

 

* * *

 

Duminica a XXIII-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Cu siguranţă sunt puţini cei care, în această săptămână, nu au răsfoit paginile unei reviste sau ale unui ziar. Tot la fel de puţini sunt cei care nu au urmărit emisiunile de ştiri difuzate de radio sau televiziune. Dacă am trage astăzi o linie asupra celor citite şi auzite, vom observa cât de des sunt mediatizate păcatele împotriva iubirii.

Cine nu a auzit ciocniri între grupuri de tineri? Cine nu a citit despre piaţa de stupefiante din licee? Unde nu am întâlnit schimburi de calomnii între politicieni? Şi toate acestea se petrec într-o ţară, în care, conform statisticilor, creştinii reprezintă mai bine de 90% din populaţie, iar Biserica se bucură de cea mai mare credibilitate.

Dar poate că statisticile înşală… sau poate că, pentru unii, a fi creştin se rezumă doar la a veni la biserică de Paşti şi de Crăciun. Şi chiar dacă ar fi aşa, un creştin este totdeauna chemat să iubească. Tocmai această chemare stă în centrul lecturilor de astăzi. De câte ori nu am auzit vorbindu-se despre această temă. Cu toate acestea Biserica o reia deseori. Dintre multiplele ei manifestări, astăzi va fi aprofundată tema iubirii faţă de aproapele, mai exact aspectul corectării frăţeşti.

Punctul de referinţă al lecturilor îl găsim la sfântul Paul, în fragmentul ascultat din Scrisoarea către Romani. Ştim cu toţii că destinatarii acestei scrisori sunt păgânii convertiţi la creştinism din Roma, creştini care, după Tacitus (Annales 15,44), erau foarte numeroşi în timpul domniei Împăratului Nero. Sfântul Paul rezumă împlinirea Legii la dragostea faţă de aproapele. Dar vă veţi întreba desigur, ce este Legea? Să fie oare vorba despre legile statului? Nu. Ca şi creştinilor din Roma, şi nouă astăzi ne sunt enumerate câteva din cele zece porunci:

“Să nu comiţi adulter, să nu ucizi, să nu mărturiseşti strâmb…” (Ez 33,9), dar şi porunca cea mare care rezumă toate poruncile Decalogului: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot cugetul tău şi din tot sufletul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Cele două părţi ale acestei porunci, iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele, erau şi sunt foarte strânse între ele. Sunt asemenea unei bancnote. Dacă o rupem în două şi apoi ne prezentăm la magazin pentru ca a cumpăra ceva, nu vom reuşi, nu ne va lua nimeni în seamă.

Prima lectură adânceşte deja aspectul corectării fraterne. Profetul Ezechiel a trăit în perioada primilor ani ai exilului din Babilon. Înzestrat de Dumnezeu cu puterea de a prevedea viitorul, el le vestea celor din exil că înapoierea lor în Ţara Promisă este foarte departe. De aceea, cu toţii erau îndemnaţi să se pocăiască şi să urmeze poruncile Domnului pentru ca astfel să reintre în graţia divină. Dar nu a fost ascultat şi Ezechiel s-a retras în sinea lui. Dumnezeu condamnă lipsa sa de comunicare cu aproapele, izolarea. El face din profet o santinelă pentru israeliţi: aceştia au rupt alianţa cu Domnul, dar el nu-i părăseşte şi îl trimite pe profet ca să le ofere împăcarea. Dumnezeu îi spune profetului: “Dacă eu îi voi spune celui nelegiuit «Vei muri» şi tu nu-l vei înştiinţa, el va muri, dar responsabil vei fi tu” (Ez 33,8). Nimeni nu se poate mântui singur. Suntem, cu alte cuvinte, ca şi spiţele unei roţi. Cu cât ne apropiem de osie, de Dumnezeu, cu atât semenii noştri, prietenii noştri, razele roţii se apropie între ele. Trebuie să remarcăm de asemenea că divinele cuvinte nu reprezintă o sentinţă finală: “Dacă tu îi vei atrage atenţia celui nelegiut să se întoarcă de la calea lui cea rea şi el nu se întoarce, va muri…” (Ez 33,9).

