Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XX-a de peste an
Anul A (B, C)
Lecturi:
Isaia 56,1.6-7
Romani 11,13-15.29-32
Matei 15,21-28

Matei 15,21-28

În acel timp, Isus s-a retras în ţinutul Tirului şi al Sidonului. Atunci o femeie canaaneană din acel ţinut a venit la el şi a început să strige: “Fie-ţi milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este chinuită îngrozitor de diavol”. Dar el nu i-a răspuns nici un cuvânt. Ucenicii au venit la el şi l-au rugat: “Împlineşte-i dorinţa, căci strigă mereu în urma noastră!” Isus a răspuns: “Nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel!” Dar ea a venit, s-a prosternat în faţa lui, zicând: “Doamne, ajută-mă!” El a răspuns: “Nu-i drept să iei pâinea copiilor şi s-o arunci căţeilor”. Atunci ea a replicat: “Da, Doamne, dar şi căţeii mănâncă firimiturile care cad de pe masa stăpânilor lor”. Isus i-a răspuns: “Femeie, mare este credinţa ta! Să ţi se împlinească dorinţa!” Şi în acelaşi ceas fiica ei s-a vindecat.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
pr. Anton Iştoc
volum colectiv ITRC
volum colectiv ITRC 2
pr. Şerban Tarciziu
pr. Alessandro Pronzato

 

* * *

 

Intrarea păgânilor

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Se pare că Liturgia cuvântului de azi intenţionează să ne facă misionari. Aceasta nu înseamnă că vrea să ne determine pentru a părăsi toate şi a merge peste mări şi ţări, ci de a fi acolo unde suntem în virtutea Botezului primit şi a misiunii pe care o are Biserica din care facem parte.

Dumnezeu vrea să-i primească în împărăţia sa pe toţi oamenii. Aici îi va face fericiţi întreţinând cu ei un dialog intim, scoţând în evidenţă cât de plăcute i-au fost jertfele şi lupta lor de a-l găsi (lectura I-a).

De cine se foloseşte Dumnezeu pentru realizarea planului său? Odinioară s-a folosit de poporul evreiesc (lectura a II-a), dar azi vrea să se slujească de mine, de tine, de noi toţi; vrea să fim poarta oilor în calitate de membre ale trupului mistic, având în vedere şi pe evrei. Convertirea lor va fi ca o înviere din morţi.

Ceea ce-i determină pe oameni să alerge unii în ajutorul altora sunt durerea şi necazul. Femeia canaaneană avea o fiică posedată de diavol. Acesta o chinuia cumplit (lectura a III-a). Orice boală care nu avea leac în acea vreme era considerată drept o posedare din partea diavolului. Astfel erau epilepticii, nebunii, leproşii etc. Femeia canaaneană vine la Isus mânată de simţul credinţei.

Necazuri şi boli sunt şi azi în lume destul de multe. Nu au leac: cancerul, sida şi multe altele. Care dintre ele nu este opera păcatului? Şi care păcat nu este opera diavolului?

Am eu ceva în mine care să-i atragă pe cei bolnavi în speranţa vindecării?

Grija pe care o am faţă de cei bolnavi în care văd pe Isus (cf. Mt 25,36), trebuie să o vadă. Oricât ar fi oamenii de răi, cei mai mulţi au simţul compasiunii faţă de cei care suferă. Trebuie să ne folosim de acest sentiment al inimii pentru a-i aduce la credinţă. Sfântul Ignaţiu de Loyola spune că dacă vrem ca oaia să vină după noi, trebuie să-i luăm mielul în braţe, adică pe cel mic, pe cel bolnav, pe cel sărac etc.

Femeia canaaneană s-a îndreptat spre Isus, deşi el trecea ca un necunoscut printr-un ţinut străin, fiindcă avea în el ceva care nu era posibil să se ascundă: o seninătate în priviri care exprima numai bunătate, disponibilitate, amabilitate, nevinovăţie, ceva care îi atrăgea în primul rând pe cei nevinovaţi, pe copii. Copiii, având acea kardiognosie (capacitatea naturală de a citi în inimi ca într-o carte deschisă), îl descopereau primii pe Isus şi alergau în întâmpinarea lui; apoi cei care, prin înlăturarea păcatului, şi-au redobândit nevinovăţia. Isus nu voia să se afle de trecerea sa prin acel ţinut, dar n-a fost posibil. De ce? Când a ţinut frumoasa predică de pe munte, au fost de faţă şi locuitori din ţinuturile Tirului şi Sidonului care l-au ascultat (cf. Mt 4,24-25) şi prin ascultare şi-au căpătat kardiognosia. Nu era greu de recunoscut acest chip unic în lume.

Prin ce mă poate cunoaşte cineva că sunt omul lui Dumnezeu? Prin ce pot vesti lumii că Isus şi-a făcut apariţia în aceste ţinuturi? Desigur o pot face prin viaţa corectă, participarea la sfintele taine, adică viaţa sacramentală, dar mai ales rugăciunea şi atitudinea apostolică a ucenicilor: Doamne, ai milă de ea că strigă în urma noastră! Rugăciunea apostolilor părea refuzată, dar în realitate Isus aplica o metodă pedagogică pentru a le arăta că rugăciunea trebuie să fie nu numai insistentă, ci şi plină de smerenie. Numai credinţa dă rugăciunii insistenţă şi smerenie; şi numai ea ne dă dreptul de a intra în lăcaşul rugăciunii Celui Preaînalt, spre a întreţine veşnicul dialog al iubirii (lectura I-a).

Contra ispitei asupra singurătăţii celui bun şi a mulţimii celor răi avem următorul sfat: Este imposibil să-i poţi ajuta pe toţi, dar binele făcut unei singure persoane poate aduce la Dumnezeu un oraş întreg, poate converti un ţinut întreg. Isus, de exemplu, vorbeşte unei singure persoane la fântâna lui Iacob; îi descoperă trecutul păcătos; îi revelează prezenţa sa mesianică; îi vorbeşte despre templu şi rugăciune etc. Samariteana uită de toate, chiar şi pentru ce a venit la fântână, lasă găleata şi aleargă la ceilalţi samariteni să le spună pe cine a aflat. Aceştia vin şi îl invită pe Isus să rămână la ei şi să-i înveţe. Ceea ce s-a şi întâmplat (cf. In 4,7-42).

Ce putem spune despre femeile de azi, despre mame? Sunt primele chemate să devină misionare. Căreia îi poate spune Isus: Femeie, mare este credinţa ta? Care mamă mai suferă că fiica ei este cumplit chinuită de diavolul necurăţiei, mândriei, lăcomiei după bani etc.? Care mamă mai insistă în rugăciune? Mai mult caută să le scuze şi să le ascundă patimile. Mulţimea copiilor de pe străzi arată lipsa simţului matern din multe femei. Multe, din păcate chiar prea multe mame, nu numai că nu promovează credinţa în mediul lor de familie, ci chiar o distrug prin nepăsare, prin lăsarea copiilor să facă tot ce le place, mame care la necaz aleargă la practici superstiţioase, de magie neagră etc. Când vezi tinere ieşite la drumul mare pentru prostituţie, când vezi discoteci pline în miez de noapte, când le vezi aşteptându-şi rândul la cabinetul ginecologic pentru avort, nu poţi să nu te gândeşti la întrebarea pusă de Isus: Când va veni Fiul Omului va mai găsi oare credinţă pe pământ? (Lc 8,8)). Cineva a spus: Credinţa se suge o dată cu laptele de la sânul mamei; şi când o mamă plânge, lui Dumnezeu i se rupe inima. Sunt lacrimi misionare cele vărsate de mame pentru credinţa copiilor lor, sunt acele lacrimi cerute de Isus femeilor din Ierusalim care îl însoţeau pe drumul crucii, când le-a spus: Fiice ale Ierusalimului, nu mă plângeţi pe mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri. Căci iată vin zile în care vor zice: Fericite sunt cele sterpe şi pântecele care n-au născut şi sânii care n-au alăptat! Atunci vor începe să spună munţilor: Cădeţi peste noi; şi dealurilor: Acoperiţi-ne! (Lc 23,28-30). Da, îngrozitoare sunt statisticile anuale referitoare la avorturi, dar sunt unele crime care zguduie şi pe aceste mame criminale. Aşa a fost în anul 1965 la Roman. O femeie, rămasă cu o fetiţă de vreo cinci-şase ani, a fost cerută în căsătorie de un bărbat, cu condiţia să nu-i aducă în casă şi fiica. Mama n-a găsit alt mijloc de a o înlătura decât prin moarte. A ieşit cu fetiţa ei la ocazie. A găsit un camion care mergea spre Hălăuceşti. Urcate în cabină, şoferul a auzit cum fetiţa i-a şoptit mamei: Mămică, nu-i aşa că n-ai să mă omori? Mama a strâns-o la piept şi i-a şoptit: Taci! Nu vorbi prostii! După un anumit timp i-a zis din nou: Mămică, nu mă omorî! Mama i-a zis: Fii cuminte, dragă şi taci! Înainte de a ajunge la Hălăuceşti, mama şi fiica au coborât. În apropiere este un pod. Şoferul şi-a văzut de drum, dar bănuia că ceva nu-i curat. După ce şi-a terminat treaba în sat, s-a întors în grabă spre Roman. În locul unde le lăsase pe cele două, acum era numai una, mama care i-a făcut semn să oprească. A luat-o şi a dus-o direct la Postul de Miliţie, unde şi-a mărturisit bănuiala. Întorşi la faţa locului, sub pod au găsit fetiţa într-un lac de sânge. Murise. Judecată în public, a fost dusă în lanţuri pe străzile oraşului Roman şi obligată să strige: Cine va face ca mine, ca mine să păţească! O vecină de-a ei mi-a mărturisit că, dacă ar fi ştiut, ea i-ar fi luat fetiţa şi ar fi crescut-o cu toată dragostea şi a adăugat cu lacrimi în ochi: Era atât de frumoasă şi cuminte! Fără comentarii. În acea perioadă eram vicar parohial la Săbăoani. Am fost marcat profund.

