Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica I-a din Post (a Ortodoxiei)
Evanghelia: Ioan 1,43-51
Apostolul: Evrei 11,24-26.32-40

Ioan 1,43-51

A doua zi voia să plece în Galileea şi a găsit pe Filip. Şi i-a zis Isus: Urmează-Mi. Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei şi a lui Petru. Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe Isus, fiul lui Iosif din Nazaret. Şi i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino şi vezi. Isus a văzut pe Natanael venind către El şi a zis despre el: Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug. Natanael I-a zis: De unde mă cunoşti? A răspuns Isus şi i-a zis: Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin. Răspunsu-I-a Natanael: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui Israel. Răspuns-a Isus şi i-a zis: Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului.

 

Autori

pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Jacques Sylvestre, O.P.
pr. Anthony M. Coniaris
pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Anton Dancă
pr. Ilie Cleopa
pr. Anton Dancă
pr. Jacques Sylvestre, O.P.
pr. Tertulian Langa
pr. Ernest Munachi Ezeogu
IPS Andrei Rymarenko
pr. Eduard Patraşcu
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Mihai Blaj
pr. Alessandro Pronzato
pr. Daniel Iacobuţ
pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC
volum colectiv ITRC 2
pr. Eduard-Mihai Coşa
pr. Şerban Tarciziu
pr. Anton Iştoc
pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato
pr. Ernest Munachi Ezeogu
IPS Ioan Ploscaru
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Visarion Iugulescu
FSC
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Alessandro Pronzato
pr. Felix Roca jr
Diverşi alţi autori
pr. Mihai Tegzeş
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
FSC
Diverşi alţi autori
pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato
pr. Claudiu Dumea
pr. Pietro Righetto
pr. Olimpiu Todorean
pr. Şerban Tarciziu

 

* * *

 

“A răspuns Isus: … Te-am văzut”

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Când Isus l-a văzut pe Natanael venind la El, i-a spus: “Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug.” Natanael l-a întrebat: “De unde mă cunoşti?” La care Isus a răspuns: “Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin.” Nu atât faptul că Isus l-a văzut pe când stătea sub smochin l-a mirat pe Natanael, ci faptul că i-a citit gândurile din lăuntrul său. Aşa că Natanael şi-a spus: “Iată aici un om care îmi înţelege visele şi rugăciunile şi care a văzut în lăuntrul meu. Acesta trebuie să fie Fiul lui Dumnezeu, nimeni altul decât Mesia cel promis.”

 

Dumnezeu este Cel ce vede.

“Fiii lui Israel gemeau sub povara muncilor şi strigau şi strigarea lor din muncă s-a suit până la Dumnezeu. Auzind suspinele lor, Dumnezeu Şi-a adus aminte de legământul Său pe care îl făcuse cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov. De aceea a căutat Dumnezeu spre fiii lui Israel şi S-a gândit la ei” (Ieşirea 2,23-25). Dumnezeu este Cel ce vede suferinţele poporului Său. El i-a spus lui Moise: “Am văzut necazul poporului Meu în Egipt şi strigarea lui de sub apăsători am auzit şi durerea lui o ştiu. M-am pogorât dar să-l izbăvesc din mâna Egiptenilor…” (Ieşirea 3,7-8).

 

Cât de mare este Dumnezeul tău?

Dr. Henry Norris Russell, faimosul astronom, ţinea odată un discurs despre măreţia infinită a universului, în comparaţie cu micuţa noastră planetă. Când a terminat de vorbit, o femeie a venit la el şi l-a întrebat: “Dacă pământul nostru este atât de mic, iar universul atât de mare, putem oare să credem că Dumnezeu este atent la noi?” Dr. Russell i-a răspuns: “Depinde doamnă în totalitate de cât de mare este Dumnezeul în care credeţi.”

Dumnezeul creştinilor este mai mare decât universul pe care El l-a creat; este suficient de mare ca să fie atent la fiecare dintre copiii Săi. Dar ce fel de atenţie ne acordă? Ce înseamnă a trăi mereu sub ochii lui Dumnezeu? Înseamnă oare că putem să ne ameninţăm copiii spunând: “Dumnezeu te vede. Ai grijă cum te comporţi!” şi astfel să facem din Dumnezeu o Dădacă Gigantică ce lucrează gratuit în locul nostru când nu suntem acasă? Aceasta înseamnă oare a trăi sub ochii lui Dumnezeu?

Unele închisori sunt echipate acum cu camere video puse în locuri strategice, astfel încât fiecare deţinut să poată fi văzut, oriunde s-ar afla. Gardienii pot vedea totul. Nimic nu se poate ascunde de privirea lor aţintită spre monitoare. Astfel de camere se găsesc şi la bănci, spitale şi magazine. Ne amintesc de ochiul atotvăzător al lui Dumnezeu, reprezentat în unele icoane. Aceasta înseamnă oare să trăim constant în prezenţa lui Dumnezeu, Cel care vede totul? Este Dumnezeu un ochi mare ce ne supraveghează constant pentru a vedea dacă ne descoperă cu garda jos? Cu siguranţă nu!

Platon spunea o poveste despre un tânăr păstor care găsise un inel ce îl făcea invizibil. Acesta i-a oferit ocazia să facă ce dorea el, fără să fie văzut. Înainte să găsească inelul, tânărul era unul drept şi bun. Dar când a scăpat de sub privirile celor din jur, a devenit lipsit de scrupule şi lacom. Este cu siguranţă un lucru bun să trăim cu ochii semenilor aţintiţi asupra noastră. De fapt, când oamenii îşi părăsesc casa şi merg în locuri străine, unde nimeni nu îi cunoaşte, au tendinţa să facă lucruri pe care nu le fac de obicei. În romanul “Roba” al lui Lloyd C. Douglas, Marcellus îl întreabă pe Justus, “Unde crezi că a mers Isus?” Justus a răspuns: “Nu ştiu, prietene, decât că El trăieşte, şi mă aştept mereu să îl văd. Uneori îi simt prezenţa de parcă ar fi lângă mine. Aceasta te păstrează onest. Nu simţi imboldul de a înşela pe cineva, de a minţi pe cineva, de a răni pe cineva, atunci când ştii că Isus se află lângă tine.” Marcellus i-a spus atunci: “Cred că trebuie să fie foarte neconfortabil să te simţi mereu urmărit de o prezenţă invizibilă.” “Nu şi dacă prezenţa aceasta te apără pe tine de tine, Marcellus. Este o mare bucurie să ai pe cineva lângă tine, care să te facă să dai ce ai mai bun din tine.”

Edward R. Murrow descria odată secretul britanicilor în faţa tiraniei naziste: “În mod inconştient ei au săpat în istoria lor şi au simţit că Drake, Raleigh, Cromwell şi toţi ceilalţi îi priveau de undeva de sus, obligându-i să fie demni asemenea strămoşilor lor”. Cel care se uită mereu în jos la noi este Domnul Isus Cristos. Cât de obligaţi trebuie să ne simţim să apărem demni în ochii Lui! Aceasta înseamnă să trăim în prezenţa unui Dumnezeu care vede. Este ca în cazul fetiţei care se simţea bine demonstrându-i bunicului ei un dans pe care tocmai îl învăţase. Jumătate din distracţia fetiţei venea din faptul că nişte ochi prietenoşi ce o urmăreau.

 

Disperarea extremă.

Disperarea extremă vine atunci când simţim că nu suntem văzuţi de nimeni. În piesa lui Thornton Wilder, “Oraşul nostru”, unei tinere femei, care a murit la scurt timp după ce s-a căsătorit, i se permite să se întoarcă din morţi pentru a petrece o zi în casa ei. Pentru că se întoarce ca o fantomă, nimeni nu o vede. Izolarea care rezultă de aici este mai mult decât poate ea îndura. Înainte de sfârşitul zilei îşi doreşte să se reîntoarcă în mormântul de pe deal.

Deoarece l-am văzut pe Dumnezeu în Cristos, ştim că El vede şi se îngrijeşte de noi. O fetiţă era prezentă la o întâlnire în care se discuta candidatura lui Calvin Coolidge la preşedinţia Statelor Unite (a fost preşedintele SUA între 1923 şi 1929). Odată sosit, cei prezenţi au început să discute despre candidat. Deodată fetiţa a întrerupt discuţia spunând că Coolidge este cel mai potrivit om. Tatăl ei a întrebat-o: “De ce?” Ea a ridicat palma cu un deget bandajat şi a spus: “El a fost singurul dintre voi care a observat că am o rană la deget şi m-a întrebat ce am făcut şi cum mă simt.” Dumnezeu nu este la milioane de kilometri de noi. El ne vede. Îi pasă de noi. “Nici o vrabie nu cade pe pământ fără ştirea Tatălui vostru”, a spus Isus.

 

Cum ne vede Dumnezeu.

Dumnezeu nu ne vede de la înălţimea unui turn de fildeş, ci de la înălţimea crucii. Prin Cristos am învăţat că privirea lui Dumnezeu este o privire de iubire şi milă. El ne vede nu pentru că doreşte să ne pedepsească, ci pentru că ne iubeşte. De fapt, ne iubeşte atât de mult încât nu îşi poate lua ochii de la noi. Ca o mamă ce nu îşi poate lua privirea de la nou-născutul ei, şi Domnul nu se opreşte din a-i privi pe cei în care şi-a pus încrederea (Iov 36,7). Ne vede când suferim. Şi pentru că ne vede, poate să ne mângâie şi să ne dea tărie. Şi pentru că ştim că ne vede, îi putem spune: “Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele”. De ce? “Pentru că Tu cu mine eşti.”

Ne vede cu întristările noastre. Ne vede cu păcatele noastre. Dar şi cu păcate fiind, El ne priveşte cu o iubire ce ne îndeamnă la pocăinţă. De exemplu Isus s-a uitat la Simon Petru după ce acesta s-a lepădat de El de trei ori. Drept urmare Petru a ieşit afară şi a început să plângă amarnic. De ce? Ce a fost în privirea lui Isus de l-a făcut pe Petru să îi pară rău şi să devină cel mai mare predicator al Rusaliilor? Cu siguranţă privirea lui Isus era plină de compasiune şi de iubire. Aceasta a frânt inima apostolului impulsiv. Dumnezeu este Cel care ne vede cu păcate. Dar faptul că ne vede este un act de iubire, ce ne invită la pocăinţă şi iertare, spunându-ne: “Veniţi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face” (Isaia 1,18).

El ne vede suferind pentru a ne mângâia. El ne vede cu păcate pentru a ne face conştienţi de greşelile noastre şi pentru a ne aduce la pocăinţă. Şi apoi ne spune chiar Dumnezeu: “Eu nu Mă uit ca omul; căci omul se uită la faţă, iar Domnul se uită la inimă” (1Regi 16,7). Există oameni care stăpânesc atât de bine expresiile faciale încât este imposibil să ghiceşti ce se află în spatele acestora. Dar Dumnezeu se uită în inimă. El vede caracterul. El vede motivaţia reală în spatele fiecărui gest. El face distincţia între real şi nereal, între expresie şi intenţie, între mască şi original. În fine, să ne gândim la compasiunea din privirea lui Isus; pentru că aceştia sunt ochii prin care ne priveşte Dumnezeu astăzi. Câtă compasiune trebuie să fi fost în ochii săi când, privind spre Ierusalim, a vărsat câteva lacrimi. Câtă compasiune trebuie să fi exprimat privirea Sa când vindeca bolnavi şi când învia morţi. Câtă compasiune trebuie să fi avut când a plâns în faţa mormântului lui Lazăr, prietenul Său.

Modul în care îi privim pe oameni exercită o puternică influenţă asupra lor. Un om se poate uita la altul cu o privire ce apasă sufletul celuilalt. Poate să arunce o privire ce răneşte şi distruge. Sau poate să privească cu o indiferenţă rece, umilindu-l şi degradându-l pe celălalt. Dar un om poate privi la semenul său şi cu bunătate şi căldură, cu o privire ce încurajează, ce deschide lacătul celuilalt, ce trezeşte puteri în acela. Aşa se uită Dumnezeu la noi.

Romano Guardini a surprins atât de bine semnificaţia privirii lui Dumnezeu când a scris: “Dumnezeu este Cel care vede. Dar privirea Lui este un act de iubire. Cu privirea Lui El îşi îmbrăţişează creaturile, le susţine şi le încurajează… Privirea lui nu este una care doar se uită la ceva: este iubire creatoare, este puterea ce permite lucrurilor să fie ele însele şi le salvează de la degenerare şi decădere… Dumnezeu îşi întoarce faţa Sa spre om şi astfel se dă pe Sine omului… A fi văzut de El nu înseamnă a fi expus unei priviri neîndurătoare, ci a fi învăluit în cea mai profundă atenţie… Suntem văzuţi de El fie că vrem, fie că nu. Diferenţa este că dacă încercăm să ne ascundem de privirea Sa, sau ne străduim să intrăm in ea… Nici una dintre greşelile sau relele din vieţile noastre nu sunt fatale atâta timp cât le confruntăm cu privirea Sa. Însuşi actul de a ne pune sub privirea Sa este începutul reînnoirii… Dar totul este în pericol dacă refuzăm să ne punem pe noi înşine şi vieţile noastre sub privirea Sa.” (“Dumnezeul cel Viu”, de Romano Guardini).

“Cel ce a zidit ochiul, oare, nu priveşte?”, se întreabă psalmistul. “Da, priveşte!”, răspundem noi. El a văzut ce era în inima lui Natanael. L-a văzut pe Avraam. A văzut poporul Său suferind în Egipt. Ne vede astăzi. Ne vede cum suferim, pentru a ne mângâia. Ne vede cu păcatele noastre, pentru a ne ierta. Ne vede de pe cruce. Ne vede cu iubire şi privirea sa ne îndeamnă să dăm ce este mai bun din noi. Dacă ochii lui Cristos sunt ferestrele prin care Dumnezeu ne vede, ei sunt în acelaşi timp şi oglinzile în care ne vedem pe noi, iubiţi de Creatorul şi Răscumpărătorul nostru.

Ce impact trebuie să aibă asupra noastră faptul că zi de zi, orice facem şi spunem şi încercăm şi gândim şi ne imaginăm este sub privirea lui Dumnezeu! Trebuie să revoluţioneze existenţele noastre! Isus a răspuns: “Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin.”

 

* * *

 

Cultul icoanelor

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa creştină

Duminica aceasta, întâia din Postul Paştilor, se mai numeşte şi Duminica Ortodoxiei, în amintirea biruinţei dreptei învăţături a Bisericii despre icoane şi despre cultul lor. Or, dreptcredincios, dreptslăvitor, se zice în limba greacă: orthodoxos, de unde şi denumirea de ortodoxie, care înseamnă credinţă dreaptă, adevărată, sau, în sens literal strict, dreaptă slăvire.

Prin urmare, Duminica Ortodoxiei nu înseamnă duminica Bisericii Ortodoxe, ceea ce ar fi şi un anacronism, deoarece această denumire şi-a luat-o Biserica Răsăriteană de-abia mai târziu, după schisma cea mare, pe când dreapta credinţă – ortodoxia – despre icoane s-a definit în al şaptelea conciliu sau sobor ecumenic, de la 787, deci cu mult înainte.

Aceasta, ca o precizare.

Înainte de a arăta legitimitatea şi folosul pe care îl are cultul sau veneraţia icoanelor, în evlavia creştină, să facem o scurtă privire istorică asupra luptei dusă împotriva icoanelor.

Ceea ce a determinat pe împăraţii bizantini să combată icoanele a fost intenţia lor de a îmblânzi astfel furia musulmanilor, care ameninţau frontierele Imperiului Roman şi care, cum ştim, învinuiau pe creştini că, cinstind icoanele, ei încalcă porunca din decalog care spune: “Să nu-ţi faci chip cioplit ca să i te închini lui!” Totodată, împăraţii credeau că, suprimând cultul icoanelor, îi vor atrage mai uşor pe musulmani la creştinism.

Primul care a greşit cu privire la acest cult a fost împăratul Leo Isaurul, după care au urmat ereticii numiţi iconoclaşti, care înlăturau orice icoane din biserici, distrugându-le, şi combăteau orice fel de folosire a lor ; apoi, iconomahii, eretici care admiteau folosirea icoanelor în scopul instrucţiunii sau înfrumuseţării Bisericilor, dar combăteau venerarea lor religioasă.

Leo Isaurul a emis un edict împărătesc prin care interzicea venerarea icoanelor în cuprinsul imperiului şi ordona înlăturarea lor. Au fost distruse, atunci, nepreţuite comori şi nemuritoare capodopere de artă religioasă. Totodată, valuri de sânge curgeau pretutindeni, căci mulţi creştini preferau mucenicia, decât să pângărească chipurile Mântuitorului, ale Preacuratei sau ale sfinţilor. Părinţii Bisericii s-au împotrivit cu dârzenie acestui edict, pecetluindu-şi credinţa cu propriul sânge. Spre a pune capăt ereziilor iconoclaştilor şi iconomahilor, la dorinţa patriarhului Taraziu al Constantinopolului, pe timpul împărătesei Irina şi al fiului acesteia, Constantin al VI-lea Coproninul, s-a ţinut la Niceea, în anul 787, Al VII-lea Conciliu sau Sobor Ecumenic, în care s-a definit adevărata învăţătură despre venerarea icoanelor. Aici s-a hotărât să se pună cruce şi icoane sfinte prin biserici, pe vasele şi veşmintele sacre, în case şi la răscruci de drumuri, pentru că – precizează Conciliul – “aceasta este învăţătura sfinţilor Părinţi cea insuflată de Dumnezeu şi sfânta Tradiţie a Bisericii”. “Şi – adaugă acelaşi Conciliu – acestea, adică icoanele Mântuitorului, ale Preacuratei Fecioare Maria şi ale sfinţilor să se sărute şi să se venereze, dar nu cu adevărată latrie, cea care după credinţă se cuvine numai firii dumnezeieşti, ci aşa că în onoarea acestora să se tămâieze şi ardă lumimi ca şi la chipul preţioasei şi de viaţă făcătoarei Cruci, la sfintele Evanghelii şi la celelalte lucruri sfinte, precum era datina cea veche şi cucernică, pentru că onoarea dată icoanei trece la prototip şi cel ce se închină la icoană se închină celui zugrăvit într-însa.” (Apud Dr. V. Suciu, Teologia dogmatică specială, vol. I, ed. a II-a, Blaj, 1927, p. 485). Luptele contra cultului icoanelor au continuat însă şi după Conciliu. De abia în anul 842, deci după mai bine de o sută de ani de lupte, împărăteasa Teodora a curmat persecuţia, iar Biserica, în amintirea acelei biruinţe a dreptei credinţe privitoare la cinstirea icoanelor, a rânduit sărbătoarea de azi, Duminica Ortodoxiei.

