Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XV-a de peste an
Anul A (B, C)
Lecturi:
Isaia 55,10-11
Romani 8,18-23
Matei 13,1-23

Matei 13,1-23

În ziua aceea Isus a ieşit din casă şi s-a aşezat pe malul lacului. În jurul lui s-a adunat o mulţime aşa de mare de oameni, încât el s-a urcat şi s-a aşezat în barcă iar mulţimea stătea pe mal. El le-a spus multe lucruri în parabole: “Iată, semănătorul a ieşit să semene. În timp ce semăna, o parte din seminţe au căzut lângă drum, unde au venit păsările cerului şi le-au mâncat. Altele au căzut pe pământ pietros, unde era numai puţin pământ; ele au încolţit îndată pentru că pământul nu era destul de adânc, dar când s-a ridicat soarele le-a dogorât şi, pentru că nu aveau rădăcină, s-au uscat. Altele au căzut între spini iar spinii au crescut şi le-au înăbuşit. În sfârşit, altele au căzut în pământ bun şi au dat roade, care o sută, care şaizeci, care treizeci. Cine are urechi să audă!” Ucenicii s-au apropiat de Isus şi i-au spus: “Pentru ce le vorbeşti în parabole?” El le-a răspuns: “Pentru că vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei cerului, dar lor nu li s-a dat. Celui care are i se va mai da şi-i va prisosi, dar celui care nu are şi ceea ce are i se va lua. De aceea le vorbesc în parabole, pentru că, deşi văd, nu văd, pentru că, deşi aud, nu aud şi nu înţeleg. Astfel se împlineşte în ei profeţia lui Isaia care zice: “Cu urechile veţi auzi, dar nu veţi înţelege; cu ochii veţi privi, dar nu veţi vedea. Acest popor şi-a împietrit inima, şi-a astupat urechile şi-a acoperit ochii, pentru ca ochii lor să nu vadă, urechile lor să nu audă şi inima lor să nu înţeleagă, ca nu cumva să se convertească şi eu să-i vindec”. Dar fericiţi sunteţi voi, căci ochii voştri văd şi urechile voastre aud. Căci vă spun adevărul: mulţi profeţi şi drepţi au dorit să vadă ceea ce vedeţi voi şi n-au văzut, şi să audă ce auziţi voi şi n-au auzit. Ascultaţi ce vrea să spună parabola semănătorului. Când cineva aude cuvintele împărăţiei fără să le înţeleagă, vine Cel Rău şi răpeşte cea ce s-a semănat în inima lui; în cazul lui, sămânţa a căzut lângă drum. Sămânţa a căzut în pământ pietros la acela care aude cuvântul şi-l primeşte îndată cu bucurie; dar în inima lui nu prinde rădăcini, căci el este nestatornic şi, când este strâmtorat şi prigonit din cauza cuvântului, îndată se poticneşte şi cade. Între spini sămânţa a căzut la acela care, ce-i drept, aude cuvântul, dar apoi grijile acestei lumi şi pofta de avere înăbuşă cuvântul şi-l împiedică să aducă roade. În pământ bun a căzut sămânţa la acela care aude cuvântul şi-l înţelege, apoi aduce roade, care o sută, care şaizeci, care treizeci”.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
pr. Anton Iştoc
volum colectiv ITRC
volum colectiv ITRC 2
pr. Alessandro Pronzato
pr. Şerban Tarciziu
pr. Ernest Munachi Ezeogu

 

* * *

 

Cuvântul Domnului

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Sfântul Paul afirmă că speranţa creştină cunoaşte un viitor luminos pentru întreg universul (cf. Rom 8,19-22). Aceasta înseamnă că întreg cosmosul are un viitor, merge către ceva şi este angajat într-un proces care încă n-a ajuns la deplina dezvoltare, spre un ceva care este mai mult decât spaţiul static al omenirii. Acela care l-a înţeles mai bine pe apostolul neamurilor a fost Teilhard de Chardin care spune că întreaga evoluţie cosmică se îndreaptă, nu către ceva, ci spre cineva – spre Dumnezeu – având menirea de a trece prin punctul culminant Omega. Într-aceasta viitorul cosmosului şi istoria lui sunt în strânsă legătură cu mântuirea umanităţii. Lumea noastră şi omul sunt unite sub aspectul speranţei creştine şi această lume nu va fi completă şi nici glorificată fără om (Memorator scriptural). Preamărirea finală a universului se va realiza numai prin învierea omului.

