Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XVI-a după Rusalii
Evanghelia: Matei 25,14-30
Apostolul: 2Corinteni 6,1-10

Matei 25,14-30

Şi mai este împărăţia cerurilor ca un om care, plecând departe, şi-a chemat slugile şi le-a dat pe mână avuţia sa. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui şi a plecat. Îndată, mergând, cel ce luase cinci talanţi a lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci talanţi. De asemenea şi cel cu doi a câştigat alţi doi. Iar cel ce luase un talant s-a dus, a săpat o groapă în pământ şi a ascuns argintul stăpânului său. După multă vreme a venit şi stăpânul acelor slugi şi a făcut socoteala cu ele. Şi apropiindu-se cel care luase cinci talanţi, a adus alţi cinci talanţi, zicând: Doamne, cinci talanţi mi-ai dat, iată alţi cinci talanţi am câştigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se şi cel cu doi talanţi, a zis: Doamne, doi talanţi mi-ai dat, iată alţi doi talanţi am câştigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se apoi şi cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat. Şi temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată ai ce este al tău. Şi răspunzând stăpânul său i-a zis: Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer de unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat? Se cuvenea deci ca tu să pui banii mei la zarafi, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă. Luaţi deci de la el talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi. Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua. Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.

 

Autori

pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Ilie Cleopa
IPS Andrei Rymarenko
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Vasile Rob

 

* * *

 

Practica Pocăinţei

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa creştină

Meditând, duminica trecută, asupra motivelor care ne obligă să facem pocăinţă, adică să reparăm şi să ispăşim păcatele, am încheiat arătând că nu numai creştinii începători, adică aceia care se întorc la Dumnezeu din calea păcatului de moarte, trebuie să facă pocăinţă, şi că această pocăinţă nu este numai pentru o perioadă de timp, ci orice creştin adevărat trebuie s-o practice toată viaţa. Din clipa în care el a înţeles ce monstruozitate este păcatul, ce nemărginită ofensă este el la adresa lui Dumnezeu şi ce dezastru spiritual produce în suflet, creştinul adevărat se simte obligat să-şi trăiască viaţa în spirit de ispăşire, conştient că o viaţă de om e prea scurtă pentru a repara un rău infinit şi că, fiind, prin însăşi infirmitatea înnăscută a firii sale, supus căderilor în păcat, omul are nevoie de o permanentă primenire, reînnoire, reîntoarcere, la Dumnezeu. Aceasta înseamnă a trăi în spirit de pocăinţă.

Spre a încheia şirul de meditaţii asupra virtuţii pocăinţei, ne vom opri, azi, asupra practicii acestei virtuţi, adică asupra faptelor prin care reparăm stricăciunile păcatului odată iertat. Pentru început însă e nevoie să reamintesc şi să accentuez un lucru esenţial şi deci extrem de important. Căinţa, pentru a ne împăca cu Dumnezeu şi a însufleţi şi imprima valoare de ispăşire a faptelor de penitenţă despre care vom vorbi, este absolut necesar să fie supranaturală, cea naturală neputându-ne împăca cu Dumnezeu. Naturală ar fi când păcătosului i-ar părea rău pentru că prin păcat şi-a pierdut un bun natural, bunăoară: sănătatea, averea şi reputaţia în faţa oamenilor. Părerea de rău supranaturală, adică izvorâtă dintr-un motiv supranatural, este de două feluri: perfectă şi imperfectă. Perfectă este când ne doare pentru că prin păcat L-am ofensat pe Dumnezeu care este bunătatea însăşi, nemărginită, vrednică în sine de a fi iubită. Aceasta, izvorând dintr-o iubire dezinteresată, desăvârşită, ne împacă, singură, cu Dumnezeu, în clipa când am avut-o, chiar fără spovedanie, rămânând totuşi obligaţia de a ne şi mărturisi. Fiind ea greu de trezit, nu este necesară în Taina Sfintei Spovedanii, dar este absolut necesară în cazurile când, aflându-ne într-un pericol grav, nu avem posibilitatea de a ajunge la un preot. În Spovedanie este suficientă şi numai cealaltă căinţă supranaturală, numită imperfectă, adică aceea în care păcătosul urăşte păcatul pentru că prin el L-a pierdut pe Dumnezeu, care e fericirea sa veşnică, deci urgiseşte păcatul pentru un motiv egoist, pentru paguba supranaturală pe care şi-a pricinuit-o sieşi; cu alte cuvinte, motivul căinţei este tot supranatural, Dumnezeu, dar nu considerat ca bunătatea însăşi, în sine demnă de iubire, ci considerat ca fiind binele, fericirea noastră supranaturală pe care am pierdut-o. Deşi este imperfectă – fiind inspirată de o iubire imperfectă, egoistă -, ea este suficientă, întrucât are în vedere ordinea supranaturală, scopul nostru ultim. Totuşi trebuie să ne străduim ca şi în spovedanie să ne stârnim o căinţă perfectă, care, când este intensiv perfectă, adică atunci când produce o zguduire afectivă în toată fiinţa, ea iartă, odată cu păcatele şi pedepsele. O astfel de căinţă intensiv perfectă, au avut marii convertiţi: Maria Magdalena – care a spălat cu lacrimi picioarele lui isus în casa lui Simon fariseul -, Zacheu vameşul, Petru după întreita lepădare de Isus, David, care, la mustrarea profetului Natan pentru adulteriu şi omicidiu, a făcut să ţâşnească din inima sa căită psalmul 50, cel mai vibrant dintre cei şapte psalmi penitenţiali. Este psalmul cel mai potrivit spre a ne inspira şi nouă gama de sentimente trăite de regele Profet: durerea, smerenia, încrederea profundă în mila şi iertarea lui Dumnezeu, în ajutorul său pentru a rămâne statornici în viitor, juruinţa de a învăţa şi pe alţii Legea lui Dumnezeu.

