Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XVI-a de peste an
Anul A (B, C)
Lecturi:
Înţelepciune 12,13.16-19
Romani 8,26-27
Matei 13,24-43

Matei 13,24-43

În acel timp, Isus a spus mulţimii această parabolă: “Împărăţia cerurilor este asemenea unui om care a semănat sămânţă bună în ogorul său. Dar în timp ce toţi dormeau, a venit duşmanul său şi a semănat neghină printre grâu şi s-a dus. Când a crescut paiul şi a dat în spic, atunci s-a văzut şi neghina. Servitorii au mers la stăpân şi i-au spus: «Stăpâne, n-ai semănat oare sămânţă bună în ogorul tău? De unde are atunci neghină?» El le-a răspuns: «Un duşman a făcut aceasta!» Servitorii i-au zis: «Vrei să mergem să o plivim?» Dar el a răspuns: «Nu, ca nu cumva plivind neghina să smulgeţi o dată cu ea şi grâul. Lăsaţi-le să crească împreună până la seceriş. În timpul seceratului voi spune secerătorilor: Pliviţi întâi neghina, legaţi-o în snopi ca să o ardem, iar grâul adunaţi-l în hambarul meu». Isus le-a mai spus o altă parabolă: “Împărăţia cerului este asemenea unui grăunte de muştar pe care un om l-a semănat în ogorul său. Acesta este cel mai mic dintre toate seminţele, dar după ce a crescut este mai mare decât celelalte plante şi se face un pom, încât păsările cerului îşi fac cuiburile în ramurile lui”. Le-a mai spus şi o altă parabolă: “Împărăţia cerului este asemenea cu plămădeala pe care o femeie o pune în trei măsuri mari de făină, ca să dospească tot aluatul”. Toate acestea le-a spus mulţimii în parabole şi nimic nu le spunea fără să se folosească de parabole, ca să se împlinească cele spuse de profetul care zice: “Voi vorbi în parabole şi voi vesti cele ascunse de la începutul lumii”. Apoi, părăsind mulţimea a venit acasă. Ucenicii lui s-au apropiat de el şi i-au spus: “Explică-ne parabola neghinei din ogor”. El le-a zis: “Cel care seamănă sămânţa bună este Fiul Omului. Ogorul este lumea; sămânţa bună sunt fiii împărăţiei; neghina sunt fiii Celui Rău. Duşmanul care a semănat-o este diavolul; secerişul este sfârşitul lumii, iar secerătorii sunt îngerii. Aşa cum se adună neghina şi se arde în foc, aşa va fi la sfârşitul lumii. Fiul Omului va trimite pe îngerii săi şi vor culege pe toţi cei care au dus pe alţii la păcat şi pe cei care săvârşesc răul şi îi vor arunca în cuptorul aprins. Acolo va fi plâns şi scrâşnire din dinţi. Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor. Cine are urechi să audă!”

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
pr. Anton Iştoc
volum colectiv ITRC
volum colectiv ITRC 2
pr. Şerban Tarciziu
pr. Felix Roca jr
pr. Alessandro Pronzato
pr. Ernest Munachi Ezeogu

 

* * *

 

Răbdarea lui Dumnezeu

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Cea mai mare ispită a omului dintotdeauna a fost, este şi va fi aceea de a trăi prin forţele proprii, de autosuficienţă, fără să se mai gândească la Dumnezeu, ştiind toate, aşa cum i-a sugerat Şarpele viclean în Eden (Gen 3,6).

Răbdarea este răspunsul lui Dumnezeu la această ispită.

În confruntările sale, fie cu poporul cu ceafă dură, fie cu naţiunile păcătoase, Dumnezeu se revelează ca fiinţă cu răbdare infinită, izvorâtă din iubirea sa faţă de tot ce a creat, faţă de mântuirea tuturor. Răbdarea lui Dumnezeu este cel mai mare dar cu care răspunde la rătăcirea omului.

Dacă omul crede că poate trăi pe picioarele proprii, Dumnezeu îl lasă să se convingă de propria slăbiciune prin propria experienţă, pe care făcând-o, ajunge, oricât de greu, la convingerea că trebuie nu numai să recurgă la ajutorul Domnului, ci chiar el însuşi să fie pentru semenii săi ceea ce Dumnezeu este faţă de dânsul: plin de răbdare şi caritate.

Isus ne-a dat exemplul suprem de răbdare. Privindu-l, sfântul Paul nu înceta să îndemne pe credincioşii din Efes: Deveniţi, aşadar, imitatorii lui Dumnezeu ca nişte copii dragi şi trăiţi în iubire, precum şi Cristos ne-a iubit şi s-a dat pentru noi ca ofrandă şi jertfă de bună mireasmă lui Dumnezeu (Ef 5,1-2). De fapt, Isus este cel dintâi care ne cere să fim răbdători asemenea Tatălui, zicând: Rugaţi-vă pentru cei care vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru din ceruri, căci el face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni, iar ploaia o dă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (Mt 5,45).

Răbdarea duce la desăvârşire. Poporul nostru a sintetizat această învăţătură în dictonul: Încetul cu încetul se face oţetul. Isus compară împărăţia cerurilor cu răbdarea semănătorului care aşteaptă până la seceriş, cu grăuntele de muştar până să devină arbust, cu drojdia care dospeşte aluatul pentru pâine etc. Fără răbdare nu se face nimic mare. În încercări, necazuri, ispite etc. Duhul Sfânt se roagă în noi cu suspine negrăite (lectura a II-a), adică pune în om temelia răbdării prin suspine.

Sfântul Paul concepe perioada Vechiului Testament ca pe un timp în care Dumnezeu a suportat şi a răbdat păcatele poporului său şi pe ale tuturor neamurilor spre a-şi manifesta dreptatea sa mântuitoare în timpul de faţă. Prin păsuirea păcatelor făcute în trecut se vădeşte dreptatea lui în timpul de faţă, ca să se manifeste îndreptăţirea celui care crede în Cristos (Rom 3,26). Dreptatea lui Dumnezeu, proporţionată cu iubirea sa faţă de oameni, este harul care îl face pe om părtaş al naturii divine (2Pt 1,4), căreia trebuie să-i corespundă dreptatea omului: împlinirea voinţei lui Dumnezeu, precum Isus. Deşi Dumnezeu voia să-şi arate mânia şi să-şi facă cunoscută puterea – spune sfântul Paul – el a răbdat cu multă mărinimie vasele mâniei, gata să fie nimicite, spre a face cunoscută bogăţia măreţiei sale faţă de vasele îndurării, pe care le-a sortit măririi, pe noi, pe care ne-a chemat, nu numai dintre iudei, dar şi din mijlocul păgânilor (Rom 9,23-25).

În decursul istoriei sale milenare, poporul lui Dumnezeu a luat mereu la cunoştinţă, tot mai profund, cum răbdării lui Dumnezeu trebuie să-i corespundă împlinirea voinţei lui. În descoperirea făcută lui Moise, Iahve proclamă sus şi tare că el este îndelung răbdător; arată milă faţă de neamuri şi iartă vinovăţia, răzvrătirea, păcatul. Dar pe acela care abuzează de răbdarea lui şi nu se străduieşte să-i cunoască voinţa şi s-o împlinească: Pentru păcatele părinţilor pedepseşte pe copii şi pe copiii copiilor lor până la al patrulea neam (Ex 34,6-7; Num 14,18). Deşi ni se pare o pedeapsă dură, dar faţă de răutatea păcatului ea este uşoară, spun psalmistul David şi Ben Sirah, fiindcă Dumnezeu ştie din ce material suntem făcuţi şi nu ne pedepseşte conform (cu răutatea) fărădelegilor noastre (Ps 103,8; Sir 18,8-14). Dacă poporul se converteşte şi caută să-i împlinească voinţa, lui Dumnezeu nu numai că îi pare rău de pedepsele şi ameninţările făcute, ci îşi revarsă bunătatea cu o abundenţă peste aşteptări (cf. Il 2,13; Iona 4,2).

Răbdarea divină nu este nicidecum o slăbiciune, ci o chemare plină de iubire la convertire (cf. Il 12,13; Is 55,6). Cu greu, dar încetul cu încetul, poporul evreu începe să înţeleagă că nu este singurul beneficiar al răbdării divine. Şi neamurile păgâne sunt opera mâinilor divine şi au dreptul la răbdarea Creatorului. Exemplu grăitor este profetul Iona trimis la Ninive.

În Noul Testament, Isus, cu trăsăturile sale caracteristice faţă de cei păcătoşi şi cu învăţăturile minunate, ilustrează şi întruchipează însăşi răbdarea lui Dumnezeu. El dojeneşte pe ucenicii nerăbdători şi răzbunători. Când samaritenii n-au voit să-l primească, Iacob şi Ioan, fiii lui Zebedeu vor trăsnete şi foc din cer pentru a-i nimici. Isus le recomandă răbdarea. Răbdarea de pe cruce faţă de duşmani şi răbdarea după înviere se arată prin aceea că nu ameninţă pe cei care l-au dat morţii. Răbdarea ne dovedeşte caracterul divin al lui Isus în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, Tatăl milostivirilor.