Dar, câteva secole mai târziu, s-a ivit învăţătura protestanţilor şi a neoprotestanţilor. Împotriva acesteia s-a întrunit sinodul Tridentin (1545-1563) în care Biserica a venit cu noi precizări doctrinale, pe care le vom vedea ceva mai departe.

După acest scurt istoric, să examinăm cele două izvoare şi temeiuri de nezdruncinat ale credinţei: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, pe care Biserica îşi sprijină învăţătura despre cultul icoanelor, care a costat-o atâtea jertfe.

1. În Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, Cartea Ieşirii, cap. 25 v.8, Dumnezeu îi porunceşte lui Moise ca, de ambele părţi ale sicriului Legii, care se păstra în cortul mărturiei, să se pună doi Heruvimi de aur turnat: “Şi vei face doi Heruvimi de aur turnat, şi îi vei pune de amândouă laturile sicriului.” Or, ştim că sicriul în care se păstrau Tablele Legii şi toiagul înverzit al lui Aron era simbolul prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul poporului evreu şi că acesta venera nu numai sicriul, ci şi pe cei doi Heruvimi. Acest cult se vede şi din faptul că, pe când Evreii transportau cu mare veneraţie sicriul Legii, Oza, îndrăznind să se atingă de el ca să-l sprijine, a fost pedepsit de Dumnezeu cu moartea pe loc (II Imp VI, 6-7).

Tot la porunca Domnului, Moise a înălţat, în pustiu, un şarpe de aramă, cu scopul ca Evreii muşcaţi de şerpi veninoşi, privind la el, să se vindece. Or, acest şarpe era numai prototipul, prefigurarea Crucii lui Cristos, precum însuşi Mântuitorul ne-o spune: “Şi precum Moise a înălţat şarpele în pustiu, aşa se cade să Se înalţe Fiul Omului, pentru ca tot cel ce crede Într-însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan III, 14).

Împăratul Solomon, de asemenea, împodobeşte templul, construit de el, cu doi Heruvimi de aur, fără a i se reproşa că este idolatru.

2. Sfânta Tradiţie, al doilea izvor al credinţei noastre, ne învaţă că venerarea icoanelor datează încă din primele veacuri ale creştinismului. În perioada prigoanelor contra creştinilor, din primele trei secole, întâlnim în catacombe pe Mântuitorul închipuit prin figura Păstorului cel Bun cu oiţa pierdută pe umeri. O altă figură simbolică a Mântuitorului era peştele, zugrăvit pe pereţii catacombelor. Iată cum s-a ajuns la acest simbol: Iniţialele cuvintelor din expresia grecească Isoos Hrist-s Teoo Yi-s Sot!?r (- Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul), formează cuvântul grecesc Ichthys, care înseamnă peşte. Această imagine, zugrăvită pe pereţii catacombelor, creştinii o foloseau şi ca semn de recunoaştere între ei. Tot în catacombe întâlnim chipurile Preacuratei cu Isus în braţe, precum şi ale apostolilor Petru şi Pavel, zugrăviţi alături de chipul Mântuitorului. Uneori ele poartă şi aureolă, semnul veneraţiei religioase. Cultul Sfintei Cruci, de asemenea este foarte vechi.

Începând cu secolul al IV-lea, Sfinţii Părinţi vorbesc despre cultul icoanelor ca despre un cult cunoscut tuturor. În Canonul de mângâiere cel mic, găsim osândirea celor ce nu se închină icoanei Preacuratei numită Povăţuitoare. Or, această icoană, conform Tradiţiei, a fost zugrăvită de Sfântul Luca. Prin urmare, cultul icoanelor îşi are originea încă în epoca apostolilor şi, după cum reiese din cele arătate, nu numai că este legitim, ci a fost şi practicat ca o deprindere evlavioasă folositoare.

Celor care obiectează că cinstirea icoanelor este o închinare la idoli, pentru că Dumnezeu în Testamentul Vechi porunceşte: “Să nu-ţi faci chip cioplit ca să i te închini”, le răspundem că Dumnezeu, prin această oprelişte, a vrut să-i ferească pe evrei de cultul zeităţilor păgâne foarte răspândit pe atunci printre celelalte popoare. Or, aceste popoare se închinau nu numai acelor zeităţi, ci divinizau înseşi statuile care reprezentau acele zeităţi, atribuindu-le aceleaşi puteri supranaturale. De aceea Dumnezeu, poruncind: “Să nu-ţi faci chip cioplit ca să i te închini”, motivează imediat, adăugând: “căci Eu sunt Domnul Dumnezeul tău”. Or, noi creştinii nu credem că icoanele ar fi Dumnezeu ori că ar avea în sine putere divină, şi nu lor ne rugăm, şi nu în ele ne punem încrederea, ci – precum ne-o spune sinodul Tridentin – “sărutându-le, descoperindu-ne capul, ori îngenunchind înaintea lor, noi îl adorăm pe Cristos şi cinstim pe sfinţii care sunt reprezentaţi în acele icoane.” (Sesiunea XXV; apud Suciu V., dr., Dogmatica Specială, vol. I, p. 486). Acelaşi conciliu, în continuare, impune episcopilor să-i înveţe pe credincioşi că prin icoane se instruieşte poporul în articolele de credinţă şi sunt de mare folos nu numai prin aceea că ne aduc aminte de darurile şi binefacerile date de Cristos, ci şi prin faptul că, punându-ne înaintea ochilor minunile făcute de Dumnezeu prin sfinţi, precum şi pildele lor, noi suntem invitaţi să imităm viaţa şi virtuţile lor şi, astfel, să adorăm şi să iubim mai mult pe Dumnezeu care şi-a arătat prin ei puterea şi bunătatea Sa, şi să deprindem cu mai mare zel evlavia. Sfântul Grigore cel Mare, patriarhul Romei, numeşte icoanele Scriptura celor neînvăţaţi, pentru că cel ce le priveşte citeşte în ele ca într-o carte deschisă “prorociile prorocilor, nevoinţele cuvioşilor, chinurile mucenicilor şi patimile şi minunile lui Cristos.” (Autorul notelor din Pidalion, la Prolegomena de la Sinodul al VII-lea).

Dar, mai obiectează unii, este o superstiţie a venera o icoană mai mult ca pe alta, deşi ambele sunt ale uneia şi aceleiaşi persoane, cum este cazul cu locurile de pelerinaj.

Acestora le răspundem că noi cinstim o icoană mai mult decât pe alta nu în sensul că în una ar fi ceva ce nu ar fi în cealaltă. Căci, după cum ziceam mai înainte, icoanele nu au în sine nimic vrednic de veneraţie, neavând în sine nici o putere, ci dacă ne închinăm uneia mai mult decât alteia şi dacă facem pelerinaj într-un anumit loc, o facem pentru un motiv cu totul extrinsec şi anume: pentru că Dumnezeu şi-a manifestat voinţa Sa ca pe acea icoană s-o venerăm mai mult şi în acel loc să I ne închinăm Lui în mod deosebit. Un astfel de caz avem în Evanghelie, unde, la Scăldătoarea de lângă Poarta Oilor, numai cel care intra întâi după tulburarea apei se vindeca, deşi apa era permanent aceeaşi. Motivele pentru care Dumnezeu îşi manifestă astfel de preferinţe – şi de a fi venerată o icoană mai mult decât alta de a fi adorat într-un loc mai mult decât în altul – rămân pentru noi o taină a înţelepciunii Sale. (Cf. Dr. V. Suciu, op. cit., p. 484-496).

La toate aceste argumente din Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, mai adăugăm unul de ordin firesc. Ce este mai firesc decât să păstrăm şi să privim cu respect şi iubire orice amintire scumpă rămasă de la cei dragi ai noştri, trecuţi dincolo, şi în mod special fotografia ce le imortalizează chipul. E deci cu atât mai logic să venerăm chipurile ce ne evocă viaţa şi jertfa Mântuitorului, precum şi viaţa Preacuratei şi a Sfinţilor care L-au întruchipat prin virtuţile lor, şi, privindu-le icoana, să ne însufleţim cu credinţa, curajul şi iubirea lor, şi să-i invocăm ca mijlocitori către Dumnezeu în lipsurile noastre trupeşti şi sufleteşti. Cinstindu-le imaginea, îi cinstim pe ei şi în primul rând pe Dumnezeu care se oglindeşte şi străluceşte în ei prin viaţa lor ; totodată, aducem prinosul nostru de recunoştinţă Bisericii, Mama noastră, care, cum am văzut, prin lupte şi jertfe îndelungate, a salvat şi păstrat această devoţiune în lumina dreptei credinţe. Amin.

 

* * *

 

Credinţa

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa creştină

Duminica aceasta, întâia din Postul Mare, este dedicată adevăratei învăţături privind venerarea sfintelor icoane şi biruinţei definitive a acestui cult împotriva ereticilor numiţi iconoclaşti şi iconomahi, cu care Biserica a luptat mai bine de un secol.

Biserica, drept omagiu adus tuturor fiilor ei, episcopi, preoţi şi laici, care au mărturisit şi apărat eroic dreapta credinţă despre icoane, acceptând chiar martirajul, a rânduit să se citească, azi, la Sfânta Liturghie, pericopa din Epistola către Evrei în care Spiritul Sfânt, prin gura Apostolului neamurilor, laudă credinţa drepţilor din Testamentul Vechi, începând cu Avraam şi sfârşind cu profeţii, care în mijlocul torturilor şi batjocorilor la care fuseseră supuşi, au rămas statornici în credinţă, până la moarte.

Deoarece întreaga noastră trăire şi mântuirea îşi au temeiul în credinţă, vom folosi acest prilej pentru a face o scurtă meditaţie asupra acestei prime virtuţi dumnezeieşti sau, cum se mai numeşte, teologale.

Ce este credinţa ? Este acea virtute supranaturală prin care noi, sprijiniţi de autoritatea lui Dumnezeu, primim de adevărat tot ce ne-a descoperit şi ne învaţă El prin Biserica Sa. Am spus: credinţa este o virtute. Virtutea este o dispoziţie, o înclinare permanentă de a face fapte plăcute lui Dumnezeu. Am mai precizat că este o virtute supranaturală, pentru că nu o dobândim cu puterile noastre naturale, ci ea vine de sus, ca un dar al lui Dumnezeu, cum ne-o spune şi Sfântul Pavel în Epistola către Efeseni, cap. II, v. 8: “Prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă: şi aceasta nu vine de la voi (adică nu din puterile voastre – n.n.), ci e darul lui Dumnezeu.” Am afirmat apoi că prin ea primim cu adevărat tot ce ne-a revelat Dumnezeu, deci nu e vorba de o simplă părere, ci ne dăm adeziunea, asentimentul necondiţionat şi ferm la adevărurile descoperite de El şi le ţinem ca sigure.

Dar acest asentiment necondiţionat şi ferm nu este un act iraţional, orb, ci un act conform raţiunii. Cum anume? Iată cum. Înainte de a ne da adeziunea, de a accepta adevărul descoperit, noi ne convingem prin cercetare, prin studiu, că Dumnezeu, de fapt, într-adevăr, a descoperit, a vorbit oamenilor: prin patriarhi, prin profeţi, prin Isus Cristos şi prin Biserica Sa, şi că El s-a îngrijit ca descoperirea să ajungă neştirbită până la noi. Iată temeiul pe care trebuie să se sprijine adeziunea, credinţa mea. Prin urmare, din clipa în care eu m-am convins că Dumnezeu a descoperit, a vorbit şi m-a asigurat de transmiterea negreşelnică a cuvântului Său, peste veacuri, până la mine, e raţional, e logic ca eu să-mi supun mintea adevărului descoperit şi să-l accept necondiţionat. Chiar dacă acel adevăr nu-l înţeleg în sine, în esenţa lui? Da, chiar dacă e vorba de un mister, deoarece odată ce eu m-am convins că Dumnezeu mi l-a descoperit, însuşi acest fapt este pentru mine o garanţie absolută a veridicităţii acelui mister, pentru că Dumnezeu, fiind prin definiţie însuşi adevărul absolut, atotştiutor, nu se poate înşela, nu poate greşi, iar, pe de altă parte, fiind El preasfânt, prin definiţie, nu mă poate înşela.

În timp ce tiranul Asclepiade îl tortura pe Sfântul martir Roman, un copilaş, care era ţinut în braţele mamei şi care deabia ştia vorbi, ridică glasul contra tiranului, zicându-i: “Isus Cristos este adevăratul Dumnezeu”. Cine ţi-a spus?, întrebă aspru tiranul. Mama, răspunse copilaşul. Şi mamei tale cine i-a spus-o? I-a spus-o Dumnezeu.” (G. Mortarino, La parola di Dio per vita di esempi, ed. a VI-a, Vicenza, 1946, p. 300).

Iată temeiul credinţei noastre: Biserica, Mama noastră, ne spune ce să credem, deoarece Dumnezeu, Tatăl nostru, i-a descoperit toate adevărurile de Credinţă pe care ea ni le predă.

Dacă marele Aristotel era atât de venerat şi ascultat pentru vasta sa ştiinţă, încât era deajuns să spună o sentinţă sau numai un cuvânt ca să fie socotite drept oracol indiscutabil – de unde şi adagiul: magister dixit -, oare nu infinit mai mult trebuie să credem cuvântului rostit de însuşi Adevărul, care nu poate nici să ne înşele, fiind preasfânt, nici să Se înşele, fiind atotştiutor.

Da, Dumnezeu ne-a vorbit. Sfântul Pavel în epistola către Evrei, II, 1-2, ne spune: “În multe rânduri şi în multe chipuri a grăit Dumnezeu de demult părinţilor prin profeţi; iar în zilele acestea mai pe urmă ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor peste toate, prin care şi veacurile le-a făcut.” Adevărurile descoperite de Dumnezeu prin Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie se rezumă foarte pe scurt în Simbolul Credinţei sau, cum se mai numeşte Crez sau Credeu.

Să examinăm, acum, dovezile faptice pe care ni le-a lăsat Dumnezeu ca să ne putem convinge că adevărurile de credinţă ni le-a descoperit El.

Cea dintâi dovadă este împlinirea profeţiilor. A prezice cu exactitate întâmplări viitoare, îndepărtate, care depind de libera voinţă a omului, este un lucru pe care singur Dumnezeu îl poate face. Or, întâmplările din viaţa lui Isus au fost prevestite cu acurateţe, cu multe secole înainte de naşterea Lui; şi toate s-au împlinit întocmai. Este suficient să confruntăm Vechiul Testament cu Noul Testament, ca să ne convingem. Iată de ce Isus le spune Evreilor care nu credeau în El: “Voi cercetaţi scripturile şi vi se pare că în ele este viaţa veşnică, şi acestea sunt care mărturisesc de mine” (Ioan V, 39).

A doua dovadă o constituie minunile lui Isus şi ale tuturor trimişilor lui Dumnezeu, minuni pe care nici un om cu bun simţ nu le poate nega. Or, minunea, adică “fenomenul care întrece puterile şi ordinea întregii naturi create” (Vasile Suciu, Dr., Teologia dogmatică fundamentală, vol. I, ed. a II-a, Blaj 1927, p. 201), nu este altceva decât expresia atotputerniciei lui Dumnezeu care intervine direct în ordinea firii, spre a dezvălui sau confirma un adevăr despre Sine. Aşadar, din faptul că El a întărit cu minuni ceea ce ne-a învăţat, trebuie să conchidem că tot ce ne-a descoperit El este adevărat şi deci trebuie să credem.

A treia dovadă în sprijinul divinităţii credinţei ne-o oferă martirii, care, pentru a rămâne fideli lui Dumnezeu şi învăţăturii Lui, răbdau toate supliciile, acceptând chiar şi moartea, din dragoste pentru Cristos. Şi, nu rareori, martiriul lor era însoţit de minuni care duceau la convertirea călăilor sau a unora dintre cei prezenţi, astfel încât pe drept cuvânt afirma Tertulian că “sângele martirilor este sămânţa creştinilor”. Nu este oare aceasta o dovadă evidentă a divinităţii credinţei creştine, a faptului că adevărurile pe care le mărturisim sunt descoperite de Dumnezeu?