Pe aceeaşi linie, în Evanghelia după sfântul Matei, Isus ne prezintă un caz: un frate a comis o greşeală pe care o repetă necontenit. Cum aţi reacţiona dumneavoastră într-o astfel de situaţie? Un om fără credinţă în Dumnezeu ar reacţiona prompt spunând: “Nu mai am ce discuta cu tine! Pleacă! Să nu te mai văd!” Isus însă ne aminteşte că: “Tatăl său nu vrea să se piardă nici unul dintre aceştia mici” (Mt 18,14).

Sfântul Matei, când şi-a scris evanghelia sa, a voit-o ca pe un manual pastoral la îndemâna creştinilor. Iar capitolul 18, din care este luat fragmentul pe care l-am ascultat, are drept scop soluţionarea unor probleme din cadrul unor comunităţi: ordinea ierarhică în împărăţia cerurilor, corectarea între fraţi, scandalul, iertarea păcatelor. Pentru toate aceste probleme, evanghelistul a căutat în învăţătura lui Isus o rezolvare. În ceea ce priveşte aspectul corectării frăţeşti, metoda cuprinde patru etape. Mai întâi, spune Isus, “du-te şi mustră-l între patru ochi” (Mt 18,15). Corectarea presupune aşadar discuţii private, între patru ochi, nu în piaţă, nu semănând în cele patru zări păcatele adevărate sau presupuse ale fraţilor. Dacă persistă în greşeală, pentru a garanta respectarea libertăţii, dezinteresul şi obiectivitatea, Isus spune: “Mai ia cu tine una sau două persoane” (Mt 18,16).

A treia etapă are o formă solemnă şi ultimă: “spune-l Bisericii” (Mt 18,17). Din acest moment, fratele rătăcitor devine un păgân, un străin pentru fiecare în parte, nu însă şi pentru comunitate. Mai mult încă, intervine convalidarea cerească. Decizia comunităţii devine decizia lui Isus însuşi: “Orice veţi lega pe pământ va fi legat şi în ceruri şi orice veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri” (Mt 18,18). Corectarea frăţească face parte din responsabilităţile de la care nimeni din sânul Bisericii nu se poate sustrage. Cum am putea să ne iubim într-adevăr aproapele dacă nu ne străduim să-l abatem de la calea păcatului prin care el se depărtează de adevăratul bine?

Starea progresivă dată de Isus – “avertizează-l…, ia cu tine una sau două persoane…, spune-l comunităţii” – sună ca şi o maladie. Când apare, mai întâi bolnavul este consultat de către medicul de familie. Urmează apoi medicul specialist şi, în cele din urmă, ca şi un remediu extrem, chirurgul. Amputarea unui mădular, ştim bine, salvează viaţa în cele mai multe din cazuri, nu însă şi eficienţa organismului.

La fel este şi în Biserică. Sfântul Paul ne învaţă că Isus şi-a întemeiat Biserica pe asemănarea cu trupul omenesc (cf. Ef 4,11-14): el, Cristos, este Capul, iar noi, creştinii, suntem membrele. Aşa cum fără cap un trup moare şi se descompune, tot astfel, cel care se desparte de Cristos şi de Biserica sa este sortit morţii sufleteşti şi pieirii veşnice. Un organ se poate îmbolnăvi, dar atât timp cât rămâne în trup sub comanda creierului şi în legătură cu celelalte organe, se poate vindeca. La fel orice creştin, oricât de păcătos şi de nevrednic ar fi, atât timp cât nu se leapădă de Dumnezeu, el beneficiază de toate harurile pe care Isus le revarsă Bisericii şi poate fi vindecat, asigurându-şi astfel viaţa cea veşnică.