Pentru a se ajunge la glorificarea finală a cosmosului, este necesar ca omul să primească el însuşi cuvântul lui Dumnezeu; el transformă omul şi omul transformă natura.

Voinţa omului, în urma păcatului strămoşesc, a slăbit. Slăbeşte însă şi mai mult prin fiecare păcat actual. Voinţa lui Adam a slăbit după primul păcat. A continuat să slăbească şi mai mult prin fiecare neascultare faţă de cuvântul lui Dumnezeu. O legendă spune că văzând Domnul cât de mult se chinuie Adam cu pământul care îi producea mai mult spini şi pălămidă, i-a spus: Trage numai o brazdă şi aruncă în ea sămânţa şi vei avea recoltă suficientă. A ascultat şi a avut. Când Eva a născut pe Cain şi apoi pe Abel, a venit Ispititorul şi i-a spus: De ce trage numai o brazdă? Acum sunteţi mai mulţi şi aveţi trebuinţă de mai multă hrană. Spune-i să are mai mult. Eva a insistat şi Adam a început să tragă din greu la plug pentru mai multe brazde. Domnul i-a zis: Om nesătul şi neascultător, mi-a fost milă de tine şi am voit să te cruţ. De acum tu poţi să ari şi să semeni cât vrei, dar eu îţi voi da cât voi vrea. De atunci omul munceşte mult şi culege puţin.

Scurt timp după păcatul lui Adam, oamenii au început să păcătuiască mult, iar Dumnezeu i-a pedepsit cu potopul (cf. Gen 7,1-24). Oare potopul a întărit voinţa omului de a nu mai păcătui? Nu. Nici potopul, nici ploaia de foc şi pucioasă care a nimicit Sodoma şi Gomora (cf. Gen 19,1-28), nici cele zece plăgi căzute asupra Egiptului (cf. Ex 7) şi nici o altă pedeapsă n-a dus la întărirea voinţei. Numai cuvântul lui Dumnezeu, acţionând din interior, a realizat adevărate minuni. De la apostoli şi până la copii, mai ales la tinere fecioare precum Cecilia, Agata, Agneza, Maria Goretti etc. au uimit lumea prin statornicia lor în credinţă.

Inima noastră însetează după mângâiere. Unde o poate găsi? Tot în cuvântul lui Dumnezeu. Păgânii şi mulţi necredincioşi ai zilelor noastre se scufundă în tristeţe, melancolie, descurajare şi ajung la spitalele de neuropsihiatrie şi nu rareori chiar la sinucidere. Creştinul adevărat – sărac sau bogat, bolnav sau sănătos, muncitor sau intelectual etc. – îşi soarbe din cruce mângâierea inimii şi spune: Bucuros vreau, Isuse al meu, să sufăr şi să mor din iubire faţă de tine!

După cum voinţa are trebuinţă de întărire şi inima de mângâiere, tot aşa şi mintea, raţiunea umană doreşte mereu adevărul. Tot omul, de la mic la mare, doreşte să ştie, să afle adevărul. Filozofii şi savanţii se zbat zi şi noapte pentru adevăr şi nu rareori se întreabă nedumeriţi ca Pilat din Pont: Ce este adevărul? (In 18,38). Răspunsul nu poate fi decât unul: adevărul este cuvântul lui Dumnezeu. Numai omul întărit în voinţă, luminat de adevăr în raţiune şi mângâiat în inimă de cuvântul lui Dumnezeu dispune de forţa vitală care poate imprima universului un marş precis către destinaţia finală, spre o deschidere spre infinit, printr-o reînnoire realizată prin foc, focul iubirii ca rezultat al învierii obţinute de credinţa în cuvântul dătător de viaţă (cf. In 6,63-68).