Apostolii, în aparenta întârziere a venirii a doua a lui Isus, văd o manifestare a mărinimiei divine pline de răbdare: Ceea ce unii socotesc întârziere – spune sfântul Petru – nu este întârzierea făgăduinţei din partea Domnului, ci el îşi arată răbdarea faţă de voi, deoarece nu vrea să se piardă vreunul, ci toţi să ajungă la convertire. Ziua Domnului vine ca un hoţ. În acea zi cerurile vor dispărea cu vuiet, stihiile încinse de foc se vor topi, iar pământul şi făpturile lui vor arde. Noi însă, după făgăduinţa lui, aşteptăm alte ceruri şi un pământ nou în care să locuiască dreptatea (împlinirea voinţei divine). De aceea, în aşteptarea acestora, străduiţi-vă ca el să vă găsească fără pată şi fără vină, în pace. Răbdarea Domnului nostru socotiţi-o ca o mântuire (2Pt 3,9-15).

Dacă omul dispreţuieşte sau tratează cu indiferenţă aceste comori de bunătate, de răbdare, de mărinimie ale lui Dumnezeu, îşi adună singur un noian de ură pentru ziua mâniei în care omul se va nimici singur prin propria ură izvorâtă din păcatele proprii, fiindcă aceasta se va întoarce asupra lui precum bumerangul, fiindcă Dumnezeu nu urăşte pe nimeni, numai cei răi sunt capabili de ură, ei îşi adună ură împotriva lor înşişi, iar în ziua venirii Domnului se va descoperi dreapta judecată a lui Dumnezeu (Rom 2,5). Ceea ce omul adună în această viaţă, de aceea va avea parte în viaţa de dincolo. Dreapta judecată a lui Dumnezeu se arată aici, în avertismentul dat prin Isus Cristos, prin revelaţie.

Dat fiind faptul că şi azi durează răbdarea lui Dumnezeu şi a chemării sale la dreapta judecată, la convertire, la împlinirea voinţei sale, trebuie să-i ascultăm cuvântul şi să ne străduim să intrăm în odihna lui Dumnezeu (Evr 3,7; 4,11), ca să ajungem şi să strălucim ca soarele în împărăţia Tatălui (cf. Mt 13,43).

Tolstoi, marele scriitor rus, ne descrie într-o nuvelă minunată familia unui pantofar sărac, cu şapte copii. Cu toate greutăţile vieţii, toţi erau veseli şi cântau de dimineaţă şi până seara târziu, acompaniind loviturile surde de ciocan. Într-o zi cântările au încetat şi loviturile de ciocan păreau mai puternice, mai surde, mai nervoase, mai sinistre. Ce s-a întâmplat? Un vecin bogat, fără copii, i-a cerut tatălui pe unul dintre cei şapte fii ai săi. Voia să-l înfieze şi astfel să-i uşureze povara. Pantofarul i-a promis unul, dar a cerut răgazul necesar să se poată hotărî pe care să-l dea. A spus fiilor dorinţa vecinului. Cine ar dori să plece? Nu se decide nici unul. Tatăl, cui să-i spună: Mergi tu! fiindcă ar fi însemnat că ţine mai puţin la acela. I se părea nedrept să se arate astfel. Frământarea a durat câteva zile. Toţi se priveau pe furiş şi bănuitori: Oare de cine vrea tata să scape? Care dintre noi l-a supărat mai mult vreodată? În cele din urmă, tatăl şi-a luat inima în dinţi, a mers la vecinul său şi i-a spus răspicat: Îmi pare rău, dar nu am copil de dat! Când fiii au aflat, s-au umplut de bucurie şi l-au sărutat pe tatăl lor cu tot focul inimii. Îndată au izbucnit cântările şi munca făcută cu veselie le aducea tot mai mare bucurie, chiar dacă nu reuşeau să iasă din sărăcie.

Cu atât mai iubitor este Tatăl nostru ceresc. El nu are nici un copil de dat diavolului. Dar acesta îi răpeşte, nu unul, ci tot mai mulţi. Din acest motiv se aud pe pământ tot mai mult loviturile de tun şi tot mai puţin cântările melodioase şi argintii ale copiilor. Ne întrebăm uimiţi: Cât va mai răbda Tatăl răpirea fiilor săi şi oferta pe care mamele însele o fac Satanei prin nimicirea vieţii din sânul lor? Ce credeţi, mai este mult până se va umple paharul mâniei?

Răbdarea ta, Doamne, să fie mântuirea noastră. Amin.

 

* * *

 

Credincioşi învăţăturilor divine

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Intenţia primei rugăciuni de la începutul sfintei Liturghii de azi este aceea de a obţine de la Dumnezeu bogăţia harului, ca printr-o credinţă, speranţă şi iubire arzătoare să rămânem credincioşi poruncilor sale.

Ca să obţinem bogăţia harului, spre a rămâne credincioşi poruncilor şi învăţăturilor divine, trebuie să creştem în credinţă, să ne umplem de speranţă în bunurile veşnice şi să ne înflăcărăm de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.

Liturgia cuvântului ne ajută să realizăm aceste trei deziderate.

Evanghelia ne oferă trei parabole spre învăţătură.

Prima este parabola lanului de grâu şi a neghinei. Grâul constituie credinţa curată. Neghina constituie întunecimile care însoţesc credinţa, fiind semănată în timpul nopţii, pe întuneric. De acest întuneric profită semănătorul neghinei, diavolul. El seamănă îndoiala în credinţă prin raţiunea umană. Aşa a procedat cu Eva, zicând: “Oare este adevărat că a spus Dumnezeu să nu mâncaţi din toţi pomii grădinii?”.. “Nu veţi muri deloc. Dar Dumnezeu ştie că în ziua când veţi mânca din pomul care este în mijlocul grădinii, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Gen 3,1.4-5).

Stăpânul secerişului, Dumnezeu, va spune secerătorilor, îngerilor, în ziua judecăţii, ca mai întâi să smulgă neghina, adică să înlăture dubiile, întunericul, din raţiunea umană, adică să pună în lumină deplină adevărurile credinţei. Neghina, dubiile, va fi aruncată în foc. În focul iadului? Acel foc menit să ardă orice îndoială este focul iubirii: “Foc am venit să aduc pe pământ şi cât aş vrea ca acum să ardă” (Lc 12,49), este Duhul Sfânt. Orice sămânţă bună: gând, cuvânt şi faptă, fiind opera cuvântului lui Dumnezeu, nu poate fi risipită, ci adunată în hambare. Chiar faptele bune ale celor răi vor fi adunate în hambare şi vor rămâne ca hrană pentru cei aleşi din împărăţia lui Dumnezeu, spre mai marele necaz al celor ce le-au făcut şi nu se vor putea bucura de ele, ci vor arde chiar datorită faptelor rele, pe care cei buni le-au făcut în viaţă, dar s-au lepădat de ele.

“Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul acestei lumi va fi aruncat afară” (In 12,31).

Învăţătură practică: să smulgem neghina din noi, fiindcă acum este timpul secerişului. Să ardem îndoielile prin focul iubirii!

A doua parabolă este cea a seminţei de muştar. Ea pune în evidenţă speranţa mică, pe care omul o are în bunurile veşnice, deoarece nu le percepe cu simţurile. Această sămânţă creşte numai sub acţiunea cuvântului divin, care îi dă capacitatea de a produce arborele care se înalţă spre soare, spre cer, şi care devine capabil de a primi între ramurile lui păsările cerului, adică inspiraţiile Duhului Sfânt, care îşi fac locuinţă aici, cuiburi în care îşi perpetuează existenţa. Pentru aceasta ne îndeamnă Isus: “Priviţi păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare, şi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi mult mai presus de ele?” (Mt 6,26).

Să primim inspiraţiile lui Isus, care ne vin pe aripile Duhului Sfânt, şi speranţa noastră nu ne va da nicicând de ruşine (cf. Fil 1,20).

A treia parabolă este cea a drojdiei.

Drojdia, pe care femeia o amestecă în trei măsuri mari de făină (cf. Lc 13,18-21) exprimă caritatea divină. Isus ne sugerează aici acţiunea Preasfintei Treimi: făina este una în natura ei, dar este luată în trei măsuri mari. Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt este frământat de aceeaşi iubire care ni se dă ca hrană, pâine cerească, hrană substanţială care ne face părtaşi ai naturii divine (cf. 2Pt 1,4), adică o componentă de bază a împărăţiei lui Dumnezeu. Femeia care lucrează acest amestec de făină şi drojdie, de uman şi divin, este mama lui Isus, Maria, căreia îi spune de pe înălţimea Crucii: “Femeie, iată, fiul tău!” (In 19,26). Prin aceste cuvinte Isus o invită să facă din fiecare om un ucenic al Iubirii, asemenea sfântului Ioan.

Caritatea este adevărata drojdie care face să dospească frământătura acestei lumi. Caritatea este aceea care face comuniunea între oameni, fiindcă Dumnezeu a revărsat-o în inimile noastre prin Duhul Sfânt (cf. Rom 5,5). Când faci bine celor din jur, nu-i nevoie să spui că eşti creştin, o spune iubirea care uneşte pe oameni şi-i stabileşte în împărăţia păcii.

În cea de-a doua lectură (Rom 8,26-27), sfântul apostol Paul ne oferă învăţătura comuniunii cu Dumnezeu prin rugăciunea Duhului Sfânt. Mai întâi ne arată slăbiciunea şi ignoranţa noastră: nu ştim să ne rugăm, nu ştim să cerem cele bune pentru noi. Suntem ca nişte copii care vor lucruri strălucitoare, fără valoare şi adesea periculoase, care, în loc de bine, ne pot provoca mult rău. Copilul vrea cuţitul, pe care mama nu i-l poate da, fiindcă ştie că îşi poate scoate ochii, se poate răni. Deseori cerem lui Dumnezeu şi nu primim, fiindcă cerem lucruri care ne pot face mult rău şi Dumnezeu, în iubirea sa părintească, nu ni le dă. Ispititorul se foloseşte de acest lucru şi ne strecoară îndoiala: Dumnezeu te-a uitat; nu te mai iubeşte; nu te aude şi, poate, nici nu există.