La aceste dispoziţii sufleteşti care formează sufletul pocăinţei, vom adăuga faptele de pocăinţă, care, oricât de grele şi aspre ar fi ele, ne vor părea prea blânde şi uşoare dacă ne vom spune mereu: eu sunt un evadat din iad, căci de atâtea ori am meritat iadul şi, fără mila lui Dumnezeu, eu aş fi de mult acolo, suferind o pedeapsă meritată (Cf. Ad. Tanuerey, op. cit. pass.).

Cea dintâi faptă de pocăinţă va fi primirea, la început resemnată, apoi bucuroasă, a tuturor crucilor pe care Providenţa vrea să ni le trimită. Astfel, de pildă, dacă am de îndurat încercări fizice ori morale, ca: frig, ploaie, boli, nenorociri, insuccese, umiliri – în loc de a mă plânge, le voi primi pe toate fără murmur, convins că, le merit şi că, prin ele, bunul Dumnezeu îmi oferă prilejul de a mă purifica aici pe pământ spre a-mi scurta purgatoriul sau chiar de a fi scutit cu totul de el, precum şi de a mă asemăna, astfel, lui Isus, acceptând să-mi port crucea, cu El şi ca El, supus cu totul voinţei Tatălui ceresc. Cu cât această unire în spirit şi voinţă cu Isus Răstignitul va fi mai desăvârşită, cu atât mă voi purifica mai mult.

Acestei răbdări în purtarea crucii, îi voi adăuga împlinirea cu fidelitate a îndatoririlor stării mele, în spirit de ispăşire, de reparare. Poruncile divine sunt concretizate în indatoririle impuse, zi de zi şi ceas de ceas, de slujba pe care o avem în locul pe care îl ocupăm în societate, astfel că nu există o altă cale spre sfinţire decât împlinirea cu exactitate a acestor îndatoriri, conştienţi că ele exprimă, în situaţia dată, porunca lui Dumnezeu faţă de mine şi iubirea cu care eu trebuie să-I răspund. Or, aceasta înseamnă un lung şir de jertfe; renunţare la comoditate, la gusturile şi preferinţele mele, la vederile mele, suportarea firilor superiorilor, colegilor şi subalternilor, deci o continuă stăpânire de sine, abnegaţie. Dacă nu voi cârti, nu voi judeca, nu voi fi nemulţumit, serviciul meu se va transforma într-un izvor de valori veşnice, de merite pentru cer. La toate acestea se adaugă restul zilei petrecut în sânul familiei, unde mi se îmbie nenumărate alte prilejuri de renunţare, înfrânare, toleranţă, tăcere, pentru a-mi putea păstra pacea cu mine însumi şi bunele relaţii cu ceilalţi. Astfel, de dimineaţa până seara ni se oferă un şir aproape neîntrerupt de ocazii de a face pocăinţă prin deprinderea virtuţilor. De aceea, Ioan Berckmans spunea, pe bună dreptate: “Mea maxima poenitentia, vita communis.” (Pocăinţa mea cea mai mare este viaţa obişnuită.)

Un alt mijloc de ispăşire, recomandat, şi uneori impus de Biserică, este postul şi ajunul, practicate atât în Legea Veche, cât şi în Legea Nouă. Însuşi Isus, înainte de a-şi începe propovăduirea, a ajunat în pustiu patruzeci de zile, petrecând în rugăciune, pentru ca apoi să-i înveţe pe ucenici că postul şi rugăciunea sunt singurul mijloc de eliberare a celor îndrăciţi. Deoarece multe păcate provin, direct sau indirect, dintr-o viaţă îmbuibată, unul din cele mai eficiente mijloace de a le preveni este cumpătul, abţinerea de la anumite alimente, sau de la orice hrană pe un anumit timp, ţinând astfel în frâu pornirile senzuale şi ispăşind trecutul. Cine e conştient de roadele postului şi ajunului, se abţine nu numai în timpurile prescrise de Biserică, ci trăieşte în spiritul postului, păstrând cumpătul tot timpul şi impunându-şi singur anumite restricţii în ale mâncării, ca o măsură de igienă spirituală.

La post şi la ajun se adaugă elemosina sau milostenia trupească şi sufletească. Această virtute are o dublă valoare, prin faptul că întâi ne lipsim pe noi înşine, de bună voie, de un bun, iar în al doilea rând dăruind acel bun unui lipsit, împlinim o faptă de dragoste creştinească. Or, când renunţăm la ceva spre a-l dărui lui Isus în persoana celui lipsit sau suferind, Isus nu se lasă întrecut în generozitate şi ne iartă o parte mai mică sau mai mare din datoria pedepselor ce le avem de ispăşit, în măsura iubirii cu care I-am dăruit. Dacă însuşi El, Isus, ne-a asigurat că vom fi răsplătiţi până şi pentru paharul de apă dat aproapelui în nume de apostol, adică din iubire faţă de Isus, ce putem spune de răsplata ce ne aşteaptă când dăruim bunuri ce ne costă, şi când aceasta o facem nu din considerente omeneşti, ca de pildă spre a fi lăudaţi, ci din iubire dezinteresată, supranaturală, pentru Isus. Când însuşi El ne-a spus că supremul criteriu după care va judeca lumea la a doua venire a Sa este măsura în care vom fi deprins milostenia faţă de cei aflaţi în mizerie, cu care El se identifică aici pe pământ, atunci ne dăm seama de imensa putere ispăşitoare pe care o are mila creştinească, precum şi de adevărul sentinţei: “Ante portas gehenae stat misericordia. Înaitea porţilor iadului stă milostenia.” (Şi ea nu lasă să intre acei care au deprins-o fiind în viaţă.)