Vreau să închei cu un exemplu mai optimist. Pe când o mamă trecea pe străzile oraşului Antiohia cu singurul ei fiu în braţe, a fost ridicată pe neaşteptate de misiţii prefectului păgân Asclepiade şi dusă în sala tribunalului. Aici se judeca procesul unui diacon creştin care refuza să se închine idolilor. În apărarea sa, diaconul a spus: Chemaţi aici un copil simplu şi nevinovat şi să ascultăm de la el dacă trebuie să ne închinăm lui Dumnezeu sau idolilor! Primul copil întâlnit a fost Barulo, pe care mama îl ducea în braţe. Barulo, îi zise Asclepiade cu glas măgulitor, vrei să-i oferi lui Zeus trandafirul pe care îl ai în mână? Barulo răspunde răspicat, deşi până atunci aproape nu vorbise decât câteva cuvinte: Nu, fiindcă numai Dumnezeul creştinilor este Dumnezeu adevărat. Aprinzându-se de mânie, prefectul Asclepiade îl întrebă din nou: Cine te-a învăţat să vorbeşti aşa? Răspunsul lui Barulo a fost şi mai surprinzător: Mama, iar pe mama a învăţat-o Dumnezeu. Crudul Asclepiade dă poruncă să fie spânzurat de grindă şi biciuit în faţa mamei. De sus, pe când sângele îi curgea în şuviţe purpurii din trupul fraged, Barulo spune: Mamă, te rog, dă-mi o picătură de apă! Mi-e tare sete. Mama înlăcrimată, dar eroică, îi răspunde: Fiul meu, cine bea din această apă însetează din nou. Mai îndură puţin şi vei bea din izvorul cu apă care potoleşte setea pentru totdeauna! Copilul a oftat şi a crezut în iubirea mamei. N-a trebuit să rabde mult, deoarece călăul i-a retezat căpuşorul bălai cu o singură lovitură de sabie, care a căzut în braţele mamei, care l-a urmat împreună cu diaconul.

Nici dacă ar fi fost martirizat un papă, n-ar fi avut atâta influenţă binefăcătoare asupra celor prezenţi, păgâni care s-au convertit mai apoi, cum au avut cuvintele încurajatoare ale acestei mame.

Dă-ne, Doamne, mame credincioase şi lumea se va mântui! Amin.

 

* * *

 

Căldura dragostei divine

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

“S-a împlinit vremea, şi
Împărăţia lui Dumnezeu este
aproape. Pocăiţi-vă, şi credeţi
în Evanghelie” (Mc 1,15).

Multe definiţii se pot da omului, dar cea mai completă, cred, este aceasta: fiinţa care se roagă Creatorului său cu credinţă.

Ne-am afirmat această calitate de oameni, la începutul sfintei Liturghii, rugându-ne Creatorului nostru: “Revarsă în inimile noastre căldura dragostei tale!”, deşi ştim că “Dumnezeu şi-a revărsat iubirea sa în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat” (Rom 5,5), totuşi insistenţa este voită de Invăţătorul divin (cf. Lc 21.36).

Căldura dragostei divine din lecturile duminicii de azi nu este greu de găsit, este mai greu s-o primim în inimile noastre mici, mici din cauza credinţei mici şi a opoziţiei faţă de inspiraţiile Duhului Sfânt.

Lecţia, care ne poate lărgi inima, ne-o oferă femeia cananeancă din Evanghelia zilei (Mt 15,21-28), care constă din rugăciune, post şi pomană. Cananeanca se roagă cu perseverenţă; posteşte, întru cât ştie să se mulţumească cu firimiturile care cad de pe masa stăpânilor; dăruieşte, întru cât ştie să se umilească cerşind, pentru a da alteia: sănătatea fiicei care era greu chinuită de diavol.

Căldura dragostei divine din Evanghelie.

Isus inaugurează timpurile din urmă (cf. Mc 1,15). De la el se aştepta să deschidă larg şi fără întârziere porţile unui universalism fără limite, aşa cum fusese prezis: “templul meu se va numi casă de rugăciune pentru toate popoarele” (Lectura I). Indubitabil: Templul lui Dumnezeu este Isus Cristos în care a ascuns toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei (cf. Col 2,3). Dar, din contra, cuvintele şi comportamentul lui sunt contrastante: nu iese din hotarele Palestinei ca să predice şi să facă minuni: “Nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”, “Nu-i bine să iei pâinea fiilor şi s-o arunci căţeilor” (Evanghelia). Apostolilor, pe care îi trimite în misiunea, le recomandă: “Să nu mergeţi la păgâni!” (Mt 10,5). “Să mergeţi mai degrabă la oile pierdute” (Mt 10,6).

Dar, pe lângă aceste aspecte parcă atât de exclusiviste ale lui Isus, se mai află o altă serie de texte care exprimă admiraţia sa faţă de acei străini care cred în el, cum sunt: centurionul din Cafarnaum (Mt 8,10), leprosul din Samaria (Lc 17) şi femeia cananeancă, despre care ne vorbeşte Evanghelia de azi. Aceştia sunt ca o prevestire a unei mulţimi de popoare care vor primi cale liberă de intrare în Templul care are toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei, după ce se vor fi confruntat cu necredinţa poporului ales, şi chiar a ucenicilor săi, a căror corifeu este Petru şi totuşi, am auzit în duminica trecută dojana lui Isus: “Om de puţină credinţă… “, pe când în faţa cananencei exclamă: “Într-adevăr, femeie, mare este credinţa ta”. Astfel ne dăm seama că ne aflăm în faţa unui principiu general izvorât din iubire: cei care nu sunt iudei au aceleaşi privilegii pe care iudeii cred că le posedă în exclusivitate. Principiul va servi la stabilirea condiţiei de apartenenţă la noul popor al lui Dumnezeu: credinţa. Cananeanca se adresează lui Isus cu acelaşi titlu mesianic, care îi va fi dat în viitor, de “Rege al lui Israel”: “Fiul lui David”; iar cererea ei: “ai milă de mine!” este aceea care se aude mereu în Psalmi şi continuă să fie atât de des folosită de creştini în cadrul cultului. Rugăciunea porneşte dintr-o convingere profundă că Dumnezeu – în acest caz Isus – poate face ceea ce îi cere, deoarece el însuşi doreşte nimicirea celui rău şi fericirea făpturilor sale. Lupta, pe care această femeie o duce cu Isus, care o respinge de mai multe ori, este drept model: este conformă total cu ceea ce Isus însuşi a recomandat: “Cereţi, căutaţi, bateţi!”. Acest lucru îl defineşte cu adevărat pe om: perseverenţa în rugăciune. După cum spunea şi sfântul Grigore cel Mare: “Puterea lăuntrică a unei fapte bune este statornicia”. Cananeanca a obţinut ceea ce a voit, fiindcă s-a menţinut în această luptă pe caracteristica esenţială a celui care se roagă: smerenia izvorâtă din cunoaşterea propriei sărăcii. Ea a avut înaintea ochilor cuvântul iubirii divine: “Veţi primi, veţi găsi, vi se va deschide” (Mt 7,7). Urmaşă demnă a cananencei este sfânta Monica, căreia soţul Patriciu i-a spus de pe patul de moarte: “Monica, tu nu eşti un om, tu eşti un înger” şi fiul ei, Augustin, va spune: “mama m-a născut de două ori: o dată pentru acest pământ şi a doua oară pentru Cer”, prin perseverenţa ei în rugăciune.