A patra dovadă, nu mai puţin convingătoare, a acestui fapt este răspândirea vertiginoasă a religiei creştine în primele veacuri. Încă Sfântul Pavel le scria Romanilor: “Credinţa voastră s-a vestit în toată lumea” (I, 8). Iar Tertulian scria împăratului Traian: “Noi suntem numai de ieri şi deja suntem pretutindeni: am umplut toate cetăţile, palatele, Roma, senatul şi Forul; vouă nu v-am lăsat decât templele” (Apologetica, cap. 37). Şi, ca să ajungă la această uluitoare răspândire, creştinismul trebuia să învingă atâtea obstacole, omeneşte de neînvins: idolatria, corupţia şi viciile păgânismului şi, ce e şi mai mult, să facă acceptată o religie, diametral opusă, care pretindea înfrânarea patimilor, a celor mai neîmblânzite instincte. Şi cu ce mijloace? Numai cu puterea cuvântului unui Dulgher din Nazaret, propovăduit de discipolii Lui -nişte oameni simpli, neînvăţaţi, cărora, în schimbul trudei lor, nu li se promisese decât lipsuri, suferinţe, prigoniri şi moarte. Şi totuşi, în ciuda tuturor împotrivirilor venite din însăşi firea omului, această Religie a devenit atât de repede stăpâna lumii.

În sfârşit, conservarea credinţei, de-a lungul veacurilor până la noi, constituie o dovadă de necontestat a divinităţii ei. Prigoanele din partea iudaismului, cele zece persecuţii sângeroase din partea imperiului roman, în primele trei veacuri; ereziile, schismele şi smintelile dinăuntrul creştinismului, artele şi presa, toate sperau să stârpească din inimi credinţa. Dar, în mijlocul tuturor furtunilor, ea a rămas aceeaşi: neschimbată, neclintită, în doctrina şi practicile ei, ca şi “cetatea de pe vârful muntelui”. Dăinuirea ei în mijlocul nenumăratelor frământări şi dispariţii de instituţii şi imperii dovedeşte că ea este de la Dumnezeu şi se bucură de permanenta asistenţă a Aceluia care a zis: “Iată, eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul lumii” (Matei XXVIII, 20) şi care a promis Bisericii Sale biruinţa asupra iadului: ” (…) şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei XVI, 18).

Iubiţii mei, să-i mulţumim lui Dumnezeu că ne-a învrednicit de marele dar al credinţei, dar preţios primit în Botez, fără meritul nostru. Să ne străduim să-l păstrăm neştirbit şi să-l sporim prin rugăciuni, prin primenirea în baia Sfintei Spovedanii, prin alimentarea cu Trupul Domnului şi prin fapte bune. Să ne ferim de tot ce ar putea să ne micşoreze sau piardă credinţa: de trufie, de contaminarea maximelor lumii fără de Cristos, a prieteniilor rele, a lecturilor şi a spectacolelor obscene – tot atâtea instrumente ucigătoare ale Satanei – şi să urmăm îndemnul Apostolului din Epistola întâi către Corinteni XVI, 13: “Vegheaţi, staţi în credinţă, îmbărbătaţi-vă, întăriţi-vă! Toate ale voastre din dragoste să fie.” Amin.

 

* * *

 

Despre cinstirea Sfintelor Icoane

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

Şi vei face doi heruvimi de aur turnat şi îi vei pune pe ei de amîndouă laturile acoperămîntului împăcării. Mă voi face cunoscut ţie de acolo şi îţi voi grăi între cei doi heruvimi (Ieşire 25, 18-22)

Iubiţi credincioşi,

Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuieşte astăzi un mare aşezămînt apostolesc şi sobornicesc, anume cultul sfintelor icoane. Acesta s-a aşezat prin hotărîrea Sfîntului şi marelui Sinod Ecumenic al şaptelea de la Niceea din anul 787, la care au luat parte trei sute şaizeci şi şapte de Sfinţi Părinţi şi o sută treizeci şi şase de arhimandriţi şi stareţi de mănăstiri. Sinodul a fost condus din partea Bisericii Ortodoxe de Răsărit de Sfîntul Tarasie patriarhul Constantinopolului. Din partea Bisericii de Apus a fost Petru, arhiepiscopul Romei, însoţit de Petru, prezbiter şi egumen al mănăstirii Sfîntul Sava din Roma, din partea papei Adrian.

Toţi aceşti Sfinţi Părinţi au hotărît cinstirea Sfintelor Icoane şi au dat anatema pe toţi ereticii luptători de icoane, de la care mulţi sfinţi au suferit mari prigoane şi moarte timp de aproape două secole, de la Leon Isaurul, primul luptător împotriva sfintelor icoane şi pînă la Teofil cel de pe urmă. După moartea lui Teofil, prin rîvna împărătesei Teodora şi a Sfinţilor Părinţi s-a stabilit din nou dreapta credinţă şi cinstirea Sfintelor Icoane, cum a fost şi pe vremea Mîntuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, căci Iisus Hristos prin minune nefăcută de mîini, a zugrăvit chipul feţei Sale pe maramă şi l-a trimis lui Avgar, regele Edesei (Combaterea sectelor, Chişinău, 1929, p. 510-532). După tradiţia apostolică, Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca, fiind mare pictor, a zugrăvit chipul Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe pe cînd era ea în viaţă.

Acest mare adevăr îl adevereşte şi Sfîntul Sinod al 7-lea ecumenic, zicînd: “Noi păstrăm predaniile Bisericii, întăririle înscris sau în nescris. Una din ele porunceşte a face noi închipuiri de icoane pictate, fiindcă aceasta în unirea cu istoria Evangheliei slujeşte spre adeverirea că Dumnezeu Cuvîntul adevărat, şi nu după nălucire, s-a făcut om, şi este spre folosul nostru. Pe temeiul acesta, noi, mergînd pe calea împărătească şi urmînd învăţătura dumnezeieştilor Sfinţilor Părinţilor noştri şi predaniile Bisericii Ecumenice, căci ştim că în ea locuieşte Duhul Sfînt, cu toată stăruinţa şi luarea aminte hotărîm ca Sfintele Icoane să se pună înainte la fel cu închipuirea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, fie ele făcute din vopsele sau cu mozaic sau din oricare material. Numai să fie făcute în chip cuviincios” (Ibidem, p. 532-533).

Sfîntul Ioan Damaschin, care a suferit mult pentru Sfintele Icoane, scrie despre ele: “În orice lucru este bine de cunoscut ce este în el adevărat sau mincinos şi care este scopul lui, bun sau rău”. Tot aşa, cînd este vorba despre Sfintele Icoane trebuie de cercetat dacă ele sunt adevărate şi pentru care scop sunt făcute. Dacă ele sunt adevărate şi slujesc spre slava lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Lui, spre a îndemna la fapte bune, spre îndreptarea fără de prihană şi spre mîntuirea sufletelor, apoi noi trebuie să le primim şi să le cinstim, însă nu în alt fel, decît ca pe închipuiri, ca pilde, ca exemple, ca pe nişte cărţi pentru oameni, ca pe monumente (Ibidem, p. 537).

Fiindcă nu toţi ştiu a citi şi nu pot să se îndeletnicească cu citirea, Părinţii au judecat ca toate faptele lui Hristos vrednice de mărire să le închipuiască pe icoane care ar sluji la scurte amintiri. De multe ori se întîmplă că noi nu gîndim la patimile Mîntuitorului, dar îndată ce vedem icoana răstignirii lui Hristos ne aducem aminte de mîntuitoarele Lui patimi, cădem şi ne închinăm, nu materialului, ci Celui ce este închipuit, asemenea cum ne închinăm, nu materialului din care este făcută Evanghelia sau Crucea, ci la aceea ce se închipuieşte prin ele, adică la puterea Duhului Sfînt ce izvorăşte din ele.

Noi nu ne închinăm materialului din care sunt făcute icoanele. Dacă înaintea noastră se află icoana Domnului, noi ne rugăm, zicînd: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne şi ne mîntuieşte!” Iar dacă suntem înaintea icoanei Maicii Domnului: “Fii apărătoarea noastră înaintea Fiului Tău, adevăratul nostru Dumnezeu spre mîntuirea sufletelor noastre!” Iar dacă este icoana mucenicului, de pildă Ştefan, noi zicem: “Sfinte Mare Mucenic Ştefane, care ţi-ai vărsat sîngele pentru Hristos şi ai îndrăznit către Dumnezeu, ca întîiul mucenic, fii apărătorul nostru!” Aşa ne adresăm şi către oricare alt sfînt. Iată încotro trimitem noi rugăciunile noastre prin ajutorul Sfintelor Icoane.

Cînd împăratul iconomah, aidoma sectanţilor noştri, afirma pe nedrept că la cele şase Sinoade Ecumenice n-ar fi fost icoane şi că despre dînsele nu s-a vorbit, atunci papa Grigorie îi scria; “Împărate, vezi că nimic nu s-a spus nici de pîine, nici de apă, nici nu s-a spus că se cuvine a mînca sau bea. Însă tu ştii, după tradiţie, că acest lucru este necesar pentru întemeierea vieţii. Aşa şi despre icoane era cunoscut din Tradiţie. Înşişi arhiereii aduceau icoane la Sinod şi nici un om iubitor de Hristos nu porneşte la drum şi nu-şi face călătoria fără de icoane. Aşa fac oamenii lucrători de fapte bune şi plăcuţii lui Dumnezeu”.

Leonte de Neapole, combătînd pe iudeii care învinuiau pe creştini pentru cinstirea icoanelor le răspunde: “Ne închinăm feţelor de pe icoane şi închipuirilor sfinţilor, nu ca lui Dumnezeu. Pentru că dacă ne-am închina lemnului icoanei ca lui Dumnezeu atunci ne-am închina la orice lemn. Şi de s-ar fi şters faţa de pe vreo icoană noi am da-o pe foc, cum facem aceasta de multe ori. Noi creştinii, sărutînd cu buzele trupeşti chipul lui Hristos, al apostolului sau al mucenicului, cu sufletul şi cu gîndul nostru sărutăm pe Hristos şi pe sfinţii Lui”.

Sfîntul Grigorie de Nyssa vorbeşte despre închipuirea aducerii lui Isaac ca jertfă de către Avraam, icoana spre care cînd căuta, vărsa din ochii lui lacrimi de umilinţă. El mai vorbeşte şi despre icoana Sfîntului şi Marelui Mucenic Teodor Tiron şi despre icoana lui Hristos. Iar Sfîntul Ambrozie de Milan, vorbind despre vedeniile care le-a avut înaintea descoperirii moaştelor Sfinţilor Mucenici Ghervasie şi Protasie, mărturisea că i s-a arătat lui Apostolul Pavel, aşa cum este închipuit pe icoană (Scrisoarea 35). Sfîntul Atanasie cel Mare scrie, despre cinstirea Sfintelor Icoane: “Noi credincioşii ne închinăm la icoane, nu ca la Dumnezeu cum fac elinii. Nu! Ci noi arătăm buna închinare şi iubire către acea faţă care este închipuită pe icoane. Pentru aceasta noi, de multe ori cînd chipul de pe dînsa se şterge, o ardem ca pe un lucru fără de folos”.

După cum Iacob, înainte de sfîrşitul său, s-a închinat deasupra toiagului lui Iosif şi prin aceasta a cinstit, nu toiagul, ci pe cel ce îl ţinea, aşa şi noi credincioşii ne închinăm şi sărutăm icoanele, nu pentru altceva, decît că le sărutăm ca pe copiii şi pe părinţii noştri, ca să le arătăm prin aceasta dragostea noastră sufletească; după cum şi iudeii se închinau Tablelor Legii şi celor doi heruvimi turnaţi din aur, cinstind prin închinare nu piatra şi aurul, ci pe Însuşi Dumnezeu care a poruncit să li se facă acestea.

Mărturii despre Sfintele Icoane se află încă mai din vechime. Aşa Sfîntul Metodie de Patara, care a trăit prin veacul al III-lea, scrie: “Închipuirea îngerilor lui Dumnezeu, care se face din aur, ale începătoriilor şi ale stăpîniilor, noi le facem întru cinstirea şi slava lui Dumnezeu”. Despre icoane scriu şi Clement al Alexandriei şi Tertulian, care au trăit în secolele II-III.

Sfînta Tradiţie vorbeşte şi despre chipul cel nefăcut de mînă dăruit de Mîntuitorul lui Avgar, regele Edesei. Despre acest chip nefăcut de mînă omenească scrie istoricul bisericesc Eusebiu, care a trăit prin secolul III-IV.

În sfîrşit, însuşi pămîntul vorbeşte împotriva sectarilor luptători contra icoanelor, căci şi acum se descoperă icoane, cruci şi simboluri creştine la săpăturile ce se fac în catacombele din Roma, adică în peşterile unde primii creştini se ascundeau din cauza persecuţiilor păgîne şi săvîrşeau acolo slujbe dumnezeieşti şi înmormîntări ale sfinţilor mucenici. Am vizitat catacombele Romei în toamna anului 1977 şi am văzut acolo cele mai vechi icoane ale Mîntuitorului şi imagini ale Sfintei Cruci. Din icoanele cele mai vechi aflate de învăţaţii arheologi în catacombele Romei subterane, mai importante sunt: Icoana Mîntuitorului din catacomba Sfîntului Calist şi Cina cea de taină de la sfîrşitul secolului al II-lea, Închinarea Magilor, Minunea prefacerii apei în vin, Vindecarea orbului din naştere şi altele, aflate tot în catacomba Sfîntului Calist. În catacombele Domitillei şi Priscilei s-au aflat icoanele Sfintei Familii, a Bunei-Vestiri, a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, a Patriarhilor şi Proorocilor din Vechiul Testament şi a unor Mucenici din Noul Testament, ce se atribuie tot sfîrşitului veacului al II-lea şi începutul celui de al III-lea. Dar cea mai veche icoană pe care învăţaţii arheologi o atribuie veacului I al creştinismului este chipul Maicii Domnului care ţine în braţe pe Pruncul Cel mai înainte de veci, cu o stea deasupra icoanei.

Toate aceste reprezentări, care s-au aflat în catacombele şi în săpăturile bisericilor vechi de sub pămînt, cu o evidenţă indiscutabilă, ne impun să primim şi să credem că au fost cinstite Sfintele Icoane din cele mai vechi timpuri ale creştinismului. Astfel, în apărarea Sfintelor Icoane ne vorbeşte Sfînta Scriptură, Sfînta Tradiţie şi însuşi pămîntul care ne-a păstrat din primele veacuri ale creştinismului multe din ele. În apărarea lor ne vorbesc şi mintea şi inima noastră.

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici am adus atîtea mărturii din Sfînta Scriptură, din Sfînta Tradiţie, de la Sfinţii Părinţi şi din Istoria Bisericii Creştine despre cinstirea Sfintelor Icoane. Acum vom arăta ce este icoana şi ce este idolul. Vă rog să ţineţi minte că “icoana este închipuirea adevăratului Dumnezeu, care într-adevăr există. Iar idolul, sau chipul cioplit este închipuirea dumnezeilor mincinoşi şi născociţi de mintea oamenilor care într-adevăr nu există”. De aceea se şi spune că idolul nimic nu este în lume (I Corinteni 8, 4). Deosebirea între idoli şi icoană este ca deosebirea între zi şi noapte, între lumină şi întuneric. Ce însoţire, zice marele Apostol Pavel, este între Biserica lui Dumnezeu şi idoli? (II Corinteni 6, 15-16).

Prin ce se arată cinstirea Sfintelor Icoane? Cinstirea Sfintelor Icoane, după cum învaţă Sfîntul şi Marele Sinod al 7-lea Ecumenic, se arată prin aceea că noi nu considerăm icoana ca Dumnezeu, ci numai ca reprezentare (fotografie, portret) şi, cinstind icoana, nu ne închinăm lemnelor sau vopselelor, ci Celui care este închipuit pe icoană, adică lui Dumnezeu, sfinţilor îngeri, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi sfinţilor care sunt prieteni ai lui Dumnezeu. Oare noi nu cinstim cu deosebită atenţie chipul patriarhului nostru? Şi văzînd portretul lui nu ne aflăm ca şi cum l-am vedea pe el? Dar dacă vedem în icoană chipul lui Dumnezeu, nu trebuie să-L cinstim?

Dar prin ce se manifestă închinarea la idoli? Închinarea la idoli se manifestă prin aceea că oamenii considerau chipurile cioplite drept dumnezei. Auzi ce zice dumnezeiasca Scriptură: S-au abătut curînd din calea care am poruncit lor şi au făcut viţel şi s-au închinat lui şi au jertfit lui şi au zis: Iată, Israele, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului (Ieşire 32, 8; III Regi 12, 28-30). Astfel, trebuie să înţelegem că deosebirea între cinstirea Sfintelor Icoane şi închinarea la idoli este ca între lumină şi întuneric şi după cum omul orb nu deosebeşte lumina de întuneric şi pentru dînsul totul este întuneric, aşa şi omul neînţelept şi rătăcit, nu deosebeşte icoanele de idoli, pentru dînsul orice închipuire este idol, măcar de ar fi acel portret chipul tatălui său.

Însuşi cuvîntul lui Dumnezeu ne porunceşte să deosebim cele sfinte şi cele curate de cele nesfinte şi necurate (Levitic 10, 9-10).

Dar care este folosul duhovnicesc al cinstirii Sfintelor Icoane şi pentru ce ne trebuie Sfintele Icoane? Sfintele Icoane ne trebuie mai întîi în întărirea credinţei, a evlaviei şi trezirea conştiinţei noastre. Al doilea, pentru amintirea faptelor măreţe ale lui Dumnezeu (Deuteronom 6, 7-9) şi ale sfinţilor Lui, ca noi, căutînd la chipurile lor, să ne îndemnăm a urma viaţa lor (Evrei 13, 7). Icoanele ne ajută pentru exprimarea dragostei noastre către Dumnezeu. Dacă noi din dragoste purtăm la noi portretele rudelor şi ale oamenilor care ne sunt aproape, cu cît mai mult suntem datori să purtăm cu evlavie la noi icoanele Mîntuitorului, ale Maicii Domnului, ale sfinţilor lui Dumnezeu.

