Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XVI-a de peste an
Anul B (A, C)
Lecturi:
Ieremia 23,1-6
Efeseni 2,13-18
Marcu 6,30-34

Marcu 6,30-34

Apostolii s-au adunat la Isus şi i-au povestit toate câte au făcut şi ce au învăţat. Atunci el le-a spus: “Veniţi voi singuri, într-un loc retras, şi odihniţi-vă puţin”; pentru că mulţi veneau şi plecau şi nu aveau timp nici măcar să mănânce. Au plecat cu o barcă spre un loc retras, ei singuri. Mulţi i-au văzut plecând şi şi-au dat seama. Au alergat, deci, pe jos, din toate cetăţile, şi au ajuns înaintea lor acolo. Coborând, [Isus] a văzut o mare mulţime şi i s-a făcut milă de ei pentru că erau ca oile care nu au păstor şi a început să-i înveţe multe.

 

Autori

pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Anton Dancă
pr. Raniero Cantalamessa
Diverşi alţi autori
pr. Şerban Tarciziu
pr. Alessandro Pronzato
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
FSC

 

* * *

 

Stricteţe versus Compasiune

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Un preotul este chemat să vină la patul de moarte al unui membru al parohiei lui, un criminal notoriu căruia nu îi păsa absolut deloc de Dumnezeu sau de viaţa spirituală. Preotul ajunge la el şi spre surprinderea sa îl vede răsfoind agitat paginile unei Biblii mari. Gândindu-se că îl poate ajuta, îl întreabă: “Ce cauţi?” Iar muribundul îi răspunde rece: “Contradicţii”.

Evanghelia de astăzi este una potrivită pentru cei care citesc Biblia căutând contradicţii. Ne oferă două imagini aparent opuse ale lui Isus. Vedem mai întâi imaginea lui Isus ca un om ferm, ce nu acceptă compromisurile, insensibil chiar, care îşi întoarce spatele la poporul nevoiaş care are nevoie de ajutorul Său: în schimb El alege să ia o scurtă “vacanţă”. Apoi avem imaginea lui Isus ca un om grijuliu, atent, milostiv, care îşi anulează odihna binemeritată pentru a se ocupa de turma zgomotoasă, atunci când aceasta ar trebui să îl lase în pace. Deci, Isus este un om sever şi inflexibil, un om al principiilor şi al disciplinei, care merge după program? Sau este un om receptiv şi disponibil la schimbări de ultim moment, după nevoile tocmai apărute?

De regulă, în faţa acestei dileme, cititorii Bibliei tind să îl vadă pe Isus după propria lor personalitate. Adepţii disciplinei vor vedea în Isus un profesor sever; cei blânzi vor vedea în El un om blând. Este atunci Biblia o oglindă în care cititorul îşi vede reflecţia? Oare Biblia există pentru ca să ne ofere o scuză pentru prejudecăţile noastre şi pentru stilul nostru de viaţă? Dacă da, atunci nu suntem cu nimic mai buni decât criminalul care cerceta scripturile în căutarea de contradicţii.

De fapt Biblia există pentru a ne susţine dar şi pentru a ne provoca. Dacă citim Biblia aşteptând ca cuvântul lui Dumnezeu să ne provoace stilul de viaţă, atunci este simplu să vedem că ceea ce străluceşte în Evanghelia de astăzi este imaginea lui Isus ca om milostiv. “Coborând, [Isus] a văzut o mare mulţime şi i s-a făcut milă de ei pentru că erau ca oile care nu au păstor şi a început să-i înveţe multe” (Matei 6,34). Deşi Isus venise aici pentru o scurtă şi bine meritată odihnă, deşi oamenii nu aveau nici un drept să îl deranjeze, totuşi El s-a aplecat asupra lor, le-a văzut nevoile, şi drept urmare şi-a schimbat programul pentru a fi alături de ei. Desigur, avea dreptul la odihnă; desigur, oamenii nu trebuiau să îl bâzâie. Dar Isus nu este interesat de drepturile Lui. El ştie că oamenii îi strică odihna din disperarea pe care o simt. În această situaţie alege să examineze şi să trateze disperarea oamenilor.

Cum am reacţiona noi într-o situaţie similară? Probabil am striga la mulţime, acuzând-o de insensibilitate. Le-am spune discipolilor noştri: “mergeţi şi alungaţi-i pe aceştia, apelaţi la poliţie dacă este nevoie”. Am deveni irascibili, mai degrabă criticându-i pe oameni decât înţelegându-i. În nici un caz nu am încerca să ne punem în locul lor, să vedem lucrurile în modul în care ei le văd. Un proverb indian spune: “Nu îţi critica semenul până nu ai umblat o milă în mocasinii lui”.

Şi atunci, dacă Isus este atât de atent şi de milostiv, de ce la începutul Evangheliei a vrut să se îndepărteze de mulţime? Chiar şi acest gest poate fi văzut ca unul de milă, nu faţă de mulţime, ci faţă de discipolii Săi, care cu siguranţă aveau nevoie de odihnă. “El le-a spus: ‘Veniţi voi singuri, într-un loc retras, şi odihniţi-vă puţin’; pentru că mulţi veneau şi plecau şi nu aveau timp nici măcar să mănânce” (v. 31). Decizia lui Isus a fost motivată de atenţia lui faţă de discipoli, iar schimbarea de program de atenţia lui faţă de mulţime.

Să îi cerem astăzi lui Isus să ne dea harul de a fi sensibili şi disponibili la nevoile oamenilor de lângă noi, asemenea Lui. Şi să ne pregătim să ne trăim viaţa gata oricând pentru o schimbare de plan, când va fi nevoie, indiferent că este vorba despre planul de vacanţă sau despre planul pentru restul vieţii noastre.

 

* * *

 

Dărâmători de ziduri

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Oamenii sunt oameni şi uită. Cel mai des uită de datoriile faţă de suflet. Dar Domnul Dumnezeu nu uită că omul nu poate trăi şi nu poate avea viaţă veşnică fără îndeplinirea datoriilor sufleteşti, de aceea se îngrijeşte şi-i trimite mereu câte un ceas deşteptător, care

să-i trezească din somnul uitării, nepăsării, negljenţei şi al păcatului, aşa cum se deduce clar din prima lectură.

Eli, marele preot de la templul din Ierusalim, avea doi fii, pe Ofni şi Fineas, preoţi şi ei, dar răi, adormiţi în păcate grele. Dumnezeu îi cere lui Eli să ia măsuri, să-şi povăţuiască fiii în frica lui Dumnezeu, să-i trezească la datoriile sfinte ale Legii. Eli întârzie şi scandalul dat de feciorii săi creşte. Iahve intervine cu putere şi îi spune cu asprime: Voi tăia braţul tău şi braţul casei tatălui tău, aşa încât nu va mai fi nici un bătrân în casa ta. Vei vedea un potrivnic al tău în lăcaşul meu. Voi lăsa să rămână la altarul meu numai unul dintre ai tăi, ca să ţi se topească ochii de durere şi să ţi se întristeze sufletul; iar toţi ceilalţi din casa ta vor muri în floarea vârstei. Ofni şi Fineas vor muri amândoi în aceeaşi zi (1Sam 2,31-34). Într-o luptă cu filistenii se adevereşte ceea ce Dumnezeu îi spusese tatălui lor, iar el, când a aflat vestea tristă, a căzut de pe scaun şi a murit (1Sam 4,12-18). Trei, Doamne, şi toţi trei, în aceeaşi zi, cum spune poetul George Coşbuc.

De ce l-a pedepsit Dumnezeu atât de aspru pe Eli şi casa sa? Răspunsul este: ca turma să-şi cunoască şi să-şi preţuiască valoarea pe care o are în faţa Domnului.