Căldura dragostei divine (Lectura a II-a: Rom 11,13-15.29-32).

Sfântul apostol Paul intenţiona să convingă pe romani că nici alegerea unui popor nu se extinde benefic şi nici reprobarea altui popor nu se extinde fatal asupra tuturor celor care fac parte din acel popor. Dumnezeu iubeşte universal prin particular.

Pe de altă parte, pedagogia divină se vede cu claritate: când cineva crede că are şi este mulţumit cu ceea ce are, Dumnezeu îi arată că nu este suficient şi n-are de ce să se mulţumească, fiindcă omul, creat de Dumnezeul cel nemărginit şi infinit, poartă şi trebuie să fie conştient de necesitatea de a-l căuta continuu pe cel infinit cu disponibilitate infinită de a intra în fericirea lui infinită.

Sfântul Paul are toată convingerea în iubirea lui Dumnezeu, care a făcut ca reprobarea Israelului să fie spre învăţătura păgânilor, spre mântuirea lor, dar lecţia are intenţia şi de a stimula invidia sfântă a Israelului. Când acesta se va trezi din amorţeala auto-suficienţei sale şi îşi va da seama de iubirea pe care Dumnezeu i-o poartă şi-i vrea binele veşnic, chiar şi atunci când îl pedepseşte, revenirea lui la credinţă va fi ca o înviere din morţi, adică motiv de bucurie pentru întreaga făptură, întreaga natură, “aşteptarea zidirii este aşteptarea dezvăluirii fiilor lui Dumnezeu, căci zidirea a fost supusă deşărtăciunii nu de voia ei, ci din voinţa Aceluia care a supus-o, cu speranţa că va fi şi ea eliberată de sclavia stricăciunii, să aibă parte de libertatea plină de mărire a copiilor lui Dumnezeu” (Rom 8,19-21), ştiut fiind că: “Pe cine îl iubeşte Dumnezeu, îl bate cu varga”. Dacă întreaga zidire va fi eliberată, cu atât mai mult va fi eliberat Israelul de sclavia stricăciunii.

Căldura dragostei divine (Lectura I: Is 56,1.6-7).

După exil (spre sfârşitul sec. al V-lea a.C.), când începea un timp în care naţionalismul polariza tot mai mult viaţa multor iudei şi devenea tot mai exclusivist (cf. Ezd 4,1-3; Neh 13,3), acest text profetic, împreună cu cărţile Rut şi Iona, afirmă cum chiar eunucii şi străinii pot aparţine poporului Alianţei, cu condiţia să ţină legea. Credinţa este aceea care deosebeşte adevăratul popor al lui Dumnezeu de altele şi nu rasa. Cuvântul profetic insistă, deci asupra unei observări, nu legaliste, ci spirituale şi interioare: de a-l iubi pe Domnul (v. 6; Ier 2,2; Oz 3,1). Aceasta este dreptatea pe care o vrea şi o caută Domnul: iubirea. Practica iudaică împământenise ideea că dreptatea stă în împlinirea voinţei lui Dumnezeu până în ultimele amănunte ale legii – până la observarea riguroasă a repausului sabatic, a circumciziunii, excluderea contactului cu păgânii, îndepărtarea eunucilor de la cult etc – ca fiind semne externe ale fidelităţii adevărate faţă de Iahve. Acest aspect ducea la scăderea credinţei, fiindcă externul prima faţă de intern, ceea ce constituia un fel de izvor al fariseismului, pe care Cristos îl va combate cu toată vigoarea.

Orice om, fiind creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, prin Cristos, Templul sfânt al Tatălui, în care îşi află comorile şi toată bucuria (cf. Mt 3,17)), devine un templu al Duhului Sfânt, casă de rugăciune în intimitatea sufletului cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Fericit este acela care citeşte pe fruntea fiecărui om întâlnit, chiar numai pentru o clipă în viaţă, aceste cuvinte: Casă de rugăciune sau Templul Duhului Sfânt. Dacă trupul omului, construit de mâna lui Dumnezeu nu-l respinge pe om de la intimitate cu Creatorul, cum ar putea un templu de piatră să-l respingă pe cel care vrea să intre şi să-i aducă închinare lui Dumnezeu?

Casa de rugăciune – templul, biserica – are menirea să ne adune pentru a ne da conştiinţa iubirii ce ne leagă de Dumnezeu, de semeni şi de noi înşine ca temple al Duhului Sfânt.

Deci, Revarsă, Doamne, în casa ta căldura dumnezeiască a iubirii!

 

* * *

 

Duminica a XX-a de peste an

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

În lecturile din această duminică nu este prea greu să descoperim o temă unitară. În toate cele trei lecturi se află o opoziţie originară, între poporul lui Israel pe de o parte, şi “cei străini” (prima lectură), “păgânii” adică non-evreii (lectura a doua), şi “femeia canaaneană” (Evanghelia) pe de altă parte.

Dar în acelaşi timp în toate cele trei lecturi se întâlneşte şi depăşirea acestei opoziţii, în raport cu Dumnezeu sau cu Isus Cristos: Domnul “va umple de bucurie în casa lui de rugăciune” nu numai pe fiii lui Israel, dar şi pe cei străini care-i cinstesc numele şi-i păzesc alianţa, spune profetul Isaia; în planul său de mântuire, Dumnezeu a dispus astfel lucrurile încât atât evreii cât şi păgânii să poată experimenta milostivirea şi harul său, spune sfântul Paul; iar Isus, deşi spune că a fost trimis numai “pentru oile pierdute ale casei lui Israel”, de fapt ascultă rugăciunea umilă şi încrezătoare a femeii canaaneene, datorită credinţei sale “într-adevăr mare”.

Pericopa evanghelică pe care am ascultat-o, la primă vedere pare destul de descumpănitoare. Comportamentul lui Isus faţă de acea sărmană femeie, nu este acela pe care l-am fi aşteptat: nu o ascultă, îi răspunde dur… Pare un Isus diferit de cel pe care ni-l prezintă de obicei Evanghelia: un Isus dur, insensibil, am putea spune cam “rău”. Un Isus “rasist”, care refuză să dea ascultare unei femei care-l imploră, numai pentru că acea femeie nu este evreică.

“Nu am fost trimis decât pentru oile pierdute ale casei lui Israel, spune Isus”. Dar oare nu am auzit mereu spunându-se contrariul, şi anume, că Isus este mântuitorul tuturor oamenilor? Cum se poate explica acest comportament şi aceste cuvinte ale sale?

În realitate, acest episod evanghelic ne poate ajuta să înţelegem mai bine, cu mai mult realism, personajul istoric al lui Isus, plasându-ne în ambientul, în situaţia şi în mentalitatea de pe atunci.

Să nu uităm că Isus era un evreu adevărat, şi încă un evreu din acel timp. Pe timpul lui Isus era ceva scontat, era un mod de gândire comună în rândul poporului său, că “Mesia” trebuie să fie trimis de Dumnezeu pentru poporul său, pentru poporul lui Israel şi pentru nimeni altcineva. Şi este fapt istoric că Isus şi-a limitat prezenţa şi acţiunea în ambientul ebraic-palestinian; practic nu a ieşit niciodată din acele hotare, din acea “lume” limitată geografic, cultural şi religios.

Şi totuşi… În relatarea pe care am ascultat-o s-ar putea spune că la un moment dat Isus se simte cvasi constrâns să se contrazică pe sine însuşi: “Femeie, mare este credinţa ta!”.

Iată: acesta este punctul decisiv. Nu mai contează dacă acea femeie este evreică sau nu: ceea ce contează este puterea şi umilinţa credinţei pusă în persoana lui Isus. Pentru oricine priveşte cu credinţă la el, Isus din Nazaret devine “Cristos Mântuitorul”, nu are importanţă dacă este vorba despre evrei sau despre păgâni.