Ceea ce am spus despre milostenia trupească e valabil şi cu privire la milostenia sufletească, prin care ajutăm pe aproapele în lipsurile sufleteşti, cu fapte care, cum ştim, sunt în număr de şapte: a îndrepta pe păcătoşi; a învăţa pe neştiutori; a sfătui pe cei ce stau la îndoială; a mângâia pe cei intristaţi; a suferi cu răbdare nedreptăţile; a ierta bucuros pe cei ce ne vatămă; a ne ruga pentru vii şi pentru morţi.

Atât faptele milosteniei trupeşti, cât şi cele ale milosteniei sufleteşti – şi mai ales acestea -, sunt caracteristica, semnul specific al iubirii creştineşti autentice şi a adevăratei pocăinţe. Oricât ne-am supune înfrânării prin post, oricât ne-am ruga, câtă vreme inima noastră rămâne împietrită în faţa mizeriei trupeşti ori spirituale a semenului nostru, câtă vreme ea nu se înmoaie în faţa celui ce tremură de foame sau frig, ori la căinţa celui ce sincer ne cere să-l iertăm – toată asprimea canonului la care ne supunem trupul nu valorează nimic, deoarece Isus o spune categoric şi răspicat: “Milă voiesc, nu jertfă!” Şi tot El ne porunceşte : “Dacă vrei să aduci darul tău la altar, şi, pe cale, îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău şi mergi de te împacă mai întâi cu fratele tău şi apoi adu darul la altar” (Matei V,23-24).

Iată, iubiţi fraţi, adevărata pocăinţă, precum şi condiţiile în care faptele de penitenţă, înşirate aici, au putere purificatoare, ispăşitoare, mântuitoare. Să ne străduim a trăi zi de zi în lumina adevărurilor arătate, pentru ca printr-o continuă primenire şi înnoire spirituală, să ne unim tot mai intim cu Isus, lumina, tăria şi mângâierea noastră aici, şi fericirea noastră deplină în Cer. Amin.

 

* * *

 

Despre înmulţirea talanţilor

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

Şi a zis Domnul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune (Matei 25, 21)

Iubiţi credincioşi,

Una din învăţăturile ce le putem trage din Sfînta Evanghelie de azi este aceea că fiecare dintre noi avem datoria de a înmulţi talantul cel încredinţat nouă de Dumnezeu. Fiecare om are talantul său de la Dumnezeu şi nici unul nu este fără talant. Înmulţirea lui îi aduce mîntuirea cea veşnică a sufletului său, precum şi intrarea lui în Împărăţia Cerurilor, după cum zice Domnul în cuvîntul Său către cel ce a înmulţit talantul său: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune, intră întru bucuria Domnului tău (Matei 25, 21).

Ce este “bucuria Domnului”, dacă nu Împărăţia Cerurilor. La fel vedem că cel ce nu a înmulţit talantul său, s-a osîndit în munca cea veşnică, după cum ne arată iarăşi Domnul zicînd: Iar pe sluga cea netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai de afară. Acolo va fi plîngerea şi scrîşnirea dinţilor (Matei 25, 30). Iată deci, fraţii mei, cît de luminat şi cît de clar ne arată Mîntuitorul nostru, că cel ce înmulţeşte talantul său, se mîntuieşte şi intră întru Împărăţia Cerurilor, iar cel ce nu se sileşte a-şi înmulţi talantul său, se osîndeşte.

Poate va zice cineva: “Eu nu am talant!” Mare minciună spune unul ca acesta şi nu trebuie nicidecum ascultat. Noi vedem din Sfînta Evanghelie de azi, că toţi au primit talanţi, unul cinci, altul doi, altul unul, dar nici unul nu a rămas fără de talant. Dacă ar fi fost vreunul fără de talant, ar fi zis Domnul că altuia nu i-ar fi dat nici un talant. Dar arătînd că toţi au luat talanţi, nimeni nu se poate încumeta a zice: “Eu n-am nici un talant!” Putem zice că nu toţi au primit la fel talanţii, că unii mai mulţi, alţii mai puţini şi că nu toţi au primit acelaşi fel de talant, aducîndu-se aminte de mărturia Sfintei Scripturi care zice: Duhul este unul, iar darurile felurite (Romani 12, 6; Efeseni 4, 7; I Corinteni 7, 7; 1, 24).

Iubiţi credincioşi,

Aşa de exemplu, unul este patriarh, altul conducător de ţară, altul mitropolit, altul episcop, altul preot, altul stareţ de mînăstire,altul conducător de oşti, altul mare dregător în societate, altul scriitor, altul judecător, altul dascăl bisericesc, altul pictor sau zugrav, altul filosof, altul mare cîntăreţ, altul astronom, altul croitor, altul meşter dulgher sau tîmplar, altul cizmar, altul zidar, altul învăţător, altul lucrător de pămînt, altul păzitor de vite sau de oi şi aşa mai departe. Dar să nu uite fiecare că, pe cît dregătoria lui este mai mare, cu atît mai mare răspundere are în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, căci are datoria a-şi înmulţi talanţii încredinţaţi lui, aducîndu-şi aminte de cuvîntul Domnului care zice: Căruia i s-a dat mai mult, mai mult se va cere de la dînsul (Luca 12, 48).

Marii dregători şi păstorii de suflete trebuie să-şi înmulţească talanţii primiţi spre folosul de obşte al poporului, fie prin scris, fie prin cuvînt, dar mai ales prin pilda cea bună a vieţii lor, deoarece mai mult zideşte cineva pe alţii prin trăire decît prin cuvînt. De aceea şi Mîntuitorul a cerut mai înainte de învăţătură, trăirea, lucrarea duhovnicească, zicînd: Cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema (Matei 5, 19), iar unul din sfinţi a zis: “Taci tu, să vorbească lucrurile tale” (Filocalia X, Cuvîntul 23).