Chiar exclus de la comuniunea eclezială, fratele căzut nu este lăsat la întâmplare. Isus mai dă o soluţie: rugăciunea pentru cei păcătoşi. Acest lucru l-a făcut sfânta Monica timp de mai bine de treizeci de ani pentru convertirea fiului ei, Augustin, marele sfânt Augustin de mai târziu. La fel a procedat timp de cincisprezece ani sfântul paroh de Ars, Ioan Maria Vianney, pentru credincioşii săi. Inspirându-se din exemplul dat de mama sa, la câţiva ani de la convertire, sfântul Augustin scria în cartea sa, Confesiuni: “Noi trebuie să-l iubim pe aproapele nostru fie pentru că este bun, fie pentru că va deveni bun“. Iar rugăciunea ne ajută să avem mai multă încredere că aproapele va deveni bun.

Se spune că un tată l-a pus într-o zi pe fiul său să mute o vază cu flori dintr-o cameră în alta. Acum stătea şi se uita la el. Vaza era grea, iar copilul se străduia, încerca o metodă sau alta, dar nu reuşea să mişte vaza nici măcar un centimetru. Tatăl l-a întrebat: “Ţi-ai folosit toate puterile, fiule?” “Da”, a răspuns copilul printre picăturile de sudoare. “Ba nu, pentru că nu m-ai rugat să-ţi dau ajutorul”.

Care trebuie să fie atitudinea noastră? Ne zbatem zi de zi să facem una sau alta, dar de ce nu cerem ajutorul celorlalţi, al prietenului, al vecinului, al tatălui ca în exemplul de mai sus? De ce nu sărim noi în ajutorul celor nevoiaşi sau păcătoşi? În prima lectură am auzit cum Dumnezeu ne cheamă să devenim supraveghetori, santinele pentru cei din jurul nostru. Şi care este datoria acestora? Datoria lor este aceea de a fi atenţi ca nici o primejdie să nu tulbure liniştea celor care li s-au încredinţat. Numai fiind santinele unii altora vom putea răspunde invitaţiei psalmistului care ne îndeamnă astăzi: “Veniţi să cântăm cu bucurie Domnului şi să strigăm de bucurie către Stânca mântuirii noastre. Să mergem înaintea lui cu cântece de laudă şi în cântări de psalmi să îl preamărim” (Ps 95,1-2).

Cristian BOGDAN

 

* * *

 

A-l câştiga pe fratele

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Ce răspundere?

Este prea uşor de spus: coresponsabilitate în Biserică. Dar despre ce responsabilitate este vorba? Trebuie curăţat terenul de lucruri echivoce şi de evitat orice viziune reductivă sau strâmbă a unei astfel de responsabilităţi. De exemplu, nu este vorba pur şi simplu de a asigura ordinea, disciplina, unitatea exterioară, uniformitatea, funcţionarea, consensul de faţadă. În această privinţă va fi oportun să fie prezente întrebările pe care Dumnezeu le pune lui Cain: “Unde este fratele tău?… Ce i-ai făcut?” (Gn 4,9-10).

Suntem chemaţi să răspundem despre o persoană, nu despre o structură. Preocuparea trebuie să fie cea de a asigura binele unui frate, de a garanta viaţa sa, de a apăra libertatea sa, nu de a face să funcţioneze un aparat birocratic. Dumnezeu nu ne întreabă dacă totul este în ordine, ci unde este celălalt, locul pe care îl ocupă în inima noastră. Şi atunci este necesar să avem prezent îndemnul lui Paul (a doua lectură): “Să nu aveţi nici o datorie faţă de nimeni, decât aceea a dragostei reciproce…”

Fratele, chiar şi mai ales acela care a greşit, sau pe care îl consider că a greşit, este unul căruia îi datorez iubirea. Oricare frate are dreptul să ceară de la mine iubire, şi nu să încaseze numai mustrări, ameninţări, avertismente. Caritatea nu este tactica de adoptare pentru a avea mai uşor dreptate împotriva altuia, să cedeze voinţei mele, să-l fac să reintre în rânduri, să-i impun proiectul meu. Caritatea este conţinutul mesajului, oferta principală, “demonstraţia” fundamentală.