Chiar dacă personal, Isus nu a ieşit niciodată din Palestina, în realitate el “a venit”, a murit şi a înviat pentru toţi oamenii, fără excepţie. După evenimentele Paştelui şi Rusaliilor, apostolii şi primii creştini, luminaţi şi călăuziţi de Duhul Sfânt, vor înţelege aceasta puţin câte puţin (chiar dacă cu oarece greutate… Cf. Acte cc. 10-11).

Şi tocmai acesta este unul dintre aspectele centrale ale “Evangheliei”: este vorba despre “vestea cea bună” că nimeni nu este exclus din principiu de la prietenia cu Dumnezeu, de la “harul” său, oricare ar fi poporul căruia îi aparţine sau limba pe care o vorbeşte. Pentru că Dumnezeu este numai unul, chiar dacă oamenii îl numesc cu nume diferite. Şi Dumnezeu este în acelaşi timp “al tuturor” şi “al nimănui” (în sensul că nimeni nu poate să aibă monopolul asupra lui).

Cu toate acestea, uneori a ieşit la iveală o nouă mentalitate excluzivistă de-a lungul istoriei chiar şi printre creştini; până a gândi de exemplu că numai acela care este formal “în biserică” (= numai cine este botezat) se poate mântui. Dar conciliul ecumenic Vatican II a atenţionat cu multă claritate că harul lui Dumnezeu nu are limite, hotare.

De fapt, dacă este adevărat că “Biserica este în Cristos ca un sacrament, adică semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc” (Lumen Gentium 1), şi dacă este adevărat că “toţi oamenii sunt chemaţi să formeze noul popor al lui Dumnezeu” (ibid 13), este de asemenea adevărat că “aceia care, necunoscând, fără vina lor, Evanghelia lui Cristos şi Biserica Sa, îl caută totuşi pe Dumnezeu cu inimă sinceră şi se străduiesc, sub impulsul harului, să împlinească în fapte voia lui cunoscută prin glasul conştiinţei, pot dobândi mântuirea veşnică…” (ibid 16).

Trebuie să cultivăm cu perseverenţă, în noi înşine şi în comunităţile noastre, un spirit de catolicitate autentică: Biserica este totdeauna mai mare decât parohia sau grupul nostru; omenirea este mai mare decât regiunea sau naţiunea noastră; planul divin de mântuire în Cristos este mai mare decât orice religie sau diviziune confesională.

 

* * *

 

Duminica a XX-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Operele minunate înfăptuite de Isus sunt însoţite de uimirea profundă a apostolilor şi a popoarelor prezente şi viitoare. În schimb, astăzi această uimire, exprimată prin acel strigăt de fericire, o întâlnim la Cristos însuşi, surprins de marea credinţă întâlnită la femeia păgână.

Evanghelia de azi ne poartă în afara graniţelor istorice şi geografice ale Palestinei, dar această deplasare are un scop teologic: ea arată că Dumnezeu nu e Tatăl şi Salvatorul unic al poporului evreu, moştenitorul vechii Alianţe, dar că e Dumnezeul tuturor popoarelor. Însăşi viaţa şi activitatea lui Isus anunţă această întâlnire a lui Mesia cu femeia cananeancă.

Atitudinea lui Isus nu e lipsită de tulburare. La strigătul mamei plin de speranţă, la chemarea “Doamne, Fiul lui David”, pentru vindecarea fiicei sale, Cristos nici nu răspunde. Se repetă parcă evenimentul de la nunta din Cana când Isus părea că o refuză până şi pe mama sa. Se interpun apostolii pentru a o asculta: “Vezi că strigă în urma noastră”. Dar Isus are o logică în comportamentul său: desfăşurarea misiunii pentru care a fost trimis de Tatăl este legată de viaţa pământească, “de oile pierdute ale casei lui Israel”. El nu răstoarnă planul care-şi are timpurile şi legile sale, în care se reflectă însăşi voinţa Tatălui, Cristos fiind împlinirea alegerii lui Israel.

Credinţa şi încrederea femeii însă nu cedează sub povara refuzului deşi Domnul se manifestă foarte dur, aproape lipsit de milă. El îşi motivează atitudinea spunând că e trimis la oile pierdute ale casei lui Israel şi nu e permis ca pâinea copiilor să fie dată câinilor… Nu ne-am mira dacă mama ar sări jignită şi ar lua-o la fugă. Cum e posibil ca să asemeni cu un câine o mamă care apelează pentru copilul ei? Femeia însă nu renunţă pentru că a înţeles probabil că reproşul dur nu era pentru umilirea ei, dar era un avertisment dat iudeilor.

Iată aici o femeie care tânjeşte după firimiturile acelei pâini pe care o refuză atât de mulţi dintre evrei. Câţi nu s-au scandalizat şi l-au părăsit pe Isus după înmulţirea pâinilor! Nu, nu le trebuia lor pâinea cerească pe care le-o oferea Isus. Dar această femeie se umileşte, cerşeşte firimiturile iar încrederea ei prinde şi mai mult elan. Tocmai acest lucru l-a voit Isus. El a voit ca apostolii să înţeleagă că omul numai într-un singur mod poate influenţa pe Dumnezeu: cu credinţa şi umilinţa sa.

Deschiderea Evangheliei mântuirii şi spre lumea păgână e cerută cu insistenţă, oarecum invocată de răspunsul curajos şi umil al femeii, care contrastează cu răspunsul dur al lui Isus. Această dramă a mântuirii a ajuns la actul său final, atinge intensitatea sa cea mai expresivă. Isus însuşi se simte dezarmat de incomparabila credinţă a femeii păgâne. Recunoscut de ea de două ori Isus se arată în toată identitatea sa de Mesia eliberator. Credinţa solidă şi profundă a cananeencei a obţinut ceea ce voia şi ceea ce inima ei de mamă atât de încercată crezuse şi sperase. Această întâlnire uimitoare cu Isus, Mântuitor şi al celor “străini”, se încheie cu exclamaţia lui Cristos: “Femeie, mare este credinţa ta! Facă-se după cum voieşti”. Dorinţa femeii a întâlnit plinătatea dorinţelor Tatălui; nu a obţinut favoruri în sensul de firimituri neînsemnate, dar în sensul unei participări depline la ospăţul mântuirii. Credinţa acestei femei – credinţă exemplară şi pentru noi – e foarte asemănătoare cu cea a centurionului din Cafarnaum (Lc 7,1-10). Şi pentru acel păgân răsună strigătul minunat al Domnului: “adevăr vă spun: nici în Israel nu am găsit o credinţă aşa de mare. Mergi şi fie după credinţa ta” (Mt 8,10.13).

Miracolul implorat se realizează deoarece această femeie a crezut în misterul lui Isus.

Cu umilinţa sa ea a înţeles că ceea ce îi cerea lui Isus era un har. Propria putere a credinţei sale a determinat-o să spere împotriva oricărei speranţe. Şi a fost răsplătită. Credinţa în Isus a femeii păgâne devine exemplu de credinţă pentru oricare dintre creştini. Tot ceea ce noi suntem şi avem – în afară de greutatea păcatelor noastre – e darul lui Dumnezeu. El, prin Isus Cristos înviat, e mereu în drum spre noi, mai ales pentru cei care sunt “străini” şi “îndepărtaţi” de harul lui Dumnezeu. O credinţă luminoasă în misterul lui Isus Cristos ne ajută în primul rând să cerem harul şi milostivirea sa pentru noi, cei asaltaţi şi chinuiţi de rău, asemenea fiicei cananeencii. Credinţa ne va aminti mereu că Dumnezeu e Tatăl milostiv al tuturor oamenilor: credincioşi şi necredincioşi, toţi fiind chemaţi la mântuire.

Realizarea acestei “minuni” răstoarnă timpul rezervat încă poporului ebraic. Dar în virtutea credinţei care se inserează în adevărata descendenţă a lui Avram, Isus acordă binecuvântarea divină. Contează mai puţin apartenenţa geografică şi socială, dar recunoaşterea lui Cristos şi încredinţarea totală Lui.

Desigur, fiecare dintre noi are modul propriu de a comunica cu Dumnezeu. De cele mai multe ori însă, întâmpinăm dificultăţi în rugăciune deoarece nouă ne lipseşte simplitatea şi încrederea. Evanghelia este şcoala rugăciunii, ea se adresează tuturor oamenilor, dar în mod special celor “străini” şi “depărtaţi” de Dumnezeu.