Dar când Dumnezeu ne roagă, noi îi ascultăm ruga? Duhul Sfânt se roagă în noi cu suspine negrăite. Dumnezeu se roagă lui Dumnezeu? Duhul Sfânt se roagă în noi, nouă şi pentru noi: Rămâi credincios! Nu-ţi pierde speranţa! Dumnezeu, care te-a creat, nu te poate uita. Mai degrabă îşi poate uita mama de copilul ei, pe care l-a născut, decât să te uite Dumnezeu…

Spune apostolul că acela care scrutează inimile, adică priveşte iubirea din inimile oamenilor, înţelege dorinţa Duhului Sfânt, că el mijloceşte conform cu planurile lui Dumnezeu… Avem trebuinţă de caritate, de Duhul Sfânt, pentru a scruta inimile, fiindcă ştiinţa inimii este înţelepciunea care întrece raţiunea. Avem un exemplu grăitor în judecata lui Solomon faţă de cele două mame care îşi disputau dreptul asupra unui singur copil. Când acesta a decis să fie tăiat şi fiecare să ia o jumătate din copil, mama adevărată n-a fost de acord, ci a preferat să fie dat viu celeilalte femei, pe când aceasta zicea: “Nici al meu, nici al ei, ci să fie tăiat!”. Solomon a scrutat înţelepciunea inimii şi a dat copilul mamei adevărate care voia ca el să rămână întreg şi viu (cf. 1Reg 3,16-28).

Să ascultăm de inspiraţiile Duhului Sfânt şi vom ajunge la înţelepciunea inimii!

Şi prima lectură (Înţ 12,13.16-19) ne călăuzeşte pe acelaşi drum. Iudeilor din diaspora, care trăiau în mijlocul popoarelor păgâne şi vedeau nelegiuirile acestora şi se întrebau cum de-i m ai rabdă Dumnezeu? Autorul aminteşte că Dumnezeu pedepseşte păcatul, dar o face încetul cu încetul, spre a da tuturor posibilitatea de a se converti (cf. 12,1-10; Rom 2,4;9,22). Puterea sa este, de fapt, principiul dreptăţii, adică al salvării. Nu-i nici o cinste să-ţi foloseşti forţa spre a distruge, când o poţi folosi spre a construi: Dumnezeu nu reduce la cenuşă pe cele ce sunt, spre a face o lume nouă (ceea ce ar dovedi lipsă de înţelepciune când a creat-o) ci se foloseşte de cea care este, spre a o duce la desăvârşire. În acest scop l-a trimis pe Duhul Sfânt în inimile noastre, ca să-l recunoaştem pe Dumnezeu cu toţii şi să-i spunem “Tată” (cf. Rom 8,15). Noi suntem grăbiţi şi Graba strică treaba, spune dictonul, fiindcă suntem condiţionaţi de timpul scurt al vieţii pământeşti, dar Dumnezeu este răbdător, fiindcă are veşnicia la dispoziţie.

În măsura în care vom crede mai mult, vom spera cu statornicie şi vom iubi cu mai multă înflăcărare, în acea măsură vom îndura, vom ierta şi vom vrea ca timpul să fie invadat tot mai mult de veşnica îndurare a lui Dumnezeu.

Dă-ne, Doamne, bogăţia harului, ca să rămânem credincioşi învăţăturilor Tale! Amin.

 

* * *

 

Duminica a XVI-a de peste an

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

“Împărăţia cerurilor se poate asemănă cu…”

Pe timpul lui Isus mulţi aşteptau ca Dumnezeu să-şi restabilească “împărăţia” sa în lume adunând în jurul lui Mesia un popor de “drepţi” şi înlăturând definitiv de pe faţa pământului pe toţi cei nedrepţi, răi şi păcătoşi.

În schimb Isus, deşi predica realitatea că “împărăţia lui Dumnezeu este aproape”, invita pe auditori să interpreteze această “împărăţie” în semnul răbdării lui Dumnezeu. “Împărăţia cerurilor”, adică planul lui Dumnezeu în istoria lumii, presupune, prevede momente diferite: este timpul creşterii şi va fi şi cel al secerişului. Dar – cât va dura această lume – orice pretenţie de separare netă între bine şi rău, între adevăr şi eroare în realitatea existenţială a istoriei şi în concretul fiecărei persoane, orice pretenţie de separare netă între “buni şi răi”, nu-şi are locul.

Lumea este ca un câmp unde cresc împreună grâul cel bun şi neghina. De asemenea şi Biserica lui Cristos este la fel… Pentru că inima fiecărui om este aşa. Şi-i mulţumim bunătăţii lui Dumnezeu, care nu se grăbeşte să judece şi să condamne pe nimeni!

Chiar şi cel care face răul se poate converti la bine. Aşa cum de fapt şi cel care săvârşeşte binele poate face la rândul său răul… Aşa cum spunea sfântul Petru Crisologul, “neghina de astăzi, se poate transforma mâine în grâu”; dacă nu ar fi fost răbdarea lui Dumnezeu, vameşul Levi nu ar fi devenit apostolul Matei şi nici persecutorul Saul nu ar fi devenit sfântul Paul. Şi lista exemplelor asemănătoare s-ar putea mult prelungi.

Dar în Evanghelia de astăzi mai avem încă alte două foarte scurte parabole: cea a bobului de muştar şi cea a drojdiei: pentru a afirma certitudinea mare că “sămânţa” împărăţiei lui Dumnezeu – în ciuda micimii şi aparentei sale nesemnificaţii în mijlocul forţelor care domină lumea – va creşte şi se va dezvolta; pentru a arăta certitudinea că “drojdia” Evangheliei – în ciuda non-aparenţei sale (de obicei Evanghelia trăită nu se dă în specatacol…) şi a modului ascuns al acţiunii sale, precum şi în ciuda chiar a contradicţiilor dintre cei care-i sunt purtătorii… – nu va înceta să facă să fermenteze toată “pasta” omenirii şi a istoriei.

Însă, pe de altă parte, nici discursul despre răbdarea lui Dumnezeu şi nici certitudinea că Împărăţia lui Dumnezeu se va realiza, nu trebuie să ne facă să uităm de responsabilitatea pe care fiecare om o are înaintea lui Dumnezeu de a-şi orienta propria existenţă spre bine sau spre rău.

Este apelul sever care ne vine din ultima parte a Evangheliei pe care am ascultat-o. Dincolo de judecăţile sau indiferenţa oamenilor, rămâne pentru fiecare perspectiva judecăţii lui Dumnezeu: numai el este în stare să discearnă cu obiectivitate deplină şi în adevăr ce “este valoros” şi ce nu valorează, ce este drept sau eronat în viaţa fiecăruia.

De aceea, cuvântul lui Dumnezeu să fie “candelă pentru paşii noştri şi lumină pe drumul nostru.

 

* * *

 

Duminica a XVI-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Predici.cnet.ro

Dumnezeu, în cadrul planului său de mântuire, are nenumărate căi cu ajutorul cărora el vrea să realizeze Împărăţia sa pe pământ. Şi de aceea el vine permanent în ajutorul omului, însă omul, la rândul său, trebuie să fie conştient că şi el e responsabil în realizarea acestei Împărăţii, în funcţie de rolul pe care-l are în Biserică şi de capacităţile cu care este înzestrat.

Duminica trecută am început ciclul despre “parabolele Împărăţiei” din Evanghelia Sfântului Matei. Sunt numite “parabolele Împărăţiei” pentru că pun clar în evidenţă Împărăţia lui Dumnezeu. Şi ni s-a vorbit concret despre parabola “semănătorului” unde cuvântul lui Dumnezeu era sămânţa ce trebuia să cadă în pământ bun ca să aducă roade. Duminica de astăzi continuă acest ciclu de parabole numite “ale Împărăţiei” şi ne pune în faţă trei dintre ele: “parabola neghinei”, a “grăuntelui de muştar” şi a “aluatului” care ne ajută să trezim în noi – ogorul lui Dumnezeu – o angajare spirituală în ceea ce priveşte primirea mesajului divin. În acest ogor, care este Biserica, Dumnezeu seamănă sămânţa cea bună, dar cel rău intervine pe ascuns şi seamănă neghina – sămânţa rea, sămânţă care nu este bună la nimic, din care cauză avem în Biserică, coexistenţa binelui şi a răului. Şi nu trebuie să ne mirăm că aceste realităţi trăiesc împreună; căci aşa sunt ele orânduite în planul lui Dumnezeu. Judecata decisivă va fi doar la final. Până atunci trebuie să crească împreună.

Dar cu siguranţă, involuntar, în fiecare dintre noi se naşte această întrebare: pentru ce trebuie să existe răul în lume? E posibil ca din rău să iasă ceva bun? Sunt întrebări normale pentru noi oamenii. Însă în pedagogia lui Dumnezeu lucrurile stau altfel. Iar noi nu avem nimic altceva de făcut decât să încercăm să înţelegem, aşa cum putem, voinţa sa. Trăim în lume, în ogorul lui Dumnezeu unde el seamănă binele cu mâinile pline, făcând să crească Biserica Sa, pe care o îmbogăţeşte mereu cu harurile cereşti. Dar, omul este liber, după cum citim în cartea Genezei: “Să-l facem pe om după chipul şi asemănarea noastră” (1,26). Din cauza înţelegerii greşite a libertăţii sale, din cauza patimilor şi a ispitelor celui rău el contribuie la semănarea neghinei în ogorul lui Dumnezeu. Iată de ce rămânem uimiţi în faţa răului ce există în lume: pentru că nu înţelegem libertatea noastră de fii ai lui Dumnezeu.