Apoi, Sfintele Icoane pentru oamenii fără ştiinţă de carte şi pentru copii, sunt ca şi Biblia. Ceea ce în Biblie este tipărit cu litere, aceea pe icoane este zugrăvit cu vopsele. De pildă, despre patimile Mîntuitorului nostru Iisus Hristos nu va putea citi în Biblie cel ce nu ştie carte, însă, privind la icoanele suferinţelor lui Hristos, el va înţelege cu mintea ce este pictat pe icoane şi va simţi mai multă evlavie în inima sa. Biserica lui Hristos cîntă aşa: “Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre Care nu cutează a căuta oştile îngereşti…” Şi în alt loc zice despre Maica Domnului: “Iar prin tine Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvîntul întrupat, pe Care mărindu-L cu oştirile cereşti, pe tine te fericim”.

Iubiţi credincioşi,

Pe Dumnezeu nu-L pot vedea oamenii după fiinţă, ca pe un duh. Dar îl pot vedea în chipuri, în imagini, în vederi cunoscute. Pe Dumnezeu L-au văzut oamenii, însă numai indirect sau prin simboluri. Aşa, de pildă, Dumnezeu S-a arătat lui Avraam în chipul celor trei tineri călători (Facere 18, 1-6). L-a văzut pe Dumnezeu şi patriarhul Iacob şi a chemat numele locului aceluia “Vederea lui Dumnezeu” (Facere 32, 30). L-a văzut pe Dumnezeu şi Moise “şi a grăit Dumnezeu către Moise faţă către faţă, ca şi cum ar fi grăit cineva cu prietenul său” (Ieşire 30, 11). Şi a zis Domnul: Auziţi cuvintele Mele: De va fi între voi vreun prooroc al Domnului, în vedenii Mă voi arăta lui şi în somn voi grăi lui. Nu este aşa credincios în toată casa lui Israel ca robul Meu Moise. Gură către gură grăiesc cu el aievea şi nu prin pilde şi el faţa Domnului vede (Numerii 12, 6-8). L-a văzut pe Dumnezeu şi (Isaia 6, 1-5). Daniil, proorocul a văzut pe Dumnezeu Tatăl şi Fiul. A văzut pe Dumnezeu şi Miheia (III Regi 22, 19). Apoi pe Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos L-au văzut ucenicii, atît în umilinţă, cît şi în slavă, cît a trăit cu dînşii pe pămînt (Ioan 1, 14; 6, 36).

Apostolul Ioan, vorbind despre Iisus Hristos, aşa începe epistola I-a: Ce era din început, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mîinile noastre au pipăit despre Cuvîntul Vieţii, aceea vă vestim şi Viaţa s-a arătat şi o am văzut şi mărturisim şi vă vestim viaţa cea veşnică, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă (I Ioan 1, 1-3). Iar Sfînta Evanghelie zice: Şi Cuvîntul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a unuia Născut din Tatăl (Ioan 1, 14).

Pe Iisus Hristos L-a văzut Apostolul Pavel şi după înălţarea la ceruri. L-a văzut pe Hristos cînd Il prigonea (I Corinteni 15, 8; Fapte 9, 3-4). L-a văzut şi primul mucenic Ştefan, cînd era ucis cu pietre şi a zis: Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stînd de-a dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7, 56). Pe Duhul Sfînt L-au văzut poporul şi Apostolii, la botezul Domnului în chip de porumbel şezînd peste Dînsul Şi glas din cer s-a auzit: Tu eşti Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit (Luca 3, 22). Duhul Sfînt a fost văzut şi în chipul limbilor de foc, la pogorîrea Lui din cer (Fapte 2, 1-4). Încă în multe chipuri S-a arătat Dumnezeu şi Sfinţii Lui, precum în descoperirea Sfîntului Evanghelist Ioan (Apocalipsa 4, 2-3; 5, 6-8).

Astfel, oamenii L-au văzut pe Dumnezeu şi pot să-L închipuiască pentru întărirea şi învăţătura lor în credinţă. Deci nici un motiv nu pot avea sectanţii, care zic că nimenea nu are voie să închipuiască pe Dumnezeu pe Sfintele Icoane.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi este prima Duminică din Postul Mare, numită “Duminica Ortodoxiei” sau “a Sfintelor Icoane”. Tocmai de aceea am vorbit pe larg despre cinstirea sau venerarea Sfintelor Icoane, întrucît în vremea nostră s-au ridicat în lume multe secte creştine care hulesc icoanele, crucea, biserica, preoţii şi învăţătura apostolică ortodoxă, înşelînd pe mulţi fii ai Bisericii noastre, spre veşnica lor osîndă.

Noi vă sfătuim şi vă reamintim învăţătura dogmatică a Bisericii. Închinaţi-vă cu credinţă şi evlavie Sfintelor Icoane şi purtaţi-le în casă, şi oriunde călătoriţi, ca să vă fie de ajutor în izbăvirea de primejdii, ştiind că cinstea dată icoanelor se ridică la sfinţii pictaţi pe ele. Faceţi rugăciuni şi acatiste în faţa icoanelor, mergeţi în pelerinaj la icoanele făcătoare de minuni din ţară şi la moaştele sfinţilor noştri, că veţi primi uşurare şi mare ajutor în necazurile vieţii. De asemenea, cinstiţi Sfînta Cruce, pavăza credinţei, şi o purtaţi cu credinţă, că prin ea izgonim pe diavoli şi liniştim pe sectanţii hulitori de Dumnezeu.

A trecut prima săptămînă din Sfîntul Post, numită şi “Săptămîna Mare”. Ne bucurăm că bisericile iarăşi s-au umplut de credincioşi, că aţi postit cu toţii şi că alergaţi cu credinţă şi evlavie la Dumnezeu Mîntuitorul şi nădejdea noastră.

Vă îndemn, fraţii mei, să continuaţi a posti Sfîntul Post şi să vă rugaţi, să citiţi cît mai mult şi să faceţi după putere milostenie şi veţi vedea cîtă bucurie şi pace veţi primi în suflet. Dar, mai ales, vă îndemn să vă spovediţi de două ori la duhovnici şi în aceste zile, şi la sfîrşitul Postului Mare, iar care aveţi dezlegare, să primiţi şi Sfînta Împărtăşanie.

Creştinii evlavioşi, mamele, copiii, bătrînii şi bolnavii sunt datori să se spovedească şi să se împărtăşească de două ori în acest mare post. Siliţi-vă la Hristos. El vă cheamă, vă aşteaptă şi vi se dăruieşte în dar tuturor celor ce păzesc poruncile Lui. Nu treceţi cu vederea dragostea şi harul lui Hristos.

Să-L rugăm pe Fiul lui Dumnezeu să întărească dreapta credinţă şi evlavia ortodoxă, ca să biruim cu puterea Lui şi pe diavoli şi pe sectanţii hulitori, şi pe necredincioşi, şi să trăim veşnic în bucuria şi iubirea lui Dumnezeu. Amin.

 

* * *

 

Meditaţii despre Post

Autor: pr. Tertulian Langa
Copyright: Editura Galaxia Gutenberg

Partea I-a

Îl întrebam odată pe un cunoscut: “Tu ai postit vreodată?” – “Ce, vrei să-ţi baţi joc de mine? Nu sunt destule lipsuri? Nu vezi cât de săracă este piaţa? Vrei să mai şi postesc?”

Iată un mod greşit de a-nţelege postul, mod, din nefericire, destul de răspândit. Este adevărat că postul şi ajunul sunt acte de-nfrânare, acte de abstinenţă; dar postul sau ajunul nu sunt forme de inaniţie, de foame dăunătoare sănătăţii. Postul este un act de voinţă liberă, cu semnificative efecte pozitive, atât asupra sănătăţii, cât şi asupra vieţii spirituale, în timp ce inaniţia, adică lipsa de hrană prelungită, ne duce la epuizare, la secătuirea rezervelor din organism – secătuire impusă de un regim politic preabine cunoscut de noi, sau de preocuparea obsesivă de a ajunge la o siluetă conformă cu cerinţa modei. Dacă ar fi numai atât…

În zilele de azi, abţinerea de la mâncare se practică pe scară largă: regimuri medicale, dietele sportive, greva socială, sau din dorinţa de “imagine” şi, din nefericire, ca efect al “bunăstării omului”, cu atâta osârdie clamată de factorii politici. Acestea însă nu au nimic comun cu postul, căci postul, în înţelesul său corect, este un act religios. De altfel, religia, din punct de vedere etimologic, derivă din latinescul re-ligare, ceea ce înseamnă restabilirea legăturii dintre om şi Dumnezeu, dintre noi şi sursa din care am purces, cea înspre care ne conduce pelerinajul nostru de viaţă. Ca act religios, întreaga valoare a postului rezidă în credinţa şi iubirea pe care le exprimă. Fără aceste două elemente, – fără credinţă şi de iubire – înfrânarea, abţinerea de la mâncare nu este ceea ce doreşte Dumnezeu şi nici nu ne ajută să ne desăvârşim, căci numai Spiritul lui Dumnezeu conferă postului această însuşire de a ne apropia de Domnul, dacă dorim ca înfrânarea să îndeplinească această funcţiune. Fără această intenţie precisă şi puternică, prin care vrem ca postul să ne apropie de Dumnezeu, el va rămâne un simplu exerciţiu fizic, sau doar instrument al vanităţii. Sf. apostol Paul are, şi în problema postului, o conştiinţă extrem de viguroasă: “Toţi cei care se luptă în arene se supun la tot felul de înfrânări. Ei fac lucrul acesta pentru o cunună care se poate veşteji… Eu însă mă port aspru cu trupul meu, ca nu cumva, după ce am fost altora crainic, să nu devin eu însumi de neluat în seamă” (1 Cor 24,25). Pe toate acele lucruri ale lumii eu le privesc ca pe o pierdere faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Dumnezeu-Cristos… şi vreau să dobândesc neprihănirea pe care Dumnezeu o dă celor ce-L caută întru credinţă…” (Flp 3,10).

Însă nu Paul este întâiul care vorbeşte despre post. Cu circa 700 ani înaintea lui, Profetul Isaia dă glas cuvântului lui Dumnezeu: “Oare acesta este postul care îmi place Mie, ca omul să îşi plece capul precum un spic uscat, sau să se culce pe sac şi în cenuşă? Voi nu postiţi precum se cere. Iată postul care îmi place Mie: Ieşiţi din lanţurile răutăţii, daţi drumul celor asupriţi, să înceteze orice de asuprire. Împarte pâinea ta cu cel flămând, primeşte-n casă pe cei fără adăpost, îmbracă-i pe cel goi… Atunci, de-L vei chema pe Domnul, El va răspunde ‘Iată-Mă’. … Domnul te va călăuzi neîncetat, chiar şi în locuri fără apă, şi îţi va da din nou putere; vei fi ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărui ape nu seacă niciodată. Ai tăi vor zidi iarăşi pe dărâmăturile de mai înainte, vei ridica din nou temeliile străbune şi îţi vei face ţara din nou de locuit. Dacă te vei opri din mersul spre deşertăciune şi dacă vei slăvi pe Domnul în ziua de sabat… atunci, tu te vei desfăta în Domnul. Nu mâna Domnului este prea scurtă şi nici urechea Lui nu este-nvârtoşată, ci nelegiuirile voastre pun zid de despărţire între voi şi Dumnezeu, păcatele vă ascund faţa lui Dumnezeu… Buzele voastre spun minciuni… De aceea hotărârea de izbăvire este departe de noi şi izbăvirea nu mai vine. Toţi aşteptaţi lumina, dar toţi umblaţi în neguri şi întunecime… (Is 58. 59,1).

Din cele menţionate până aici, rezultă limpede că postul este o înfrânare bine-plăcută lui Dumnezeu, şi că se face numai în numele credinţei, al iubirii şi al încrederii pe care o avem în bunul Dumnezeu.

Dar oamenii sunt diferiţi, iar postul fiind o înfrânare personală, el trebuie să reprezinte, în mod specific, şi mortificarea unei deficienţe personale, nu doar un post la modul general. De aceea, asupra disciplinei postului, vom discuta la viitoarea noastră întâlnire.

Partea a II-a

Spuneam data trecută că, fără de credinţă şi fără de iubire, postul îşi pierde orice semnificaţie creştină. Cine nu conştientizează şi nu trăieşte aceste cerinţe ale postului şi cine nu se înfrânează având intenţia de a fi plăcut lui Dumnezeu şi de a se uni cu El, rămâne fără rod şi mincinos în faţa adevărului divin. Reţinem deci: credinţă, iubire, intenţie şi înfrânare, ca elemente definitorii ale oricărui fel de post.

Noi cerem legi şi norme pentru post, din vrerea de a ne simplifica participarea conştiinţei în actul de-nfrânare, ca, fără complicaţii, să putem răspunde că ne-am ţinut de post. Prima-ntrebare este: cine să ţină postul? Răspunsul simplu este: copiii de la şapte ani în sus şi toţi creştinii sub şaizeci de ani. A doua întrebare este: cum trebuie să postim? Dar nu schematizarea e cea mai importantă în viaţa creştinească, ci autenticitatea şi generozitatea celui care îşi vrea viaţa unită cu viaţa lui Cristos, Cel care a murit pe cruce, din dragoste fierbinte faţă de cei chemaţi la cer. Se-ntâmplă, uneori, ca întrebarea “cum trebuie să postesc” să poarte în ea o altă întrebare, poate neconştientizată, dar care se insinuează: “Care e postul minimal pe care pot să-l fac, pentru a împlini porunca?” Răspunsul este simplu şi e conform cu vechea disciplină a postului oriental, care constă din înfrânarea de la carne în zilele de miercuri şi de vineri din tot decursul anului, la fel şi-n cele patru perioade de post ce au durate variabile: Postul Sfintelor Paşti, de şase săptămâni; Postul Crăciunului, de patru săptămâni; Postul Sfintei Marii, de două săptămâni şi Postul sfântului Petru, cu o durată variabilă, dar despre care vom vorbi la vremea potrivită. Pe lângă zilele de post, avem şi zile de ajun, deci nemâncare timp de o zi întreagă, cum sunt: Ajunul Crăciunului, Ajunul Bobotezei, Tăierea capului sfântului Ioan, Ajunul de ziua Sfintei Cruci, precum şi Vinerea Mare.

Însă această disciplină a postului e de origine mănăstirească, pe care unii dintre laici o practică cu greutate. Chiar şi în Bisericile Ortodoxe este preconizată, pentru aceia care trăiesc în lume, o uşurare a postului mănăstiresc, căci nu toţi oamenii sunt făcuţi după acelaşi calapod. Nu toţi au aceeaşi fiziologie, aceeaşi sănătate, profesiune, vârstă şi nu trăiesc toţi în aceeaşi climă. Deci nu putem să facem din post un “pat al lui Procust”, în care, aşezându-i, pe unii să-i scurtăm, pe alţii să-i lungim, ca toţi să aibă aceeaşi unitate de măsură, precum făcea tâlharul cu acelaşi nume, din antichitate, sau cum a făcut Securitatea cu Episcopul Martir Vasile Aftenie care, fiind prea înalt, i-au retezat picioarele, ca să încapă în sicriul dat, conform umanismului socialist. Toate acestea nuanţează şi diferenţiază postul, făcându-l potrivit cu fiece împrejurare. Din vremuri vechi, conducătorii eparhiilor şi ai comunităţilor aveau capacitatea de a stabili, în aria lor de competenţă, norme specifice de post însă pornind de la principiul paulin că “litera ucide, iar spiritul dă viaţă”, Biserica este atentă ca regulile postului să nu se reducă la o interpretare rece, legalistă şi pedantă, pentru că “împărăţia lui Dumnezeu nu este un domeniu de mâncare şi de băutură, ci de dreptate, de pace şi de bucurie în Spiritul cel Sfânt” (Ro 14,17). Papa Paul al VI-lea a autorizat Conferinţele episcopale să adapteze regulile postului şi ale ajunului la condiţiile moderne de viaţă şi de loc, şi de a pune accentul principal pe rugăciune, pe dragoste, pe înfrânare, pe actele de caritate, de dezinteres în relaţia cu alţii, ca şi de bună înţelegere. Prin declaraţii pastorale, Episcopii din diferite locuri au dat instrucţiuni ca nicidecum abţinerea de la carne din zilele de vineri să nu fie abandonată, şi au recomandat trăirea mai aprofundată a spiritului pocăinţei şi renunţarea la alte preferinţe ale simţurilor, considerând că ziua de vineri e ziua în care a murit pe cruce Mântuitorul, pentru păcatul lumii. În fiecare săptămână, vinerea ar trebui să reprezinte, în conştiinţa noastră, ziua de pregătire a Paştelui duminical, deci zi de privaţiuni, de reculegeri şi de penitenţe voluntare alese liber, şi de ascultare faţă de Biserică, în amintirea Patimilor lui Cristos pe cruce. Biserica-i consideră maturi pe credincioşi şi nu înlocuieşte cu alte reguli nişte reguli vechi. Aşteaptă însă ca dragostea şi conştiinţa proprie a fiecăruia, în fiecare loc, să caute mereu formele potrivite de abstinenţă şi de înfrânare, fără de care postul, adică înfrânarea din dragoste, în unire cu intenţiile lui Cristos pe Cruce, ar fi lipsite de valoare supranaturală. Biserica aşteaptă ca rugăciunile şi înfrânările, liber alese de fiecare, să reprezinte o convertire penitenţială personală, prin care ne unim cu Domnul. Alte detalii practice, rămân pe data viitoare.