Să ne rugăm cu toată simplitatea şi cu credinţă, asemenea femeii din Evanghelia de azi pentru fiica sa bolnavă. Ea, o non-iudaică, se adresează Domnului cu expresiile curajoase ale celor credincioşi: “Fiul lui David…, ai milă de mine” ca şi cei zece leproşi (Lc 17,13), ca orbul din Ierihon. Pentru ca rugăciunea noastră să fie simplă să ne adresăm lui Dumnezeu cu inima deschisă şi sinceră, fără a folosi formule lungi şi complicate.

Dar e posibil ca Isus să nu răspundă imediat la rugăciunea noastră din diferite motive. Aceasta presupune să facem încercarea perseverenţei. În ciuda tăcerii indiferente a lui Isus, femeia continuă să-L roage, ca şi Iair care stăruia în cererea sa (Lc 8,50). Ea deranjează apostolii; este ca prietenul inoportun. Însă perseverenţa e una din caracteristicile decisive ale rugăciunii. “Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. Căci oricine cere primeşte, cine caută găseşte, iar cui bate i se deschide” (Lc 11,9-10).

Femeia nu se descurajează de răspunsul dat de Isus apostolilor. În cuvintele pe care ea le înţelege ştie să laude speranţa care rămâne: …trebuie să cadă firimiturile de pe masă. Numai că de multe ori noi cedăm, ne descurajăm, iar flacăra speranţei începe să se stingă. Să facem ca rugăciunea noastră să fie animată de forţa speranţei ca şi cea a cananeencei.

Apoi în toată intervenţia sa femeia se comportă cu simplitate. Ea îşi exprima toată sărăcia sa. Prin ea l-a recunoscut pe Domnul. Cu cât ia mai mult cunoştinţă de sărăcia sa, cu atât se încrede mai mult în Domnul.

Pentru credinţa şi simplitatea rugăciunii sale, femeia a fost primită la masă. Şi noi suntem invitaţi la masa Euharistică, să ne împărtăşim cu “pâinea fiilor” – cum o numeşte Isus – care e însăşi viaţa sa. Singura condiţie e credinţa şi curăţia inimii. Participând la această masă, sărăcia noastră e îmbogăţită de măreţia lui Dumnezeu. Să intrăm la banchetul euharistic cu dispoziţie şi dorinţa femeii feniciene, cu foamea noastră susţinută de credinţă.

Iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni a culminat în misterul pascal şi se perpetuează cu aceeaşi intensitate mai ales la jertfa euharistică. Dragostea sa se îndreaptă către toţi oamenii.

Dar în mentalitatea religioasă a poporului evreu din Vechiul Testament, o linie de demarcaţie îl separa de celelalte popoare. Pe de o parte era Israel, poporul ales al lui Dumnezeu, moştenitorul Alianţei; iar de cealaltă parte erau naţiunile, adică popoarele păgâne care nu-l cunoşteau pe Jahwe, adevăratul Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului. Israel se considera adevăratul popor al lui Dumnezeu deoarece cunoştea şi adora pe Unicul şi Adevăratul Dumnezeu căruia îi dădeau cult în Templul din Ierusalim. În puterea alegerii divine, Israel se considera poporul luminii şi considera celelalte naţiuni ca popoare ale întunericului şi ignorante.

Oracolul profetic din Isaia promite însă mântuirea şi altor popoare. “Şi pe străini îi voi aduce pe muntele meu cel sfânt, şi-i voi bucura în lăcaşul meu de rugăciune; căci Templul meu se va numi lăcaş de rugăciune pentru toate popoarele” (Is 56,6-7). “Străinii” sunt tocmai naţiunile păgâne care nu vor mai fi excluşi din poporul lui Dumnezeu. Încă din Vechiul Testament Jahwe se descoperă progresiv ca un Dumnezeu al tuturor popoarelor, fapt care va fi pe deplin afirmat de Isus Cristos în Evanghelie.

Totuşi poporul Israelului nu l-a acceptat pe Isus Cristos şi ştim care a fost atitudinea şi purtarea lor faţă de Cuvântul Întrupat, Fiul lui Dumnezeu. Sfântul Paul a mărturisit mereu că el aparţine poporului ales al lui Dumnezeu. Ca dovadă a acestui ataşament al său, ori de câte ori ajungea într-un oraş mai mare, căuta mai întâi sinagoga şi vestea Evanghelia compatrioţilor săi. E drept că nu prea a avut succes, fiind primit nu numai cu indiferenţă, dar chiar cu ostilitate. Era considerat trădător şi nu odată i-a fost primejduită viaţa, dar el vedea în atitudinea lor Voinţa lui Dumnezeu.

Pentru Sf. Paul încăpăţânarea evreilor de a nu crede în Isus Cristos e “o mare durere şi o suferinţă continuă”. În faţa poziţiei de respingere a lui Cristos de care o mare parte din poporul ales, Apostolul neamurilor se întreabă: “Dumnezeu a repudiat oare pe poporul său?” Şi răspunsul e foarte clar: Dumnezeu nu a respins pe poporul său. Poporul necredincios respinge absoluta fidelitate a lui Dumnezeu faţă de promisiunile sale. “Restul” – numărul mic de evrei care au crezut în Evanghelie – Sf. Paul fiind unul dintre aceştia – e zălogul restaurării viitoare.

Această speranţă sigură din inima lui Paul se bazează pe misterul fidelităţii absolute a lui Dumnezeu: “Darurile şi chemarea lui Dumnezeu sunt irevocabile”. Mântuirea păgânilor nu implică abandonul definitiv al lui Israel. Şi pentru el Dumnezeu se va arăta Părinte milostiv.

Dumnezeu nu îndepărtează nici un om şi nici un popor, nici pe cei care îi refuză iubirea. El are puterea de a salva şi de a întoarce răul în bine. Acest adevăr merită să fie întipărit în inima noastră datorită faptului că adesea credinţa noastră în bunătatea lui Dumnezeu e contrazisă de experienţe negative.

Noi oamenii, închişi în limitele noastre, cu greu acceptăm că evenimentele considerate negative sunt ca un bisturiu în mâna lui Dumnezeu. Ori de câte ori Dumnezeu operează ceva în noi, ia ceva de la noi, o face pentru ca fiind mai liberi să putem primi darurile sale preţioase. Liturgia Cuvântului din aceasta duminică ne-a prezentat credinţa care precede umilinţa în faţa lui Dumnezeu, atunci când ne adresăm Lui prin rugăciune, iar prin profetul Isaia ne-a vorbit despre iubirea universală a lui Cristos. Aceeaşi temă a iubirii, a milostivirii Tatălui fiind prezentată şi în Sf. Paul.

Rugăciunea colectei împleteşte aceste motive şi prezintă propria iubire ca şi condiţie pentru satisfacerea promisiunii, pentru primirea “bunurilor invizibile”. Să ne adresăm şi noi lui Dumnezeu prin această rugăciune a Bisericii: “Dumnezeule care ai pregătit bunuri invizibile pentru cei care te iubesc, trezeşte în noi farmecul iubirii tale pentru ca iubindu-te în orice lucru şi mai presus de orice lucru, să dobândim bunurile promise de tine care depăşeşte orice speranţă”.

Isus a ascultat dorinţa femeii cananeence pentru a-i vindeca fiica. Desigur va împlini şi rugăciunea noastră dacă va fi umilă şi plină de credinţă, pentru a dobândi “moştenirea glorioasă în cer cu Cristos”.

Alois Balint

 

* * *

 

Duminica a XX-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Ne-am adunat azi din nou în casa Domnului, în jurul altarului său pentru a celebra şi pentru a participa la jertfa răscumpărătoare a lui Cristos care se înfăptuieşte pe altar. Este duminică, este ziua Domnului, iar porunca a treia a decalogului şi porunca întâi a Bisericii ne amintesc de datoria noastră de a participa la Sfânta Liturghie. Astăzi, aş vrea ca împreună, în lumina textelor biblice, să ne punem câteva întrebări şi anume: de ce venim la biserică? Cine sau ce ne determină să facem acest lucru, astăzi când trăim într-o lume plină de atâtea posibilităţi pentru a ne umple timpul? Participarea noastră la Sfânta Liturghie, adunarea în casa Domnului, sunt ele acte de credinţă sau simple tradiţii şi obiceiuri? Noi, oamenii sfârşitului de secol XX, mai avem noi credinţă?