Marele Apostol Pavel îndeamnă pe ucenicul său Tit să se facă în toate pildă bună de urmat, zicînd: Întru toate arată-te pe tine pildă de fapte bune (Tit 2, 7). Dacă cineva este păstor de suflete în Biserica lui Hristos, trebuie să predice neîncetat Sfînta Evanghelie (Marcu 16, 15; Fapte 15, 7); pe toţi trebuie să-i înveţe calea mîntuirii (Luca 1, 17; Fapte 13, 26; 16, 17); să-i convingă pe cei necredincioşi şi rătăciţi de la adevăr (Fapte 20, 21; Romani 1, 5; 10, 8); să împrăştie întunericul necredinţei (Matei 5, 14-16; Fapte 26, 18; II Corinteni 4, 6); să vegheze asupra sufletelor şi să le călăuzească spre Hristos fără interes (I Corinteni 9, 18; II Corinteni 11, 7).

Păstorul de suflete are datoria de a predica cuvîntul Domnului cu stăruinţă şi în toată vremea (II Timotei 4, 2); a învăţa cu blîndeţe (II Timotei 2, 25: I Timotei 5, 20; Tit 1, 13); a păstra cu scumpătate dreapta credinţă (I Timotei 6, 20; II Timotei 1, 14); a nu da nici o pricină de sminteală credincioşilor (II Corinteni 6, 3; Romani 14, 13-14; I Corinteni 8, 13); a suferi pentru credincioşi (II Corinteni 1, 8; Coloseni 1, 24); a nu se ruşina şi a nu se înfricoşa de ameninţările oamenilor (Ieremia 1, 8; 1, 17; Iezechiel 2, 7-9; 3-9; Fapte 4, 19-23); a opri pe femei să predice în Biserică (I Corinteni 14, 34-35); a păstra în întregime învăţătura Sfintei Evanghelii (I Timotei 1, 3) şi altele.

Acestea şi încă multe altele, dacă le vor face păstorii şi credincioşii Bisericii lui Hristos, atunci se vor afla în toată vremea lucrînd la înmulţirea talanţilor lor, pentru care vor primi plată de la Dumnezeu, în ziua cea mare a Judecăţii de apoi. Dacă toţi se vor sili să-şi înmulţească talantul lor dat de Dumnezeu, plată şi răsplătire vor lua de la El şi cinste de la oameni, care se vor folosi de hărnicia şi dragostea lor de a lucra spre binele obştesc al tuturor.

Dar şi în altfel poate creştinul şi mai ales preotul a-şi înmulţi talantul său spre slava lui Dumnezeu şi folosul de obşte al oamenilor. De exemplu, dacă cineva are darul propovăduirii şi predică Evanghelia după măsura credinţei sale; dacă altcineva are slujbă şi o săvîrşeşte cu evlavie; dacă altul are darul învăţăturii şi se sîrguieşte a învăţa cele sfinte pe alţii; dacă unul face milostenie cu voie bună, dacă altul lucrează în orice fel spre binele aproapelui său, toţi aceştia îşi înmulţesc talanţii lor (Romani 12, 8).

Dacă unii se silesc a duce viaţă sfîntă în feciorie, în post, în rugăciune, în înfrînare de la toate, în privegheri şi citirea Sfintelor Scripturi, unii ca aceştia se află înmulţindu-şi talanţii lor (Tit 2, 7). Dacă alţii au darul răbdării, al tăcerii, al blîndeţii şi al smereniei, al îndelungatei răbdări şi prin aceste fapte bune sînt pilde pentru cei din jurul lor, ca nişte lumini în sfeşnicul Bisericii lui Hristos, spre folosul tuturor, şi aceştia se află înmulţind talanţii lor (Matei 5, 14-15). Dacă altul are darul trezviei, al bărbăţiei, al dragostei, al nerăutăţii, al evlaviei, al supunerii şi al ascultării, slujind tuturor cu bucurie şi cu dragoste, acesta luminează cu pilda vieţii sale pe toţi cei din jurul lui şi plineşte cuvîntul Domnului care a zis: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din cer (Matei 5, 16). Astfel, cei ce luminează şi zidesc pe alţii prin viaţa lor, unii ca aceştia pururea se află înmulţind talanţii lor, spre slava lui Dumnezeu (I Corinteni 10, 3-10; Filipeni 1, 11).

Dacă altul are credinţă tare şi nefăţarnică şi lucrează cu dragoste spre mîntuirea şi folosul tuturor oamenilor; dacă rabdă cu vitejie de suflet toate necazurile, ispitele, bolile, scîrbele şi pagubele, fără a cîrti împotriva lui Dumnezeu şi mulţumeşte în toate încercările cele grele Preabunului Dumnezeu, unul ca acesta aduce Domnului roadă prin răbdarea sa, după cuvîntul Domnului (Luca 8, 15), şi în toată vremea vieţii sale îşi înmulţeşte talanţii daţi lui de Dumnezeu, spre dobîndirea fericirii veşnice în Împărăţia Cerurilor.

Dacă alţii îşi petrec viaţa în frică şi în dragoste de Dumnezeu, în smerenie şi blîndeţe, dacă nasc şi-şi cresc copiii în dreapta credinţă şi evlavie, în post şi rugăciune, în umilinţă şi nerăutate, unii ca aceştia dau pildă bună celor care îi văd, şi aşa se află înmulţind talanţii lor, spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul oamenilor (Matei 11, 29; 21, 5; Coloseni 3, 12; Isaia 66, 2).

Cei ce ostenesc şi îngrijesc de bolnavi, de bătrîni şi neputincioşi, sprijinindu-i cu dragoste şi jertfindu-se prin răbdare şi osteneală, pentru ajutorul şi sprijinul lor, purtîndu-le neputinţele şi îngrijind de sănătate şi nevoile lor, unii ca aceştia împlinesc cuvîntul Domnului, care a zis: Bolnav am fost şi M-aţi cercetat (Matei 25, 36; Iov 22, 6-7). Astfel şi aceştia se află înmulţind talanţii lor, spre slava lui Dumnezeu şi a lor mîntuire (I Corinteni 10, 31; Filipeni 1, 11). Dacă altul este bogat şi se milostiveşte să ajute din dragoste pe săraci, pe bolnavi şi neputincioşi, împărţindu-le cu dragoste cele de trebuinţă, şi acesta îşi înmulţeşte talantul său prin milostenie şi va cîştiga mila lui Dumnezeu în ziua cea de apoi, dobîndind fericirea veşnică de la Hristos, Care a zis: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui (Matei 5, 7).