Iuda Iscarioteanul, chemat să predice împărăţia lui Dumnezeu, să hrănească turma Domnului cu mana cerească a cuvântului dătător de viaţă veşnică, uită de datoria sfântă şi îşi leagă inima de cele pământeşti. Dar le pierde pe toate. Pierde viaţa pământească fiindcă s-a spânzurat (Mt 27,5); pierde arginţii pe care i-a aruncat în templu; pierde cinstea de apostol şi devine, aşa cum a spus-o Isus însuşi, un diavol (In 6,71); pierde viaţa veşnică, fiindcă, spune Isus: era mai bine de nu s-ar fi născut (Mt 26,24).

Dacă prin pedepsirea păstorilor răi, Dumnezeu ne arată grija sa faţă de poporul său şi importanţa misiunii apostolice, cu atât mai mult îi vom descoperi iubirea în rânduirea păstorilor buni. El spune: Voi aduna rămăşiţele turmei mele din toate ţările. Voi pune peste acestea păstori care le vor paşte şi ele nu se vor mai teme şi nici nu se vor mai pierde (lectura I-a).

În cine poate avea Tatăl mai multă încredere decât în Fiul său? Cui îi poate încredinţa oile decât Fiului? Fiul, venind în lume, nu micşorează, ci nimiceşte, distruge distanţa dintre Dumnezeu şi om. El spune: Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă sufletul pentru oile sale. Am şi alte oi care nu sunt din staulul acesta. Trebuie să le aduc şi pe acestea şi ele vor asculta glasul meu şi va fi o turmă şi un păstor (In 10,11-16). Şi când a văzut acea mulţime, i s-a făcut milă, fiindcă era ca o turmă fără păstor. A uitat de oboseală şi a reînceput munca apostolică, a început să-i înveţe pe toţi cei veniţi să-l caute.

După ce a învăţat mulţimile timp de trei ani, a rânduit celor de pe pământ care îl caută cu bunăvoinţă, un păstor al iubirii sale: Petre, mă iubeşti? Paşte mieluşeii mei! Paşte oile mele! (In 21,15-17). Şi Isus s-a rugat să nu scadă credinţa acestui păstor (Lc 22,32), să nu adoarmă în nepăsare, dar să-i întărească pe fraţii săi ca să nu se teamă.

Prin Cristos Isus, omul devine făptură nouă şi trăieşte pacea, se bucură de linişte, se odihneşte sufleteşte, este fericit, nu se mai teme, fiindcă a fost dărâmat zidul: dintre trup şi suflet, dintre om şi Dumnezeu, dintre om şi oameni, dintre om şi om, dintre popoare şi popoare, dintre frate şi frate, dintre părinţi şi copii.

Un mare artist a fost întrebat: Care este cel mai nebunesc lucru pe care l-ai văzut în viaţă? El a răspuns: Zidul din Berlin. Acesta, slavă Domnului, a căzut, a fost dărâmat. Dar celelalte când vor cădea? Când va cădea zidul scandalos dintre Bisericile creştine? Când vor cădea zidurile închisorilor? Când vor cădea gardurile ghimpate ale lagărelor? Când vor cădea bornele care marchează graniţele păzite de cazemate? Când? Când oamenii vor cunoaşte puterea crucii lui Isus! Prin crucea lui Cristos omul se cunoaşte pe sine. Teama de propria faţă, prin crucea lui Cristos, îl poate duce pe om la o mai mare încredere în bunătatea şi atotputernicia divină, aşa încât să poată spune cu sfântul Paul: Când sunt slab, atunci sunt tare (2Cor 12,10). Iar când ghimpele cărnii îl biciuieşte, ca nu cumva să se poată mândri cu darurile Domnului, poate auzi glasul dulce care şopteşte: Îţi este suficient harul meu, fiindcă puterea mea se desăvârşeşte prin slăbiciune (2Cor 12,9). Atotputernicia divină lucrează opere măreţe prin slăbiciunea umană. Iată, acesta este un motiv de bucurie şi nu de teamă!

Prin crucea lui Cristos se dărâmă zidul dintre om şi oameni. Cu toţii suntem fraţi de cruce. Iubirea celui care ne îmbrăţişează de pe cruce, Isus, ne dă tot mai multă încredere unul în altul, prin asigurarea pe care ne-a dat-o că acolo unde vor fi doi sau trei adunaţi în numele lui, va fi şi el în mijlocul lor (Mt 18,20).

Pentru că suntem fraţi de cruce prin sângele lui Cristos, am devenit fii adoptivi ai lui Dumnezeu (In 1,12), moştenitori ai libertăţii şi măririi lui (cf. Rom 8,17-21). Fiindcă Dumnezeu ne este Creator, Tată, (Mt 6,9), ni l-a dăruit pe Duhul Fiului său (Gal 4,6), prin care revarsă în inimile noastre iubirea cea mai curată şi sfântă, prin care îl putem iubi aşa cum este vrednic de iubire (Rom 5,5). Crucea ne uneşte, ca pe soldaţi sub drapel, nu de dragul unirii pentru a fi mulţi, ci pentru a fi cât mai mulţi, chiar toţi, pentru a apăra valoarea divină: iubirea.

Dacă îl iubim pe Dumnezeu cu iubirea lui Dumnezeu, de cine ne-am mai putea teme?

Dat fiind faptul că mai sunt mulţi dezbinaţi de multiple ziduri (rasă, religie, filozofie, politică etc.) şi încă mai tremură de teamă, ca nişte oi fără păstor, înconjurate de lupi răpitori deghizaţi în piei de oaie, Domnul vrea ca fiecare dintre noi să devină un dărâmător de ziduri, adică să ne găsim odihna sufletului în oboseala apostolatului: ministerial pentru preoţi şi laic pentru toţi credincioşii.

Sfântul misionar Teofan Venard scria surorii sale, Melania, în septembrie 1875, următoarele rânduri: Dragă soră, în anul acesta inundaţiile au fost extraordinare: apa a intrat în casa mea şi s-a ridicat înaltă de un picior. Am văzut peşti, broaşte râioase, raci, şerpi furişându-se prin odaia mea, pe când eu stăteam pe câteva scânduri la vreo câţiva centimetri deasupra apei. Tu te îngrozeşti, surioară, dar se întâmplă şi mai rău: şoarecii au venit să se culce pe salteaua mea şi într-o noapte am avut nefericirea să strivesc unul. Răul m-a făcut să tresar, dar m-a scăpat de o primejdie şi mai mare, pentru că, îndepărtându-l, am descoperit o viperă veninoasă cu dungi albe şi negre care se urcase fără zgomot în sărăcăciosul meu pat şi se aciuase într-un colţ, tocmai acolo unde îmi întindeam eu picioarele.

Atâţia misionari, asemenea lui Teofan Venard, se luptă azi cu zidurile despărţitoare dintre om şi Dumnezeu, dintre om şi oameni, dintre trup şi suflet şi simt trebuinţa unei odihne! Eu, tu, noi toţi, prin rugăciunile, prin jertfele şi prin toate faptele noastre bune, oferite pentru succesul misiunii lor, contribuim ca şi chemare a lui Isus: Veniţi şi vă odihniţi puţin şi faptele bune le dau un nou avânt. Viaţa noastră să fie o rugă continuă spre odihna şi puterea lor. Pentru aceasta şi noi vom lua plata apostolului: coroana nemuririi, alături de toţi apostolii, din mâna lui Isus, asemenea sfântului Paul, care spune: M-am luptat lupta cea bună; am ajuns la capătul drumului, am păzit credinţa. De aici încolo, îmi stă înainte cununa dreptăţii, pe care Domnul mi-o va da în ziua aceea, el, dreptul judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor acelora care au iubit arătarea lui (2Tim 4,7-8).

 

* * *

 

Veniţi într-un loc retras şi odihniţi-vă

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

În pasajul evanghelic, Isus îi invită pe discipolii Săi să se îndepărteze de mulţime şi de munca lor şi să meargă cu El “într-un loc retras”. I-a învăţat să facă ceea ce a făcut El însuşi: să echilibreze acţiunea şi contemplarea, să treacă de la contactul cu oamenii la dialogul intim şi regenerator cu noi înşine şi cu Dumnezeu. Tema este de mare importanţă şi actualitate. Ritmul vieţii a dobândit o viteză care depăşeşte capacitatea noastră de adaptare.