Dacă las să lipsească iubirea, nu sunt în stare să “dovedesc” nici o vină a fratelui meu. Ci “dovedesc” greşeala mea. Tocmai lipsa mea de iubire.

“Cine iubeşte pe semenul său a împlinit legea”, ne avertizează tot Paul. Împlinirea legii este garantată atunci când este practicată iubirea. Eu asigur salvarea fratelui meu când îl “aşez la adăpost” în inima mea.

Meseria dificilă de santinelă

Precizând aceasta, putem să examinăm cele două forme de responsabilitate, care sunt indicate de Ezechiel (prima lectură) şi de evanghelie: – rolul de santinelă; – corectarea fraternă. Cele două perspective pot, în multe cazuri, să meargă împreună. Să punctăm câteva cazuri.

1. Chiar dacă sunt santinele, pentru a spune aşa, instituţionale, nu înseamnă că oricare credincios nu poate, în Biserică, în anumite timpuri şi în anumite situaţii, să desfăşoare o astfel de îndatorire la solicitarea puternică a Duhului Sfânt, şi să lanseze alarmele necesare când este cazul. Santinela, de obicei, primeşte o însărcinare de sus (vreau să spun că de la autoritatea constituită).

Dar uneori se poate întâmpla ca cineva, de jos, fără vreo investitură oficială, doar cu cea fundamentală a iubirii pentru Biserică şi evanghlie, să înalţe vocea pentru a avertiza, îndemna, nelinişti, şi chiar de a protesta. Paul a denunţat deschis, în faţa lui Petru, o linie de conduită care i se părea contradictorie. Ecaterina de Siena, Bernard din Chiaravalle, Petru Damiani nu au ezitat să se adreseze Papei pentru a exprima, chiar cu o sinceritate aspră, mustrările lor. O călugăriţă “nepregătită” ca Orsola Benincasa a mers de la Napoli în 1582 şi s-a prezentat în faţa lui Grigore XIII pentru a-i adresa un mesaj nu prea măgulitor: Dumnezeu nu mai putea suporta păcatele creştinilor, seculari bisericeşti şi de orice ordin şi grad (deci Dumnezeu se pare că dădea dreptate, cel puţin în parte, lui Luter…).

2. Santinela, la toate nivelele, este expusă la o oarecare deformaţie profesională. Obiceiul de a supraveghea pe alţii poate să-l ducă, pe nesimţite, la a nu ţine ochii deschişi asupra sa, asupra propriului teritoriu domestic, să nu se îngrijească de păcatele proprii, să creadă că, prin motivul său propriu de a acţiona, totul merge spre bine. Şi atunci ar trebui să se arate recunoscător faţă de acela care, chiar dacă este puţin obositor, avertizează că, pentru a descoperi răul, nu este totdeauna necesar să privească departe…

3. Santinela, apoi, riscă să observe numai un singur fel de pericole. Şi deci de a avea aproape o obsesie de a le denunţa ca un maniac. Astfel, cu totul cuprinsă de furia sacră împotriva indocilităţii, ameninţările la adresa ortodoxiei, “infidelităţile”, nu observă că ar fi cazul de a lansa alarme viguroase chiar şi împotriva servilismului, adulaţiei, veneraţiei false, a carierismului, a aplatizării adevărului, a conformismului, a afacerilor celor mai fără scrupule sub acoperişul unei slujiri faţă “de cauză”, a ipocriziei izvorâte dintr-o ascultare formală sau din declaraţii solemne de fidelitate care fac paravan la comportamente în contrast strident cu evanghelia, lipsa de modestie în revendicarea unor drepturi de întâi-născuţi, climatul de suspiciune creat în jurul acelora care se abţin de la aplauzele făcute la comandă.