Dumnezeu permite aceasta şi are răbdare. Tocmai aceasta este tematica duminicii de astăzi: mila lui Dumnezeu, răbdarea lui Dumnezeu faţă de noi oamenii.

“Dar, în timp ce toţi dormeau, a venit duşmanul şi a semănat neghină printre grâu şi s-a dus” – am auzit în Evanghelie. Scena, în continuare, pare foarte plastică: neghina creşte odată cu grâul, imediat se vede deosebirea dintre grâu şi neghină; slugile vin la stăpân; îi propun să o smulgă. Dar stăpânul îi opreşte şi le spune clar: “Nu, ca nu cumva culegând neghina să smulgeţi cu ea şi grâul; lăsaţi să crească împreună până la seceriş”. Un agricultor ar raţiona astfel: el ar plivi grâul până ar scăpa de neghină. Însă aici nu e vorba de o lecţie de agricultură, ci de a arăta atitudinea lui Dumnezeu faţă de cei buni şi faţă de cei răi. Pentru a explica parabola trebuie să înţelegem că “ţarina” este lumea în care Isus, Fiul lui Dumnezeu, seamănă “Împărăţia cerurilor”. “Sămânţa bună” sunt fiii acestei Împărăţii. Neghina sunt fiii celui rău, iar duşmanul care a semănat-o este diavolul. În această lume, “Împărăţia cerurilor” este în fază de evoluţie, de creştere, de dezvoltare aşa cum o prezintă şi parabola “grăuntelui de muştar”, de aceea nu există separare între cei buni şi cei răi. Dumnezeu permite ca aceştia să trăiască unii lângă alţii; fie pentru a le da timp celor răi să se întoarcă, fie pentru a vedea perseverenţa celor buni. După cum în această viaţă nimeni nu este în mod definitiv fiul celui rău, la fel, fiul Împărăţiei nu este în mod definitiv în această stare. Seminţele se pot amesteca între ele şi se pot contamina foarte uşor.

Parabola conţine, pentru toţi un îndemn la meditaţie, pentru a nu lăsa să treacă zadarnic ceasul harului, dar să fim gata pentru seceriş.

Milostivirea lui Dumnezeu se va schimba într-o zi în judecată irevocabilă. Însă până atunci, “fiii Împărăţiei” sunt chemaţi să imite mila Tatălui ceresc acceptând cu răbdare dificultăţile ce provin din convieţuirea cu duşmanii binelui, tratându-i cu bunătate, cu fraternitate în speranţa că într-o bună zi vor fi cuceriţi de iubire şi-şi vor schimba comportarea. E adevărat, ne vine foarte greu, în schimb, cât de uşor ne vine să judecăm şi să condamnăm atunci când ne confruntăm cu răul. Se ridică imediat tribunalul interior care chiar fără răutate şi spontan judecă totul şi pe toţi pentru a condamna şi a nimici. Şi adesea judecata formulată în interior este exprimată în exterior care duce apoi la vorbire de rău, la ceartă, la calomnie şi în sfârşit, duce la creşterea răului, adică a neghinei. Stăpânul acestei împărăţii nu ne vrea aşa. Să cultivăm dimpotrivă în noi gânduri de milă, de iertare după exemplul Tatălui ceresc.

“Fericiţi cei milostivi, căci ei vor avea milă” (Mt 5,7) – ne spune Cristos.

Dumnezeu are răbdare cu răul din lume, şi dă celor răi mijloace şi timp de a se converti, ca astfel să aducă slavă milostivirii sale. Putem oare să-l oprim pe Tatăl ceresc să facă aceasta şi să cerem pedepsirea imediată a celui care face răul? Şi dacă ar fi urmat logica noastră, oare noi am deveni mai buni? Desigur că nu! Adevărata dragoste este răbdătoare, iertătoare, indulgentă şi numai în modul acesta se pot cuceri inimile celor răi ca în cele din urmă să obţinem pacea, căldura, bunătatea, înţelegerea, lumina.

Această temă a “milei lui Dumnezeu” o găsim deja în prima lectură, luată din cartea Înţelepciunii – unde adevăratul Dumnezeu este preamărit pentru mila şi răbdarea sa pe care o are faţă de păcătoşi, pentru că le dă posibilitatea de a se căi. Adesea, între oameni, forţa distruge dreptatea şi sufocă mila. La Dumnezeu nu e aşa. Puterea lui Dumnezeu este în egală măsură izvor de dreptate şi de milă şi se identifică cu ele. Astfel el va calcula pedepsele cu o blândă dreptate pentru a da oamenilor “posibilitatea de a se căi de păcate” (Înţ 12,19).

Sfântul Paul, în a doua lectură vorbeşte despre Duhul Sfânt care este absolut necesar, pentru că numai el vine în ajutorul slăbiciunii noastre şi mijloceşte pentru noi cu gemete negrăite conform cu planul lui Dumnezeu. Pentru aceasta noi trebuie să apelăm la rugăciune, rugăciune prin care să-i cerem lui Dumnezeu să oprească răspândirea răului şi să-i ferească pe fiii săi de contaminare. Sf. Paul continuă şi subliniază dezordinea noastră: nu ştim cum să ne rugăm, ce să cerem. Şi are dreptate. Căci atunci când suntem într-un moment de necaz, de necesitate, imediat ştim să ne plângem cu faţa ascunsă între mâini şi să-i cerem ajutorul, iar apoi când ne merge bine, de multe ori, suntem superficiali în rugăciune, credinţa este moartă; imediat aşteptăm să se termine rugăciunea, care eventual o spunem dintr-o obligaţie. Nu ştim să ne rugăm. Sfântul Paul spune că trebuie să ne încredinţăm Duhului Sfânt, care lucrează în noi, şi numai astfel Duhul Sfânt lucrează în noi; rugăciunile noastre pot fi de folos şi pentru aproapele nostru.

La rândul său, fiecare membru al Bisericii are datoria de a se lăsa condus de inspiraţiile Duhului Sfânt pentru a conlucra la creşterea şi sfinţirea poporului lui Dumnezeu. Fiecare trebuie să ajute la schimbarea neghinei, reprezentată de fiii întunericului şi de a fi captat de fiii luminii.

Timpul liturgic de peste an tocmai acest lucru îl urmăreşte: ca toţi să trăim din prezenţa Duhului Sfânt ce acţionează în Biserică, toţi să formăm un singur trup sub acelaşi Duh. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Daniel Bulai

 

* * *

 

Duminica a XVI-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Astăzi, de ziua Domnului, ne-am adunat în casa lui să celebrăm din nou misterul mântuirii noastre şi să ne întărim în credinţă, speranţă, dar mai ales în dragoste. Trăim o perioadă marcată de ample fluxiuni la nivelul orgoliului, în care oamenii se pipăie între ei prin ură şi pun capăt diferendului cu celălalt prin jefuirea sufletului; este o perioadă a intereselor declarate în care avem eventual cu Dumnezeu cel mult un comerţ familiar de opinii. De multe ori, imoderaţi şi orgolioşi, ne grăbim să ne credem trimişii lui Dumnezeu pe pământ pentru a instaura dreptatea. De la această nebunie de a te crede mai bun au plecat unii teologi, desemnând această duminică drept duminica toleranţei.

Mesajul Cuvântului lui Dumnezeu din această duminică ne interpelează direct, categoric şi suav. Nu este necesară o explicare a parabolei centrale din evanghelia de astăzi deoarece Isus însuşi ne-a dat o explicaţie: “câmpul este lumea”, “cel care seamănă este Fiul Omului”, “duşmanul care seamănă neghina este diavolul”, “sămânţa bună sunt fii împărăţiei”, iar “neghina sunt fii celui rău”. Fiecare om trăieşte în această lume cu speranţa că, de-a lungul timpurilor, păcatul va dispare. Unii gândesc că sărăcia este izvorul păcatului şi dacă reuşim să oprim sărăcia păcatul nu va mai exista. Acestui optimism temerar, Isus îi opune un realism profund. El ne arată că păcatul va petrece lumea până la sfârşit. De ce? Pentru că, chiar dacă împrejurările se schimbă, omul rămâne întotdeauna acelaşi, cu virtuţile şi păcatele sale.

Din prima lectură reiese cum Dumnezeu a pregătit Împărăţia sa în timp şi ne-a inserat pe fiecare cu o grijă aparte în economia mântuirii sale. Mai mult decât cel atotputernic, cel viteaz şi de temut, omul l-a simţit pe Dumnezeu ca pe un Tată iubitor şi milostiv. Dumnezeu este absolut imparţial, drept şi binevoitor, armonizând admirabil în el forţa şi răbdarea, puterea nemăsurată şi clemenţa nesfârşită. Atitudinea lui Dumnezeu este o lecţie pentru poporul său care trebuie să fie iubitor de oameni; el dă în acelaşi timp posibilitatea ca în toţi oamenii să se aprindă speranţa şi ca cei păcătoşi se să întoarcă la el. “Prin astfel de lucruri ai învăţat poporul tău că cel drept trebuie să fie iubitor de oameni şi ai dat fiilor tăi speranţa că le laşi timp să se întoarcă la tine” (Înţ 12,19).