Demostene (384-322 Î.C.) pleda în Areopag cauza unui condamnat la moarte. Membrii tribunalului erau plictisiţi şi au adormit. El rupe firul discursului şi începe să povestească cum s-au certat doi oameni pentru umbra măgarului. Juriul a făcut ochii mari. Demostene indignat i-a apostrofat: Domnilor judecători, adineaori vă pledam salvarea unui om şi v-aţi plictisit, iar acum când spun nimicuri, vă arătaţi atât de interesaţi. Să vă fie ruşine! Când la o predică preotul pledează pentru mântuirea sufletului prin cuvântul Domnului, creştinii se plictisesc, cu excepţia voastră, dar când se spune o poveste toţi sunt ochi şi urechi. Numai că azi cele mai multe certuri sunt, nu despre umbra măgarului, ci despre burta lui; fiecare ţipă că moare de foame; nimeni nu-şi plânge osânda. N-ar trebui să uităm niciodată ceea ce a spus sfântul Paul credincioşilor din Tesalonic: Luând voi cuvântul ascultării de Dumnezeu de la noi, nu aţi luat cuvânt omenesc, ci precum este adevărat cuvântul lui Dumnezeu (2Tes 2,13). Împăratul Constantin cel Mare asculta mereu predica stând în picioare, fiindcă zicea: Nu se cade a primi solia dumnezeiască şezând.

Predica de fiecare duminică şi sărbătoare de poruncă este un talant şi o sămânţă care au menirea să rodească. Dumnezeu ne va cere cont de felul în care am primit şi am colaborat cu sămânţa şi talantul primit. La trimiterea ucenicilor să predice, Isus le-a spus: În orice cetate veţi intra şi nu vă vor primi, ieşind în pieţele ei, ziceţi: Şi praful de pe picioarele noastre din cetatea voastră vi-l scuturăm. Mai uşor va fi Sodomei în ziua judecăţii decât cetăţii aceleia (Lc 10,10-12).

Sfânta Biserică ne-a poruncit, sub pedeapsa păcatului de moarte, să participăm la sfânta Liturghie în fiecare duminică şi sărbătoare de poruncă, dar nu ne-a poruncit să ascultăm predica. Cu toate acestea, sfântul Bernardin de Siena spune: Dacă din aceste două lucruri tu nu ai putea împlini decât unul, Liturghia sau predica, este mai primejdios pentru sufletul tău să laşi predica. De fapt, ai crede tu în Taina altarului dacă n-ai afla-o din propovăduirea cuvântului dumnezeiesc? Toată credinţa vine din ascultarea cuvântului.

Chiar dacă cele spuse la predică sunt simple, ştiute, repetate, plictisitoare sau adânci şi prea grele pentru tine, ai răbdare, vor rodi când te vei aştepta mai puţin şi când vei avea mai mare trebuinţă: Duhul Sfânt vă va aminti toate şi va da mărturie pentru mine (In 15,26).

Parabola ne mai pune în evidenţă şi alte învăţături. Este bine să luăm aminte la faptul cum semănătorul aruncă sămânţa cu atâta dărnicie în diferite locuri prielnice şi neprielnice recoltei. Aceasta dovedeşte că Dumnezeu, având totul la dispoziţie, îşi poate permite şi risipa ca dovadă a dărniciei şi carităţii sale. Dintr-un alt punct de vedere putem observa cum semănătorul riscă să piardă mult numai să obţină ceea ce vrea. Este oare mai important un suflet decât o sută de cuvinte divine? Apoi sămânţa multă, aruncată în atâtea locuri diferite şi ostile vieţii arată amploarea jertfei semănătorului Cristos. Cineva a spus: Sămânţa este cu adevărat pierdută numai atunci când rămâne în pumnul strâns al semănătorului şovăielnic (egoist, zgârcit, lacom, descurajat etc.), care nu aruncă în brazdă de teamă să nu o piardă. Încă un punct de atenţie: omul este pământul care, fără suflarea lui Dumnezeu, fără acţiunea Duhului Sfânt, rămâne nerodnic. Pământul tare ca drumul pietros sau plin de spini este omul lipsit de acţiunea Duhului Sfânt.