 

* * *

 

Triumful ortodoxiei în viaţa noastră

Autor: IPS Andrei Rymarenko
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

“A doua zi voia să plece în Galileea şi a găsit pe Filip. Şi i-a zis Isus: Urmează-mi” (Ioan 1,43). Evanghelia de astăzi începe amintind de chemarea Sfinţilor Apostoli. Secolele au trecut, dar aceeaşi chemare se face auzită şi astăzi, acum adresată fiind direct nouă: “Urmează-mi”. Şi îl întrebăm pe Domnul: “Unde?” Iar Biserica ne răspunde cu chiar numele aceste duminici: “la ortodoxie!”

Fiţi atenţi. Diseară, când săptămâna aceasta se încheie şi începe o nouă săptămână a Postului Mare, Sfânta Biserică va spune spre zidirea noastră: “Doamne, Tu ai dat daruri abundente celor care se tem de Tine!” Şi nu putem să spunem că noi nu am primit aceste daruri. Am primit Sacramentul Spovezii, Sacramentul Euharistiei – Trupul şi Sângele lui Cristos, Copacul Vieţii. Da, cu siguranţă le-am primit. Dar avem oare acea stare a minţii exprimată în a doua parte a rugăciunii: “Doamne, Tu ai dat daruri abundente celor care se tem de Tine”? Darurile au fost date, dar suntem noi dintre cei care se tem de Dumnezeu? Teama de Dumnezeu nu este o teamă obişnuită, ca în faţa cuiva sau a ceva. Nu. Este vorba de teama de a pierde ceea ce Domnul a dat inimii noastre.

În acelaşi timp, Sfânta Biserică, spunându-ne că am primit darurile şi harurile lui Dumnezeu, ne revelează prin lectura Apostolului starea mentală pe care trebuie să o avem. Aceasta este starea pe care trebuie că o au cei care au obţinut tot ceea ce oferă Isus. Ştim prin ce au trecut aceştia: suferinţe, bătăi, închisoare; au fost ucişi cu pietre, tăiaţi cu fierăstrăul, exilaţi, ucişi cu sabia, au rătăcit prin munţi. Cei de care lumea nu era demnă s-au ascuns în râpe, în peşteri – ei au dat mărturie despre credinţa lor dar nu au primit înapoi ceea ce le-a fost promis. De aceea Dumnezeu le-a dat ceva mai bun, ceva demn de ei (Evrei 11,37-40).

Da, după cum vedem, Dumnezeu cheamă: “Urmează-mi! Îţi voi da totul.” Dar în acelaşi timp aceste suferinţe, aceste lucruri oribile! Priviţi în jurul vostru, la icoanele sfinţilor de pe pereţi. Cu toţii sunt acum în ceruri, dar cu toate acestea cu toţii au experimentat, cum şi noi experimentăm, o existenţă pământească. Unii dintre ei au fost Arhiepiscopi, Episcopi, preoţi, călugări; au fost ţărani, nobili şi prinţi, muncitori de toate felurile; au fost lucrători de condiţie simplă; mari învăţaţi, dar şi analfabeţi. Cu toţii au avut parte pe pământ de tot felul de suferinţe şi de dureri. Dar cu toţii au păstrat ceva ce cere Biserica. Atunci când Biserica ne spune prin cuvintele lui Cristos “Urmează-mi”, ea ne spune ce să păstrăm: ortodoxia, adică dreapta credinţă, care nu trebuie trădată.

După naşterea lui Cristos, după circumcizia inimii noastre, putem spune: “Îi aparţinem lui Cristos, suntem creştini. Voia noastră este voia Lui. Cristos este Viaţa noastră; Cristos este Scopul nostru; Cristos este Calea noastră.” Şi această cale conduce la Biserică. Episcopul Teofan Pustnicul ne arată ce să facem pentru a merge pe calea Bisericii. El s-a adresat turmei sale (erau anii 1870) cu următoarele cuvinte: “Ştim ce ne învaţă tehnologia, ce ne învaţă mecanica, dreptul, economia. Dar Cristos ne învaţă despre mişcarea inimii. Învăţaţi şi păstraţi în inima voastră tot ceea ce vă învaţă Sfânta Biserică şi primiţi forţele divine prin intermediul Sacramentelor, mergeţi cu umilinţă pe Calea poruncilor lui Cristos sub călăuzirea păstorilor fideli, şi, fără îndoială, veţi ajunge în Împărăţia Cerurilor şi veţi fi mântuiţi.”

Şi astfel, fiind râvnitori pentru mântuire, toată atenţia noastră trebuie să se îndrepte către inimă, pentru a înscrie în ea sentimentele şi predispunerile creştine. Episcopul Teofan ne spune că cel mai important lucru se află în inimile noastre. De lucrurile exterioare este nevoie de asemenea, dar doar în măsura în care au duhul care să le spiritualizeze. Iar viaţa socială va deveni viaţă adevărată doar dacă în relaţiile dintre noi aducem spiritul, adică inima, inima de creştin adevărat. La fel şi în viaţa de familie. Doar în acest mod putem vorbi despre triumful ortodoxiei în vieţile noastre.

 

* * *

 

Despre post şi pocăinţă

Autor: IPS Ioan Ploscaru
Copyright: Editura Viaţa Creştină

Fiind prima duminică din Postul Mare, am să vă vorbesc despre post şi pocăinţă. Postul creştin îşi are originea în viaţa Mântuitorului. După ce Isus a fost botezat de către Ioan în râul Iordan, s-a retras în pustie unde a petrecut 40 de zile şi 40 de nopţi, în post şi rugăciune. A fost o pregătire, înainte de a începe predicarea evangheliei, urmată de patimile şi moartea Sa. Cu siguranţă Isus nu avea nevoie de acest post, dar a voit să arate cât de necesară este jertfa, pocăinţa, în viaţa spirituală a creştinilor. Biserica a fixat o perioadă de post înaintea marilor sărbători, precum şi în toate vinerile de peste an. Se ţine post când cineva ţine o novenă, pentru ca rugăciunea să fie susţinută de jertfă, căci zice Sfântul Augustin: “Dacă vrei ca rugăciunea ta să fie ascultată, pune-i două aripi, postul şi milostenia”.

Postul are drept scop să ne înmoaie sufletul, să-l dispună la o pocăinţă sinceră de păcate, spre o bună spovedanie şi cuminecare. Numai atunci postul este cu adevărat folositor, când sufletul este în statul harului, adică nu are păcate pe conştiinţă. Fiecare creştin are nevoie de această pocăinţă, de o întoarcere sinceră la Dumnezeu, ca aceea a fiului risipitor. Suntem atât de slabi, şovăitori, atât de mici, avem nevoie de lumină, de ajutor, de iertare. Pocăinţa este o curăţire a sufletului, care trebuie să se încheie printr-o spovedanie bună. Pocăinţă înseamnă părere de rău pentru păcatele săvârşite, care se iartă prin spovedanie. În rai nu se intră nici cu cea mai mică umbră de păcat. Să ne îngrijim din timp, căci cine este sigur de ziua de mâine? Va mai fi timp? Iar suferinţele vieţii de acum nu se pot compara cu cele de dincolo. Să facem tot ce se poate pentru mântuirea sufletului în această viaţă.

Postul este de două feluri: ajunul – când nu se mănâncă nimic până seara, şi postul – când nu se mănâncă carne, nici lactate. Tot în cadrul actelor de pocăinţă, de post, se pot face şi alte jertfe: renunţarea la o comoditate, la vizionarea unui film, a lăsa pentru mai târziu o bucată de prăjitură, a renunţa la o distracţie etc. În spirit de pocăinţă sunt meritorii suferinţele ce le oferim lui Dumnezeu şi care ne vin din afară: singurătatea, dispreţul, nedreptatea, bolile. Chiar dacă uneori lacrimile curg, să spunem din toată inima: “Isuse, totul pentru Tine, pentru iertarea păcatelor mele”. Să ştim că nici o lacrimă nu curge în zadar. Isus se apleacă cu milă, ca samarineanul milostiv, ne spală rănile şi se îngrijeşte cu dragoste divină de noi.

Prin patima Sa, Isus a înnobilat suferinţa. Noi fugim de suferinţă, dar nu o putem înlătura din viaţa noastră. Durerea este cea mai meritorie pocăinţă. Chiar cei mai mari păcătoşi, dacă se căiesc sincer, sunt iertaţi. Să ne amintim de tâlharul din dreapta. El recunoaşte dumnezeirea lui Isus, îşi recunoaşte păcatele şi acceptă cu resemnare pedeapsa care o merită. În aceste sentimente întâlnim credinţa, umilinţa şi căinţa, cele trei lucruri necesare pentru a fi iertaţi. Isus îl răsplăteşte, zicând: “Astăzi vei fi cu Mine în rai”.

Pocăinţa este necesară nu numai pentru păcatele proprii, ci şi pentru păcatele celorlalţi oameni. Lumea trece printr-o perioadă de mari prăbuşiri morale, negarea existenţei lui Dumnezeu, minciună, ipocrizie, desfrâu, toate lovesc neîncetat în bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu. Principiile de viaţă creştină sunt călcate în picioare. Până când va permite Dumnezeu acest dispreţ? Biserica are nevoie de suflete gata pentru jertfă, care să se dăruiască ca victime de ispăşire pentru păcatele omenirii. În viaţa Bisericii au fost permanent suflete eroice, care au suferit pentru ispăşirea păcatelor omenirii. Prin jertfa vieţii lor, au potolit mânia şi dreptatea lui Dumnezeu.

Să nu rămânem nepăsători, să ne ridicăm din indiferenţa şi amorţeala care ne stăpâneşte, să ne convertim cu adevărat la o credinţă activă şi la o dragoste reparatoare, oferind jertfele noastre pentru întoarcerea sărmanilor păcătoşi la viaţa creştină.

Stăm în faţa lui Isus Euharisticul, care ne cere să-L mângâiem în exilul Său de bună voie pentru omenire. B. Pascal aminteşte cuvintele lui Isus care i le-a spus într-o viziune: “În agonia Mea am cugetat la tine şi pentru tine am vărsat acest sânge!”. Isus a sângerat pentru fiecare dintre noi, El ne cheamă neîncetat la iubirea sa plină de bunătate şi îndurare. Amin!

 

* * *

 

Duminica Ortodoxiei

Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: IerodiaconVisarion.ro

RABI, Învăţătorule, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel! (Ioan I, 49)

Fraţi creştini,

Astăzi prăznuim Duminica Ortodoxiei, adică ziua în care ne aducem aminte de toate luptele şi de toate biruinţele Bisericii din trecut. La acest popas duhovnicesc ne vom întoarce privirile şi, de sus, de pe culmea celor aproape 2000 de ani de istorie glorioasă, vom trece pe dinaintea ochilor noştri sufleteşti începuturile Bisericii, întărirea ei şi faptele de glorie duse împotriva duşmanilor săi de totdeauna şi de pretutindeni.

Domnul nostru Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a coborât în lume din înălţimea cerului, de la Dumnezeu Tatăl. El a propovăduit o învăţătură cum nu s-a mai auzit şi a arătat un chip de viaţă cum nu s-a mai văzut. A adus jertfa de care îngerii s-au cutremurat, jertfa Sângelui Său. După ce a făcut toată lucrarea de mântuire a lumii, s-a înălţat de pe pământ întorcându-se la dreapta Tatălui din ceruri. Dar lucrarea Sa mântuitoare trebuia continuată şi s-a gândit să încredinţeze grija lucrului Său, oamenilor.

Să vedem pe cine a ales Mântuitorul să-i vestească numele pe pământ, să ducă mai departe sfânta Sa învăţătură şi să adune pe oameni sub steagul Crucii împărăţiei Sale, al noii credinţe! Oare a ales vreun împărat ca să cucerească lumea cu puterea armelor sale? A procedat oare ca un mare şi vestit filozof, s-o atragă prin vorbele lui meşteşugite? A pus oare oameni ca s-o câştige cu puterea banilor lor?

Nu, dimpotrivă, Dumnezeu Isus Hristos a ales lucrurile cele simple, cele nebune, ca să ruşineze pe cele înţelepte; a ales pe cele slabe ca să ruşineze pe cele tari, a ales lucrurile dispreţuite, ca să nimicească pe cele ce sunt. Să privim cu toţii la foişorul din Ierusalim. De acolo s-au coborât 12 bărbaţi şi din vorbele lor, din mişcările lor, se vede că aceşti oameni sunt săraci şi nu au un ban asupra lor, nici sabie, nici traistă, nici două rânduri de haine.

Unul singur dintre ei e un vameş, ceilalţi nişte pescari, oameni simpli din popor. Vorbirea lor e cu totul neiscusită şi iată că această ceată umilă şi săracă iese în cale patru laturi ale lumii să facă un lucru atât de măreţ şi uriaş. Aceşti 12 galileeni cu îndrăzneala şi graiurile lor, au făcut să răsune până la marginile pământului Cuvântul lui Dumnezeu. În curând, Crucea Mântuitorului a pătruns mântuitoare până în palatul împăratului roman.

Vedem în Atena templele idoleşti dărâmându-se şi în locul lor ridicându-se altarele Dumnezeului Cel viu – Biserica. Vedem Evanghelia îmbrăţişată peste tot şi neamurile botezându-se în noua credinţă. Este începutul Bisericii lui Hristos, este arătarea puterii dumnezeieşti, la sădirea micului grăunte de muştar. Într-un loc din Evanghelia de la Matei, Mântuitorul ne vorbeşte despre o casă zidită de un om înţelept, peste care au venit ploile s-au revărsat râurile, au suflat vânturile, dar casa a rămas tare şi neclintită, fiind zidită pe temelie de piatră.

Casa acesta este Sfânta Biserică, cea zidită pe piatra din capul unghiului, Hristos – Dumnezeu. Puterile potrivnice amintite în pilda Mântuitorului (ploile, revărsarea râurilor, vânturile puternice) sunt cele trei feluri de duşmani care s-au ridicat împotriva Bisericii în cursul vremurilor.

Ploaia însemna ura şi răutatea poporului evreu care se dezlănţuia ca un potop de furie asupra ucenicilor Domnului. Cine ar putea spune câte ponegriri şi lovituri a avut de suferit Biserica din partea evreilor la început?! Tot felul de calomnii şi pârâciuni la mai–marii dregători şi împăraţii acelei vremi. Dar precum potopul cel de 40 de zile, n-a făcut nici o stricăciune corabiei lui Noe, aşa prigoana evreilor care au răstignit pe Domnul Hristos n-a avut nici o putere faţă de această corabie sfântă – Biserica – ca s-o nimicească.

După ploaie sau revărsat râurile şi au ameninţat casa lui Hristos; râuri de sânge nu de apă. Acestea sunt prigoanele venite din partea împăraţilor păgâni. Ce nu s-a folosit împotriva închinătorilor Crucii? Tot felul de cruzimi şi de chinuri pe care le poate născoci mintea omenească. Sabia şi rugul, smoala topită, dinţii fiarelor, uciderea cu pietre, răşina topită, arderea cu făclii, tăierea cu fierăstrăul, închisorile cele împuţite şi pline de târâtoare veninoase; aruncarea în ape îngheţate, în mări şi oceane, punerea sfinţilor pe roate, chinuirea prin foame şi sete, tăiere câte puţin din mădularele lor, tăierea capetelor şi fel de fel de chinuri, care mai de care mai îngrozitoare.

Mii şi milioane de creştini au căzut pradă acestor cruzimi şi cu sângele lor s-ar fi făcut o altă Mare Roşie, dar şi râurile s-au potolit, tiranii au pierit, tronurile s-au dărâmat şi, la sfârşitul celor trei veacuri de prigoană, Biserica se înalţă mai frumoasă, mai puternică, mai strălucitoare.

Dar deodată au început să sufle vânturile, adică s-au pornit împotriva ei vânturile turbate ale ereziilor. Aceste vânturi au fost loviturile cele mai crunte pe care le-a primit Biserica, fiindcă veneau din partea creştinilor rătăciţi. Ereticii, câtă frunză şi iarbă au început să otrăvească cu veninul limbii lor învăţătura sănătoasă despre Dumnezeu, despre Fiul, despre Născătoarea de Dumnezeu, Sfintele Taine, despre sfinţi, Sfintele Icoane. Dar nici de aceşti vrăjmaşi Biserica n-a fost învinsă.

Împotriva ereticilor Biserica a chemat soboare, a ridicat bărbaţi puternici în cuvânt şi în faptă care au vorbit şi au apărat sfântul tezaur al învăţăturii Mântuitorului. Din coroana cea de pietre scumpe a bisericii nu s-a pierdut nimic.

Dintre toate prigoanele pornite împotriva Sfintei Biserici cele mai groaznice au fost cele împotriva Sfintelor icoane care au ţinut mai mult de o sută de ani. Diavolul răcnea ca un leu şi prin uneltele lui chinuia pe sfinţi, târându-i pe uliţe, tăindu-le limbile şi mâinile, băgându-i apoi în temniţe întunecoase. După moartea împăratului Teofil, căci el era prigonitorul, împărăteasa Teodora, soţia lui, a întărit dreapta credinţă la sfatul sfântului patriarh Metodie şi al celorlalţi mărturisitori şi pustnici care au rugat-o să repună sfintele icoane în cinstea cuvenită lor. Sfânta împărăteasă a primit cu toată dragostea sfatul sfinţilor părinţi, a adunat sobor şi de la început dânsa a luat o icoană mare cu chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-a închinat şi a sărutat-o.