În acest context al răbdării şi al iubirii, parcă, materne a lui Dumnezeu, prezintă şi Isus parabola grâului şi a neghinei. Structurată în manieră escatologică, este o provocare pentru a înţelege mai bine realitatea lumii în dimensiunea sa ambivalentă, adică dispusă să primească în acelaşi timp sămânţa bună, dar şi neghina. Evreii aşteptau instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu şi, în cadrul acestei împărăţii, un Mesia revoluţionar care să adune în jurul lui un popor de drepţi, separându-i definitiv pe cei buni de cei răi. Ne regăsim şi noi în această atitudine preconcepută întrebând parcă ofensaţi: oare lumea nu a fost creată de Dumnezeu, de mâinile sale bune? De ce există atunci atâta rău în jurul nostru? Cum poate răbda Dumnezeu această lume păcătoasă? Isus invită să se interpreteze această Împărăţie sub semnul răbdării lui Dumnezeu. Orice pretenţie de separare între bine şi rău în realitatea existenţială a istoriei este exagerată. Dumnezeu spune “nu o smulgeţi” şi pentru a menaja grâul, dar şi datorită faptului că este îndelung răbdător, nu se pripeşte; el este veşnic şi adesea timpul dă dreptate răbdării lui.

Să ne închipuim că un tată şi o mamă îi dau unicului lor copil educaţia cea mai aleasă şi îi oferă toate posibilităţile pentru a creşte din punct de vedere fizic, intelectual şi spiritual. Însă el, crescând, devine un nerecunoscător, ba mai mult, un refractar, un mojic şi un rău, înşelând toate aşteptările părinţilor şi coborându-se pe sine într-o adâncă mocirlă morală. În ciuda acestei drame, care va fi atitudinea părinţilor? Îl vor renega, îl vor spune tuturor vecinilor sau vor încerca, cu preţul epuizării lor, să-l reintroducă în unitatea spirituală a căminului, făcând uz de toată afecţiunea lor? Şi mergând pe firul acestei idei ne putem închipui cât de mare va fi recunoştinţa acelui copil în momentul în care îşi va veni în fire şi îşi va cere, plecat, iertare.

Lumea este un câmp unde cresc împreună grâul şi neghina. Cel care face răul, însă, se poate converti, dar şi invers. Sfântul Petru Crisologul spunea că “neghina de astăzi se poate transforma în grâul de mâine”. În acest sens putem privi, de exemplu, experienţa vameşului Levi care devine apostolul Matei, a prigonitorului Saul care devine înflăcăratul apostol al lui Cristos, Paul, şi a fiului risipitor care, încurajat de figura spirituală a tatălui, se căieşte şi se întoarce. În tot acest proces de transformare a neghinei în grâu şi respectiv a grâului în neghină, Dumnezeu oferă libertate maximă; el ne-a creat liberi şi de aceea nu ne împiedică să fim liberi, nu face din noi slugi, pentru că numai atunci are valoare fidelitatea noastră când putem fi şi infideli, numai atunci are valoare eticheta noastră când putem fi şi needucaţi. Deşi ne-a creat din iubire, Dumnezeu aşteaptă să ne întoarcem când rătăcim şi îşi asumă chiar riscul să fie respins de noi.

Dumnezeu a aruncat în noi bunătatea Evangheliei; păcatul, însă, se înrădăcinează în om când bunătatea doarme, adică noaptea. Prezenţa răului nu trebuie să ne afecteze, ci să creeze în noi spaţii infinite de disponibilitate pentru că va exista cu siguranţă şi un moment al dreptăţii, când Dumnezeu va despărţi grâul de neghină. Deci, ţinta noastră, a creştinilor, este să ne coacem pentru seceriş şi să ne pregătim pentru sentinţa finală. Permanent va trebui să ne gândim la demnitatea noastră în raport cu Dumnezeu şi la modalitatea de a nu strivi în noi asemănarea cu chipul său.

Împărăţia lui Dumnezeu, prezentă încă de pe acest pământ, ne determină să fim asemenea grăuntelui de muştar care creşte, de-a lungul timpului, în răbdarea lui Dumnezeu şi asemenea drojdiei. Aceste elemente-parabolă prezente de asemenea în evanghelia de astăzi, completează admirabil parabola grâului şi a neghinei, pentru că ne ajută să privim istoria în sens creştin: pornind de la modul în care, de exemplu, un simplu credincios îşi trăieşte cu demnitate şi discreţie credinţa până la mărturia universală despre Dumnezeu a misionarilor creştini. Profund ancoraţi în prezent, noi, creştinii, trebuie să fim ferment în pasta istoriei, fiecare păstrând specificitatea propriei vocaţii: Duhul Sfânt este cel care uneşte diversitatea darurilor în unitatea slujirii lui Cristos; el este cel care “vine în ajutor slăbiciunii noastre”, cum spune sfântul Paul în lectura a doua de astăzi, “pentru că noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci însuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Rom 8,26).

Biserica, în realitatea sa ontologică, se vrea astăzi deschisă spre lume fiind pentru toţi “semn şi sacrament al unităţii mântuitoare” (LG 9). Mesajul pe care Dumnezeu îl transmite astăzi nu este doar un simplu apel la toleranţă religioasă, ci este un imperativ în vederea cunoaşterii fraţilor-neghină, în dezvoltarea acestui simţ al coresponsabilităţii tuturor în drum spre mântuire. Răbdarea lui Dumnezeu nu trebuie să fie un motiv al indolenţei noastre pentru că, deşi este cutremurător, va veni inevitabil sfârşitul, judecata, veşnicia…

Să ne lăsăm, deci, interpelaţi de Cuvântul lui Dumnezeu, să devenim la acest sfârşit de mileniu oameni vii în mijlocul lumii, convertindu-ne eventual de la stadiul de oameni-neghină. Dumnezeu ne-a trimis pe pământ să ne trăim vocaţia în discreţia edificatoare a virtuţii şi să dăm mărturie prin viaţa noastră despre Împărăţia sa. Ataşaţi aşadar de el, să-l rugăm să ne asiste creşterea şi, asemenea unui spic de grâu, să ne maturizăm în deschiderea spre Cristos, Soarele nostru, şi spre ceilalţi, spre semenii noştri.

George IVAN

 

* * *

 

Duminica a XVI-a (A)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Isus a spus mulţimii această parabolă: “Împărăţia cerurilor este asemenea unui om care a semănăt sămânţă bună în ogorul său. Dar în timp ce toţi dormeau, a venit duşmanul său şi a semănat negină printre grâu şi s-a dus. Cand a crescut paiul şi a dat în spic, atunci s-a văzut şi neghina… [Stăpânul a spus servitorilor]: Lăsaţi-le să crească împreună până la seceriş. În timpul secerişului voi spune secerătorilor: Pliviţi mai întâi neghina, legaţi-o în snopi ca să o ardem, iar grâul adunaţi-l în hambarul meu…”. (Mt 13,24-43)

Ca o completare a înţelegerii naturii Împărăţiei cerurilor, cea de-a doua parabolă din Mt 13 îşi propune să ilustreze, în această duminică, problema coexistenţei grâului şi a neghinei semănate printre grâu de către duşmanul semănătorului. Această imagine ascunde în spatele ei o adevărată “competiţie” între grâul angajat spre rodire bună şi neghina care tinde să înăbuşe rodirea grâului. Această competiţie se prelungeşte până la seceriş. Abia atunci se va alege rodul spre a fi pus în hambar, în timp ce nerodnicia sau ceea ce a provocat-o este sancţionată prin neacceptare în hambar.

Prin două alte parabole – cea a seminţei de muştar care, deşi mică, atunci când e semănată devine un arbust şi cea a plămadei destinată să dospească aluatul unei femei – Isus ilustrează acea “vitalitate” pe care Dumnezeu o pune în toţi cei angajaţi în programul de rodire bun. Aceste “precizări” sunt menite să cultive încrederea în sprijnul pe care Dumnezeu îl acordă celor care vor să facă Cuvântul să rodească în viaţa lor.

Fraţilor, Duhul Sfânt vine în ajutorul slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie. Duhul Sfânt intervine pentru noi prin strigăte negrăite, iar Dumnezeu, care vede adâncul inimilor cunoaşte gândurile Duhului Sfânt: el ştie că, intervenind pentru credincioşi, Duhul vrea ceea ce vrea Dumnezeu. (Rm 8,26-27)

În cele două versete ale celei de-a doua lecturi, sfântul Paul (Pavel) explică în mod şi mai clar modul în care Duhul Sfânt consolidează lucrarea divină de rodire bună. Într-adevăr, noi suntem slabi şi această constatare, uneori, ne deprimă. Duhul Sfânt, însă, susţine orice iniţiativă bună a credinciosului, chiar şi atunci când el nu ştie de ce are nevoi sau nu ştie ce să ceară în rugăciunea lui.

Prin urmare, cei care înţeleg importanţa trăirii Cuvântului evanghelic trebuie să ştie că au în persoana Duhului Sfânt un aliat fidel şi puternic care să îi susţină în asumarea responsabilităţilor zilnice, în “rodirea bună”.