În prima lectură Dumnezeu ne vorbeşte prin gura profetului Isaia. Fiecare dintre noi este chemat să răspundă invitaţiei Domnului de a face parte din poporul său. Şi pentru aceasta, dacă citim cu atenţie textul, observăm că este de ajuns să fim fiii lui Adam şi nu trebuie să fim numaidecât ai lui Iacob. Adică nu mai este nevoie să facem parte din vechiul popor al lui Israel pentru a fi părtaşi la mântuirea Domnului. “Observaţi legea şi practicaţi dreptatea”, ne spune Domnul, adică daţi dovadă de credinţa voastră, şi Eu vă voi conduce pe muntele meu sfânt şi vă voi umple de bucurie în casa mea de rugăciune. Legea şi dreptatea sunt calităţi divine prin excelenţă şi împlinirea lor este izvorul bucuriei, iar bucuria este expresia cultului autentic. Invitaţia pronunţată prin gura profetului are o destinaţie universală. Fiecare om, din orice timp şi din orice loc, este chemat să onoreze această invitaţie la bucurie, invitaţie pe care o face şi Isus în evanghelia de astăzi, într-un mod indirect.

Evanghelistul Matei ni-l prezintă pe Isus într-un moment de schimbare al activităţii sale. După discuţia pe care a avut-o cu fariseii despre tradiţiile lor, Învăţătorul abandonează poporul ales şi se îndreaptă spre naţiunile păgâne, se dezinteresează de mulţimi pentru a se dedica formării discipolilor săi. Isus s-a îndreptat spre ţinutul Tirului şi al Sidonului, notează evanghelistul. Iar noi trebuie să ştim că Tirul şi Sidonul erau două oraşe locuite de păgâni. Şi iată că o femeie cananeană vine şi se aruncă la picioarele lui Isus strigând şi implorând vindecarea fiicei sale posedată de diavol. El nu o ia în seamă. Ne surprinde atitudinea, reacţia lui Isus care de obicei era atât de bun, de milostiv şi receptiv în astfel de cazuri. Atunci intervin apostolii, însă această intervenţie ilustrează tocmai incapacitatea lor de a-l înţelege pe Isus; ca şi la frângerea pâinilor ei nu reuşesc să treacă de planul material pentru a ajunge la realitatea spirituală. Ei nu se gândesc la ce ar însemna vindecarea unui păgân, ci vor doar să pună capăt gălăgiei pe care o făcea femeia. Apostolii au nevoie să înveţe şi de aceea, ca un adevărat Maestru, Isus îi provoacă spunându-le: “Nu am fost trimis decât la oile pierdute ale lui Israel!” (Mt 15,24) Dar femeia se apropie şi imploră dând dovadă de o credinţă puternică, de o credinţă care este încredere şi de aceea obţine ceea ce vrea. Observăm că miracolul nu este relatat şi aceasta pentru că el nu prezintă nici un interes în acest context. Evanghelistul Matei se complace parcă să scoată în evidenţă credinţa femeii, care este o atitudine eminent-activă ce învinge toate obstacolele pentru a obţine în final ceea ce ea doreşte. De fapt, miracolul nu dă credinţa, dar este obţinut de ea şi, mai mult, este un semn care ajută să-l identificăm pe Isus ca Mesia.

Femeia cananeană dă dovadă de o credinţă autentică, profundă şi puternică, ce conduce la bucuria de a fi obţinut ceea ce căuta. Prin atitudinea sa de umilinţă şi prin afirmaţiile sale prompte, ea recunoaşte divinitatea lui Isus ca Mesia, recunoaşte drepturile lui Dumnezeu de a lucra cum crede el mai bine, recunoaşte bunătatea lui Isus şi tăria rugăciunii. Călugărul exeget, Andre Louf, în cartea sa Solo amore vi bastera´, spune că “umilinţa este cea care administrează Economia Mântuirii”, şi făcând referinţă la femeia cananeană ne spune că ea prin credinţa şi umilinţa sa a provocat miracolul la care nu avea nici un drept.

Cât priveşte atitudinea lui Isus, nu o putem privi decât în perspectiva pedagogiei divine. Prin modul său de a acţiona, el vrea să scoată în evidenţă maxima credinţă a cananeenei şi să ne dea un exemplu în acest sens. Ne învaţă că uneori purtarea lui Dumnezeu este obscură, dificilă şi dureroasă, şi de aceea ea cere maximum de credinţă, de încredere în voinţa divină, pentru că Dumnezeu ştie să scoată binele din rău. În cele din urmă el le dă o lecţie apostolilor, legaţi de ideile preconcepute şi orgolioase ale iudaismului, anume că mântuirea este universală; toţi suntem chemaţi la mântuire. Aşadar, mesajul său este universalitatea mântuirii şi necesitatea credinţei.

Şi nouă, oamenilor mileniului al III-lea, Isus ne adresează acelaşi mesaj. Trăim într-o lume lipsită de simţul păcatului care se ghidează după o morală permisivistă, o lume caracterizată de indiferentism religios, de dezorientare, de disperare; trăim într-o lume care caută soluţii efemere pentru problemele sale, uită de Dumnezeu şi de Împărăţia sa şi se agaţă de propriile iluzii. Într-o astfel de lume noi suntem chemaţi să respectăm legea şi să împlinim dreptatea pentru a fi martori ai bucuriei; suntem chemaţi ca, asemeni femeii cananeene, să dăm dovada unei credinţe profunde şi autentice, a unei credinţe plină de conţinut real, plină de Cristos. O credinţă care să se manifeste în faptele iubirii, care să fie plină de speranţă în faţa viitorului. O credinţă care, caracterizată de o convertire perseverentă şi purificată de toate elementele superstiţioase, să ne angajeze într-un adevărat apostolat, care să creeze condiţiile necesare instaurării Împărăţiei lui Dumnezeu în lume. Asemeni sfântului Paul, în cea de-a doua lectură suntem chemaţi să provocăm gelozia în fraţii noştri indiferenţi, gelozie pentru faptul că ceea ce li se cuvenea lor este luat şi dat altora, iar această gelozie o putem provoca cu acea credinţă care înseamnă a intra într-un raport de iubire cu Dumnezeu şi aproapele, a face un salt în întuneric împinşi de iubire, şi nu acea credinţă care ar însemna să acceptăm în mod intelectual o doctrină, să cunoaştem abstract unele dogme sau să le disecăm cu bisturiul teologiei.

Un vestit convertit italian, Giuseppe Borsi, aminteşte în scrierile sale următoarea întâmplare: În timpul eclipsei de soare din 1842, un copil sărac din Sieyes îşi păştea turma. Necunoscând evenimentul ce se pregătea, observa cum se întunecă soarele din ce în ce mai mult, deşi nu era nici un nor pe cer. Când lumina soarelui dispăru cu totul, sărmanul copil, în culmea spaimei, începu a plânge şi a striga după ajutor. Lacrimile sale curgeau încă, în timp ce soarele îşi trimitea din nou razele pe pământ. Revenindu-şi din spaimă şi împreunându-şi mâinile a exclamat: “O, frumosule soare!”

Borsi gândindu-se la eclipsa credinţei care-i întunecase tinereţea, şi la Cristos, Soarele care l-a luminat din nou, comenta întâmplarea de mai sus, cu un cuvânt simplu şi sublim: “O Isuse, soare frumos!” Câtă bucurie şi siguranţă putem intui în această exclamaţie! Într-adevăr, într-o lume a întunericului avem nevoie de credinţă.

Mesajului lui Giuseppe Borsi i se adaugă şi îndemnul Papei Paul al VI-lea din 21 noiembrie 1966: “Aveţi credinţă, ne spune papa. Fără credinţă nu se poate da o orientare sigură propriei existenţe individuale, familiale, profesionale; nu se poate menţine integră propria tărie interioară a oamenilor, mai ales în faţa crizelor şi a tentaţiilor vieţii, dacă nu există o viziune creştină a lumii şi a evenimentelor, dacă nu există o măsură sigură de judecată, şi aceasta o poate da numai credinţa”.