Aş aminti aici acţiunea slujitorilor unui episcop care, pentru că ieşeau afară la predică şi se întorceau după ce se termina, pe motiv să nu piardă timpul fiindcă nu înţeleg, i-a trimis să aducă apă cu coşarca. După ce au turnat în zadar mai multe găleţi, au venit şi i-au spus că nu se poate aduce apă în felul acesta. Episcopul le-a replicat: Într-adevăr, coşarca nu ţine apa, dar aceasta trece prin ea şi o spală; tot aşa şi voi, nu reţineţi predica, dar ea trece prin suflet şi îl spală. Nu e minunat? N-au mai lipsit din acea zi.

Isus şi-a îmbrăcat învăţătura sa despre importanţa primirii cuvântului lui Dumnezeu în parabola atât de minunată a semănătorului. Parabola depăşeşte limita timpului prezent şi devine veşnic actuală; depăşeşte limita personală şi devine universală, valabilă pentru fiecare; depăşeşte graniţele oricărei împărăţii lumeşti şi devine internaţională, un bun ecumenic menit să ducă la unitatea credinţei pe toţi oamenii.

Datoria noastră faţă de cuvântul lui Dumnezeu este să-l primim, să-i oferim inima ca loc prielnic pentru a se dezvolta şi a aduce roade îmbelşugate; să ne rugăm pentru ca toţi oamenii să-şi găsească hrana spirituală în el şi să ajungem toţi la împărăţia lui Dumnezeu. Amin.

 

* * *

 

Cuvântul Domnului

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Întotdeauna a dezvăluit Dumnezeu
Comorile înţelepciunii
Şi ale spiritului său
muritorilor.
Acum însă când răutatea
Îşi arată şi mai tare faţa,
el îşi dezvăluie şi mai mult comorile.
(Sfântul Ioan al Crucii, Ed. ARC Bucureşti 1955, p. 18)

De ce îşi dezvăluie Dumnezeu mai mult comorile? Ca să obţină din partea oamenilor o convertire: cunoaşterea lui Dumnezeu, a iubirii sale.

Spune Psalmistul despre zeii păgânilor că: “Au gură şi nu vorbesc” (Ps 113b, 5). Această ironie la adresa zeilor muţi subliniază, prin contrast, cea mai profundă caracteristică de iubire a Dumnezeului celui viu: el vorbeşte oamenilor; se dezvăluie, nu numai prin limbajul tăcut al naturii şi prin semnele celor create, el vorbeşte prin intervenţiile istorice ale mântuirii şi ale milostivirii, prin apeluri repetate şi chiar prin pedepse; el vorbeşte în Vechiul Testament prin profeţi, tălmacii săi privilegiaţi; vorbeşte prin vise şi viziuni (cf. Num 16,6), prin inspiraţii personale (cf. 2Reg 3,15), lui Moise îi vorbeşte gură la gură (cf. Num 12,8); dar mai ales la “împlinirea timpului ne-a vorbit prin Fiul” (Evr 1,2). Azi ne vorbeşte şi mai mult prin Biserică, trupul său mistic, pe toată faţa pământului (cf. Messale dell’Assamblea Cristiana, Festivo, Ed. O.R. – Queriniana, p. 697).

Parabola, pe care am ascultat-o, arată obstacolele pe care le întâmpină împărăţia lui Dumnezeu în desfăşurarea ei pe pământ, deoarece sămânţa cade în bună parte pe drum, între spini, pe pământ pietros. “Oamenii pot citi (asculta) Sfânta Scriptură ca orice altă carte scrisă (citită) în limba maternă. Se pot instrui, datorită ei, asupra istoriei lui Israel şi asupra vieţii lui Isus, se pot informa despre orice tip de doctrină morală şi religioasă expuse aici; dar nu înseamnă că prin aceasta o înţeleg. Înţelege această carte în unitatea intenţiei sale divine numai acela care realizează mişcarea internă de convertire la care îl invită Dumnezeu prin intermediul cuvântului. Numai Biserica înţelege Scriptura, Biserica, adică acea parte a omenirii care se converteşte la Domnul. Interpretare spirituală a Scripturii este interpretarea pe care Duhul Sfânt a dat-o Bisericii” (H. De Lubac, Storia e Spirito, Ed. Paoline, Roma 1971, p. 451-452).