Iubiţi credincioşi,

Am arătat că toţi oamenii au primit talanţi de la Dumnezeu şi că fiecare este dator a-şi înmulţi talantul său spre a intra în bucuria Împărăţiei Cerurilor. Am arătat şi ce pedeapsă vor lua cei leneşi şi nelucrători care nu s-au silit în viaţă la înmulţirea talanţilor lor.

Noi ştim că toţi sfinţii şi drepţii lui Dumnezeu de la începutul zidirii lumii s-au silit fiecare, prin cuvînt şi fapte bune, a-şi înmulţi talanţii lor. Dacă vom citi cu atenţie dumnezeiasca Scriptură şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, vom înţelege luminat că patriarhii, proorocii, apostolii, ierarhii, mucenicii, mărturisitorii, cuvioşii şi toţi sfinţii Vechiului şi Noului Testament s-au silit în viaţa lor să împlinească cu toată sîrguinţa poruncile lui Dumnezeu spre slava Lui şi spre mîntuirea sufletelor lor. Astfel cu osteneală, prin lucrarea faptelor bune ei şi-au înmulţit talantul dat lor de Dumnezeu. Ei aveau pururea în minte că Preabunul Dumnezeu, în ziua cea mare a judecăţii de apoi, va răsplăti fiecăruia după faptele lui, precum scrie: Că toată fapta o va aduce Dumnezeu la judecată, cu tot lucrul trecut cu vederea, ori bun, ori rău (Eclesiast 12, 14). Şi iarăşi că: Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său cu îngerii Săi şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale (Matei 16, 27).

Deci nimeni să nu creadă că îl va mîntui credinţa cea moartă, care nu este urmată de fapte bune. Ci avînd în vedere că este muncă şi pedeapsă pentru nelucrarea faptelor bune, precum şi mare răsplată pentru cei care se îngrijesc de mîntuirea sufletului, înmulţind talanţii daţi lor de Dumnezeu, fiecare să se silească cu toată sîrguinţa în această viaţă trecătoare, la lucrarea poruncilor lui Dumnezeu şi la toată fapta bună.

Spre sfîrşitul acestei predici, vă spun o istorioară adevărată, din care fiecare poate înţelege cît de mare bucurie şi fericire are în ceasul morţii şi în ziua Judecăţii de apoi, cel ce s-a silit în viaţă la înmulţirea talantului său, spre folosul sufletesc al altora şi spre slava lui Dumnezeu.

A fost un dascăl şi propovăduitor al cuvîntului lui Dumnezeu, care în toată viaţa sa predica, învăţa şi îndemna pe oameni la părăsirea păcatelor şi la lucrarea faptelor bune. Pe unii îi îndemna să se ducă la spovedanie, pe alţii îi îndemna să facă milostenie, pe alţii care erau învrăjbiţi îi sfătuia să se împace cu fraţii lor; pe alţii îi îndemna să meargă regulat la biserică şi să citească sfintele cărţi, iar pe alţii îi îndemna la post, la rugăciune, la curăţenie şi înfrînare. Astfel, bunul dascăl nu se lenevea la mîntuirea sa şi a fraţilor săi creştini.

Ajungînd la bătrîneţe şi în clipa morţii era ca orice om în mîhnire şi frică de ceasul acela, în care şi Mîntuitorul S-a întristat, zicînd: Întristat este sufletul Meu pînă la moarte (Marcu 14, 34). Dar, pe cînd îşi dădea sufletul, fiindcă se silise toată viaţa la îndreptarea şi mîntuirea multora, deodată a văzut o ceată mare de şaizeci de mii de suflete, strălucind ca soarele, care l-au întîmpinat cu mare veselie şi i-au spus: “Fratele nostru iubit, tu ne-ai luminat pe noi cu cuvîntul lui Dumnezeu şi prin tine am părăsit păcatul şi ne-am îndreptat a sluji lui Hristos Care cu a Sa milă şi îndurare ne-a trecut din moarte în viaţă. Acum am fost trimişi de Dumnezeu să te întîmpinăm întru ieşirea ta din această viaţă, şi să călătorim cu tine, petrecîndu-te pînă la cer, după cum avem porunca Ziditorului nostru”. Această mare ceată de suflete mîntuite, au însoţit la cer cu mare bucurie pe cel care s-a ostenit la mîntuirea sufletelor lor.

Iată deci, fraţilor, cum şi-a înmulţit talantul acest dascăl fericit şi cîtă bucurie a avut în vremea sfîrşitului său, pentru osteneala ce a depus-o la mîntuirea atîtor suflete. Şi cu dreptate s-a întîmplat acest lucru, că iată ce zice Apostolul Iacob: Fraţii mei, dacă unul din noi va rătăci de la adevăr şi îl va întoarce cineva, să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui, îşi va mîntui sufletul său de moarte şi va acoperi mulţime de păcate (Iacob 5, 19-20).

Vedeţi, fraţii mei, dascălul mai sus amintit nu a întors numai un suflet la calea mîntuirii, ci după cum aţi auzit, şaizeci de mii de suflete care, după mila şi dreptatea lui Dumnezeu, au fost trimise să-l întîmpine în vremea ieşirii lui din viaţă şi să-l conducă pînă la cer.