Împărăteasa a strigat înaintea tuturor aceste cuvinte: “Cine nu se închină şi nu sărută sfintele icoane cinstindu-le, nu ca pe dumnezei, ci ca pe nişte chipuri ale persoanelor sfinte care sunt pe ele pictate, toţi aceia să fie anatema, blestemaţi”.

Împreună apoi cu toată ceata preoţilor şi sfinţilor mărturisitori, cu tot poporul au postit şi au privegheat toată săptămâna cea dintâi a sfântului post, şi a cerut împărăteasa ca toţi creştinii să se roage pentru iertarea bărbatului ei, Teofil împăratul. Dumnezeu i-a descoperit că pentru credinţa şi lacrimile ei, fapta ei cea mare, precum şi rugăciunile făcute de sfinţii părinţi, a primit iertare de la Dumnezeu şi el, împăratul. Apoi cu toţii, ţinând în mâini Sfânta Cruce, sfintele icoane şi sfintele evanghelii, au strigat : “Doamne, miluieşte-ne!”.

Bisericile lui Hristos au fost împodobite din nou cu sfinte icoane şi de atunci, în fiecare an, în prima duminică din postul mare, se face pomenirea pentru acest praznic sfânt, ca să nu mai amăgească satana pe cineva şi să-l răzvrătească împotriva sfintelor icoane; deci această slăvită pomenire de bucurie şi de mântuire prăznuim noi astăzi iubiţi creştini.

Astăzi Biserica Ortodoxă fericeşte şi binecuvântează pe cei ce cu credinţă se închină sfintelor icoane; şi tot astăzi Biserica afuriseşte şi-i leapădă pe cei ce nu le cinstesc, căci aceştia se aseamănă cu evreii care au răstignit pe Domnul Hristos. Cum să nu cinstim noi sfintele icoane ce reprezintă chipul Mântuitorului, al Maicii Sale şi al sfinţilor care sunt prietenii lui Dumnezeu, deoarece ştim că însuşi Mântuitorul ne-a lăsat chipul său imprimat cu minune dumnezeiască în trei rânduri.

Despre aceasta aminteşte Sfânta noastră Biserică Ortodoxă atunci când pentru prima dată Domnul Hristos a dat chipul Său domnitorului Avgar din Edesa. Acesta fiind bolnav, îl chema printr-o scrisoare pe Mântuitorul să vină să-l tămăduiască şi apoi să împărăţească cu el în ţara lui. Dar Mântuitorul s-a spălat pe faţă, a cerut o pânză ca o mahramă, s-a şters cu ea şi acolo şi-a lăsat chipul imprimat pe acea mahramă. A dat-o celui trimis de împărat şi i-a spus că se va tămădui, dar nu de tot, ci mai târziu, după ce va primi un ucenic al Lui ca să asculte învăţătura. Acest chip de pe mahramă înfăţişează numai capul cu ochii deschişi şi se află pictat în multe biserici pe catapeteasmă deasupra sfintelor uşi. Cine vrea să se convingă despre această convorbire a Mântuitorului cu domnitorul Avgar, pe care a avut-o prin trimisul acestuia, să citească pe larg în mineiul Bisericii din luna august ziua 16.

A doua oară a dat chipul său unei tinere numită Veronica tot pe mahramă. Această tânără a fost vindecată de Domnul Hristos de curgerea sângelui pe care o avea de mulţi ani şi ca drept recunoştinţă când L-a văzut urcând cu Crucea în spate pe dealul Golgotei, s-a înrolat şi ea în convoiul sfintelor mironosiţe; văzând că Domnul a căzut sub greutatea Crucii şi este transpirat şi plin de sânge de la coroana de spini pe care o avea pe cap, s-a dus repede cu o mahramă pe care o avea, dând-o Mântuitorului. Domnul Isus s-a şters pe faţă şi i-a dat-o înapoi, iar ea a păstrat-o şi se află până în zilele noastre într-una din bisericile creştine din Franţa.

A treia oară a lăsat chipul Său pe giulgiul care îi acoperea faţa şi trupul atunci când a fost îngropat cu miresme. Pe acest giulgiu era imprimat capul Mântuitorului şi picăturile de sânge care curgeau pe faţa Lui. Despre acest lucru se vorbeşte în Sfânta Evanghelie la Ioan XX, 7 unde se spune aşa: “… iar mahrama care fusese pe capul lui Isus nu era cu fâşiile de pânză la un loc, ci făcută sul şi pusă într-un loc singură”. Această mahramă se păstrează până în zilele noastre la Torino.

Tot din acele timpuri, sfântul evanghelist Luca, care era doctor şi pictor, a pictat chipul Maicii Domnului pe lemn. Din tradiţie se ştie că avem şi noi în ţară una din icoanele pictate de el. De asemeni ştim şi din istoria creştinismului că în catacombele de la Roma, s-au găsit icoane pictate pe pereţi, din primele veacuri creştine. Avem apoi la Sfântul Munte Athos o mulţime de icoane făcătoare de minuni, cu chipul Maicii Domnului; chiar la mănăstirea românească Prodromul este o icoană cu Maica Domnului numită “Prodromiţa”. Această icoană a fost pictată în ţara noastră la Iaşi în casa unui pictor creştin printr-o minune dumnezeiască. Acesta nu putea să facă faţa Domnului şi a Maicii Domnului. Rugându-se cu credinţă într-o noapte, când s-a trezit dimineaţa din somn, le-a găsit terminate, aşa cum se află acum pe icoană. Minunea terminării acestei icoane se află, de asemeni, scrisă în mineiul Bisericii.

Există apoi icoana Maicii Domnului, numită “Axioniţa”, unde sfântul arhanghel Gavriil a învăţat pe un ucenic simplu de mănăstire cântarea numită axionul; tot în sfântul munte se află icoana Maicii Domnului, numită “Portăriţa”. Aceasta a fost găsită venind pe mare de călugării din mănăstirea Ivirului; în timpul unei nopţi se vedea un stâlp de lumină, iar ei când s-au dus să vadă ce este, au găsit icoana aceasta pe care au adus-o cu mare cinste în mănăstirea Ivirului.

De aici a dispărut şi a fost găsită pe zidul porţii la intrarea în mănăstire; când au găsit-o călugării acolo se minunau şi nu ştiau ce poate să fie aceasta. Pe când se gândeau s-o aducă din nou în biserică de frică să nu o fure cineva au auzit un glas deasupra lor zicându-le: “Nu voi mă păziţi pe mine, ci eu vă păzesc pe voi, de aceea am venit aici ca să vă păzesc pe voi. Credeţi, faceţi rugăciuni, aveţi încredere în ajutorul Fiului meu şi în mine căci mi s-a dat acest loc de linişte, printre slujitorii Fiului meu”. De atunci călugării au zis acestei sfinte icoane “Portăriţa”, fiindcă se află la poarta mănăstirii, fiind păzitoarea cea mare a acelei mănăstiri. De altfel această icoană se află şi astăzi la poarta mănăstirii Ivirului, care este una din cele mai bogate mănăstiri din sfântul munte ATHOS.

Altă icoană este numită “Miluitoarea”, alta “Grabnică Ajutătoare”, alta “Dulcea Sărutare”, alta “Sfânta Hrănitoare”, toate fiind icoane făcătoare de minuni folositoare tuturor scârbiţilor; şi aşa sunt foarte multe făcătoare de minuni care sunt pe tot pământul împrăştiate de pictori sfinţi cu viaţă curată. Trebuie să ştim că toate icoanele sunt făcătoare de minuni şi ne pot ajuta, dar depinde de credinţa noastră cât este de fierbinte. Să ne aducem aminte că însuşi Mântuitorul care era Dumnezeu de faţă, când făcea câte o minune, spunea: “Credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace!”

Dar cine poate spune câte minuni s-au făcut prin sfintele icoane până în zilele noastre! Dacă citiţi cartea Minunile Maicii Domnului, veţi găsi acolo multe minuni făcute de Maica Domnului chiar din icoana cu chipul său. Aşa se povesteşte de către un pictor foarte evlavios care era iscusit în lucrul lui şi se silea cu multă dragoste şi credinţă să picteze icoana Născătoarei de Dumnezeu cât mai frumoasă, mai frumoasă chiar ca a celorlalţi sfinţi pictori. Pe diavolul însă îl picta aşa de urât, încât nu putea cineva să vadă chipul lui şi să nu se înfricoşeze. Deci acest evlavios pictor făcând aşa mereu, diavolul îl ura de moarte şi căuta vreme nimerită ca să-l omoare. Iată că odată când se afla sus pe scară şi picta la icoana Maicii Domnului într-o biserică, deodată apare diavolul lângă el şi-i zice: “De acum nu mai poţi scăpa tu de mine; de ce pe mine mă faci urât şi pe Maria o faci frumoasă? Acum te arunc jos de aici!”. Luând deci necuratul lemnele pe care sta sprijinită scara, pictorul era gata să cadă, dar şi-a întins mâna să se sprijine de perete şi Maica Domnului din icoană i-a întins mâna dreaptă şi nu l-a lăsat să cadă. Sta pictorul acolo în văzduh ţinut de mâna Maicii Domnului din icoană până când i-au adus oamenii scara şi a fost salvat, mulţumind apoi cu lacrimi Prea Sfintei Fecioare, dimpreună cu toţi cei ce au văzut minunea şi au propovăduit-o pretutindeni.

Să vedem acum ce folos au creştinii dacă cinstesc sfintele icoane.

Sfântul Vasile cel Mare zice că cei care se închină sfintelor icoane, închinăciunea lor este primită de Dumnezeu ca şi când ar fi faţă către faţă căci cinstea pe care o dăm icoanei se mută la chipul pe care-l reprezintă. Sfintele icoane au puterea de a înălţa pe om cu mintea şi cu sufletul mai presus de cele pământeşti şi a-l transforma într-un închinător adevărat al dumnezeirei; aceasta pentru că icoanele, fiind sfinte, îi inspiră omului curăţie, sfinţenie, pace, milă, dreptate şi îl sustrage pe om de la deşertăciunile lumii, îi sfinţeşte mintea.

Cei ce nu cinstesc sfintele icoane nu se numesc creştini adevăraţi; căci creştinii ortodocşi trebuie să aibă în casă sfintele icoane, precum şi sfânta cruce şi să facă cruci pe feţele lor ca o pecetluire cu semnul lui Hristos. Prin cinstirea sfintelor icoane şi semnul sfintei Cruci, ne deosebim de toţi necredincioşii. Cine ar putea să spună că sfintele icoane ar cauza un rău cuiva sau l-ar împinge la vreo nelegiuire? Cum ar putea să se supere Dumnezeu pe noi că le cinstim, că le venerăm, că le admirăm, când ele ca o carte ne arată evanghelia în culori?!

Când priveşti pe Isus răstignit pe Cruce, imediat te gândeşti la suferinţele Lui, la jertfa Lui, pentru mântuirea noastră. Când priveşti naşterea Lui, Bethleemul, vezi şi-ţi imaginezi umilinţa, smerenia Lui, vezi pe Fecioara cu dragostea ei de mamă. În altă parte vedem Învierea din mormânt, în altă parte Cina cea de Taină, Botezul lui Isus, vindecările şi minunile cele mai presus de fire care sunt imagini colorate după Sfânta Scriptură şi care au fost folositoare întotdeauna creştinilor până în zilele noastre; pe drept cuvânt au fost numite Biblia neştiutorilor de carte.

Iată de ce nimeni să nu se lipsească de acest dar mare, şi fiecare creştin să aibă în casă sfinte icoane şi să le cinstească cum se cuvine. Fiecare să se roage cu frică şi cu credinţă, să aprindă candela în faţa icoanelor, să le tămâieze, căci chipurile care sunt pictate, fiind sfinţite, sunt vii prin lucrarea Sfântului Duh. Creştinii care nu au icoane să nu aştepte să le dea alţii de pomană, că poate nu vor mai primi niciodată. A mai scos diavolul o vorbă prin lume că nu e bine să cumperi icoană dimpotrivă, să aveţi ambiţie să vă cumpăraţi fiecare icoana cea mai frumoasă şi mai scumpă şi s-o aşezaţi la loc de cinste în partea de răsărit a camerei, în locul cel mai curat.

Să faceţi metanii înaintea lor, să le sărutaţi cu drag, căci cu ce cinste va cinsti omul sfintele icoane, sfânta Biserică, Sfânta Cruce şi persoanele bisericeşti, cu aceeaşi cinste va fi primit la ieşirea sufletului de Dreptul Judecător. Cu cinste să purtaţi medalioane la gât, cruciuliţe; să nu le duceţi în locuri spurcate unde este batjocorit numele lui Dumnezeu. Pentru ca să vedeţi câtă ură are diavolul pe sfintele icoane, să vă spun din Pateric ce i s-a întâmplat unui sfânt părinte:

Acest cuvios părinte era bântuit zi şi noapte de duhul cel necurat al desfrânării. Deşi era în pustie, totuşi necuratul nu înceta a-i aduce gânduri urâte şi a-l ispiti în diferite feluri. După o vreme îndelungată se prezintă diavolul la el şi-i spune: “Vrei să nu mai fi ispitit, să nu mai ai gânduri urâte, să te las în pace? Vreau un lucru de la tine să faci: ia icoana aceea de pe perete şi arunc-o afară”.

Pustnicul a fost pus într-o mare încurcătură, căci avea pe perete icoana Maicii Domnului la care se ruga şi pe care o cinstea după cuviinţă. El n-a vrut să dea icoana, dar s-a dus la un părinte duhovnic şi i-a spus cele ce i-a zis diavolul. Duhovnicul l-a povăţuit zicându-i să nu dea icoana afară din chilie chiar dacă ar cădea în păcatul desfrânării, că mai mare păcat este să se lepede de sfintele icoane, ca păcatul desfrânării. El a înţeles şi n-a dat icoana afară, din contră, s-a rugat cu mai multă credinţă, iar Maica Domnului l-a izbăvit de ispită.

Iată deci că acei care s-au lepădat de icoane, de sfânta Cruce, cei care s-au lepădat de credinţă sunt mai ticăloşi decât desfrânaţii. Dar şi creştinii care au în casă icoane şi nu le cinstesc cum trebuie fac, şi ei, un păcat. Vai de creştinii care îşi aşează televizorul în partea de răsărit, în faţa sfintelor icoane; căci acolo, în televizor, apar fel de fel de imagini cu conţinut imoral, care strică sufletul şi mintea până şi celor mai mici copii. Să fiţi atenţi că mare păcat este să distrugeţi sufletul copiilor.

Tot aşa de mare păcat fac şi acei care ţin în casă tablouri ce reprezintă nuduri, precum şi reviste pornografice; căci aceştia sunt idolii moderni ai veacului de pe urmă. Să se ştie clar, că în casa unde se află astfel de tablouri şi reviste pornografice acolo locuieşte diavolul; căci acestea sunt icoanele desfrânaţilor.

În multe case sunt plini pereţii cu fel de fel de chipuri de prin reviste, care întunecă mintea ispitindu-i pe tineri la desfrâu. Din astfel de case a fugit Darul lui Dumnezeu. Să nu vă miraţi de ce duhurile necurate vă fac fel de fel de neplăceri, de ce sunt atâtea boli şi suferinţe în copii, în oameni mari, de ce sunt certuri, de ce se lipesc vrăjile, de ce e atâta răutate, ceartă şi neascultare de părinţi. Mamele să ia seama la copiii lor, să le controleze bine dulapurile şi unde găsesc astfel de reviste, pe foc cu ele, distrugeţi idolii, luaţi otrava de la ochii şi gura copiilor, căci mare rău le fac aceste lucruri. Din ele au învăţat să facă nişte păcate urâte şi mari şi au căzut în boli mintale.

De aceea sunt nervoşi, s-au înrăit şi îndobitocit cu totul. Iată idolii de care vorbeşte Sfânta Carte; aceştia sunt idolii, nu sfintele icoane cum zic sectanţii, care reprezintă chipul Domnului Hristos, al Maicii Sale şi ale sfinţilor. Am văzut deci care sunt icoanele cele rele, icoanele desfrânaţilor.

Să vedem acum care sunt icoanele beţivilor şi tutunarilor. Nu ştiu dacă dumneavoastră aţi văzut, dar mie mi s-a întâmplat să văd în unele case câte o vitrină cu sticle de tot felul, unele pline, altele goale, numai de frumuseţe, cu etichete pe ele, unele străine, altele româneşti. Toate acestea reprezintă icoanele beţivilor.

În alte case am văzut câte o vitrină cu fel de fel de cartoane de etichete ce reprezintă emblema diferitelor ţigări scumpe. Tabachera, luleaua şi foiţele, brichetele, scrumierele, toate acestea sunt icoanele tutunarilor. Iată idolii pe care trebuie să-i sfărâme şi să-i arunce creştinul din casă, din viaţa lui, ca să devină un ucenic al lui Isus şi un fiu al împărăţiei cerului; căci nimic spurcat şi necurat nu va intra în împărăţia lui Dumnezeu. Pe acestea toate să ştiţi, iubiţi creştini, le condamnă Sfânta Biserică, Sfinţii Apostoli şi toţi sfinţii noştri părinţi.

Le condamnă şi le canonisesc, pentru că sunt idoli ai veacului de pe urmă şi prin aceşti idoli se pierd şi se smintesc o mulţime de suflete. Cine a văzut vreodată pictat un sfânt cu ţigara în gură sau cu vreo sticlă de alcool în mână? Dar toate aceste rătăciri au fost inventate de diavoli, propovăduite şi înmulţite de oameni vicleni şi rătăciţi care fără frică hulesc şi amestecă şi sfintele icoane aici, zicând că sunt chipuri cioplite.