Chiar dacă unii nu găsesc această cale de înţelegere prin Biserică, sfântul Grigore cel Mare spune că: Spiritus tangit, Duhul Sfânt lucrează în orice om, atinge şi face profeţi şi oameni credincioşi (cf. NDS, p. 1144) şi astfel Scriptura crescit cum legente (id. o.c., p. 1146) – Scriptura creşte prin citire, meditare, rugăciune şi contemplaţie până la viziune beatifică, fiindcă Scriptura este, după cum o numeşte Guigo Certozianul “Scara Paradisului”, astfel “Lectura (Scripturii) aduce hrana solidă în gură, meditaţia o mestecă şi o macerează, rugăciunea îi simte gustul, contemplaţia este însăşi dulceaţa care dă bucurie şi recrează” (id. o.c.).

Chiar dacă o mare parte din sămânţă se pierde, din cea rămasă se naşte speranţa. Puteau fi şi alte cauze care să facă sămânţa fără rod: grindina, focul, inundaţiile etc, însă cea rodnică poate compensa pierderile, fiindcă o parte dă 30, alta 60, alta 100 la 100. Figura este mesianică, ştiut că în Palestina, oricât de bună ar fi recolta, dintr-un bob de grâu nu pot da mai mult de 10 fire. Parabola pune în evidenţă eficacitatea cuvântului care stă la baza Impărăţiei lui Dumnezeu, depăşind orice închipuire. Începutul este modest, dar, fiind vorba de o “sămânţă divină”, recolta nu poate fi decât miraculoasă.

Semănătorul cuvântului trebuie să înfrunte şi el o serie de dificultăţi, care par să zădărnicească orice speranţă umană: superficialitatea şi indiferenţa ascultătorilor (cf. Mc 6,5-6), opoziţia deschisă faţă de Impărăţiei (cf. Mc 3,6), şovăiala în confruntările inerente problemelor de credinţă (cf. In 6,60). Cu toate pierderile şi cu toată opoziţia, Împărăţia lui Dumnezeu se stabileşte pe pământ cu un rezultat disproporţionat faţă de începutul umil şi contrastant.

Ca noi să ne înscriem în rândul celor din împărăţie, trebuie să înlăturăm o înţelegere neclară a textului. Isus folosea parabole cu intenţia de a nu fi înţeles? “Ca văzând să nu vadă şi auzind să nu înţeleagă?”

S-au ivit două teorii: a dreptăţii şi a milostivirii. Teoria dreptăţii susţine că parabola ascunde adevărul ca să poată fi pedepsită infidelitatea poporului care a respins cuvântul Domnului chiar când acesta a fost expus cu cea mai mare claritate. Teoria milostivirii susţine că parabola nu vorbeşte cu claritate spre a diminua vinovăţia acelora care nu cred. Ambele teorii sunt false. Isus vorbeşte cu claritate şi chiar cu duritate, mai ales împotriva acelor care păcătuiesc împotriva Duhului Sfânt (cf. Mt 12,31-32). Spre a rezolva problema, trebuie ţinut cont de cuvântul parabolă – în ebraică mashal, care poate însemna atât parabolă cât şi mister, sentinţă, enigmă, proverb, învăţătură. Reconstituind textul în limba aramaică, iese aşa: “Vouă v-a dat Dumnezeu să cunoaşteţi misterul împărăţiei; dar celor dinafară, totul este misterios şi astfel (după cum este scris) privesc şi nu văd, aud şi nu înţeleg. Totuşi se vor converti şi Dumnezeu îi va ierta”, adică situaţia celor dinafară de voi nu-i disperată.