Scena din “Timpurile moderne” cu Charlie Chaplin absorbit de linia de asamblare este imaginea exactă a acestei situaţii. În acest fel ne pierdem capacitatea de separaţie critică ce ne permite să exercităm dominaţie asupra fluxului, adesea haotic şi dezordonat, al circumstanţelor şi experienţelor zilnice. Isus, în Evanghelie, nu dă niciodată impresia că ar fi agitat din cauza grabei. Câteodată chiar pare că pierde timpul: cu toţii îl caută şi El nu se lasă găsit, absorbit fiind în rugăciune. Uneori, ca în pasajul evanghelic de astăzi, El îşi invită şi discipolii să piardă timpul împreună cu El: “Veniţi voi singuri, într-un loc retras, şi odihniţi-vă puţin”. El le recomandă adesea oamenilor să nu se frământe. Trupurile noastre beneficiază atât de mult de pe urma acestor “pauze”!

Între aceste “pauze” se numără şi vacanţa de vară în timpul căreia ne aflăm. Pentru majoritatea oamenilor, ele sunt doar ocazia de a se odihni puţin, de a sta de vorbă relaxaţi cu soţul sau soţia, de a se juca cu copiii, de a citi o carte bună sau de a contempla natura în linişte; pe scurt, de a se relaxa. A face din vacanţe un timp mai frenetic decât în restul anului ar însemna a-i distruge. La porunca: “Păzeşte ziua odihnei, ca să o ţii cu sfinţenie”, ei ar adăuga: “Păzeşte vacanţa, ca să o ţii cu sfinţenie”. “Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu” ne spune Domnul în psalmi. Un lucru simplu de făcut ar putea fi să intrăm într-o capelă sau bisericuţă de munte într-un timp în care este goală, şi să petrecem câtva timp acolo retraşi, singuri cu noi înşine, înaintea lui Dumnezeu.

Această nevoie de momente de singurătate şi ascultare se prezintă într-un mod special pentru aceia care proclamă Evanghelia şi pentru animatorii comunităţii creştine, care trebuie să fie în contact permanent cu izvorul Cuvântului pe care ei trebuie să îl transmită fraţilor lor. Laicii trebuie să se bucure, nu să se simtă neglijaţi, ori de câte ori preotul lor pleacă pentru câtva timp pentru reîncărcare intelectuală şi spirituală. Trebuie să spunem că vacanţele lui Isus cu apostolii Săi erau de scurtă durată, deoarece oamenii, văzându-l că pleacă, mergeau înaintea lui pe jos la locul unde urma să coboare din barcă. Însă Isus nu s-a enervat pe oamenii care nu îi dădeau pace, ci “i s-a făcut milă de ei”, văzându-i singuri, “ca oile care nu au păstor”, şi a început “să-i înveţe multe”. Aceasta ne arată că trebuie să fim gata să ne întrerupem chiar şi odihna meritată în faţa unei nevoi grave a aproapelui nostru.

Nu putem, de exemplu, să lăsăm în voia sorţii, sau într-un spital, o persoană în vârstă de care avem grijă, pentru a ne bucura netulburaţi de vacanţă. Nu putem uita numeroasele persoane care nu şi-au ales singurătatea, şi suferă, nu pentru o săptămână sau pentru o lună, ci pentru ani de zile, poate întreaga lor viaţă. De asemenea este loc şi pentru o mică sugestie practică: să privim în jur pentru a vedea dacă este cineva pe care îl putem ajuta să se simtă mai puţin singur în viaţă, cu o vizită, un telefon, o invitaţie de a ne întâlni într-o zi în locul de vacanţă – orice ne sugerează inima şi circumstanţele.

 

* * *

 

Duminica a XVI-a de peste an (B) (audio)

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Predicator: Pr. Alois Bulai
Unde: Catedrala romano-catolică din Iaşi
Când: 23 iulie 2006

 

Puteţi descărca predica de pe Pastoratie.ro: click aici.

 

* * *

 

Duminica a XVI-a (B)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Întorşi din prima lor misiune, apostolii s-au adunat în jurul lui Isus şi i-au povestit tot ce au făcut şi au învăţat. El le-a spus: “Veniţi într-un loc retras, ca să fim singuri şi odihniţi-vă puţin”. Căci era aşa de multă lume care venea şi pleca încât ei nu aveau timp nici să mănânce. Au plecat deci cu barca într-un loc retras ca să fie singuri. Lumea i-a văzut îndepărtându-se şi mulţi i-au recunoscut. Atunci din toate cetăţile au alergat pe jos într-acolo şi au ajuns înaintea lor. Coborându-se din barcă, Isus a văzut o mulţime numeroasă şi a fost cuprins de mare milă faţă de ei, pentru că erau ca nişte oi fără păstor. Atunci a început să-i înveţe îndelung. (Marcu 6,30-34)

În tradiţia sinoptică, acest episod introduce prima înmulţire a pâinilor. Evenimentul relatat, situat între prima misiune a celor Doisprezece şi frângerea pâinii, este ocazionat de nevoia de odihnă a celor întorşi din misiune. Mai mult, de vreme ce expresia într-un loc retras a sfântului Marcu se regăseşte mai cu seamă în contexte mesianice, am putea considera această „retragere” drept o pregătire la evenimentul mesianic al frângerii pâinii, care este punctul culminant al activităţii lui Isus în Galilea.

În rezumat episodul aceste duminici relatează întoarcerea misionarilor la Isus, cel care i-a trimis, întoarcere urmată de un firesc „bilanţ de activitate”. Acestui moment i-ar urma un altul, de odihnă. Atâta doar că odihna binemeritată este tulburată sosirea mulţimii, fără îndoială aceea care a auzit predica ucenicilor. Traversarea lacului de către Isus şi de către ucenicii săi în căutarea unui loc singuratic nu reuşit să ţină mult timp mulţimea, „flămândă” de Evanghelie, la distanţă. Or, acest aflux al mulţimii va stârni în Isus o mare milă, pentru că erau ca nişte oi fără păstor.

Această ultimă reflecţie a sfântului Marcu ne reţine şi nouă atenţia. O mulţime flămândă de învăţătură şi de călăuzire este ignorată de responsabilii spirituali ai vremii şi aceasta pentru cu ei nu sunt animaţi de Duhul lui Dumnezeu. Ferindu-ne de orice tip de comparaţie prea rapidă, nu am putea noi oare să reflectăm asupra responsabilităţii Bisericii în faţa unei lumi în căutare de noi valori spirituale? Nu ar fi oare mai potrivit să facem un rapid examen de conştiinţă asupra vieţii şi mărturiei noastre creştine în sânul societăţii în care trăim, societate din ce în ce mai marcată nu doar de criza economică dar mai ales de criza de valori care ar trebui să stea la baza ei? Şi astăzi mulţimile aşteaptă să întâlnească adevăraţi martori care să le călăuzească într-o lume tot mai lipsită de repere spre valorile vieţii.

 

* * *

 

Dă-ne, Doamne, un pic de odihnă nouă care suntem vii…

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Chemaţi să dea socoteală

Deci, apostolii, la întoarcerea din prima misiune, dau raportul lui Isus. Cel trimis trebuie să răspundă Celui care l-a trimis.

Nu ajunge să plece, să revendice originea divină a autorităţii proprii, a însărcinării, trebuie să dea cont. Cei doisprezece raportează: despre cele ce au făcut; despre ceea ce au învăţat. Este destul de evident că conţinutul misiunii lor a avut exact cele două componente ale ministerului Învăţătorului. Isus, de fapt, în timpul zilei de la Cafarnaum, învăţase în sinagogă, apoi a eliberat un posedat, a vindecat pe soacra lui Simon şi pe mulţi alţi infirmi.