4. Încă: santinela poate să considere că a împlinit datoria sa, nu când a strigat, a tras de sirena rituală, a exprimat dispreţul, a deplâns, ci atunci când a reuşit să trezească şi conştiinţa altuia. Rolul santinelei nu se poate înlocui. Ca şi cum: eu veghez în locul tău, sau cel puţin hotărăsc eu în locul tău, mă scandalizez în locul tău, îţi prezint ideile şi dezgusturile “drepte”, îţi pregătesc pe duşmanii deja gata de a fi înghiţiţi. Trebuie, mai degrabă, să facem ca fiecare să fie santinela sa. Să-i responsabilizăm. Să activăm apărarea în interiorul fiecărui individ. Să educăm simţul critic. Să facem să înţeleagă că şi credinţa este compatibilă cu un cap care gândeşte, că ascultarea nu este duşmana creativităţii, fidelitatea este şi un risc, căutare, capacitate de a străbate căi noi.

5. Santinela ar trebui să simtă datoria şi bucuria de a semnala binele (sau cel puţin să facă să simţim prezenţa lui), şi nu numai răul. Să ne ajute să descoperim germenii adevărului prezenţi şi pe tărâmul adversarilor. Santinela nu se poate reduce la o “alarmă”, să acuze, să condamne, să ne pună în gardă împotriva duşmanilor (să nu-i confunde cu fantasmele proprii sau cu fobiile proprii), să examineze, să se corecteze. Datoria sa este şi cea de a încuraja, de a susţine, de a întări, de a preţui, de a favoriza viaţa, să respecte diversitatea. Nu este vorba numai de “a sufla în trâmbiţă” (Os.8,1), ci de a “reda suflarea” persoanelor.

6. Şi mai este o probă extremă pentru cel care are responsabilitatea. Nu este suficient de face totul pentru a evita ca fratele să se piardă. Trebuie să fie dispus să “se piardă pe sine” pentru ca fratele să fie salvat. Paul (Rom 9,3) îşi mărturiseşte dorinţa de a fi considerat el însuşi “blestemat”, despărţit de Cristos, numai să salveze pe israeliţi.

7. Oricine are o datorie de a veghea (adică fiecare dintre noi) ar trebui să se supună la controale frecvente ale vederii. Pentru a evita ca anumite bârne prezente în ochii noştri să ia proporţii atât de gigantice încât să nu mai fie percepute, şi ca paiele minuscule adăpostite sau imaginate în ochii fraţilor să provoace distorsiunile optice ale unui inchizitor de profesie. Mai ales este necesară purificarea privirii noastre cerând ajutor inimii. Ochiul cel mai limpede şi pătrunzător este cel luminat şi călăuzit de inimă.

Antidot faţă de murmurare

Sugestiile oferite de Cristos pentru a ajunge la recuperarea fratelui căzut în vreun păcat, nu indică desigur o procedură de tip juridic de urmat ad litteram. Fără îndoială, însă, slujesc să pună în evidenţă ca aceea să fie o operaţie necesară şi delicată de făcut cu discreţie, blândeţe, răbdare, tact. Este vorba de o practică care, cu toată evidenţa, este opusul murmurării, din păcate mult mai răspândită în “corectarea fraternă”.

Adesea vorbăria ia locul acelui limbaj – sincer şi caritabil împreună – care ar trebui să caracterizeze raporturile în interiorul comunităţii în special la verificarea vreunui fapt neplăcut. “Mustră-l între tine şi el singur”. Trebuie să admitem că nu totdeauna avem sinceritatea de a vorbi, înainte de toate, cu cel direct interesat. Preferăm să schiţăm bârfe, inutile şi dăunătoare, să răspândim suspiciuni, să formulăm insinuări, să facem procese sumare, să condamnăm, asigurându-ne că în publicul curios nu este prezent cel cu care, dimpotrivă, ar trebui să ne înfruntăm faţă în faţă.