În întâmpinarea acestei idei vine şi sfântul Paul (Lectura a II-a: Rom 8,18-23). Omul este prezentat ca “sensul” dat de Dumnezeu întregii creaţii (cf. Gen 1-3) şi el este responsabil de creaţie, deoarece trebuie să ducă la bun sfârşit, prin muncă, opera începută sub dependenţa lui Dumnezeu, “Acela care a supus-o” omului şi a legat-o de riscul libertăţii cu care l-a înzestrat. Cu toate acestea, această supunere faţă de destinul uman decretat de Dumnezeu este fondată pe o condiţie: pe speranţa eliberării viitoare. Metafora luată din durerile celei care naşte arată că destinul transcendental, dat de Dumnezeu creaţiei, nu este un lucru ieşit din comun şi prefabricat, ci este în strânsă legătură cu realitatea evolutivă a unei lumi care poartă în sânul său o altă lume, care nu va fi total diferită de această lume, dar o va întrece în plinătate, fiindcă la baza a tot ce există stă cuvântul lui Dumnezeu care este viu şi lucrător. Omul, deci trebuie să se mântuiască cu creaţia şi prin creaţie. Sfântul Paul arată, în final, că această misiune mântuitoare pe plan cosmic, ce apasă pe umerii creştinului este grea, dar măreaţă. Ceea ce ne întăreşte este cuvântul Domnului.

Prima lectură (Is 55,10-11) insistă asupra necesităţii de a asculta, de a da atenţie, deoarece izvorul vieţii stă în cuvântul lui Dumnezeu făcut poruncă, alianţă, om. Cei care au urechi să asculte, vor trăi o viaţă plină, identificată în Noul Testament cu viaţa veşnică, cu viaţa în Dumnezeu, viaţă care s-a manifestat în Cristos, Cuvântul Întrupat.

Noi credem că Euharistia este acel “Cuvânt coborât din cer” menit să dea viaţă lumii. Euharistia este aceea care aduce mulţumirea supremă adusă lui Dumnezeu pentru cuvântul său. A asculta cuvântul, fără a primi Euharistia, fără a aduce mulţumirea supremă lui Dumnezeu, constituie o tentativă de zădărnicire a împărăţiei lui Dumnezeu, o ingratitudine, fiindcă “cine nu ştie să mulţumească, nu merită să trăiască. Cuvântul devine rodnic în noi numai atunci când ne face părtaşi ai naturii divine prin Euharistie”. (cf. Commento della Bibbia Liturgica, Ed. Paoline, Roma 1981).

 

* * *

 

Duminica a XV-a de peste an

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

“Cine are urechi de auzit, să audă”!

Ştim foarte bine că deseori Isus vorbea în “parabole”, adică folosind scurte istorisiri, pentru a spune ceva pe care ascultătorii trebuiau să-l ghicească şi să-l înţeleagă singuri. Era o modalitate de a învăţa care provoca pe ascultători să nu rămână pasivi, să nu stea pur şi simplu “să asculte”, dar să devină personal interesaţi în a se întreba asupra sensului lucrurilor şi cuvintelor, şi să caute activ adevărul lucrurilor…

“Cine are urechi de auzit, să audă”!

Această invitaţie valora în primul rând pentru cei care-i ascultau direct cuvintele lui Isus. Şi pentru a înţelege parabola semănătorului trebuie să ţinem cont de momentul istoric în care însuşi Isus a relatat-o. După primele entuziasme trezite de predica şi minunile sale din Galileea, Isus a început să întâlnească opoziţie, neînţelegere şi multă indiferenţă… În comparaţie cu aşteptările “triumfaliste” ale multora, misiunea lui Isus părea să se termine cu un faliment.

În schimb, prin parabola semănătorului Isus afirma că – în ciuda tuturor obstacolelor şi insucceselor – sămânţa împărăţiei lui Dumnezeu răspândită de el însuşi, cu siguranţă că va încolţi şi va aduce rod. Aşadar semnificaţia originară a parabolei apare destul de apropiată de cuvintele profetului Isaia care sunt citite în prima lectură: cuvântul lui Dumnezeu nu rămâne fără efect, aşa cum ploaia şi zăpada care cad din cer fac fecund pământul astfel încât “dă sămânţă semănătorului şi pâine de mâncat”.