După ziua marelui discurs în parabole, săvârşise o serie de minuni mereu în preajma lacului: furtuna domolită, alungarea legiunii de demoni din sărmanul din Gherasa, vindecarea femeii lovite de hemoragie, fetiţa rechemată la viaţă… “A face” nu se referă la o activitate generică. Priveşte precis puterea dată asupra duhurilor necurate şi asupra bolilor. Şi noi vom fi în stare să povestim lui Isus tot ce am făcut. Teritoriul acţiunii noastre apare nemărginit. Activitatea noastră nu cunoaşte opriri şi ia formele cele mai diverse.

Cristos, însă, doreşte să vadă ce am produs cu acţiunea noastră. Ce a determinat, provocat munca noastră neobosită. Aş îndrăzni să spun: este vorba de a documenta ceea ce am făcut cu acţiunea noastră (şi nu este un joc de cuvinte). Vrea să verifice dacă autoritatea învăţăturii noastre a fost susţinută de puterea acţiunilor, de eficacitatea gesturilor.

O relaţie care pune în încurcătură

Fără îndoială această reuniune de muncă cu El pune în încurcătură. Să nu ne înşelăm că ieşim din ea povestind ceea ce ne exaltă pe noi. Trebuie să verificăm ce Îl interesează să ştie cu adevărat. Este riscul, într-adevăr, că am făcut ceea ce voiam noi, şi nu ceea ce pretindea şi aştepta El. Sunt acţiuni, pe care le săvârşim în numele lui, şi cu care El nu are de a face pentru nimic, şi pe care chiar le dezaprobă. Putem să facem, atâtea lucruri, chiar foarte multe, mai puţin cele pe care El le-ar fi dorit.

Îi prezentăm, cu o oarecare plăcere, cartea de conturi, revistele, jurnalele care ilustrează realizările noastre, succesele, recunoştinţele pe care le-am colecţionat. Cifre, date, nume, onoruri. Şi el răsfoieşte distrat acele pagini şi caută ceea ce nu este. – Vezi câte lucruri am făcut pentru Tine! Şi El pare absent, ca şi cum acele lucruri nu îl privesc. Insistăm: – Poate e prea puţin?… Ştii, nu puteam ajunge la toţi… El replică: – Nici prea mult, nici prea puţin. Este diferit. Eu mă aşteptam la altceva.

Ar trebui cel puţin să bănuim, că din moment ce Dumnezeu este “Total Altul”, este şi Cel care vrea… altceva de la noi. Adesea ne arătăm foarte ascultători în a împlini ordinele pe care nu le-am primit, foarte zeloşi în câmpurile care Îi sunt străine. Contrariul ascultării nu este în mod necesar refuzul. Uneori poate să fie pretenţia de a face după capul nostru ceea ce ar trebui să-i fie Lui plăcut, fără a ne preocupa de a verifica la izvor, fără a ne confrunta cu Cel care ne-a Trimis. Întâlnesc persoane religioase care, pentru a documenta fidelitatea proprie, îţi povestesc tot ceea ce gândesc, spun, practică şi evită. Şi ai impresia că a fi creştini este ceva radical diferit faţă de acel cadru, care în Evanghelie nu are nici o urmă din acea afacere pe care ei o afişează cu o satisfacţie evidentă.

Dumnezeu ştie să numere până la unu

Păstorii care risipesc oile, ruinează turma – care apar în oracolul lui Ieremia – nu sunt în mod necesar perverşi sau corupţi. Adesea sunt păstori – ai căror descendenţi au ajuns până la noi – care acţionează după capul lor, se încred în meserie, interpretează în felul lor misiunea primită, exercită autoritatea după criteriile pe care le-au stabilit ei cu prezumţia de a obţine automat girul de sus. Dar Dumnezeu nu permite aceste delegaţii absolute (adică “aleşi” de controlul său). Nu dă niciodată nimănui cartea albă. Pentru simplul fapt că sunt la mijloc oile, sau persoanele.

Şi, când riscă să meargă din mijlocul persoanelor, Păstorul vrea să vadă clar, pretinde să controleze cu grijă, şi cu o severitate maximă. Cu numerele mari nu sunt probleme. Le socotim liniştiţi. În faţa Lui, însă, se riscă să se împiedice de cifra unu. Dumnezeu stă locului la cifra unu, adică la fiecare persoană. Pare să nu aibă nici o intenţie să continue numărătoarea, şi nu face nici un gest de mişcare. Apare dubiul că ştie să numere numai până la unu. Sau, poate, unul pentru El reprezintă totalul, cifra maximă, valoarea absolută. Dacă am întreba pe Păstorul suprem câte oi compun turma sa, probabil îl vom auzi spunând că El vede mereu şi numai una.

Totul începe de la compătimire

“Veniţi de o parte, într-un loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin…” “Coborând din barcă, a văzut o mulţime mare şi i s-a făcut milă de ei…” În ambele cazuri, apare compătimirea Învăţătorului: pentru discipoli şi pentru mulţimea lipsită de păstori, să aibă păstori greşiţi este ca şi cum nu ar avea, şi mai rău… Am auzit recent afirmându-se că “cu compătimirea nu se rezolvă nimic… Trebuie altceva…” De acord: compasiunea nu este suficientă. Trebuie mai mult. Eu consider că compasiunea constituie punctul de pornire la toate. Prin compătimire eu sufăr oboseala altuia, lipsurile şi nevoile altuia.

Atitudinea lui Isus revelă, înainte de toate, umanitatea sa, gingăşia, sensibilitatea, delicateţea sa. Cristos cere totul de la prietenii săi, le impune o alegere dificilă şi o cale aspră. Nu le cruţă oboseli, lipsuri, dificultăţi, şi nici persecuţii. De altă parte, El însuşi merge în mod obişnuit înainte. Totuşi Isus nu este dur, insensibil, obosit, impasibil, incapabil de a înţelege şi de a compătimi. Dimpotrivă, se arată atent, grijuliu. Înţelege când au nevoie de odihnă. Ţine cont de slăbiciunea lor (a noastră), de limitele, cedările, de oboseala noastră. Ca şi cum ar spune: – Acum opriţi-vă puţin… Aveţi dreptul la aceasta… Nu afirmă: “Vă veţi odihni apoi în Împărăţia cerurilor” Şi pentru că ştie că, dincolo, nu va mai fi nevoie de odihnă. Aici pe pământ trebuie să ne odihnim cel puţin un pic… Şi odihna face parte integrantă din misiune. Isus nu ezită să ceară imposibilul. …Dar în chip uman.

La întoarcere, este mama

Mi se pare ciudat că nici un exeget nu a avansat cel puţin bănuiala. Şi trebuie spus că acei tipi scot afară interpretările cele mai incredibile chiar şi o virgulă. Pun în discuţie verificarea, confruntarea experienţelor, exerciţiile spirituale, chiar şi formarea permanentă. Nimeni, din câte ştiu, nu a pus în evidenţă faptul că cei Doisprezece s-au întors pur şi simplu acasă. Şi la întoarcere nu l-au găsit numai pe Învăţătorul, cât şi o mamă grijulie. Atitudinea lui Isus, într-adevăr, apare tipic maternă.

O mamă nu primeşte muncitorul, ţăranul obligându-l să se întoarcă la muncă. Şi nici pe un şcolar, un călător, un medic, un trimis special, un misionar. Primeşte mereu un fiu. Am impresia că Marcu, în episodul de faţă, are numai constatarea iniţială: – Cine ştie cât de obosiţi sunteţi…

A fi luaţi din centru

Fără îndoială, a merge de o parte împreună cu Isus nu este numai în vederea odihnei în sens fizic. Este necesar să fie consolidat raportul cu El pentru a aprofunda sensul şi a garanta eficacitatea misiunii. A sta cu El este modul cel mai sigur pentru a nu înşela aşteptările oamenilor. Avem nevoie să ne retragem de o parte mai ales când ne considerăm indispensabili, credem că lumea se opreşte dacă noi ne oprim sau dacă numai ne oprim răsuflarea. Cine îşi dă aere de protagonist, fac-totul, cine este obişnuit să fie la centru şi foarte sus, trebui să găsească curajul să se retragă la o parte în rugăciune, în contemplaţie, în tăcere, în ne-indisponibil.