“Dacă te va asculta, l-ai câştigat pe fratele tău”. Iată răsplata, iată recompensa cea mare, incomparabilă! Nu este vorba de a se impune asupra celuilalt, sau de a-l umili. Este vorba, mai degrabă, de “a-l câştiga” pe fratele întrucât este frate. Nu satisfacţia meschină de a fi avut dreptate, ci bucuria de a constata că este răsplătită credinţa. Credinţa în altcineva, pe lângă credinţa în Dumnezeu. “Dacă nu te va asculta, ia cu tine una sau două persoane…” Trebuie să mobilizăm, în acţiunea de a recupera pe care nu reuşim să o facem singuri, un grup de persoane capabile de a respecta, de a înţelege, de a asculta motivele celuilalt, de a-l iubi. Încă odată: nu este un proces, şi nici un interogatoriu, ci o încercare pasionată de a clarifica lucrurile, de a împrăştia neînţelegerile, de a restabili o comuniune, de a mărturisi împreună grija pentru un frate, demonstrându-i că este un bine preţios, un tezaur de neînlocuit la care comunitatea nu vrea să renunţe.

Mai ales atitudinea acestor “două sau trei persoane” nu trebuie să fie cea de judecători, ci aceea care lasă să se vadă: că şi noi suntem păcătoşi ca şi tine. Vina este şi a noastră. Avem şi noi ceva pentru care şi tu trebuie să ne ierţi. Dacă se poate vorbi de un proces, acesta trebuie să fie un proces de revizuire, de convertire, din ambele părţi. Nimeni nu rămâne pe poziţiile proprii. Toţi sunt puşi în discuţie. Toţi ies transformaţi. “Dacă fratele tău face un păcat…” Dar mişcă-te, fii prezent (singur sau cu alţii), chiar şi în cazul în care fratele se simte singur, descurajat, obosit, neapreciat, lovit de judecăţi defavorabile, “bârfit”, umilit ca urmare a unui tratament lipsit de respect faţă de demnitatea sa. Toţi membrii comunităţii trebuie să împiedice ca să se facă un gol în jurul unei persoane care, din orice motiv, se află în dificultate.

Şi apoi: pentru ce să ne punem în mişcare numai când cineva comite o greşeală, şi nu şi în cazurile în care “comite şi ceva bun şi frumos? Pentru ce să mergem la cel vinovat şi să-i spunem că a greşit, că această comunitate are motiv să se plângă în privinţa sa, şi să nu se îndrepte şi la cel “vinovat” de generozitate, de oboseală obscură, de dăruire tăcută, slujire fidelă şi modestă, să-i declarăm că suntem mulţumiţi de el, să-i exprimăm recunoştinţa? Se întâmplă foarte des ca o persoană să fie marginalizată, “excomunicată”, pentru că a avut succes, a reuşit ceva, să se scufunde pe tărâmuri care rămân neplăcute pentru alţii.

Invidia produce efecte devastatoare în ţesătura comunitară. Sunt unii care se descoperă, cu durere, izolaţi, ţinuţi la o parte, consideraţi cu suspiciune sau ostilitate făţişă, numai pentru că s-a făcut vinovat că a obţinut roade indigeste pentru un stomac oarecare, capabil cel puţin de a absorbi neplăcerile altuia, dar îndărătnic de a se bucura din cauza binelui produs de el. Şi din păcate, în aceste cazuri, este totdeauna cineva care se complace că a “pierdut” un frate.

“Dacă doi dintre voi se pun de acord…”

Despre tema frumuseţii de a fi de acord între credincioşi în rugăciune, aş vrea să citez câteva versuri ale unui poet: “O voce care cântă singură / întinereşte casa sau pădurea, / dar se pot auzi şi mai multe voci, / glasul a doi care cântă / pot deja să compună o melodie care să risipească orice singurătate, / dar numai glasul multora, corul cel mare, / umple cerurile şi face să palpite stelele…” (D. M. Turaldo).