 

* * *

 

Nu pierde o viaţă… pentru o viaţă perfectă…

Autor: pr. Felix Roca jr
Copyright: Predici.cnet.ro

Cred că fiecare dintre noi ne confruntăm în viaţă cu un conflict interior care, deşi ne-am dori să fie doar acesta, nu este doar prezenţa răului în lume, cât mai ales prezenţa răului în cei care ne sunt apropiaţi şi, mai ales, în noi înşine. Ne-am dori ca răul să nu existe, ca noi să nu fim atinşi şi afectaţi de prezenţa acestui rău în mijlocul oamenilor. Însă experimentăm de atâtea ori faptul că nu este aşa; experimentăm prezenţa şi efectele răului în viaţa noastră şi asta ne face să luptăm împotriva lui.

Şi până aici nu este nici o problemă. Este normal să luptăm împotriva răului şi să încercăm să-l biruim! Însă, în lumină Evangheliei de astăzi, stau şi mă întreb ce înseamnă a lupta împotriva răului, în ce sens trebuie dusă această luptă şi cum suntem chemaţi noi, creştinii, să ducem această luptă?

Chiar şi subiectul principal al Evangheliei de astăzi ne transmite cu claritate faptul că lupta împotriva răului trebuie să fie dusă, căci doar astfel se va instaura Împărăţia Cerurilor, acea împărăţie pe care astăzi Cristos a asemănat-o cu un semănător care seamănă sămânţă bună care va fi chemată să se dezvolte şi să se maturizeze chiar şi în prezenţa răului! Însă vedem că Cristos nu s-a oprit la această primă asemănare ci a continuat să ne înveţe şi modul cum această împărăţie a binelui poate într-adevăr să se dezvolte tot mai mult şi să ajungă să copleşească prezenţa răului, căci Cristos a mai asemănat această împărăţie şi cu un grăunte de muştar, cel mai mic dintre toate seminţele, însă chemat să devin un pom în care să-şi găsească loc toate vieţuitoarele. Iar dacă ne întrebăm cum suntem noi, creştinii, chemaţi să ducem această luptă, răspunsul îl găsim în cea de-a treia asemănare pe care Cristos o face astăzi asemănând Împărăţia Cerurilor cu o plămădeală pe care o femeie o pune în aluat pentru ca acesta să dospească.

Cu siguranţă ceea ce ne-a surprins în toate aceste asemănări a fost cea dintâi parabolă şi mai ales faptul că acel semănător deşi ajunge la conştientizarea prezenţei seminţelor rele, alege să nu îndepărteze plantele încolţite din ele ci să le lase să se dezvolte împreună cu plantele bune. Motivarea semănătorului este clară: pentru ca nu cumva îndepărtând răul să ucidă şi plantele cele bune! Cu siguranţă nu avem de-a face cu o învăţătură despre agricultură, căci răspunsul ar fi fost cu totul altul, dar avem o învăţătură de viaţă: binele şi răul coexistă până în momentul în care ele vor fi răsplătite pentru roadele lor. Deci trebuie să ajungă la acel moment al rodirii şi abia atunci soarta lor va fi decisă.

Papa Ioan Paul al II-lea, în ultima sa carte-interviu ” Memorie şi identitate” încercând să răspundă provocării prezenţei răului în lume scria: În diferite epoci şi în diferite sensuri, “grâul” creşte împreună cu “neghina”, iar “neghina” cu “grâul”. Istoria omenirii este “teatrul” coexistentei binelui şi răului. Ceea ce înseamnă că, dacă răul există alături de bine, binele perseverează alături de rău şi creşte, ca să spunem aşa, în acelaşi pământ, care este natura omenească. (Memoria şi identitate, p. 12) Iar cu câteva rânduri mai sus afirmă: Cum creşte şi se dezvoltă răul pe pământul sănătos al binelui e un mister. Tot un mister este şi acea parte a binelui pe care răul nu a reuşit să o distrugă şi care se întinde în ciuda răului, ba chiar înaintând pe acelaşi teren. Aşadar avem de-a face cu un mister, dar un mister pe care trebuie să-l trăim în viaţa de zi cu zi, un mister a cărui prezenţă ne dovedeşte odată în plus că binele este cel chemat să învingă răul şi că poate face acest lucru!

Însă ce înseamnă a duce o astfel de luptă? Cum trebuie să ducem o astfel de luptă de vreme ce nu putem îndepărta cu radicalitate răul şi nu îl putem stârpi luptând direct contra lui???

Privind la celelalte două asemănări folosite de Isus în Evanghelia de astăzi putem înţelege cu uşurinţă că Împărăţia cerurilor este o realitate vie şi dinamică; o realitate care este chemată să crească şi să se extindă tot mai mult, făcând astfel ca binele să crească şi să îndepărteze răul. Doar ducând o astfel de luptă vom reuşi şi noi să ieşim învingători în lupta împotriva răului şi să facem ca binele să triumfe în noi înşine dar şi în cei din jurul nostru!

Trebuie aşadar să învăţăm că în viaţa aceasta binele şi răul coexistă, iar ceea ce putem noi face pentru ca într-adevăr grâul să fie acela care să aducă roade mai bogate este să luptăm mereu făcând cât mai mult binele şi nu înmulţind răul! Însă o tendinţă care stă in calea unei astfel de lupte este aceea a perfecţionismului. Nu putem avea pretenţia de a fi perfecţi! Nu putem avea pretenţia de a trăi într-o lume perfectă! Căci dacă vom crede şi vom dori toate astea vom risca să avem mereu imaginea unei vieţi perfecte, dar nu vom avea cu adevărat o viaţă; vom avea perfecţiunea, dar nu vom avea ce să facem cu ea! Şi acest lucru îmi aminteşte de o istorioară scrisă de Oscar Wilde despre un pictor care avea o soţie atât de minunată încât a dorit să o imortalizeze într-un tablou care urma să devină cea mai mare capodoperă a sa, un tablou perfect. Nu a stat mult pe gânduri şi a început să lucreze la acest tablou străduindu-se să fie perfect. Dar cu cât tabloul prindea formă, cu atât pictorul avea mai puţin timp pentru soţia sa, pentru a-i acorda atenţie şi pentru a-i admira frumuseţea. Nu trecu mult timp şi deja soţia pictorului se schimbă: deveni palidă şi privirea i se întunecă. În sfârşit veni şi ziua în care pictorul trase ultima linie de penel pe tablou şi se şi grăbi să arate soţiei acea capodoperă. Însă apropiindu-se de patul ei o găsi fără viaţă. În acel moment îşi dădu seama de ceea ce făcuse: avea acum imaginea perfectă a iubirii sale, dar nu avea iubirea; avea perfecţiunea, dar nu mai avea viaţa în care să se bucure de ea!

Aşa este şi în viaţa noastră: perfecţiunea ucide inima şi ucide sufletul! Suntem chemaţi să tindem spre perfecţiune, însă nu putem face din ea un scop al vieţii noastre! Suntem chemaţi să tindem spre perfecţiune însă nu eradicând răul, ci făcând să se înmulţească binele! Să nu uităm că suntem creaturi şi perfecţiunea o vom dobândi atunci când vom fi în Dumnezeu, iar calea pe care trebuie să o urmăm este doar una: să facem să crească binele!

Se spune că într-o bună zi şi diavolul a vrut să creeze un om, un om pur, perfect care să nu fie contaminat de prezenţa răului. Şi după ce a creat acest om l-a privit şi a început să se gândească: dar omul are ochii şi prin privire se poate contamina atât de uşor cu ceea ce este rău. “Nu se poate aşa ceva!” şi-a spus el, şi a scos ochii omului. Apoi a văzut că omul are mâini şi imediat s-a gândit că ar putea să-i rănească pe cei din jur cu aceste mâini şi să le facă rău. “Nu se poate aşa ceva!” şi-a spus el, şi a tăiat mâinile omului. A observat că omul are o minte şi s-a gândit că acea minte poate să gândească lucruri rele şi să-l determine pe om la rele. “Nu se poate aşa ceva!” şi-a spus el, şi a lăsat omul fără cap, căci fără a avea mintea în el, nici capul nu mai avea rost. În cele din urmă a văzut că omul avea o inimă şi s-a gândit că aceea inimă poate trezi atâtea trăiri, pasiuni şi ură. “Cu siguranţă inima este cea mai periculoasă pentru om!” şi-a spus el, şi a scos inima omului. Şi astfel nu a mai rămas nimic … absolut nimic! Astfel diavolul dorind să salveze omul de eventualele porniri spre rău, l-a ucis!

Suntem chemaţi aşadar să ducem lupta împotriva răului însă nu oricum ci aşa cum însuşi Cristos ne învaţă:

- nu luptând împotriva neghinei, ci făcând să se dezvolte grâul;

- nu eliminând ceea ce este negativ, ci alegând şi împlinind ceea ce este pozitiv;

- nu eliminându-i pe duşmani, ci înconjurându-ne de prieteni cât mai adevăraţi!

Dacă ne punem toate forţele în a combate răul, ce putere vom mai avea să alegem şi să înfăptuim binele?

 

* * *

 

Incredibil: Dumnezeu nu ne permite să extirpăm răul…

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Chemarea noastră “incurabilă” de judecători

S-ar vrea, dacă nu chiar de a-l acuza de a fi un “judecător nedrept”, cum îndrăzneşte cineva, cel puţin să discute criteriile cu care Dumnezeu administrează dreptatea. Avem impresia că uneori exagerează în pedepsirea celui care se comportă bine. În multe împrejurări, în schimb, îl considerăm excesiv de indulgent, în special cu cel care merită o pedeapsă exemplară.