Sunt apostolii agitaţi, mereu foarte ocupaţi, care, în preocuparea de a găsi pe alţii, ca să-i ajute, nu se găsesc pe ei înşişi, nu au o minimă milă faţă de ei înşişi. Nu observă că ceea ce poartă alături este personajul, idolul, masca, contrafigura, monumentul. Fiinţa lor cea mai adevărată a fost abandonată de mult timp cine ştie unde, şi nu mai ştiu de ea, nici nu intenţionează s-o primească. Şi consecinţele acestei frenezii le plătesc şi alţii. Trebuie să recunoaştem că avem nevoie de odihnă atunci când cultivăm iluzia de a nu ne putea permite, cu tot ceea ce avem de făcut…

Dar odihna, un loc izolat cu Învăţătorul, devine remediul cel mai urgent în special când ne-am oprit, am pierdut elanul, ne regăsim reci, apatici, nemotivaţi, “demisionari”. El ne scutură, făcându-ne tocmai să ne odihnim în intimitatea sa.

Noi, zidarii

Paul (lectura a doua), scriind creştinilor din Efes, îl prezintă pe Cristos care a desfăşurat o operă universală de reconciliere cu Dumnezeu, de unitate şi pacificare, “surpând zidul despărţitor”. Referirea, probabil, este la zidul care, în templul din Ierusalim, separa pe iudei de păgâni. S-ar spune că noi ne-am grăbit să reconstruim acel zid. Mai mult, am înălţat atâtea altele. Un pic de toate. Pare că omul nu reuşeşte să trăiască fără ziduri. Este zidul discriminărilor rasiale, religiei, al ideologiilor, al politicii, al culturii, al virtuţilor, al clanului, al invidiei, al cluburilor privilegiate, până şi al carităţii.

Şi este, nu mă abţin s-o spun, zidul trasat de egoismul nostru pentru a împiedica pe aproapele nostru neplăcut să invadeze spaţiul nostru sacru al bunăstării individuale. Fără zid de protecţie nu se pot dezvolta “practicile noastre digestive”, riturile somnolenţei. Observând anumite atitudini, ne vine să ne gândim că un oarecare creştin nu a apreciat mult asigurarea dată de Isus care se reîntoarce la Tatăl pentru a ne pregăti un loc. de ce nu ne-a promis, mai degrabă, că a mers să înalţe un zid, sau cel puţin un perete despărţitor? Poate să fie fericire dacă nu este exclus cineva?

Se pare că vocaţia înnăscută a omului este cea de zidar. Abil, însă, numai să fabrice zidurile urii, ale indiferenţei, ale antipatiilor. Şi incapabil de a le dărâma. Şi nefericirea sa stă în faptul că nu găseşte din belşug pietre… Este posibil că nu am învăţat încă să distrugem, cum a făcut Isus, duşmănia? Că nu mai avem poftă să construim prietenia?

 

* * *

 

Şi a început să-i înveţe multe

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

În duminica trecută (a XV-a) Isus ni s-a revelat ca profet şi chiar mai mult: desăvârşitorul profeţilor. Azi Isus ni se revelează ca păstor şi chiar mai mult, ca Rege al regilor şi desăvârşitorul păstorilor.

Ce este un păstor? Nu avem trebuinţă de dicţionar, ci de ochi spre a-l vedea pe acela care merge în fruntea oilor. În Liturgia cuvântului de azi sensul este figurativ; aici este vorba de acela care stă în fruntea unei comunităţi umane.

Conform învăţăturii Vechiului Testament, păstorul este – sau mai bine zis ar trebui să fie – un om foarte capabil să-şi apere turma împotriva fiarelor sălbatice (1Sam 17, 34-37) şi a hoţilor; este total dăruit turmei sale, cunoscându-şi fiecare oaie în parte, îngrijindu-se de sănătatea lor, purtându-le chiar în braţe (Is 40, 11), iubindu-le cu gingăşie atât pe cele sănătoase cât şi pe cele bolnave ca pe o fiică (2Sam 12, 3). Autroritatea lui trebuie să fie indiscutabilă, bazată pe devotament şi iubire (cf. MAC p. 906).

Aşa şi-a dorit fiecare popor păstorul; dar, din păcate, lucrurile n-au stat întocmai, fiindcă puterea rău folosită devine drog şi pe mulţi conducători laici şi chiar religioşi îi înstrăinează de misiunea lor, uitând că orice putere vine numai de la Dumnezeu, vine de sus (In 19,11), şi folosesc darul spre a-şi câştiga onoruri, bogăţii şi plăceri.

Israeliţii au cerut lui Samuel un rege ca toţi regii popoarelor înconjurătoare. Profetul este nemulţumit de iniţiativa lor, deoarece ştia că nu ştiu ce cer, fiindcă un rege, un păstor, afară de Iachwe, este supus erorilor faţă de supuşi; dar le împlineşte dorinţa, după ce a cunoscut permisiunea lui Dumnezeu (1Sam 8, 5-7). Primul rege a fost Saul, al doilea a fost David, al treilea a fost Solomon, care n-au fost fără de păcat, dar urmaşii lor, începând cu Roboam şi Iaroboam (1Rg 12, 1-24), au depăşit orice limită a răutăţii, rupând regatul în două părţi antagoniste care vor duce la multe războaie fratricide. Alegerea oamenilor se dovedeşte falimentară.

Viziunea lui Ieremia (Lectura I-a: 23, 1-6) şi prezicerile sale nefaste erau pe punctul de a se împlini. Sunt ultimii ani ai lui Sedecia. Ierusalimul este deja asediat. Fiindcă încrederea şi speranţa erau necesare în acele momente tragice, când totul părea pierdut, Ieremia face o prezicere atât de mare şi uimitoare încât unii exegeţi, cam extremişti ce-i drept, o consideră drept singurul oracol mesianic al profetului.

Începe cu un Vai de ameninţare la adresa regilor şi a poporului dus la idolatrie şi ameninţat de exil. De acum încolo numai Iachwe se va îngriji de poporul său, de acel rest rămas credincios şi-i va da un păstor adevărat care să-l călăuzească pe calea prudenţei şi a dreptăţii izvorâte din iubire. O mlădiţă ridicată de Iahve va instaura adevărata teocraţie în care Iahve singur va fi adevăratul “Domn” şi poporul, Iuda şi Israelul reunite, se vor bucura de adevărata pace. Va fi restaurată dinastia davidică, nu atât pe baze politice, pe înţelegeri provenite din extern: legi, comerţ, cultură, cât mai ales pe bază religioasă şi morală, pe o alianţă liberă, conştientă, responsabilă, pornită din intern, prin care caritatea să învingă lăcomia de onoruri, averi şi plăceri, egoismul să fie învins, fiindcă numai “Iahve singur va fi dreptatea noastră.

În Cristos realitatea a depăşit infinit prezicerile lui Ieremia, deoarece Iahve a devenit Emanuel, Dumnezeu cu noi (cf. CBL p. 664-665).

Iată cum ni-l prezintă evanghelistul Marcu pe acest Păstor divin! După ce Isus i-a înzestrat pe ucenicii săi cu taina cuvântului său şi cu darul de a face minuni, aceştia au plecat şi au împlinit tot ceea ce li s-a încredinţat; apoi s-au întors şi i-au povestit tot ce au făcut. Isus i-a ascultat şi s-a bucurat.