 

* * *

 

3:16 – Numerele deşteptării

Autor: pr. Ştefan Ciubotaru
Copyright: Predici.cnet.ro

Cel mai greu lucru pentru un om este să renunţe la confortul lui zilnic, la rutina lui. Fie că e bogat, fie că e sărac ar vrea să rămână la fel. Da, cel sărac ar vrea şi să trăiască mai bine dar fără prea mare efort. Dacă are prea mult de făcut, ceva îl împinge să abandoneze. Spiritual vorbind, confortul păcatului e greu de abandonat. Păcate mici, păcate mari, obiceiuri, tradiţii, parcă dacă le-ai făcut o viaţă întreagă, nu găseşti motivaţia necesară pentru a renunţa la ele. Ai nevoie de cineva care să îţi demonstreze că se poate trăi şi fără “cafeaua de dimineaţă” (mă refer aici simbolic la un lucru mărunt pe care îl facem încă de la începutul zilei şi care pare inofensiv). Eşti în primele zile când cineva îţi arată cum e să nu trăieşti în aceeaşi “groapă de gunoi” şi plimbându-te prin “curăţenia lui” apreciezi şi eşti uimit, dar te întorci printre prietenii tăi de o viaţă şi nu le poţi explica în cuvinte “curăţenia luminii” când tu eşti tot printre gunoaie, care până la urmă te străduieşti să crezi, nu sunt aşa de rele, sunt doar “lumina curăţeniei tale”. Nici tu nu crezi asta. Degeaba încerci să te convingi. Cu mizerii sub unghii intri şi a doua zi în “lumina curăţeniei” prietenului tău diferit. Eşti din nou uimit şi îl umpli de aprecieri şi complimente… dar… întotdeauna acelaşi dar… de ce să ieşi tu din “lumina gunoiul tău”? Asta ştii să faci…Tu oricum nu eşti bun de nimic altceva. Nu ai putea fi la fel de diferit ca prietenul tău. Eşti prea adânc ascuns între gunoaie.

Dumnezeu a pus în mintea ta gândul veşniciei. Conştiinţa ta îţi spune că “Isus te iubeşte!” dar tu rămâi acelaşi om ascuns în lumina gunoiului tău. Ai de gând să ieşi şi să îţi abandonezi confortul?

Lasă-te învins de conştiinţă, de gândul veşniciei alături de Isus Cristos, şi vei câştiga!

O dată am vorbit cu un sectant. De fapt am vorbit de mai multe ori dar prima oară a fost unu zero pentru mine. Cum a fost. Din vorbă-n vorbă a vrut să mă închidă… “auzi părinte, care-i versetul de aur din Biblie?” Şi chiar l-am ştiut că de doar atât tre’ să ştie orice muritor. Unde mai pui că abia îmi cumpărasem despre acest subiect o carte care se cheamă chiar “3:16 Numerele speranţei”. Concluzia: nu e de ajuns nici să ştii care este versetul de aur, nici să tipăreşti cărţi despre el pe coperta cărora “3,16″ să fie aurite, dacă te lasă rece faptul că atât de mult ne iubeşte Dumnezeu încât îl dă pe fiul său unic pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. “Da, părinte, aveţi dreptate…” a zis într-un final omul. 1-0.

M-am întâlnit din nou cu el acum câteva zile. M-a egalat. 1-1. Cum a fost. Din vorbă-n vorbă din nou am ajuns la faza care pe care. Discursul lui era în jurul lui “Treziţi-vă!”… “Azi, cei care sunt puşi să fie ei treji şi să-i trezească şi pe alţii, tocmai ei dorm ca pruncii…” Asta a fost. 1-1. Egalitate. Egalité. Duce.