Marius MÎRŢ

 

* * *

 

Duminica a XX-a (A)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Isus s-a retras în ţinutul Tirului şi al Sidonului. Atunci o femeie canaaneană din acel ţinut a venit la el şi a început să strige: “Fie-ţi milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este chinuită îngrozitor de diavol”… El a răspuns: “Nu-i drept să iei pâinea copiilor şi s-o arunci căţeilor”. Atunci ea a replicat: “Da, Doamne, dar şi căţeii mănâncă firimiturile care cad de pe masa stăpânilor lor”. Isus i-a răspuns: “Femeie, mare este credinţa ta! Să ţi se împlinească dorinţa!” Şi în acelaşi ceas fiica ei s-a vindecat. (Matei 15,21-28)

În evanghelia sfântului Matei, vindecarea fiicei femeii canaanene este unul din puţinele gesturi salvatoare pe care Isus Cristos l-a făcut în favoarea unei persoane ce nu aparţine poporului ales. Mai mult acea fată oropsită de diavol aparţinea unui popor care, conform Dt 7,1-6 şi 20,16-18, fusese exclus oricărei bunăvoinţe divine de vreme ce a prigonit poporul ales. Şi totuşi, dacă Isus săvârşeşte vindecarea copilei, o face pentru mărturia admirabilă de credinţă a mamei în mesianitatea Lui atunci când i se adresează cu formule care aparţin patrimoniului religios iudaic şi creştin: Doamne… sau Fiul lui David… şi mai ales …şi căţeii mănâncă firimiturile care cad de pe masa stăpânilor lor.

Credinţa femeii canaaneene este şi mai elocventă (şi de aceea merită răsplătită) dacă ţinem cont că episodul citit în această duminică este precedat de o controversă destul de aprinsă cu bătrânii poporului (15,1-20) care nu sunt capabili să iasă dintr-o tradiţie devenită nefuncţională şi să recunoască noutatea mântuitoare a Evangheliei lui Isus Cristos. Or, tocmai că femeia păgână, prin cuvintele ei atât de înţelepte şi atât de curat cristologice a dat dovadă că şi-a însuşit esenţialul Evangheliei predicate de Mântuitorul.

Fraţilor, vă spun vouă, care eraţi păgâni: în măsura în care eu sunt apostol al păgânilor, în acea măsură va fi gloria slujirii mele să-i fac geloşi pe confraţii mei iudei şi să-i aduc la mântuire cel puţin pe unii dintre ei. Dacă respingerea lor a adus împăcarea lumii cu Dumnezeu, ce se va întâmpla atunci când vor fi reprimiţi? Va fi ca o înviere a morţilor. Darurile lui Dumnezeu şi chemarea lui sunt date pentru totdeauna… (Rom 11,13-15.29-32)

Textul paulin citit în această duminică face parte din aceeaşi secţiune cu cel citit în duminica trecută, secţiune în care Apostolul exprimă profundul regret că poporul iudeu se arată atât de puţin receptiv faţă de Evanghelia lui Cristos dar şi mirarea şi admiraţie că păgânii au îmbrăţişat-o şi o trăiesc cu seriozitate. Or, această îmbrăţişare a Evangheliei are drept efect pentru păgâni primirea în sânul “noului popor al lui Dumnezeu” constituit din cei care cred în Cristos, având în acest fel acces la tezaurul legămintelor şi al binecuvântărilor de care ne vorbea sfântul Paul (Pavel) în textul duminicii trecute.

Această situaţie se dovedeşte a fi un adevărat mister al mântuirii care, citit în prisma mesajului evanghelic, poate fi exprimat prin refuz al bucatelor dătătoare de hrană din partea iudeilor şi profit din partea păgânilor.

 

* * *

 

Pentru o religie a firimiturilor

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Dumnezeu îi privilegiază pe cei excluşi

Tema excluderii caracterizează cele trei lecturi de astăzi. În capitolul 56 din Isaia (din care în liturgie este prezentat un mic fragment) Domnul încurajează două categorii de excluşi: străinii şi eunucii. Aceştia par să fie iremediabil în afara mântuirii, a binecuvântării. Ei înşişi socotesc că nu pot face parte niciodată la titlul deplin al poporului alianţei. Privilegiaţii, membrii de drept, îi privesc cu suspiciune şi dispreţ.

Dar Domnul are grijă să inverseze poziţiile. Semnificativă este promisiunea către cei care nu-şi pot asigura o descendenţă: “Către eunucii, care observă sâmbetele mele, preferă lucrurile care îmi plac şi rămân tari în alianţa mea, eu le voi dărui în casa mea şi între zidurile mele un loc şi un nume mai bun decât al fiilor şi fiicelor; le voi da lor un nume veşnic care nu va fi şters niciodată…”

Căile de acces la “muntele sfânt” adesea sunt barate abuziv de oameni zeloşi, care impun limite arbitrare, dictează condiţii care nu sunt în mod necesar cele cerute de Domnul. Atunci Dumnezeu însuşi îi ia de mână pe cei excluşi, pe cei cărora li s-a închis uşa cu dispreţ în faţă sau au fost ţinuţi la distanţă, pentru a-i însoţi de-a lungul drumului “interzis” şi să-i introducă în “casa de rugăciune”, unde vor fi “copleşiţi de bucurie”. Visul cel mare al Domnului rămâne mereu acela al unui templu “deschis”, care să devină nu un loc de discriminare, şi nici de ruşine (unde fumul de tămâie ascunde activitatea nu totdeauna compatibilă cu sfinţenia lui Dumnezeu), ci “loc de rugăciune pentru toate popoarele”.

Da, cei excluşi şi cei privilegiaţi, cei practicanţi şi nepracticanţi. Noi suntem cei care am inventat şi pus la punct aceste categorii. Dar lui Dumnezeu îi place să-i facă privilegiaţi tocmai pe cei excluşi! Şi, foarte adesea, noi practicăm atâtea lucruri care nu intră în mod obligatoriu în plăcerea divină, şi neglijăm alte “practici” pe care dimpotrivă El nu le ţine ca absolut bune pentru un credincios: dreptatea, pentru a înşira numai una, care apare la începutul fragmentului din Isaia. “Observaţi dreptul şi practicaţi dreptatea…” Mi-ar plăcea să văd la intrarea în anumite biserici o cartelă cu inscripţia: “Sunt bine-veniţi cei cărora le este foame şi sete de dreptate”.

Paul (a doua lectură) ia act despre o schimbare de situaţie. A fost o “schimbare” decisivă. Poporul promisiunii, căruia îi era destinată “pâinea fiilor” s-a autoexclus. Şi, în locul său, au intrat păgânii, care până atunci găsiseră barat accesul la templu. Biserica lui Cristos, dimpotrivă, fidelă deschiderii universaliste a Învăţătorului, şi la solicitarea puternică a lui Paul însuşi, i-a primit chiar pe ei. Acum apostolul vrea să adopte o tactică care mizează totul pe “gelozie” şi cere noilor sosiţi consensul pentru a ţine uşa deschisă şi pentru israeliţi. Rămâne mereu pericolul, de fapt, ca cei care au suferit excluderea, de îndată ce au posibilitatea, să devină la rândul lor “exclusivi”; cine a suferit discriminarea, abia reuşeşte să dobândească integrarea, că se transformă în cel mai rău rasist; cine a obţinut milostivirea, de abia convertit, să devină un fanatic, un intolerant, un inchizitor fanatic.

În fine, în evanghelie, este Cristos însuşi care, într-un prim moment, pare ferm în a exclude femeia cananeancă de la masa rezervată fiilor. Dar femeia, determinată să obţină minunea în folosul fiicei sale, nu se lasă descurajată de atitudinea rece a Învăţătorului. Dimpotrivă, devine mereu mai bătăioasă (un exemplu strălucit de umilinţă îndrăzneaţă şi de îndrăzneală umilă). Reuşeşte să forţeze uşa cu o armă pe care nu o posed mulţi din cei care stau la masă: credinţa. “Femeie, mare este credinţa ta!”. Cristos este constrâns să cedeze, să-şi plece fruntea la voinţa femeii: “Să fie cum vrei tu…”

A cere firimiturile firimiturilor

Femeia cananeancă ar fi în stare să ne explice ce înseamnă rugăciunea, pe lângă credinţă. Din fericire nu scrie cărţi. Întreaga sa lecţie este conţinută într-un gest, într-o atitudine, din puţine fraze. Nouă ne revine sarcina de a interpreta toate acestea.