Ne aflăm pentru prima dată în faţa unei vizite Ad Limina a acelora care aveau responsabilitate asupra Bisericii. (Episcopii până azi sunt ţinuţi să facă această vizită în mod periodic şi să prezinte în scris starea poporului păstorit de ei). Ca ucenicii să nu se mândrească cu rezultatele obţinute, Isus vrea să-i ducă într-un loc retras spre a se odihni puţin, fiindcă mult mai multe sunt cele de făcut decât cele care au fost făcute.

Ucenicii veniţi la Isus n-au prezentat situaţii scrise, ci au atras după ei mulţimi de oameni dornici să-l cunoască în persoană. Orice predică rămâne zadarnică, dacă nu se înlesneşte credinciosului întâlnirea personală cu Isus şi orice ascultare a predicii rămâne zadarnică, dacă omul nu porneşte în căutarea Mântuitorului aflat în acel loc retras din Taina euharistică.

Isus i-a învăţat multe, în primul rând pe ucenici prin exemplul său, ca atunci când văd omul necăjit, flămând, bolnav, dezorientat de păcate etc, să le fie milă, să-l iubească, să se jertfească, să renunţe chiar la odihna meritată spre a-l ajuta. Astfel vor conduce din intern prin puterea Duhului Sfânt şi nu ca acei conducători de popoare care păstoresc cu bâta (cf. Mt 20, 25-28). Orice preot şi episcop este sfinţit mai întâi diacon, ca să slujească prin smerenie şi iubire. Biserica occidentală sfinţeşte preoţi numai pe acei care se hotărăsc să rămână celibi pentru o mai bună disponibilitate în slujba fraţilor conform exemplului dat de Cristos (cf. MAC p. 906-907).

În lectura a II-a (Ef.3, 13-18) sf. Paul îl numeşte pe Isus pacea noastră, adică el singur ne oferă din intern garanţia că aparţinem lui Dumnezeu şi puterea necesară spre a ne putea desfăşura activitatea specifică.

Scrisoarea către efeseni pe drept a fost numită Magna charta libertatum - (Marea carte a libertăţii) – sau a ecumenismului creştin, în care sf. Paul aminteşte de faptul că el însuşi a fost constrâns să trăiască în iudaism ca într-un ghetou relogios şi naţionalist, în care se propovăduia dispreţul şi ura faţă de păgâni, consideraţi drept cei de departe, îndepărtaţi de Dumnezeu şi de poporul său. Despre acest ghetou, acestă redută considerată inexpugnabilă, după cum reiese dintr-un document iudaic – Scrisoarea lui Arsite – se spune cu emfază: Legislatorul nostru înţelept, ţinând cont de toate particularităţile, înzestrat de Dumnezeu cu cunoaşterea tuturor lucrurilor, ne-a înconjurat cu un gard de netrecut, ca nu cumva să ne amestecăm în ceva cu vreun alt popor, spre a rămâne necontaminaţi în trup şi suflet, liberi de falsele opinii şi adorând pe singurul şi adevăratul Dumnezeu superior întregii creaţii. Ceva mai înainte Ariste spune că «acest gard de netrecut» era construit din purificările referitoare la mâncăruri, băuturi, contacte, la cele auzite şi la cele văzute. Acest «gard», numit de sf. Paul drept zidul despărţitor dintre evrei şi păgâni a fost distrus prin moartea lui Cristos, dând o lovitură mortală legalismului îngust. De acum încolo nu mai este permis de stabilit vreo discriminare între oameni: toate naţionalismele religioase şi toate religiile naţionaliste vor trebui considerate adevărate sacrilegii, fiindcă nu mai există decât un singur om nou şi toţi împreună sunt chemaţi să fie concetăţeni şi oasepeţi ai aceleiaşi case a lui Dumnezeu (cf. CBL p. 1672-1673). Mai presus de toate este dragostea lui Dumnezeu care a creat toate şi pe aceasta trebuie s-o punem între noi toţi, deoarece ea este legătura desăvârşită, ca pacea lui Cristos să domnească în toate inimile, fiindcă la aceasta am fost chemaţi de iubirea divină din veşnicie ca să fim un singur Trup (Col 3, 14-15). Dragostea din inimi este Duhul Sfânt; pacea este Cristos Domnul nostru; unitatea este în Tatăl ceresc la care ne conduce Cristos însuşi prin Duhul Sfânt.

Poate cineva realiza ceva mai mult, mai sfânt şi mai plin de fericire?

Numai Cristos singur este Păstorul divin, Emanuel – Dumnezeu cu noi.

Ca toţi să ne găsim pacea în Cristos, să ne înălţăm ruga smerită cu intreaga Biserică: Priveşte cu îndurare, Domane, la slujitorii tăi şi înmulţeşte cu bunătate asupra lor darurile harului tău, pentru ca, înflăcăraţi de speranţă, credinţă şi iubire, să străruie cu grijă pururi trează în împlinirea poruncilor tale (LR), mai ales în porunca iubirii care le cuprinde pe toate, fiindcă numai prin credinţă, speranţă şi iubire putem simţi că Isus este Păstorul divin şi Rgele regilor. Amin.

 

* * *

 

Duminica a XVI-a de peste an (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Cu mult timp în urmă, un feroviar care bea şi înjura foarte mult l-a dus într-o zi pe fiul său pe calea ferată. Văzând un steag roşu, copilul a întrebat:

- Tată, ce înseamnă?

Tatăl i-a răspuns:

- Este semnul de pericol, pentru a evita dezastrele. Mecanicul de locomotivă, văzându-l, opreşte trenul.

După câteva zile, la masă, văzându-l pe tatăl său beat şi auzindu-l înjurând, copilului i-a venit o idee: a pus în faţa tatălui o bucată micuţă de stofă roşie, fixată pe un beţişor… Tatăl, văzând acel gest isteţ al copilului, a înţeles că era un pericol de dezastru şi a încercat să îşi înfrâneze limba, gâtul şi caracterul (B.M. Maroni).

2. Tema

Domnul este păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic.

3. Mesajul zilei

Una dintre cele mai vechi reprezentări ale lui Isus (care a trăit într-o perioadă în care nu existau încă aparatele de fotografiat şi în medii unde era interzisă reprezentarea persoanei umane, pentru a evita pericolul idolatriei) este cea a Bunului Păstor: Isus duce cu iubire pe umeri oiţa regăsită.

- Să ne imaginăm astăzi, dragi copii, că fiecare dintre noi este acea oaie şi, de pe umerii lui Isus, să privim chipul care zâmbeşte, gura care ne vorbeşte, să ascultăm bătăile inimii sale care ne iubeşte.

Isus este Bunul nostru păstor.

- Psalmul responsorial recitat ne scoate în evidenţă delicateţea lui Isus faţă de noi. El este Bunul păstor

$care nu lasă să ne lipsească nimic, conducându-ne la păşuni verzi şi la ape liniştite;

$care ne călăuzeşte pe drumul cel bun;

$care ne întăreşte, ne eliberează de orice teamă, ne dă siguranţă;

$care ne pregăteşte o masă; ne umple de bucurie; ne dă fericire şi iubire…

$care face să locuim cu el!

- Este frumos să locuim cu Isus: iubirea sa ne face viaţa senină şi sigură. Dacă suntem oiţe bune, ne simţim bine în turma sa; dacă suntem oiţe rătăcite, să ne lăsăm găsiţi: vom merge pe umerii săi!

Isus îi educă pe păstorii turmei sale.

- Din Evanghelia citită l-am văzut pe Isus care se emoţionează în faţa mulţimii de oameni ce îl urmează: sunt ca nişte oi fără păstor.

- De aceea, Isus pregăteşte păstori buni pentru turma sa (cf. prima lectură).

- Îi educă să meargă în mijlocul oilor, îi cheamă la raport, îi duce la odihnă.

- Vrea să fie în slujba sa nu pentru plată, ci din iubire.

- Vrea să ţină unite oile, să meargă în căutarea oilor rătăcite, să le apere de lupi, să le panseze pe cele rănite, să le conducă uşor pe oile mame.