Ne-ar place să folosească mai mult mâna forte pentru a reteza insolenţa unor anumiţi indivizi. În schimb El manifestă de obicei o blândeţe insuportabilă, şi atunci nu este de mirare ca cineva să profite de ea pentru a săvârşi tot felul de fărădelegi. Şi după ce păcătoşii cei mai neruşinaţi s-au pătat cu păcate foarte clare, El aşteaptă cine ştie ce motiv pentru a pronunţa o sentinţă definitivă de condamnare, le dăruieşte nelipsit o amânare, o dovadă de bunătate, şi chiar dacă se arată recidivişti, nepocăiţi, le oferă o posibilitate de mântuire, şi încă o alta. “Tu oferi după păcate posibilitatea de a se căi…”

Nu vrea să se convingă că de la anumiţi oameni nu se poate aştepta nimic bun. Aş vrea să-i sugerez, cu respectul cuvenit: gata, un pic de severitate, altfel treburile vor continua să meargă mereu mai rău. Ar trebui un frâu, nu se pot tolera anumite lucruri. Trebuie să intervină cu o mai mare hotărâre şi oportunitate. Şi dacă nu este suficientă convingerea, cum de fapt nu este suficientă, trebuie convins cu forţa, să folosească acele argumente mai concrete pe care toţi le înţeleg. Milostivirea, toleranţa pot apărea ca slăbiciune.

Şi dacă Tu nu o simţi, vrei să-i păstrezi pentru sfârşit, permite-ne cel puţin ca să intervenim noi, aici, îndată. De altă parte au fost epoci istorice în care cele două puteri au căzut de acord, împărţindu-şi îndatoririle: eu îi găsesc pe vinovaţi, mă îngrijesc să fie judecaţi şi pronunţ condamnarea, şi tu procură surcele şi foc şi călău, pentru că eu nu vreau să-mi murdăresc mâinile… Şi se pare că lucrurile au mers un pic mai bine decât astăzi, în ciuda faptului să în mod ipocrit cineva acum s-ar ruşina de aceasta.

Mai ales, simţim o mare nevoie ca poziţiile să fie clare o dată pentru totdeauna: cei buni de o parte, şi ticăloşii de cealaltă parte. Şi nu ar trebui să se întâmple ca relele şi nenorocirile în serie să se abată de regulă pe capul celui care se comportă bine, în timp ce celorlalţi să le meargă toate cu pânzele umflate. Prima lectură şi în special evanghelia de astăzi ajută să descoperim pretenţia noastră incurabilă de a judeca, nerăbdările noastre, intoleranţele, simplificările abuzive, voinţa noastră încăpăţânată de a pedepsi (în privinţa altora).

Niciodată, cine ştie pentru ce, Cuvântul lui Dumnezeu nu încurajează vocaţia noastră de judecător. Dimpotrivă, o mortifică cu promptitudine, o face să dea greş. Şi, cu o inversare a poziţiilor care este frecventă în Biblie, ne constrânge să scoatem toga magistratului care susţine acuza publică, să părăsească impulsul de nestăpânit al poliţaiului care nu vede decât ora de intrare în acţiune pentru a restabili ordinea, şi a ne face să ne regăsim în pielea acuzatului.

Specializarea noastră contestată

Începe a doua lectură să ne facă imputaţii în câmpul specific al rugăciunii. Da, chiar în acest sector care este rugăciunea de cerere, în care ne considerăm un pic cu toţii specialişti. Dar ce ne mai spui, Paule! Când ne rugăm, o facem aproape totdeauna pentru că avem bogăţii bine definite de supus atenţiei Domnului. Rugăciunea de cerere, în panorama noastră religioasă, din păcate, ia spaţiul altor tipuri de rugăciune, care trebuie practicate şi ele: laude, binecuvântare, mulţumire, adoraţie, oferire, contemplaţie.

Fapt este că avem atât de multe lucruri de cerut. Necesităţile sunt nenumărate. În afara celor obişnuite, sunt şi cele neprevăzute, incidentele neplăcute care nu pot fi puse la socoteală în mod preventiv nenorocirile, întâmplările. De la mântuire, trecând prin problemele economice şi familiare, lista “harurilor” pentru care batem la uşa Domnului se măreşte în fiecare zi mai mult. Şi nu totdeauna El (astfel ne gândim cel puţin…cu glas scăzut) este aşa de prompt în a asculta aşa cum este de bănuit, din care rezultă mereu mai multe înclinaţii care ne obligă, în ciuda noastră, să le solicităm.

Şi Paul ne aruncă în faţă că “nici nu ştim ce să cerem”. Probabil, când scria creştinilor din Roma, nu erau încă practicate anumite forme devoţionale, şi credincioşii nu descoperiseră încă locurile adaptate, modalităţile potrivite şi oficiile competente pentru a prezenta cererile. Este de ajuns să ascultăm, astăzi, anumite “rugăciuni comune”. Complete, insistente, definitive, prevăzute cu o documentaţie minuţioasă, chiar un pic presupuse, nu arareori indiscrete, excesive în privinţa tonului, aş îndrăzni să spun chiar obraznice. Totul este specificat în chip amănunţit. Deoarece lucrurile stau aşa şi aşa, din moment ce, şi pentru că unica soluţie, este aceea de: atunci Dumnezeu este obligat să ne asculte fiind atent cu scrupulozitate la informaţiile şi cunoştinţele noastre.

În fond, îi uşurăm sarcina. Formularul deja l-am completat noi, în toate părţile sale, fără a lăsa nimic de o parte. El are de pus numai semnătura şi timbrul: “se aprobă”. Necazul este că “nu ştim ce trebuie să cerem”. Fără Duhul Sfânt, care se roagă în noi “cu gemete negrăite”, rugăciunile noastre nu vor ajunge niciodată la Tatăl. Mai mult, şi mai radical, rugăciunea ar fi imposibilă.

El cunoaşte trebuinţele noastre, dar adesea nu le “recunoaşte”

Trei observaţii. Înainte de toate. Nu înseamnă că Duhul Sfânt are o funcţie de “stabilizator”, are o acţiune de filtru sau de raţionalizare, pentru că noi exagerăm, pretindem prea mult, abuzăm de generozitatea Domnului. Poate fi contrariul. Rugăciunea noastră prea adesea face calcule excesiv de meschine. Este proporţionată cu posibilităţile noastre, mai mult decât cu disponibilitatea lui Dumnezeu “stăpânul imposibilului”. Mai ales, rugăciunea noastră nu reuşeşte totdeauna să dea cont de necesităţile noastre adevărate. Nu observăm lucrurile esenţiale care ne lipsesc.

Duhul, de aceea, este mai mult decât un “moderator”, este un “instigator”. Ne solicită, ne încurajează să exagerăm, să cerem mereu mai mult. Şi deoarece noi ne arătăm excesiv de timizi şi prudenţi, are El grijă să revendice ceea ce ne priveşte pe noi ca fii.

A doua. În faţa unui obstacol, o dificultate, o piedică oarecare, de obicei cerem ca Dumnezeu să aibă grijă, să pregătească terenul, luând din el acele realităţi neplăcute. Noi ne dăm seama că, dimpotrivă, “este potrivit să cerem” ca Domnul să ne dea curaj, inteligenţă, fantezie pentru a înfrunta acea situaţie. Ne face să înţelegem că soluţia depinde de noi. În sfârşit. Sarcina Duhului nu este aceea de a “sprijini” cererile noastre, să ne asigure o rezolvare favorabilă, şi în scurt timp. Nu. Duhul trebuie să “inspire” rugăciunea noastră, cererile noastre, nu a le face pur şi simplu proprii, să le recomande cu autoritate. Noi trebuie să intrăm în perspectiva Duhului, nu invers.

Eu cred că echivocul multor implicări ale Spiritului, chiar în ocazii solemne, este chiar acesta: am vrea ca Spiritul să se mulţumească, să asculte de sugestiile noastre, să ajute perspectivele noastre, în loc ca noi să ne încredem, să ne abandonăm total la “gemetele sale negrăite” şi la jocul său imprevizibil. Invocăm Spiritul ca să ne ducă acolo unde am stabilit noi să mergem, să se manifeste liber… după alegerile pe care le-am făcut noi deja şi prin care am folosit din belşug toate mijloacele (chiar şi cele mai puţin clare…). Ar trebui să avem cel puţin suspiciunea că dacă Dumnezeu ne-ar asculta conform gusturilor noastre şi nu după dorinţele Spiritului, după proiectele noastre şi nu după planurile sale, am avea de pierdut mai mult decât de câştigat.

În sfârşit, când este vorba de rugăciune, este necesar să ne retragem de o parte şi să-i dăm glas Spiritului, rezistând ispitei de a-l sufoca cu cererile noastre insistente sau cu oarecare corectare. Unica manieră pentru a nu fi nesatisfăcuţi din cauza ascultării rugăciunilor, este de a face în aşa fel ca cererile noastre – graţie sugestiilor Spiritului – să nu fie nesatisfăcute. Rugăciunile “nepotrivite” sunt acelea care sunt sub aşteptările lui Dumnezeu… Sunt acelea în care Tatăl nu “recunoaşte” trebuinţele fiilor. Da, Tatăl cunoaşte necesităţile noastre. Din păcate nu le “recunoaşte” când le exprimăm în rugăciune.

Dar al cui este acel ogor?

Poziţiile noastre sunt date peste cap mai ales de evanghelie. “În timp ce toţi dormeau…” Astăzi neghina este răspândită cu mâini pline sub ochii tuturor. Răul este expus, publicat, exaltat la lumina soarelui. Ar fi cazul, atunci, să semănăm binele în timpul nopţii, în toate teritoriile unde pare să triumfeze opera duşmanului. Tăcut, dar cu tenacitate. Fără trebuinţa de a lansa sfidări arogante, dar cu deplină convingere.