Ba mai mult, puzderia sectelor a ajuns să înşele lumea şi cu Biblia, căci au tipărit Biblii după planul lor, sucind înţelesul unor versete ca să sune în urechile neştiutorilor greşit şi ca să-i poată amăgi şi în acest fel. Să luăm de exemplu versetul 7 din psalmul 97, unde se spune aşa: “Sunt ruşinaţi toţi cei ce slujesc chipurilor cioplite şi care se fălesc cu idolii”. Sectanţii au scris în Bibliile lor astfel: “Să se ruşineze toţi cei ce se închină icoanelor”. Este lesne de văzut că e o deosebire mare, ca de la cer la pământ, între icoane şi idoli; pentru că idolii şi cele cioplite erau tot una şi aceştia erau zeii păgânilor pe care Biserica i-a dărâmat şi de care s-a lepădat.

Aşa se lăuda o familie rătăcită, că în satul lor nu după mult timp se va strica biserica şi nu va mai avea nimeni icoane prin case, îi vor convinge ei pe toţi să arunce icoanele şi să le pună pe foc. Nu după mult timp însă, după aceste vorbe de hulă la adresa icoanelor, au murit amândoi soţii, unul câte unul, în chinuri grele, iar casa lor a fost vândută de singurul copil pe care l-au avut unei persoane, care la rândul ei a închiriat-o unui pictor de icoane. A ajuns astfel casa hulitorilor acestora aşa de bogată în icoane că toţi pereţii erau plini numai cu icoane, umplând şi satul acela cu aceste binecuvântate icoane.

Să nu vă înşelaţi, de aceea, că Dumnezeu nu se lasă batjocorit, El îi lasă pe nebuni să se urce cu îndrăzneala lor cât mai sus şi când îi trânteşte nu se mai alege nimic de ei. Un lucru să ştiţi, că sectanţii, care au lepădat Biserica, Sfintele Taine şi sfintele icoane, au o moarte foarte grea. Nu le iese sufletul uşor, căci în acele momente apar demonii la căpătâiul lor, iar ei, îngrozindu-se, ţipă, căutând ajutor la cei din jur. Predicatorii lor însă şi fraţii lor de credinţă, dimpreună cu rudele, le pun o pernă pe gură ca să nu mai vorbească şi să sperie şi pe ceilalţi, ci ca să moară mai repede. Acestea mi le-a spus un creştin care a fost mai întâi sectant, iar mai pe urmă s-a întors la credinţa cea adevărată.

Deci, fraţi creştini, fugiţi de înşelăciune, fugiţi de oamenii vicleni care se strecoară cu vorbe măgulitoare să vă ducă în rătăcire. Feriţi-vă de toţi sectanţii care fug de icoane, de Biserică, de preot, precum diavolii de tămâie.

Sfintele canoane interzic cu desăvârşire să stăm de vorbă cu sectanţii. Aţi auzit atâtea adevăruri de credinţă pe care scrieţi-le pe tăbliţa inimii şi nu le uitaţi niciodată, căci e timpul de pe urmă, timpul lepădării de credinţă, aşa cum spunea sfântul apostol Pavel. În această cursă vor cădea mulţi şi, după cum spune Domnul Hristos, vor înşela şi pe cei aleşi, adică vor cădea mulţi şi dintre cei mai credincioşi ca să se-mplinească Sfânta Scriptură.

Rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită, căci ispititorul este pe pământ şi umblă printre noi în diferite chipuri. Să nu trăim în nepăsare, căci vremea este aproape; să nu dispreţuim ceea ce ne-a lăsat în Biserica noastră ortodoxă sfinţii apostoli, sfinţii părinţi, moşii şi strămoşii noştri care s-au născut creştini. Să nu fim, ca unii, puţin credincioşi, având îndoială în credinţă şi nici ca alţii, rău credincioşi, care cred greşit sau nu cred nimic, ci să fim aşa cum zice Domnul Hristos, buni, drept–credincioşi; căci pentru aceia se roagă şi Biserica şi zice :

“Doamne mântuieşte pe cei bine–credincioşi!” Ca Natanail cel fără de vicleşug din Evanghelia de astăzi, să zicem şi noi împreună cu el:

Rugăciune

Rabi, – Învăţătorule -, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel. Învăţătorule al poporului celui credincios, Isuse Hristoase Dumnezeul nostru, trimite îngerii Tăi să ne călăuzească, să ne îndemne la fapte bune, să ne păzească de toate rătăcirile şi de duhul cel viclean, ca şi noi, smeriţii şi cu dreaptă credinţă, să ne închinăm Ţie în toate zilele vieţii noastre şi în vecii vecilor. Amin.

 

* * *

 

Vino şi vezi

Autor: pr. Mihai Tegzeş
Copyright: Predici.cnet.ro

Iubiţi credincioşi! Neîncetat Isus continuă să cheme ucenicii care să-L urmeze şi pe care să-i instruiască cu privire la misterul vieţii veşnice. Am ascultat că l-a chemat în mod personal pe Filip, care la rândul său l-a invitat să vină la Domnul pe Natanael. Evanghelistul Ioan nu se preocupă să descrie reacţia lui Filip, ci mai degrabă, evidenţiază cum chemarea pe care Isus i-o adresează, de a-L urma îi schimbă radical viaţa. Filip îl urmează pe Isus deoarece “l-a găsit pe Cel despre care vorbesc Profeţii şi Legea”. Domnul vine şi se arată oamenilor într-un mod neaşteptat: Regele regilor alege să se stabilească la Nazaret, un sat necunoscut şi nesemnificativ din Galileea, pe care Biblia nici măcar nu-l aminteşte.

După părerea cărturarilor, Mesia trebuia să vină din Betleemul Iudeii şi nu din Nazaretul Galileei iar astfel credea şi Natanael.

Din Evanghelia de astăzi înţelegem că atât Filip cât şi Natanael erau credincioşi, cunoşteau Vechiul Testament şi aşteptau venirea Mântuitorului. Modul surprinzător în care Isus se descoperă, riscă să deruteze aşteptările lui Natanael cu privire la Mesia. El s-a aflat înaintea unei alegeri dificile, la fel ca fiecare om al zilelor noastre: să fie cu sufletul deschis faţă de modul mereu nou cu care se arată Dumnezeu sau să se ghideze după propriile sale idei, concepţii strict omeneşti.

Modul de a se comporta al lui Filip: nu caută să-l convingă pe Natanael, nu încearcă să-i demonstreze cu ajutorul textelor din Biblie că Isus este Mesia, ci îi repetă aceleaşi cuvinte pe care Isus le-a spus celor doi ucenici ai Botezătorului “vino şi vezi”. Singura soluţie pentru a fi deschişi faţă de stilul mereu nou al lui Dumnezeu este aceea de a-L urma pe Isus, pentru a înţelege, la fel ca Natanael, că nu noi suntem cei care îl descoperim pe Domnul, ci este El cel care ne cunoaşte mai dinainte. Filip nu-i impune ceva lui Natanael ci-l invită să vadă şi, el văzând, se converteşte.

Avem un Dumnezeu care ne cunoaşte aşa cum suntem, cu calităţile şi cu păcatele noastre, dar ne şi spune că mila Sa este infinit mai mare decât toate păcatele noastre.

Iubiţi credincioşi! Dreptatea lui Natanael, lăudată şi de Isus, nu este îndeajuns pentru a-l mântui. Doar întâlnirea personală cu Isus luminează mintea şi inima acelui om cinstit care descoperă că este cunoscut atât de profund.

Isus ne cheamă, ne dă o misiune grea, dar ne şi promite -cum i-a spus lui Petru-, o răsplată de o sută de ori mai mare faţă de lucrurile la care am renunţat, dacă îl vom urma.

Isus îl vede pe Natanael şi zice: “Iată un om drept în care nu este vicleşug”. Cum putea fi un om drept dacă nu-L recunoaşte pe Isus ca fiind Mesia? Omul drept este cel care ştie să renunţe la părerile sale atunci când înţelege că acestea nu sunt conforme cu planul lui Dumnezeu. Omul care nu este dispus să facă această convertire nu este nici drept, nici cinstit. Natanael îl aştepta pe Mesia în conformitate cu mentalitatea din timpul său, dar întâlnirea personală cu Domnul îl ajută să înţeleagă faptul că Dumnezeu nu face mereu ceea ce lumea crede sau îşi imaginează despre El.

Invitaţia pe care Isus o adresează lui Filip îi schimbă viaţa acestuia din urmă în mod complet. Meritul ucenicului este doar cel de a-L fi întâlnit în drumul său pe Domnul. Doar Isus are o putere de convingere atât de mare pentru că este Fiul lui Dumnezeu; El invită pentru că ne iubeşte cu o iubire deosebită.

Răspunsul lui Filip devine la rându-i, o chemare pentru alţii: Natanael. Nelămuririle umane a lui Natanael se risipesc în întâlnirea personală cu Isus.

La fel ca şi Filip şi noi putem să-i chemăm pe fraţii noştri care sunt nedumeriţi, la Isus. “Vino şi vezi” înseamnă ca şi tu să te apropii de Domnul pentru ca Spiritul Său să te lumineze cu lumina Sa.

Din cuvintele acestei Evanghelii înţelegem că avem mereu nevoie de cineva care să ne îndrume la Isus. Doar în urma întâlnirii directe cu Isus cad toate dubiile şi îl putem recunoaşte ca Fiu al lui Dumnezeu. Întâlnirea cu Isus face din Natanael un ucenic fidel şi devotat: acesta îşi descoperă adevăratul sens al vieţii, fapt ce-l va determina să-L urmeze pe Domnul din toate puterile până la sfârşitul vieţii sale. Asemenea celorlalţi ucenici, Natanael îl va urma pe Domnul până la îndurarea martiriului.

Isus îi schimbă numele lui Natanael când îi zice: “Iată un adevărat israelit”. “Isdrael” înseamnă cel care îl vede pe Dumnezeu. Chiar dacă îl vede pentru prima oară, Isus îl cunoaşte bine pe Natanael deoarece cunoaşte toţii oamenii şi ştie ce este în inima lor. Isus îi mai spune: “Vei vedea lucruri mai mari decât aceste”. Domnul vorbeşte de o descoperire continuă a lui Dumnezeu cu ajutorul mişcării de coborâre şi urcare a îngerilor. Îngerii care urcau şi coborau în visul patriarhului Iacob; a coborî şi a urca sunt verbe care îl desemnează pe Isus în umanitatea şi în dumnezeirea Sa. Isus este revelaţia Tatălui, este punctul de legătură între cer şi pământ; mediatorul între oameni şi Dumnezeu; scara cea nouă a lui Iacob de care Dumnezeu se slujeşte pentru a dialoga cu omul.

Cultul icoanelor

Duminica aceasta, întâia din Postul Paştilor, se mai numeşte şi Duminica Ortodoxiei, în amintirea biruinţei dreptei învăţături a Bisericii despre icoane şi despre cultul lor. Dreptcredincios, dreptslăvitor, se zice în limba greacă: orthodoxos, de unde şi denumirea de ortodoxie, care înseamnă credinţă dreaptă, adevărată, sau, în sens literal strict, dreaptă slăvire.

Prin urmare, Duminica Ortodoxiei nu înseamnă duminica Bisericii Ortodoxe, ceea ce ar fi şi un anacronism, deoarece această denumire şi-a luat-o Biserica Răsăriteană de-abia mai târziu, după schisma cea mare, pe când dreapta credinţă – ortodoxia – despre icoane s-a definit în al şaptelea conciliu ecumenic, Niceea 787, deci cu mult înainte.

Înainte de a arăta legitimitatea şi folosul pe care îl are cultul sau veneraţia icoanelor, în evlavia creştină, să facem o scurtă privire istorică asupra luptei dusă împotriva icoanelor.

Ceea ce a determinat pe împăraţii bizantini să combată icoanele a fost intenţia lor de a îmblânzi astfel furia musulmanilor, care ameninţau frontierele Imperiului Roman şi care, cum ştim, învinuiau pe creştini că, cinstind icoanele, ei încalcă porunca din decalog care spune: “Să nu-ţi faci chip cioplit ca să i te închini lui!” Totodată, împăraţii credeau că, suprimând cultul icoanelor, îi vor atrage mai uşor pe musulmani la creştinism.

Primul care a greşit cu privire la acest cult a fost împăratul Leo Isaurul, după care au urmat ereticii numiţi iconoclaşti, care înlăturau orice icoane din biserici, distrugându-le, şi combăteau orice fel de folosire a lor ; apoi, iconomahii, eretici care admiteau folosirea icoanelor în scopul instrucţiunii sau înfrumuseţării Bisericilor, dar combăteau venerarea lor religioasă.

Leo Isaurul a emis un edict împărătesc prin care interzicea venerarea icoanelor în cuprinsul imperiului şi ordona înlăturarea lor. Au fost distruse, atunci, nepreţuite comori şi nemuritoare capodopere de artă religioasă. Totodată, valuri de sânge curgeau pretutindeni, căci mulţi creştini preferau mucenicia, decât să pângărească chipurile Mântuitorului, ale Preacuratei sau ale sfinţilor. Părinţii Bisericii s-au împotrivit cu dârzenie acestui edict, pecetluindu-şi credinţa cu propriul sânge. Spre a pune capăt ereziilor iconoclaştilor şi iconomahilor, la dorinţa patriarhului Taraziu al Constantinopolului, pe timpul împărătesei Irina şi al fiului acesteia, Constantin al VI-lea Coproninul, s-a ţinut la Niceea, în anul 787, al VII-lea Conciliu sau Sobor Ecumenic, în care s-a definit adevărata învăţătură despre venerarea icoanelor. Aici s-a hotărât să se pună cruce şi icoane sfinte prin biserici, pe vasele şi veşmintele sacre, în case şi la răscruci de drumuri, pentru că – precizează Conciliul – “aceasta este învăţătura sfinţilor Părinţi cea insuflată de Dumnezeu şi sfânta Tradiţie a Bisericii”. “Şi – adaugă acelaşi Conciliu – acestea, adică icoanele Mântuitorului, ale Preacuratei Fecioare Maria şi ale sfinţilor să se sărute şi să se venereze, dar nu cu adevărată latrie, cea care după credinţă se cuvine numai firii dumnezeieşti, ci aşa ca în onoarea acestora să se tămâieze şi să ardă lumini ca şi la chipul preţioasei şi de viaţă făcătoarei Cruci, la sfintele Evanghelii şi la celelalte lucruri sfinte, precum era datina cea veche şi cucernică, pentru că onoarea dată icoanei trece la prototip şi cel ce se închină la icoană se închină celui zugrăvit într-însa.” (Apud Dr. V. Suciu, Teologia dogmatică specială, vol. I, ed. a II-a, Blaj, 1927, p. 485). Luptele contra cultului icoanelor au continuat însă şi după Conciliu. De abia în anul 842, deci după mai bine de o sută de ani de lupte, împărăteasa Teodora a curmat persecuţia, iar Biserica, în amintirea acelei biruinţe a dreptei credinţe privitoare la cinstirea icoanelor, a rânduit sărbătoarea de azi, Duminica Ortodoxiei.

 

* * *

 

Duminica Dreptei Credinţe – Restabilirea cultului icoanelor

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Am petrecut o săptămână din Postul Mare. Am încercat să ne apropiem de Dumnezeu şi să ne îndepărtăm de freamătul lumii materiale, însă suntem slabi şi cădem deseori, calea spre Împărăţia lui Dumnezeu fiind strâmtă şi abruptă. Suferinţele nu sunt de la Dumnezeu, ci vin ca o consecinţă a păcatelor care s-au înrădăcinat adânc în sufletul nostru şi care trebuie îndepărtate; ceea ce a devenit rău ca urmare a înclinării noastre spre păcat se lasă greu alungat din viaţa noastră, fiind dureros să luptăm împotriva egoismului propriu, chiar dacă păcatul ne izolează de ceilalţi şi aduce cu sine doar neplăceri. Ne temem de acte radicale şi de rana care rămâne în urma dezrădăcinării păcatului, însă odată îndepărtat, nu rămâne locul gol, căci Dumnezeu prin harul său sădeşte în acel loc o virtute; după un timp, cel care luptă cu pornirile spre rău descoperite în sine, ajunge să se bucure de pacea şi fericirea armoniei dintre fapte şi dorinţe, dintre om şi Dumnezeu.

Dacă cădem în drumul nostru de întoarcere spre Dumnezeu, să ne aducem aminte că Domnul ne spune asemenea lui Andrei, Petru sau Filip: “Vino după mine” (Ioan 1, 44). Mergând pe calea arătată de Isus vom vedea la capătul drumului “cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborând deasupra Fiului omului” (Ioan 1, 51). Dar vederea lui Dumnezeu nu este rezervată doar contemplativilor – campionii vieţii spirituale – ci este posibilă oricui doreşte să privească cu ochii minţii spre lumea spirituală. De aceea a lăsat Dumnezeu prin Biserică un alt mijloc de a privi spre Împărăţia lui Dumnezeu, şi anume icoana.

Această duminică este dedicată amintirii restabilirii cultului icoanelor, moment când credinţa drept-măritoare, ortodoxia doctrinară, învinge ereziile care circulau în Bisericile răsăritului şi se opuneau oricărei reprezentări a lui Dumnezeu sau a lumii spirituale care să materializeze aceste realităţi mai presus de lumea vizibilă. Sfintele icoane sunt ferestre prin care, prin intermediul minţii, inimii şi sufletului privim spre măreţia Bisericii cereşti. Privim la Sfinţii Îngeri, la Preacurata Fecioară Maria, la Isus Hristos, întărindu-ne credinţa. Încă din cele mai vechi timpuri ale creştinismului credincioşii şi-au înfrumuseţat lăcaşurile de cult şi casele cu icoane sfinte.