- Vrea să-şi dea viaţa pentru binele oilor sale. Aşa cum a făcut el.

- Păstorul cel Bun îşi iubeşte atât de mult oile încât se face împreună cu ele Mielul lui Dumnezeu!

Cum trebuie să corespundă oile iubirii Păstorului celui Bun?

- Recunoscându-l şi mergând la el.

- Ascultându-l şi învăţând din cuvântul lui.

- Iubindu-l şi încrezându-se în el.

- Urmându-l şi comportându-se după cum le indică el pentru binele lor propriu.

Să ne examinăm cu sinceritate:

- Facem acestea?

- Răsplătim iubirea şi atenţia Păstorului celui Bun?

- Ce trebuie să promitem astăzi că vom schimba în comportamentul nostru?

4. Exemple

a) Ştiţi ce fac jucătorii de fotbal în zilele care preced o partidă importantă? Merg în cantonament. Antrenorul îi duce într-o ambianţă senină, îi pregăteşte fizic şi psihic, studiază împreună planurile de joc. Cam aşa face Isus cu apostolii săi, după cum ne povesteşte Evanghelia citită astăzi.

Poate fi utilă astăzi comunicarea copiilor câtorva experienţe de exerciţii spirituale sau reculegeri făcute în parohie sau să se vorbească despre casele pentru exerciţiile din împrejurimi şi cum se desfăşoară, pentru ca oile, şi mai ales păstorii, să fie pe păşunile liniştite ale lui Isus.

Şi preoţii voştri, dragii mei copii, trebuie deseori să dea raportul în faţa lui Isus, pentru a învăţa să fie mai buni. În fiecare zi se roagă pentru oiţele lor, rămân împreună şi primesc ordine de la Isus. Vă povestesc un exemplu.

Fostul meu paroh petrecea ore întregi în biserică, rugându-se. Într-o zi, având cam 14 ani, i-am spus:

- Aş vrea şi eu să învăţ să mă rog, părinte paroh.

Probabil că s-a întâmplat atunci ceva extraordinar, pentru că a zâmbit într-un mod pe care nu voi putea să îl uit. Iată răspunsul lui:

- Când stai de vorbă cu Dumnezeu, priveşte-l cu iubire şi spune-i: Doamne, mă pun la dispoziţia ta!

În acea zi am învăţat să mă rog. Şi au trecut deja patruzeci de ani de când mă rog în fiecare zi, punându-mă la dispoziţia lui Dumnezeu! (H. Caffarel).

b) Ajutoarele lui Isus. Oaia nu va deveni niciodată păstor. În schimb, un om bun, un copil cuminte, încet-încet poate şi trebuie să încerce să devină ajutorul lui Isus, un fel de asistent al păstorului. Să vedem un exemplu pe care l-am citit într-un ziar.

Într-un parc se jucau mulţi băieţi şi fete. Se ascundeau în spatele copacilor şi apoi se căutau. Alergau şi strigau. Cuprinşi de joc, nu şi-au dat seama că aproape era o fetiţă infirmă, în căruciorul ei, care îi privea tristă. Nu putea merge. Dar i-ar fi plăcut mult să stea împreună cu ei, să vorbească şi să râdă. După puţin timp, a văzut-o Roberta, una dintre fetiţe. Şi-a părăsit imediat prietenele şi s-a apropiat de cărucior. Au început să vorbească. Roberta voia să o înveselească puţin pe fetiţa bolnavă, să descopere ceva frumos în viaţa ei. A privit-o şi i-a spus: “Ce păr frumos ai! Cât de lung este!” Fetiţa bolnavă a zâmbit. Într-adevăr avea un păr frumos. Dar ceilalţi copii, ocupaţi cu jocul lor, nu şi-au dat seama. Au vorbit încă puţin. Probabil – dar ziarul nu o spune – Roberta s-a oferit să o ducă la plimbare prin parc. Ar fi fost foarte frumos din partea ei.

Acea fetiţă sănătoasă, în timp ce se juca, văzuse căruciorul şi a auzit diferite voci. Una dintre ele, în spatele ei, spunea: “Continuă să te joci, ai în jurul tău atâtea prietene vesele”. Era glasul egoismului, a iubirii dezordonate faţă de sine. Auzea şi voci ale prietenelor: “Ce te uiţi, ce cauţi, nu te simţi bine cu noi?” Erau glasurile unor fete nepăsătoare, care nu văd nimic în afară de joacă. Şi auzea şi o a treia voce, cea mai ştearsă, cea a conştiinţei: “Mergi, ocupă-te de fetiţa bolnavă”. Era glasul lui Cristos, Păstorul cel Bun. A recunoscut-o, le-a respins pe toate celelalte şi l-a urmat. Roberta era nu doar o bună oiţă care a recunoscut glasul păstorului, dar şi o colaboratoare a lui, o micuţă oaie ajutătoare. Isus aşteaptă de la noi toţi tocmai un comportament de acest gen (S.J. Klimek).

c) Sfat practic

A sosit astăzi momentul potrivit pentru a înţelege şi a gusta cântarea psalmului 22, pe care îl folosim deseori în liturgie: “Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic”.

 

* * *

 

Duminica a 16-a de peste an (B) – lectio divina

Autor: FSC
Copyright: FSC

TEXTUL BIBLIC: Marcu 6,30-34

Isus dă de mâncare la multă mulţime

30 În acel timp, întorşi din prima lor misiune, apostolii s-au adunat în jurul lui Isus şi i-au povestit tot ce au făcut şi au învăţat. 31 El le-a spus: «Veniţi într-un loc retras, ca să fim singuri şi odihniţi-vă puţin». Căci era aşa de multă lume care venea şi pleca încât ei nu aveau timp nici să mănânce.

32 Au plecat deci cu barca într-un loc retras ca să fie singuri. 33 Lumea i-a văzut îndepărtându-se şi mulţi i-au recunoscut. Atunci din toate cetăţile au alergat pe jos într-acolo şi au ajuns înaintea lor.

34 Coborându-se din barcă, Isus a văzut o mulţime numeroasă şi a fost cuprins de mare milă faţă de ei, pentru că erau ca nişte oi fără păstor. Atunci a început să-i înveţe îndelung.

1 – LECTURA

Ce spune textul?

Piste pentru lectură

Dragi prieteni:

După episodul pe care l-am meditat duminica trecută, trimiterea misionară a celor doisprezece, Marcu intercalează relatarea morţii sfântului Ioan Botezătorul de la versetul 14 la 29. Liturgia Bisericii omite acest text în lectura semi-continuă din duminici şi-l rezervă pentru sărbătoare martiriului sfântului Ioan Botezătorul. Pentru asta “facem un salt” şi astăzi medităm Mc 6,30-34 care relatează întoarcerea apostolilor după activitatea lor misionară, şi este ca o introducere şi pentru relatarea înmulţirii pâinilor pe care Marcu o va face de la versetul 35 la 44.

Textul spune că apostolii îi povestesc Domnului tot ceea ce “au făcut şi au învăţat”. Aceste două cuvinte, aceste două verbe, a face şi a învăţa, sunt foarte importante pentru că marchează continuitatea misiunii apostolilor faţă de misiunea lui Isus, Mesia care revelează Împărăţia prin “fapte şi cuvinte”, “făcând şi spunând”, “eliberând de cel rău şi proclamând Evanghelia”. Misiunea discipolilor şi misiunea Bisericii lui Isus pentru toate veacurile este aceeaşi: să facă prezentă Împărăţia prin fapte şi cuvinte. Nu numai fapte şi nu numai cuvinte ci cuvinte care “să explice” faptele, fapte care să dea autoritate cuvintelor. În definitiv, aceasta este cheia misiunii pe care ne-o învaţă Isus.