“De unde vine neghina?…” Şi dacă ar veni de la noi? Dacă şi noi am contribuit la producerea ei? De ce, când vorbim despre rău, şi vrem să verificăm cauzele lui, ne punem mereu în afară lui, ca şi cum n-am intra, n-ar fi şi aportul nostru decât neglijabil, nu am fi cel puţin un pic responsabili de apăsarea lui şi difuzarea lui în lume? Şi poate este cazul şi de a ne întreba: “De unde vine sămânţa cea bună?” Probabil Domnul ne lasă să intuim că “sămânţa bună” răsare pe ogoare nebănuite, este opera unor indivizi pe care nu-i luăm în consideraţie. …Şi creşte chiar şi în teritoriul inamic. – Vrei să mergem să culegem neghina? – Nu.

Interzicerea stăpânului, totuşi, nu înseamnă că nu trebuie să condamnăm răul, să numim păcatul păcat. “Nu”-ul hotărât nu înseamnă că trebuie să stăm să privim, resemnaţi, umiliţi, neputincioşi. Nu ne revine nouă să stârpim neghina – operaţie pe care am face-o cu plăcere – Totuşi este permis, este obligatoriu, de a căuta să o smulgem în unicul chip eficace: angajându-ne, personal, să semănăm în răbdare şi să cultivăm cu pasiune tot binele posibil. La sfârşitul lumii, Fiul omului va trimite pe îngerii săi, care vor aduna din împărăţia sa toate scandalurile…” Mai degrabă neliniştitoare şi jenantă acel cuvânt: “din împărăţia sa…”

Neghina, deci, a fost semănată după. Este născută în interiorul Împărăţiei. Creştinul nu găseşte răul în afara teritoriului propriu, în care exista dinainte. De altă parte, perspectiva parabolei se interesează de răul care creşte în interiorul ogorului lui Dumnezeu. Deci în casa noastră, nu numai în ogorul adversarului, există scandaluri, şi vor rămâne până la sfârşitul lumii. Vor fi mult mai multe decât cred apologeţii din serviciul permanent efectiv, sau mai puţine decât bănuim?

Inutil de a face previziuni în această privinţă. Oricum rămâne faptul, declarat de Cristos însuşi, că răul se produce şi în împărăţia “sa”, în Biserica “sa”, in inima noastră. Numai îngerii sunt calificaţi să-l “culeagă”. Avem cel puţin onestitatea de a o recunoaşte, de a nu o ascunde sub covorul vecinului.

Îngăduinţă în loc de intransigenţă

Noi am învăţat intransigenţa. Nu suntem lipsiţi de indignare. Suntem campioni în a fi indignaţi (care nu costă nimic). Dumnezeu, în schimb, cu exemplul său de indulgenţă, vrea să ne opunem hotărât răului şi să-l combatem fără a-i da răgaz cu bunăvoinţa faţă de toţi şi cu “speranţa dulce”. Sunt uimitoare, în această privinţă, expresiile din cartea Înţelepciunii, pe care ni le propune a doua lectură de astăzi:

“Tu, stăpânul puterii, judeci cu blândeţe; / ne guvernezi cu multă indulgenţă… / Cu un astfel de mod de a acţiona l-ai învăţat pe poporul tău / Că cel drept trebuie să iubească pe oameni; / În plus ai făcut pe fii tăi plini de speranţă dulce” Putem să dăm la toate acestea un nume deosebit: îngăduinţă. Nu trebuie confundată, natural, cu complicitatea cu răul.

Cine este, în practică, persoana “indulgentă”? Putem să spunem: este cineva care are o respiraţie lungă, respiraţie lentă şi profundă.

Decis, are mereu prezente ţinta şi obiectivele, dar nu este grăbit, nu se lasă dominat de nerăbdare, amână nerăbdarea.

Ştie să aştepte, alege timpuri lungi, caută să înţeleagă. Suportă cu seninătate contrastele, opoziţiile, chiar şi persecuţiile. Este sigur că Dumnezeu, chiar şi atunci când tace, are mereu ultimul cuvânt. De aceea trăieşte în pace, chiar şi în timpul furtunii dezlănţuite. Nu adoptă tonuri apocaliptice, nici chiar în momentele dificile. Face, zi de zi, un pic de curăţenie în casa proprie, fără a simţi trebuinţa de a merge să măsoare murdăria altuia…

 

* * *

 

Lăsaţi-i să crească împreună

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Copyright: Predici.cnet.ro

Un fapt izbitor din parabola grâului şi neghinei, care este prea adesea trecut cu vederea, este echilibrul şi maturitatea slujitorilor. Pentru că dacă slujitorii ar fi fost imaturi sau neechilibraţi, parabola ar fi putut avea un alt sfârşit, cam aşa: Iar servitorii au mers la stăpân şi i-au spus: “Stăpâne, n-ai semănat oare sămânţă bună în ogorul tău? De unde are atunci neghină?” El le-a răspuns: “Un duşman a făcut aceasta!” Servitorii i-au zis: “Vrei să mergem să o plivim?” Dar el a răspuns: “Nu, ca nu cumva plivind neghina să smulgeţi o dată cu ea şi grâul.” Şi unul dintre slujitori i-a spus: “Nu voi face aşa, stăpâne, pentru că eu ştiu exact diferenţa dintre grâu şi neghină.” Şi a mers şi a început să smulgă neghina, dar uneori s-a dovedit a fi grâu, aşa după cum prezise stăpânul său.

Mulţi creştini de astăzi sunt astfel de slujitori supra-zeloşi, care nu pot tolera răul neghinei. În zelul lor de a-l sluji pe Dumnezeu merg într-o cruciadă împotriva la tot ce percep ei ca fiind rău, cu intenţia de a curăţi Biserica, naţiunea ori chiar lumea întreagă. La sfârşit descoperă însă că au făcut o mare greşeală.

Imaginaţi-vă surpriza şi şocul pe care trebuie să îl fi simţit slujitorii când au mers la stăpân pentru a-i raporta prezenţa neghinei şi pentru a-i cere permisiunea de a o smulge. Din punctul lor de vedere acesta era lucrul cel mai bun de făcut, pentru ca recolta să fie cât mai bogată – o ştie orice fermier. De ce atunci stăpânul s-a opus smulgerii neghinei? Putem să ne gândim la două motivaţii. În primul rând, stăpânul ştia că grâul va supravieţui în ciuda prezenţei neghinei. Neghina poate stânjeni o vreme grâul, dar nu îl poate sufoca. În al doilea rând, şi aceasta e crucial, el ştia cât de dificil este să distingi între grâu şi neghină. Arată aproape la fel. Doar la momentul recoltei pot să fie diferenţiate cu siguranţă. Dacă ar fi fost posibil să se spună cu certitudine care e neghină şi care grâu, probabil că stăpânul nu i-ar fi oprit. Dar el i-a oprit din acest motiv: “ca nu cumva plivind neghina să smulgeţi o dată cu ea şi grâul” (Matei 13,29).

Isus le-a explicat apoi discipolilor săi că “ogorul este lumea; sămânţa bună sunt fiii împărăţiei; neghina sunt fiii celui rău” (v. 38). Această explicaţie ne lămureşte că scopul parabolei este să le sublinieze creştinilor că nu trebuie să încerce să scape de oamenii răi din lume. Noi trebuie să lăsăm oamenii buni şi cei răi să locuiască unul lângă altul în lume până în Ziua Judecăţii, când ei vor putea fi diferenţiaţi cu certitudine, după roade. Trebuie să acceptăm ca oameni buni şi răi să trăiască în aceeaşi casă, în acelaşi bloc, în acelaşi cartier, în aceeaşi ţară şi în aceeaşi lume, din simplul motiv că nu putem acum să determinăm la modul absolut, fără riscul vreunei erori, cine este omul cel bun şi cine este omul cel rău. Evident că noi avem o idee despre cine e cel rău şi cine cel bun, dar, asemenea servitorilor din parabolă, putem greşi. Slujitorii ascultători sunt cei care îşi dau seama că există posibilitatea să greşească şi sunt dispuşi să îşi suspende judecata şi acţiunea. Intoleranţa, dorinţa de a scăpa de oamenii răi din jurul nostru, naşte fanatici care sfârşesc a fi slujitorii neascultători ai Dumnezeului care “face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5,45).

Exemple de astfel de slujitori prea zeloşi, care vor să scape de oamenii pe care îi percep ca răi şi care ajung să meargă împotriva la ceea ce vrea Dumnezeu, abundă. Putem să ne gândim imediat la tânărul Saul care a devenit Sf. Paul. El şi-a pornit propria cruciadă împotriva rădăcinilor creştinismului deoarece considera că acesta reprezintă o idee rea. Ne putem gândi la acei “creştini zeloşi” care merg la vânătoare după aborţionişti şi homosexuali. Ne putem gândi la Benjamin Smith, din Biserica Mondială Albă a Creatorului, care a ieşit cu arma să doboare evrei, negri şi asiatici. Unor oameni ca aceştia li se adresează mesajul evanghelic de astăzi: dacă vreţi să fiţi slujitori fideli ai lui Dumnezeu trebuie să vă pregătiţi să faceţi loc şi celor pe care voi îi percepeţi ca fiind răi. Trebuie să ascultăm cuvintele Stăpânului: “Lăsaţi-i să crească împreună până la seceriş” (v. 30).