Deci, la fel să facem şi noi. Cel mai mult ne ajută la mîntuire şi la înmulţirea talanţilor rugăciunea, postul, milostenia, smerenia, spovedania, Sfînta Împărtăşanie şi iertarea din inimă a tuturor. Să ne rugăm cel mai mult ca să ne ierte Dumnezeu păcatele. Să ţinem cu rîvnă posturile în zilele rînduite, ca rugăciunea să aibă har şi putere. Să fim smeriţi şi blînzi la inimă cu ce putem ca să fim şi noi miluiţi la cer. Să avem duhovnici buni şi să ne apropiem cu mare evlavie de Trupul şi Sîngele lui Hristos. Să iertăm din inimă pe toţi cei ce ne fac rău şi să ajutăm după putere la mîntuirea celor din jurul nostru.

De vom face aşa, şi păcatele ni se vor ierta, şi anii vieţii ni se vor binecuvînta, şi talanţii ni se vor înmulţi, şi sfîrşit bun vom dobîndi, iar în ceasul morţii, îngerii cei buni şi sufletele celor pe care i-am călăuzit la mîntuire ne vor întîmpina şi la odihna cerească ne vor însoţi, de care să ne învrednicească Hristos Dumnezeu, cu rugăciunile Preacuratei Maicii Sale. Amin.

 

* * *

 

Parabola talanţilor

Autor: IPS Andrei Rymarenko
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

“Fiind, dar, împreună-lucrători cu Cristos, vă îndemnăm să nu primiţi în zadar harul lui Dumnezeu. Căci zice: ‘La vreme potrivită te-am ascultat şi în ziua mântuirii te-am ajutat’; iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii” (2Corinteni 6,1-2). Astfel ne vorbeşte lectura din Apostol din această zi. Şi Evanghelia ne vorbeşte despre un domn care a dat talanţi servitorilor săi: “Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui şi a plecat… După multă vreme a venit şi stăpânul acelor slugi şi a făcut socoteala cu ele” (Matei 25,14.19).

Cum ni se aplică nouă această parabolă? Şi nouă ne-a dat Domnul talanţi. Şi în esenţă talantul este unul. Care este acesta? Iată care este. Întreaga lege şi profeţii se concentrează într-o singură poruncă: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău… Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22,37.39). Dumnezeu a venit pe pământ pentru a împlini această poruncă. Şi a împlinit-o în întreaga sa viaţă şi ne-a învăţat cum să o împlinim. Dar mai presus de toate – în Sacramentul Euharistiei, în primirea Trupului şi Sângelui Său – El ne-a dat puterea de a împlini această poruncă. Iată care este talantul: tăria dată nouă de Cristos în Preasfântul Său Sacrament pentru a împlini porunca cea mai mare a lui Dumnezeu: iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.

Vedeţi ce dar mare este ascuns în acest talant dat nouă de Dumnezeu. În parabolă, un slujitor şi-a îngropat talantul, dar ceilalţi doi l-au pus în aplicare în viaţa lor. Aceasta este ceea ce depinde de noi: dacă îngropăm talantul dat de Dumnezeu sau dacă îl punem în aplicare în viaţă. Jertfa de pe Golgota a fost oferită o dată pentru totdeauna, pentru întreaga lume. Depinde de noi să o acceptăm sau să o respingem. Şi a o accepta înseamnă a trăi conform Evangheliei. Potrivit cuvintelor parabolei, aceasta ar însemna “să punem banii la zarafi” şi să luăm pentru ei dobânda pe care o dă Dumnezeu. Şi atunci, când va veni ziua socotelii, Dumnezeu va spune: “Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău” (Matei 25,23).

A nu accepta jertfa Golgotei, a respinge acest Pom al Vieţii al Noului Testament, şi aşa cum spune Evanghelia, a îngropa talantul în pământ – aceasta înseamnă a-i spune Domnului: Nu o vreau; “Iată ai ce este al tău” (Matei 25,25). Atunci şi Domnul ne va spune nouă: “Slugă vicleană şi leneşă…”, şi le va porunci slujbaşilor Săi: “aruncaţi-l întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 25,26-30).

Fraţilor şi surorilor! Domnul a făcut totul pentru noi, ne-a dat fiecăruia dintre noi un talant. Alegerea este a noastră. Să alegem “partea bună” (Luca 10,42). Atunci şi noi vom exclama cu Apostolul: “iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii!”

 

* * *

 

Pilda talanţilor

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Una din cele mai mari tragedii ale vieţii constă în faptul că oamenii nu se folosesc de talanţii oferiţi lor de către Dumnezeu. Omul modern nu întrebuinţează darurile naturale şi supranaturale ale lui Dumnezeu. În pilda despre talanţi, Dumnezeiescul Mântuitor arată cum stăpânul a pedepsit pe servitorul său pentru că a îngropat talantul pe care i l-a încredinţat acestuia spre administrare. Trebuie precizat faptul că talantul, nu reprezenta o monedă, ci aproximativ 35 de kilograme de aur, argint sau bronz, având o valoare foarte mare, în funcţie de metalul preţios pe care îl desemna. Să privim cu atenţie: servitorul i-a dat înapoi stăpânului său talantul, dar s-a făcut vinovat că nu a folosit cum se cuvine talantul încredinţat lui. Stăpânul l-a pedepsit aspru. «Slugă vicleană şi leneşă!… Se cuvenea, ca tu să pui banii mei la zarafi, şi eu, venind aş fi luat ce este al meu, cu dobândă» (Matei 25, 26-27). Servitorul a fost pedepsit pentru că nu a folosit talantul în nici un fel. El l-a îngropat. Câţi talanţi sau câte daruri ale lui Dumnezeu nu risipesc oamenii zilnic!

Unul dintre cei mai preţioşi talanţi de pe pământ este timpul. Cât de mulţi oameni risipesc timpul preţios. Tindem spre eternitate, spre nemurire, dar niciodată nu ştim ce să facem cu timpul istoriei noastre personale, atât de scurt şi irepetabil! Cât de des se gândesc oamenii prin ce să-şi omoare timpul. Iar timpul nu se mai întoarce niciodată.