Misiunea de a proclama Împărăţia prin fapte şi cuvinte este intensă, foarte intensă până acolo încât poate să fie extenuantă. În felul acesta Domnul, văzând că nu-i rămâne timp nici ca să mănânce, pentru a face ceea ce este fundamental şi indispensabil pentru a susţine viaţa, îi invită pe discipolii săi să se odihnească. Fraza este foarte sugestivă: “Veniţi într-un loc retras ca să fim singuri şi odihniţi-vă puţin”.

Discipolii acceptă invitaţia Învăţătorului şi merg cu barca spre un loc singuratic. Totuşi, mulţimea, care-l urmează pe Isus şi pe discipolii săi observă mişcările şi ajung înaintea lor în locul spre care se îndreptau. Ce face Isus?

Când coboară din barcă vede mulţimea cu ochi de milostivire profundă, cu ochii lui Dumnezeu. Spune relatarea că Isus a fost cuprins de mare milă pentru că erau ca nişte oi care nu au păstor. În acest moment începe din nou misiunea sa. Nu ştim dacă au putut să se odihnească… Fapt este că Isus se comportă ca un păstor autentic şi are grijă de necesităţile mulţimii, ale poporului.

Pentru a ţine cont: Termenul “compătimire” pentru unii are o anumită încărcătură peiorativă. S-ar părea că este sinonim cu “milă” într-un sens superficial al termenului. Totuşi etimologia termenului ne semnalează altceva. Compătimire vine din latină care ar însemna literalmente ceva cam “a trăi cu pasiune cu celălalt”, “a pătimi cu celălalt”. Acest lucru este profund deosebit. A-l compătimi pe fratele înseamnă a voi să-l însoţeşti în “pătimirea” vieţii sale, în crucile, suferinţele şi dificultăţile sale.

Alte texte biblice pentru a confrunta: In 10,1-18; Ps 23[22]; Ez 34.

Pentru a continua aprofundarea acestor teme se poate vedea într-un dicţionar biblic cuvântul “Milostivire, milostiv”.

Întrebări pentru lectură

- De unde se întorc apostolii?

- Ce fac cu Isus? Ce îi povestesc?

- Ce se întâmplă în acel loc?

- Pentru ce nu au timp?

- Ce le spune Isus?

- Ce fac ei după aceea?

- Unde şi încotro merg?

- Ce face mulţimea?

- Ce vede Isus când coboară din barcă împreună cu discipolii săi?

- Cum reacţionează Domnul în faţa acestei priviri?

- Cu ce atitudine răspunde?

- Ce imagine biblică foloseşte pentru a exprima situaţia mulţimii?

- Cum se termină relatarea?

2 – MEDITAŢIA

Ce-mi spune? Ce ne spune?

Întrebări pentru meditaţie

- Mă “adun” cu Isus atunci când sunt convocat să fiu parte a unui grup, a unei comunităţi a Bisericii?

- Îi “povestesc” lui Isus ceea ce este în inima mea?

- Îi “povestesc lui Isus” ceea ce realizez în umila mea misiune misionară?

- Îi povestesc “binele” şi “răul”? Împărtăşesc cu El “reuşitele” şi “eşecurile”?

- În ce formă am evanghelizat? Cui i-am vestit evanghelia?

- Ce lucruri “am făcut” sau “am spus” în numele lui Isus?

- În activitatea mea misionară sunt capabil să echilibrez faptele şi cuvintele; mărturia şi vestirea?

- Este aşa de intensă activitatea misionară încât eu nu am timp “nici ca să mănânc”?

- Cu ce îmi ocup timpul? Pierd timpul în lucruri care nu sunt importante?

- Ce cred despre invitaţia lui Isus făcută apostolilor?

- Ce înseamnă pentru mine astăzi că Isus ne spune: “Veniţi într-un loc retras, ca să fim singuri şi odihniţi-vă puţin”?

- Descopăr zilnic mila lui Isus faţă de mine, îndeosebi atunci când sunt dezorientat, asemenea oilor care nu au păstor?

- Îl las ca “să mă înveţe” Cuvântul său?

- Sunt capabil să privesc “mulţimile” din timpul nostru cu aceeaşi privire a Domnului?

- Cine sunt parte din aceste “mulţimi” actualmente?

- Simt milă în inima mea? Sunt capabil să trăiesc “cu celălalt” crucea sa, drama sa, “pătimirea sa”?

3 – RUGĂCIUNEA

Ce-i spun? Ce-i spunem?

Pentru rugăciune poate fi utilă citirea vreunui număr de la începutul Constituţiei Dogmatice “Dei Verbum” a Conciliului al II-lea din Vatican. Este un document promulgat în decembrie 1965 şi care reflectează asupra temei revelaţiei lui Dumnezeu: Dumnezeu care se manifestă, Dumnezeu care se face cunoscut. În acest context prezintă diferite teme care au de-a face cu Cuvântului lui Dumnezeu şi cu Scriptura. În primele numere Dei Verbum va insista mult asupra modului în care Isus se face cunoscut, se revelează în “fapte şi cuvinte”. Să citim numărul 4 pentru ca să lumineze rugăciunea noastră.

Cristos, culmea revelaţiei

4. După ce, de multe ori şi în multe chipuri, Dumnezeu ne-a vorbit prin profeţi, “în zilele acestea din urmă ne-a vorbit prin Fiul său” (Ev 1,1-2). L-a trimis, aşadar, pe Fiul său, Cuvântul cel veşnic, care luminează pe toţi oamenii, ca să locuiască între oameni şi să le descopere cele ascunse ale lui Dumnezeu (cf. In 1,1-18). Isus Cristos, Cuvântul făcut trup, trimis “Om între oameni”1, “vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu” (cf. In 3,34) şi duce la bun sfârşit lucrarea mântuirii pe care i-a încredinţat-o Tatăl (cf. In 5,36; 17,4). Cine îl vede, vede şi pe Tatăl (cf. In 14,9). Prin toată prezenţa şi manifestarea sa, prin cuvinte şi fapte, prin semne şi minuni, dar mai ales prin moartea sa şi prin glorioasa înviere din morţi şi, în sfârşit, prin trimiterea Duhului adevărului, El împlineşte şi desăvârşeşte Revelaţia şi o întăreşte cu mărturia divină: Dumnezeu este cu noi pentru a ne elibera de întunericul păcatului şi al morţii şi a ne învia spre viaţa veşnică.

Aşadar, economia creştină a mântuirii, fiind legământ nou şi definitiv, nu va trece niciodată şi nu mai este de aşteptat nici o nouă revelaţie publică înainte de arătarea în glorie a Domnului nostru Isus Cristos (cf. 1Tim, 6,14; Tit, 2,13).

Să ţinem cont de această caracteristică a revelaţiei lui Cristos, “cuvinte şi fapte”, pentru a o regândi şi a ne ruga în realitatea vieţii noastre.

1 Epist. ad Diognetum, c. VII, 4: Funk, Patres Apostolici, I, p. 403.

4 – CONTEMPLAŢIA

Cum interiorizez mesajul? Cum interiorizăm mesajul?

Pentru a face interiorizarea noastră să folosim versetul 31 pe care trebuie să-l imprimăm în mintea noastră şi în inima noastră. Să-l repetăm cu pauze şi în mod ritmic:

“Veniţi într-un loc retras, ca să fim singuri şi odihniţi-vă puţin”

“Veniţi într-un loc retras, ca să fim singuri şi odihniţi-vă puţin”

5 – ACŢIUNEA

La ce mă angajez? La ce ne angajăm?

Propunere personală

- Să redimensionez viaţa mea de rugăciune învăţând să am o relaţie mai cordială cu Domnul “povestindu-i” tot ceea ce se întâmplă în viaţa mea.

Propunere comunitară

- În rândul tinerilor: care sunt în mod deosebit “mulţimile” care sunt rătăcite, ca nişte oi fără păstor? Provocare: ce puteţi face voi ca tineri pentru ca, în numele lui Isus, să orientaţi evanghelic pe aceşti fraţi?