Episodul, printre altele, ne poate face să intuim de ce Dumnezeu tace, refuză, neagă. Fapt este că ne vrea mai apropiaţi. Doreşte să stăm alături de el cât mai mult. Nu admite ca să smulgem o minune în grabă şi apoi să mergem pe cont propriu.

Dar să fixăm punctul culminant al dialogului, încordat, chiar dramatic, între sărmană şi Învăţătorul.

“Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei”. Fraza lui Isus, în duritatea sa, pare o închidere definitivă. Femeia, însă, nu se dă învinsă, şi replică prompt: “Este adevărat, Doamne… Dar şi căţeii mănâncă firimiturile care cad de la masa stăpânilor…” Ea, care avea credinţă, se mulţumea cu firimiturile. Era sigură că putea să se sature cu ele. Şi noi, ascultând elogiul uimit pe care îl face Domnul, ne surprindem că invidiem credinţa acestei femei. Şi am putea chiar să-i cerem să ne ofere firimiturile firimiturilor.

Consider că astăzi ar trebui să regăsim o dimensiune a credinţei plecând precis de la firimituri. Poate a sosit momentul de a opta pentru o religie a firimiturilor. Avem totul, “piaţa” este prea plină, este o multitudine de oferte care are ceva de necrezut, “pâinea” ia o varietate de forme aşa încât poate să satisfacă toate gusturile, chiar şi cele mai extravagante, totuşi credinţa noastră, în loc să se întărească, pare că slăbeşte mereu mai mult. De aceea încercăm s-o sprijinim recurgând la miraculos, la senzaţional, la devoţionalele cele mai ambigui, chiar la practici esoterice. Este nevoie de apariţii, evenimente miraculoase, acţiuni răsunătoare, fenomene extraordinare.

Personaje cel puţin bizare, prin mobilizări de tip emotiv, recrutează adepţi entuziaşti şi veleitari. Interpreţi umili ai unei evanghelii a milei sunt folosiţi şi uneori idolatrizaţi dincolo de limitele bunului simţ. Se fac ample reduceri. Dar oferta, cu cât este mai ademenitoare prin mijloacele cele mai cinice, depăşeşte cu mult cererea. Mai mult, se bănuieşte de-a dreptul că tocmai excesul sfârşeşte prin a descuraja cererea.

Am uitat gustul pâinii

Uneori, străbătând orarele (mai degrabă închipuite) Sfintelor Liturghii festive la uşa unor biserici, şi observând pasul şi feţele multor participanţi, mă gândesc la acea biserică-colibă în părţile Dodomei, în Tanzania. Misionarul soseşte, când o face, la fiecare a treia duminică. Lumea trebuie să meargă pe jos chiar şi zece, douăzeci de kilometri. Totuşi toţi îşi îmbrăcau o faţă de sărbătoare. Şi Liturghia pe care o celebrau (durata: cel puţin două ore şi jumătate) era printre lucrurile cele mai vii şi bucuroase la care am asistat vreodată.

Ei au descoperit, ca femeia cananeancă, secretul firimiturilor. Noi, în schimb, avem pâinea fără prea multă trudă, livrată aproape de uşa casei, şi nu ştim ce să facem cu ea. Şi adesea se sfârşeşte prin a o refuza.. Să ne înţelegem. Firimiturile, pe care aş vrea să le revendic, nu se opun pâinii. Sunt, mai degrabă, contrariul unei anumite lăcomii care determină fenomene de obişnuinţă, de indiferenţă. Excedenţa, cererea excesivă a celor de prisos, cedările la ceea ce are numai aparenţa credinţei, chiar dacă este trecută prin contrabandă, sfârşesc prin a crea indivizi nehrăniţi. Neglijând firimiturile, s-a pierdut şi sensul şi gustul pâinii. Prea multele produse sofisticate fac să uităm gustul hranei naturale. Tămâierile excesive devoţionale acoperă mirosul pâinii.

Călugării antici, în deşerturile din Egipt şi Siria, hrăneau credinţa lor, deja robustă, pe baza firimiturilor. Ajunge să ne gândim că mulţi dintre ei, fiind practic analfabeţi, erau constrânşi să mestece , rumege într-o zi întreagă aceeaşi fărâmă, adică un singur verset dintr-un Psalm, o frază din evanghelie. Şi terminau astfel să înveţe pe de rost cărţi întregi din Sfânta Scriptură.

Eu aş vrea să cer de la un preot, de la o călugăriţă, dacă reuşeşte să reproducă un verset din Psalmul pe care la recitat în această dimineaţă la Laude. Să întreb un credincios oarecare dacă este în stare să citeze un mic fragment din evanghelia pe care a ascultat-o în timpul Liturghiei din ziua respectivă…

În baza acelui puţin, am nutrit convingerea că atâţia credincioşi în ţările din est, în perioada cea mai întunecoasă a dictaturii atee, au alimentat credinţa lor cu firimituri. Da, “rezistenţa” lor extraordinară nu este datorată decât minunii firimiturilor.

Cunosc personal preoţi care au rămas pentru şapte, opt ani, în lagărul de concentrare, condamnaţi la muncă forţată. Biblioteca lor era redusă la un volum al breviarului. Şi au ţinut tare, ba mai mult credinţa lor a fost întărită, exclusiv datorită acelor pagini puţine. Fidelitatea lor reprezintă un act greu de acuză pentru palatele noastre religioase foarte fine şi un pic prea pretenţioase (pretenţioase pentru ceea ce nu este esenţial), care, după ce a ciupit o cantitate incredibilă cu lăcomie, produc o credinţă fără viaţă, incapabilă de a rezista la cea mai mică furtună (chiar dacă numai… publicitară).

Când sunt prea multe jucării, devenim incapabili de a ne juca

Mă explic cu o imagine. Cunosc copii ale căror camere gătite sunt pline până la refuz de jucării foarte costisitoare şi futuriste. Observ că adesea mulţi dintre ei nu mai ştiu să se joace, să se distreze, plâng în continuare cerând cine ştie ce altceva încă. Prezintă o faţă plictisită. Din partea mea îi caracterizez cu un adjectiv aproape intraductibil: “bolnav” (strâmbătură, leneş, apatic, indolent, dezgustat…). Şi să spunem că ar fi suficientă numai cutia de ambalaj a unuia din aceste jucării preţioase pentru a face fericiţi o ceată de copii africani. Sunt sigur că aceştia, cu beţişoarele, ar inventa vreun joc care i-ar înnebuni de bucurie cel puţin pentru o lună.

Ştirile care sosesc pe insulă

O ultimă imagine. Dacă nu m-aş teme să păcătuiesc de lipsă de modestie, aş vorbi despre o parabolă. Câţiva oameni se află un timp pe o insulă îndepărtată, unde lipsesc comunicaţiile. Au un noroc descoperă un ziar vechi mototolit, aproape ilizibil, unde cu greutate reuşesc să descifreze o ştire cu privire la ţara lor. Şi este o zi mare în care, printr-un radio bolnav de guturai, între o descărcare şi alta, smulg o frântură de frază, un nume familiar, chiar rezultatul unei partide.

Acostează pe vizitatorii rari pentru a smulge de la ei o frântură de informaţii despre orice, chir dacă timpul a trecut mai mult sau mai puţin. Chiar şi persoanele particulare cele mai neglijate devin foarte importante. Ei se uimesc de lucrurile cele mai comune. Apreciază realitatea cea mai ordinară. Normalul devine un eveniment minunat.

Dacă apoi soseşte o scrisoare, este un eveniment istoric. Iată: existenţa credinţei creştinului ar trebui să urmeze această experienţă. În acea insulă învăţăm să dăm valoare lucrurilor mici. Ne este suficient să observăm un semn îndepărtat, să captăm un mesaj făcut din puţine, cuvinte simple, să schimbăm unele confidenţe preţioase, să dăm atenţie la urmele slabe lăsate de Cineva de-a lungul itinerariului nostru zilnic.

Neavând la dispoziţie multe cărţi de rugăciune, vom fi constrânşi să descoperim, să inventăm, să creăm rugăciunea. Şi, pentru a satisface nevoia vreunui eveniment miraculos, ne vom da întâlnire pentru a asista împreună, dimineaţa, când este încă întuneric, la apariţia soarelui. Şi vom rămâne uimiţi. Având în inimă o nevoie puternică de a spune mulţumesc. Da, mulţumesc, o Doamne, pentru firimituri. Cine ştie căutându-le, cerându-le cu insistenţă cu curajul umil al femeii cananeence, poate să revină pofta de pâine.