Alt talant este raţiunea. Este un talant preţios, mare comoară pe pământ. Cât de mulţi oameni, mai ales tineri, şi-l îngroapă, fără să-şi îndeplinească îndatoririle legate de anii destinaţi învăţăturii; vine un timp când regretă că au atâtea lacune şi că nu au folosit cum se cuvine aceste daruri, însă ceea ce a fost irosit, irosit rămâne.

Talantul înseamnă şi bani. În timpurile noastre milioane de oameni mor de foame, alte milioane de oameni nu au cu ce să se îmbrace, nu au un acoperiş deasupra capului, în timp ce bogaţii oferă mari sume de bani pentru lux, băutură şi diferite lucruri care nu sunt neapărat necesare. Cât bine ar putea face unii oameni oferind bani pentru opere de caritate, pentru şcoli, biserici, presă religioasă, şi alte opere destinate răspândirii Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Banul oferit pentru un scop bun, poate însemna un capital depus la banca cerească, unde el se înmulţeşte şi pe care odată dreptul Dumnezeu îl va întoarce însutit.

Talanţii reprezintă toate darurile supranaturale care le primim ca roade ale Sfintelor Sacramente. Acestea sunt tezaure, mană cerească, graţii nesfârşite ale lui Dumnezeu, daruri pe care le primim prin meritele Fiului lui Dumnezeu care a plătit cu suferinţa, sângele şi moartea Sa. Şi cât de mulţi creştini le neglijează şi nu se folosesc de rugăciune, ignoră Sfânta Liturghie, nu primesc Sfintele Sacramente. Doar când se apropie de ora morţii simt cu disperare cât de ignorantă şi deşartă a fost viaţa lor.

Fiecare dintre noi are un anumit talant primit de la Dumnezeu, unii cinci, alţii doi, iar o parte doar unul. Nu contează câte daruri am primit de la Dumnezeu, important este cum le folosim. «Oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere», spune Isus Hristos (Luca 12, 48). Dumnezeu ne dăruieşte viaţa şi o chemare spre a sluji Împărăţiei lui Dumnezeu, dăruindu-ne în acelaşi timp toate harurile necesare pentru a ne îndeplini misiunea pe care o avem aici pe pământ.

În pilda despre talanţi, Hristos spune că Stăpânul a plecat pentru un timp îndelungat, acest lucru însemnând că darurile lui Dumnezeu ne sunt oferite nouă pentru toată viaţa. Acel “Domn”, se va întoarce în mod neaşteptat. Nimeni dintre noi nu cunoaşte când Domnul ne va chema la judecata Sa. «Privegheaţi, deci, căci nu ştiţi nici ziua nici ora», zice Domnul (Matei 25, 13). Servitorul infidel nu s-a gândit la întoarcerea stăpânului său, el a îngropat talantul în pământ până ce în mod neaşteptat s-a întors stăpânul şi i-a cerut socoteala. Prin această pildă Hristos ne îndeamnă, să fim atenţi şi pregătiţi la chemarea Domnului nostru. «De aceea, şi voi fiţi gata, că în ora în care nu gândiţi Fiul Omului va veni» (Matei 24, 44).

În Statul Colorado (USA), se afla pe patul de moarte o fetiţă de cincisprezece ani. Mama sa a murit, când această fetiţă avea 10 ani. Pe lângă ea familia mai număra încă patru copii mai mici. Tatăl sărac nu avea bani, ca să angajeze o servitoare, şi de aceea această fetiţă, la cei zece ani ai săi, a început să lucreze din greu, a devenit ca o mamă pentru cei doi fraţi mai mici şi pentru două surioare. Prepara mâncarea, spăla hainele, făcea curăţenie în casă. Munca istovitoare atât de mult i-a afectat sănătatea, încât la cincisprezece ani a murit. În momentul în care preotul i-a adus fetiţei muribunde Sfânta Euharistie, ea a spus cu mare durere în inimă preotului:

- Părinte, nu mă tem de moarte, dar sunt foarte amărâtă şi tristă.

- De ce eşti tristă? – a întrebat-o preotul.

- Din clipa în care mama mea a murit, am fost aşa de mult ocupată cu munca de zi cu zi, încât nu am avut timp pentru Dumnezeu, nu am avut posibilitatea de a merge la Biserică, de asemenea pentru scurtul timp al vieţii mele nu am făcut nimic. Ce îi voi spune lui Isus Hristos când mă voi afla înaintea judecăţii Lui? – a răspuns îndurerată fetiţa.

Preotul şi-a pus cu blândeţe mâinile sale pe mâinile muncite ale harnicei fetiţe şi i-a spus cu afecţiune:

- Fetiţo, tu nu trebuie să-i spui nimic lui Isus Hristos; ajunge să-I arăţi mâinile tale muncite, iar El îţi va oferi cununa cerească pentru munca ta în familie. Splendide cuvinte, de mângâiere şi de îmbărbătare!

Această fetiţă şi-a consfinţit scurta sa viaţă pentru fraţii şi surorile sale mai tinere. Ea putea să spună pe bună dreptate Domnului Hristos: “Isuse, Mântuitorule, Tu mi-ai oferit micul talant al unei vieţi scurte trăită în sărăcie şi nevoi, iar eu m-am străduit să-l folosesc pentru cei mai apropiaţi semeni ai mei.