Dacă fratele tău greşeşte împotriva ta, dacă adoarme împotriva ta sau dacă adormi împotriva lui mergi şi mustră-l între patru ochi. Care ochi că-s pleoapă peste pleoapă? Dacă te ascultă… Ce să asculte că poţi să tragi şi cu tunul şi nimic. Dacă nu te ascultă… Mai degrabă aşa cred că stau lucrurile cu cei adormiţi: nu te ascultă, nu te văd, nu vor să vadă şi să asculte de nimeni. Când Isus s-a întors la cei doisprezece i-a găsit dormind. Şi nu numai o dată. Cu atât mai greu este de îndreptat, de corectat o astfel de greşeală. Te gândeşti că o persoană care doarme este asemenea uneia care se roagă…şi te mai gândeşti că persoana trezită este de cele mai multe ori cu faţa la cearceaf, etc. Ce înţelegem din toate astea: că nu este suficient doar entuziasmul trezirii şi al corectării, ci e necesară şi responsabilitatea, este necesară învăţarea din experienţa altora, mai mult sau mai puţin adormiţi, şi chiar corectarea reciprocă, frăţească, deşteptarea, atunci când este nevoie.

A fost o dată un om care avea în slujba lui un argat. Într-o zi îl trimise să măture o pânză de păianjen care se afla în biroul său. În ziua următoare trebui să repete aceiaşi poruncă. Ziua următoare de asemenea, iar cealaltă zi la fel.

În cea de-a cincia zi argatul îi spuse:

-«Da’ am curăţat-o deja de cinci ori.»

-«Nu-i de ajuns să cureţi pânza» – îi spuse stăpânul. «Ceea ce trebuie să faci este să omori păianjenul.»

Există multe greşeli pe care nu le înlături luptând pur şi simplu cu ele. Trebuie atacată cauza care le produce.

La ce bun să spună cineva că se căieşte de faptul că circulă cu 200 km la oră, dacă nu se trezeşte la realitate şi nu ridică piciorul de pe acceleraţie?

Un tânăr îl întrebă pe un altul:

-«Da’ ce faci? De ce dai cu alifie pe perete?»

-«Nimic! Medicul mi-a spus să dau cu ea acolo unde m-am lovit.»

A scormoni şi a apăsa pe rană, doare. Este mai uşor să tratezi în altă parte. Mai comod, dar şi mai ridicol, mai de râsul lumii. Acolo unde trebuie să foloseşti bisturiul – ca în medicină – acolo doare.

Aceasta, însă, nu doar referitor la trup. Şi în cele referitoare la suflet se aplică acest adevăr. Acolo unde trebuie să lupţi pentru a te îndrepta, acolo costă, doare. Şi cu cât mai mult costă, doare, cu atât acolo este mai necesară lupta.

A te opri asupra altor lucruri care nu costă, care nu dor, e ca şi cum ai da cu alifie pe pereţi.

Pe mine unde mă costă, unde mă doare mai mult să mă îndrept?

Sfântul Grigore cel Mare spunea: “Atunci când Domnul trimite un predicator, îl numeşte străjer. Străjerul stă mereu pe un loc înalt, pentru a putea vedea de departe orice lucru care se poate întâmpla. Oricine este pus străjer al poporului trebuie să stea sus prin viaţa sa, pentru a putea fi de folos prin prudenţa sa.”

Închei cu prezentarea cărţii de care am spus mai sus.

“3:16″ O “reţetă”a speranţei, a deşteptării: începe cu Dumnezeu, culminează cu viaţa şi ne îndeamnă şi pe noi să ne deşteptăm şi să subscriem la ea. Este suficient de scurtă, încât să poată fi scrisă pe un şerveţel sau să fie memorată într-o clipită, şi totuşi suficient de puternică, încât să îndure două mii de ani de furtuni şi întrebări. Dacă nu cunoşti deloc Biblia, începe de aici. Dacă cunoşti toată Biblia, întoarce-te aici. Cu toţii avem nevoie de această aducere aminte, de această deşteptare. “Inima” problemei umane este inima (adormită a) omului. Iar tratamentul lui Dumnezeu este prescris în Ioan 3:16.