În anul 730 după Hristos, împăratul bizantin Leon al III-lea Isaurul, a interzis în Constantinopol folosirea icoanelor, ordonând ca acestea să fie distruse iar creştinii care le venerează să fie pedepsiţi. Astfel s-a declanşat o luptă îndreptată împotriva icoanelor şi cinstitorilor lor; de partea cinstirii icoanelor erau călugării şi o mare parte a poporului.

În anul 787, participanţii la Conciliul de la Niceea, au decretat că venerarea icoanelor este lăudabilă şi astfel lupta iconoclaştilor s-a liniştit într-o anumită măsură, dar nu pentru mult timp. Din cauza orgoliului Împăratului şi a “înţelepţilor lumii acesteia”, cultul icoanelor a fost din nou interzis. În anul 842, datorită influenţei împăratului Teodor, ierarhii bisericeşti au convocat un Conciliu în Constantinopol prin care iconoclaştii au fost consideraţi eretici. Atunci s-a decretat că sfintele icoane pot să fie venerate de creştini. Acest decret conciliar a fost emis în prima Duminică din Postul Mare şi pentru aceea această duminică din Post se numeşte şi Duminica restabilirii cultului icoanelor sau a ortodoxiei, pentru că dreapta credinţă a Bisericii lui Hristos a învins erezia.

De acum înainte icoana este mereu prezentă în bisericile şi mănăstirile noastre, în casele credincioşilor, fiind nelipsită acolo unde omul a vrut să-şi ridice ochii minţii spre Dumnezeu cel nevăzut, spre Hristos care şade de-a dreapta Tatălui binecuvântând din eternitate omenirea, spre Născătoarea de Dumnezeu care mijloceşte pentru noi la Fiul său şi Dumnezeul nostru, sau spre Arhanghelii, Îngerii şi Sfinţii patroni care în Cer se bucură şi pot mijloci pentru noi la Bunul Dumnezeu pentru îndeplinirea cererilor şi ajutor în greutăţi, necazuri şi tentaţii. Cu trecerea timpului, cei care au devenit maeştrii în arta “scrierii icoanelor” au stabilit reguli precise prin care pictura să devină un semn vizibil, ca persoana ce o priveşte să descopere realitatea care se află dincolo de lumea materială; apar reguli prin care iconostasul şi biserica devin un univers spiritual care aduce Cerul pe Pământ şi prin intermediul cărora oricine se roagă, pătrunde în mod misterios în misterele şi profunzimile teologiei.

Frumuseţea sfintelor icoane trezeşte în noi devoţiunea faţă de sfinţii din cer, faţă de Mama lui Dumnezeu, de Isus Hristos. La oficiul Utreniei primei duminnici din Postul Mare, Biserica ne spune: “Văzând Sfânta Biserică din nou înfrumuseţată cu sfintele icoane, să venim toţi cu evlavie cântând lui Dumnezeu: Mărimu-Te pe Tine, Preasfinte” (Prima duminică din Postul Mare, cântarea a 9-a).

Icoana este şi un semn al credinţei, transpusă în imagini ce ajung până în profunzimile sufletului.

Spre sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, în anul 1945, un tânăr căpitan din armata bolşevică a venit la o mănăstire catolică din Ucraina Apuseană. Fratele-călugăr i-a deschis uşa şi l-a condus în camera de aşteptare.

- Trebuie să vorbesc cu egumenul mănăstirii, s-a adresat căpitanul. După câteva minute a sosit Părintele Egumen, pregătit pentru ceea ce era mai rău, deoarece armata roşie bolşevică manifesta un comportament ostil faţă de Biserica Catolică.

Pe peretele camerei de primire era aşezată o splendidă icoană reprezentându-L pe Isus Hristos. Privind la această icoană, căpitanul din armata roşie a spus Părintelui Egumen: “Este adevărat părinte, că dumneavoastră nu credeţi în această icoană şi nu credeţi în Hristos?” Surprins de o asemenea întrebare ciudată, Părintele Egumen a privit la ofiţer şi i-a răspuns liniştit: “Binenţeles, că eu cred în Hristos-Dumnezeu, pentru că El este Mântuitorul şi Dumnezeul nostru”. Ridicând vocea căpitanul a spus din nou: “Nu-mi spuneţi neadevărul, voi nu credeţi în Hristos, ci îi înşelaţi pe oameni cu basme religioase!” Cutremurat şi mai mult de aceste cuvinte, preotul i-a răspuns: “Tovarăşe, eu cred în Hristos, eu venerez această icoană sfântă, spun adevărul sincer!” Căpitanul şi-a scos revolverul, l-a pus la tâmpla preotului şi a strigat cu voce puternică: “Spune adevărul! Sau se adevereşte că nu credeţi, sau vă împuşc”. Superiorul şi-a făcut semnul sfintei cruci şi i-a răspuns liniştit: “Poţi să mă împuşti! Sunt gata să mor pentru credinţa în Hristos”. Atunci s-a petrecut ceva neaşteptat. Căpitanul şi-a aruncat revolverul pe podea, l-a îmbrăţişat pe părintele egumen şi cu lacrimi în ochi i-a spus: “Părinte, eu deasemenea cred! Mama mea îmi vorbea în ascuns despre Isus şi despre Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, ea m-a învăţat să mă rog. Dar eu nu am crezut că în lumea liberă există creştini care sunt gata să moară pentru credinţă. Acum m-am convins, că există creştini, pregătiţi să moară pentru credinţă. Vă sunt recunoscător pentru că mi-aţi întărit credinţa! Şi eu voi fi deasemenea pregătit să mor pentru Hristos!”

Iată cum îndoielile personale sunt uneori înfrânte de trăirea credinţei neclintite ce poate fi un model pentru toţi ceilalţi. Într-o ţară unde credinţa era persecutată, un tânăr educat în spiritul învăţăturilor atee, frământat de contradicţiile dintre aşteptările lui personale şi ceea ce l-a învăţat mama sa, icoana Mântuitorului şi mărturia de credinţă l-au adus pe calea cea dreaptă.

Credinciosul iubeşte sfintele icoane. Anual milioane de pelerini vizitează locurile în care se află icoane sfinte, prin care Dumnezeu sau Maica Sfântă revarsă haruri asupra celor care prin intermediul acestora îşi ridică ochii spre Cer. În Biserica apuseană, alături de icoane, artiştii creştini au sculptat statui care au pătruns în lăcaşurile de cult, propunând o perspectivă în spaţiu a realităţii reprezentate. Alt univers spiritual, alte reguli de compoziţie, însă mereu aceeaşi esenţă iconică care înalţă mintea, inima, sufletul omului spre Dumnezeu şi spre lumea spirituală. Ca un semn material al iubirii, credinţei şi speranţei noastre, purtăm uneori o iconiţă, o cruciuliţă sau un medalion.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial grănicerii ruşi au primit ordinul de a împuşca orice om care încerca să treacă graniţa dintre Lituania şi Rusia. Un tânăr a trecut această graniţă prin pădure. Grănicerul rus a observat trecerea hotarului şi a strigat: “Stai, că trag!” Refugiatul a ridicat mâinile, s-a întors cu faţa la grănicerul înspăimântător şi a observat în mâna sa arma, îndreptată spre el. A urmat un moment de tăcere. Atunci grănicerul i-a spus: “Nu am curajul să te împuşc, căci văd la gâtul tău un lucru sfânt! Fugi, iar eu nu te-am văzut”. Grănicerul a văzut la gâtul refugiatului un medalion care o reprezenta pe Mama lui Dumnezeu; conştiinţa l-a mişcat şi nu a avut curajul să-i ia viaţa acestuia. Necunoscute sunt căile Providenţei divine! Medalionul a salvat viaţa unui om nevinovat, trezind şi în cei supuşi puterilor potrivnice lui Dumnezeu tot ceea ce este bun şi omenesc, prin intermediul unui semn al protecţiei Maicii Sfinte faţă de copiii ei.

Cuvintele lui Hristos spuse lui Natanail: “Pentru că ţi-am spus că te-am văzut [...] crezi; mai mari decât acestea vei vedea” (Ioan 1, 51), sunt cuvinte mereu actuale spuse de Mântuitorul, care a rânduit în Biserica Sa Sfintele Sacramente ca semne ale harurilor nevăzute şi a dat omului – corp şi suflet – posibilitatea de a pătrunde “cu ochii minţii” prin icoană, dincolo de aparenţa materiei, în veşnicie.

RUGĂCIUNE

O, Doamne, omul care în paradisul ceresc şi-a pierdut calea destinată lui, cum ar putea fără ajutor să regăsească în pustiul lumesc adevăratul drum al salvării sale, unde tentaţiile sunt aşa de numeroase, eforturile în dobândirea virtuţilor atât de dificile, iar căderile în greşeli şi păcate atât de uşoare?… Ce fel de călăuză ar fi putut să-l facă să reziste în faţa atâtor curse ale acestei lumi şi al atâtor minciuni din partea satanei?…

Care povăţuitor ar fi fost atât de înţelept pentru a ajuta tuturor, dacă nu Tu, Doamne, care eşti mai presus de toţi? Cine s-ar fi putut ridica mai presus de lume dacă nu Tu, care eşti mai mare decât lumea? Cine ar fi putut să fie mai potrivit pentru a conduce spre acelaşi scop bărbatul şi femeia, evreul şi grecul, sclavul şi omul liber, dacă nu Tu, Hristoase, care eşti singur Totul în toate?

Oferă-ne deci harul ca să Te putem urma după cum este scris: «Să mergi după Domnul Dumnezeul tău şi să te uneşti cu El ». Fă ca să urmăm paşii tăi astfel încât să ne putem întoarce din pustiul acestei lumi în paradisul Tău ceresc.

Atotputernice, Dumnezeule, fă ca prin înţelegerea spirituală a Postului Mare pe care-l parcurgem şi prin Sacramentul Mărturisirii, semnul convertirii noastre, să ne apropiem cu multă înţelegere şi înţelepciune de Misterul lui Hristos şi să-l transpunem în viaţă prin faptele noastre. Amin.

 

* * *

 

Duminica I din Post

Autor: pr. Olimpiu Todorean
Copyright: ParohiaSfantulGheorghe.ro

Iubiţi credincioşi!

Pericopa evanghelică din duminica I-a din Post ne propune spre meditaţie un moment capital al Evangheliei: o lume nouă s-a născut în puţine minute pe ţărmurile râului Iordan, din întâlnirea unor evrei săraci din Galileia şi un muncitor, Isus din Nazaret. Dacă vom citi acasă prima parte a acestui capitol vom vedea cum Isus îşi alege primii discipoli. Astăzi este rândul lui Filip şi Natanael, cel care mai târziu se va numi Bartolomeu, să fie chemaţi de Isus la apostolat.

Filip, cel de-al patrulea chemat, este un galileian, compatriot cu ceilalţi doi, Andrei şi Petru, un cunoscut de-al lor şi probabil de ei pus în legătură cu Învăţătorul. Se afla şi el în mijlocul celor care doreau să-l asculte pe Ioan Botezătorul şi, prin intermediul acestuia să-l cunoască pe Mesia. Pe Filip îl cucereşte Isus cu un singur cuvânt: “Urmează-mă”.

Obişnuinţa de a citi aceste versete ne împiedică să notăm caracterul miracolului. Acest muncitor galileian, care ieri era un necunoscut, care se impune, care marchează suflete şi destine, care schimbă existenţe, de unde avea acest drept să le vorbească lor în felul acesta, de unde avea această putere de a se face ascultat şi urmat?

Răspunsul este simplu. El era în aceste suflete, lucra în ele şi, poate, de multă vreme. Le-a vorbit prin lectura Cărţilor Sfinte, prin meditaţiile personale pe care le făceau, prin învăţăturile primite în familie, în arzătoarele predici ale lui Ioan Botezătorul. El i-a pregătit, i-a influenţat prin mii de factori interni şi externi. Noi astăzi auzim cuvântul care cucereşte, vedem faptul împlinit, dar nu cunoaştem lunga acţiune a iubirii care în interiorul sufletului fiecăruia a precedat şi pregătit acest lucru. Despre toate acestea Isus ne lasă să întrevedem ceva din discuţia pe care o are cu Natanael. Pe Natanael l-a câştigat de partea lui prin Filip, aşa cum primii au fost duşi de către Andrei. Este foarte semnificativ felul prin care Filip vine la Natanael şi îl întreabă, cu sufletul la gură, bucuros: “Pe acela despre care a scris Moise în lege şi proorocii noi l-am găsit?”

Ce spune acest lucru? Că ei căutau Lumina adevărată, pentru că luminiţele de până acum le-au făcut cunoscută venirea Sa: Proorocii, Scripturile, Botezătorul etc. Lumina adevărată s-a arătat şi până acum, dar în picături mai mici, la fel ca roua de dimineaţă aşa cum splendid spune Isaia: “Căci roua Ta este rouă de lumină” (26,19). În aceste picături de lumină ei au întrevăzut Lumina adevărată dar, şi pentru ei, cum, de altfel, pentru toţi evreii, erau şi mai sunt şi astăzi multe umbre, căci citirea profeţilor nu i-a luminat complet. Printre aceşti evrei se afla şi Natanael. El aştepta o manifestare fulgerătoare, o măreţie umană ce se impune de la sine. În schimb, Filip vine şi-i vorbeşte despre un muncitor din Nazaret:“Isus Fiul lui Iosif, din Nazaret”.

Ce răspunde Natanael: “Din Nazaret poate ieşi ceva bun?” Nu pentru că ar dispreţui această localitate, ci pentru că era prea mică şi pentru că el se aştepta, aşa cum am spus, la ceva măreţ or, dintr-o mică localitate cu locuitori simpli şi inculţi, nu putea să iasă ceva mare, ceva măreţ. Filip îl cheamă cu cuvintele cu care Isus i-a câştigat pe primii “Vino şi vezi”, îi vorbeşte logic, raţional: nu crezi, vino şi vezi, ce te costă, vino şi înlătură umbrele, ideile preconcepute în care se insinuează o pasiune îndepărtată sau o deformare a spiritului. Îi cere să facă un itinerar care să-l elibereze de aceste umbre.

Şi Natanael? Acceptă. De ce? Pentru că este un om drept, vrea cu adevărat să cunoască adevărul şi pentru aceasta va fi răsplătit într-un mod minunat.

Isus îi demonstrează imediat că, în pofida originii sale umile şi provenienţa dintr-un oraş dispreţuit, strălucesc lumini care deschid inimi: “Iată un israelit în care nu există viclenie”. Cui nu i-ar conveni să-i spună cineva aşa ceva. Mai ales Isus, Fiul lui Dumnezeu! Dar nu aceasta va fi recompensa cea mare. În momentul acela s-a întâlnit Lumina cu cel care căuta lumina. Învăţătorul vedea până în străfundul inimii lui Natanael: acel suflet nu era fără defecte, cum nu erau nici toate celelalte venite la El. Dar El va corecta defectele şi-i va îndrepta pe toţi. Este suficient că această inimă este adevărată. Natanael se simte citit în intimitatea sa şi este fericit. Nu se sustrage de la această acţiune.

Întrebarea sa: “De unde mă cunoşti?” nu este un refuz, o neîncredere în ceea ce spune Isus. El are acest drept de a vedea clar. Isus îi dă satisfacţie şi precizează: “Înainte de a te chema Filip te-am văzut sub smochin”. La ce face aluzie Învăţătorul? Ce s-a întâmplat cu Natanael sub smochin? Ce făcea el acolo? La ce se gândea? Sunt multe ipoteze. La ce serveşte să răspundem? Nu este atât de important ce a citit Isus în inima lui, ci faptul că a citit. Important este şi pentru noi că Isus citeşte în inimile noastre şi ne cere fiecăruia: urmează-mă; eu am dreptul de a porunci.

Este ceea ce şi Evanghelişti, locuiţi de Spiritul Sfânt, au înţeles. Este ceea ce Natanael a înţeles imediat:“Învăţătorule – a spus – Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui Israel”. Este întru totul câştigat şi tulburat. Cade orice rezistenţă; el crede şi proclamă credinţa prin expresii pe care evanghelistul crede de cuviinţă să ni le facă cunoscute şi nouă. El vede şi salută în Isus pe Fiul lui Dumnezeu, pe regele lui Israel, pe Cristos cel aşteptat.

Abia acum urmează răsplata cea mare. Isus i se revelează: “Adevăr, adevăr vă spun, veţi vedea cerul deschis şi îngerii lui Dumnezeu coborând şi urcând deasupra Fiului omului”. Este adevărat că nu va fi unicul beneficiar al promisiunii făcute, ci toţi cei aleşi.

Ei aveau încredere în El; El le demonstra lor că ei pot vedea în el ceea ce Scripturile le-au spus până acum despre cer şi viaţa eternă. Din acest moment erau gata de orice sacrificiu pentru a ajunge la această vizionare, în această tovărăşie celestă, la această realitate.

De aceea şi noi, credincioşii Săi, cei ce-L mărturisim, fiecare după puterile noastre, din toată inima, din tot sufletul şi din tot cugetul ca pe Domn, Împărat şi Dumnezeu al nostru, să ne dorim zilnic, prin ceea ce gândim, prin ceea ce facem să ne spună Isus. “Iată om în care nu este vicleşug” şi în adevăr îţi zic, astăzi vei vedea Cerul deschis. Amin.