Tot ceea ce îndeplinim pe pământ trebuie înfăptuit din dragoste, prin implicare responsabilă, pentru a ajunge oameni în deplinătatea potenţelor umane. Munca – o îndatorire dată omului de către Dumnezeu în momentul creării sale: “stăpâniţi pământul” – reprezintă modul prin care ne integrăm în lume şi, chiar dacă apar greutăţi, să nu uităm că şi Isus Hristos le-a cunoscut ca om adevărat. Acesta este eroismul vieţii sfinte, asemenea vieţii Mântuitorului în Nazaret, întotdeauna în umilinţă, în liniştea şi pacea lui Dumnezeu, însă neştiută de nimeni. Urmează îndatoririle de bărbat sau femeie, care ne obligă să ne mântuim ca “părinte” atunci când paternitatea sau maternitatea, în primul rând spirituală, este exercitată asupra celora pe care îi educăm şi îi călăuzim în viaţă. Vom fi judecaţi după modul cum ne-am îndeplinit îndatoririle zilnice, aparent banale, însă care reprezintă de fapt opera vieţii noastre.

Să ne folosim toate darurile oferite nouă, pentru preamărirea Domnului, pentru semeni, pentru a ajuta semenilor noştri, şi în mod sigur vom auzi la sfârşitul călătoriei noastre cuvintele Sale:«Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune. Intră întru bucuria Domnului tău» (Matei 25, 21).

Rugăciune

O, Răscumpărătorul lumii, care Te-ai coborât din ceruri şi ai împărţit graţii oamenilor, oferind şi discipolilor Tăi nenumărate daruri pentru binele lor şi al Bisericii Tale, oferă-mi şi mie pe Spiritul care purcede de la Tine, pentru a cunoaşte darurile pe care mi Le oferi, căci dacă nu cunosc talanţii primiţi de la Tine, nu sunt în stare să-Ţi fiu recunoscător pentru ei, nici să-i întrebuinţez în mod înţelept. Aşadar, oferă-mi harul că să-i cunosc, dar cu modestie, să nu mă înşel gândind că sunt mai mulţi şi numeroşi decât sunt în realitate. Fă, să preţuiesc cum se cuvine ceea ce mi-ai oferit, ca să nu fiu cuprins de mândrie faţă de cei care au primit mai puţin decât mine, nici să fiu invidios în privinţa celor care posedă mai mult ca mine, ci să mă străduiesc să-ţi fiu un servitor fidel, prin acest mai mult sau mai puţin pe care Tu mi l-ai dat. Fă ca întotdeauna să-mi amintesc de venirea Ta… şi să folosesc cu conştiinciozitate ceea ce aş dori să fie întrebuinţat…, iar când moartea mă va cuprinde, să fiu primit de Tine în împărăţia Ta. Amin. (După L. da Ponte)

 

* * *

 

Caruia i s-a dat mult, mult i se va cere!

Autor: pr. Vasile Rob
Copyright: Predici.cnet.ro

Dumnezeu, dorind mantuirea tuturor oamenilor, ne acorda fiecaruia dintre noi, unul sau mai multi talanti. Nu lasa pe nimeni fara de talanti. Primind acest talant, omul, conform Evangheliei nu trebuie sa-l ascunda, ca sa se osandeasca, ci trebuie sa-l inmulteasca pentru ca sa se mantuiasca. Dobandirea Imparatiei cerurilor depinde si de modul in care am inmultit talanti, harurile, putine sau multe pe care le-am primit de la Dumnezeu.

Dar, tot Dumnezeu, fiind Preabun si Drept, a inzestrat tot omul si cu acel “liber arbitru”, adica posibilitatea fiecaruia de a decide intre bine si rau, intre mantuire sau osanda. dupa cum, tot asa, poate sa aleaga intre inmultirea si ingroparea acelor talanti. De fapt, numarul talantilor primiti de la Dumnezeu depinde si de dispozitia omului de a-i inmulti, pentru a se mantui sau a-i ascunde, ori folosi pentru propria osanda! Posibilitatile de inmultire a acestor talanti sunt multe si pentru a ne face o idee generala sa ne amintim ca Isus a spus ca si prin oferirea unui pahar cu apa unui om insetat ne putem mantui.

Dupa cum au primit mantuire: batrana din evanghelie care a pus bani ultimi sai banuti in visteria bisericii sau vaduva din Sarepta Sidonului, care l-a hranit pe Ilie Testiveanul numai cu un pumn de faina si putin untdelemn si noi ne inmultim talanti si atunci cand dam un sfat bun unui om necajit, cand facem rugaciuni pentru bolnavi sau necajiti si asa mai departe.

Talanti la care face referire sfanta Evanghelie sunt, printre altele: mintea, intelepciunea, talentul, sanatatea si asa mai departe, toate virtutile omului. Dar distribuirea acestora nu se face in mod egal, ci tocmai dupa putinta, dar si dorinta fiecaruia de a-i inmulti, prin punerea lor in slujba faptelor bune oferite aproapelui si Bisericii lui Cristos. Dupa cum, ingroparea lor sau refuzul de a-i inmulti este, pentru multi, calea scufundari in pacat si imposibilitatea propriei mantuiri.

Dupa ce, Dumnezeu ti-a oferit talantul, cu scopul de a-l inmulti si tu, in perioada de timp acordata, refuzi acest lucru, Dumnezeu o sa ti-l ia si o sa-l ofere altcuiva mai vrednic de inmultire. Iar peste tine si peste casa ta vor veni nevoile, grijile si poate chiar bolile si atunci te vei intreba; din ce cauza?

Asa dupa cum ne invata Evanghelia, cel zgarcit si cu inima rea, duce mereu lipsa de cate ceva, fiind si vesnic nemultumit si neimpacat cu lumea. Si care, dincolo, cand va realiza ca uni si-au inmultit harurile primite, in timp ce el nu, oare cum se va simti?! Va veni, insa, si ceasul cand cartile sufletului nostru vor fi deschise in fata tuturor, descoperindu-ni-se toate ocaziile de mantuire pe care le-am avut, dar si pe acelea pe care le-am neglijat sau chiar refuzat si pe care le-am ascuns cu multa dibacie, in fata oamenilor, cat am fost in viata.

De aceea nu o data, referindu-se la urechile sufletului nostru, Isus, a spus: “cine are urechi de auzit, sa auda!” Amin.