Atunci când “Evanghelia după Matei” a fost scrisă în mod definitiv, trecuseră deja câţiva ani de la moartea şi învierea lui Isus. Predicarea credinţei făcuse deja ceva paşi, întâlnind la rândul său indiferenţă, opoziţie sau primire pozitivă. Parabola lui Isus a fost remeditată pe fundalul experienţei şi situaţiei pe care comunitatea o trăia în acel moment.

Astfel, în “explicarea” parabolei atenţia se mută de la semănător (Isus) şi de la certitudinea “succesului”misiunii, la diferitele dispoziţii ala acelora cărora le este adresat mesajul împărăţiei lui Dumnezeu şi prin urmare la diferitele reacţii faţă de cuvântul Evangheliei.

Un discurs care se poate aplica la multe nivele, în raportul: Evanghelie – necredinţă – indiferenţă – credinţă… Dar un discurs pe care în tot cazul fiecare dintre noi este chemat să-l aplice la el însuşi: cum am primit noi mesajul Evangheliei în viaţa noastră? Cum primim cuvântul lui Dumnezeu pe care-l ascultăm, de exemplu atunci când venim la sfânta Liturghie? Cu câtă atenţie şi cu câtă disponibilitate?

Poate că ne-am obişnuit prea mult să auzim expresii cum ar fi “cuvântul lui Dumnezeu”, “cuvântul Domnului”… Realitatea este că nu ne prea mai emoţionăm; toate acestea nu ne determină să “ne ciulim urechile”, ca şi când am auzi vorbindu-se despre ceva care ne interesează îndeaproape; sau ca şi când în sfârşit auzim glasul cuiva pe care-l iubim şi pe care-l aşteptam de mult…

Cuvântul lui Dumnezeu riscă să cadă asupra noastră ca pe un teren arid şi dur, în care nu poate încolţi; sau ca într-un ogor plin de buruieni şi spini (multe cuvinte zadarnice, multe gânduri şi preocupări chinuitoare…) unde nu mai este loc pentru ca el să poată încolţi, dezvolta şi aduce rod.

Dumnezeu a semănat în lume cuvântul său. Acest cuvânt este Isus însuşi, “Cuvântul” făcut trup: o sămânţă plină de promisiuni şi speranţe pentru întreaga omenire. Sămânţă înghiţită de pământ în Vinerea Sfântă, dar care a încolţit şi răsărit miraculos în dimineaţa Paştelui. Sămânţă zdrobită de greutatea întregului rău din lume, dar devenită rodnică, prin puterea Duhului, în toţi aceia care cred în logica iubirii.

Întrucât “adevărurile din Evanghelie sunt în potenţă, pământul sufletului oamenilor este acela care trebuie să dea rod. Şi cu cât creşte în aceştia iubirea, cu atât mai mult adevărurile Evangheliei devin mai evidente… (M. Pomilio, Il quinto evangelio)

 

* * *

 

Duminica a XV-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Astăzi, în duminica a XV-a de peste an, Sfânta Maică Biserică ne propune ca subiect central al Liturgiei puterea şi eficacitatea Cuvântului lui Dumnezeu, Cuvânt care produce întotdeauna ceea ce exprimă. Cristos a expus oamenilor învăţătura sa în limbaj simplu, prin parabole care erau la îndemâna ascultătorilor săi. Divinul Învăţător pornind de la o idee centrală, expune un adevăr de credinţă determinându-i pe ascultătorii săi să-i sorbească Cuvântul.

Marele personalităţi ale istoriei atrăgeau în jurul lor mulţimi de oameni cu simpla lor prezenţă. Istoria bimilenară a Bisericii este plină de asemenea exemple. În timpurile apuse ca şi în cele prezente în jurul acestor personalităţi se adunau mulţimi impresionante, începând din pustiul Tebaidei Egiptului (Sf. Anton Pustnicul), continuând cu Evul Mediu (Sf. Anton de Padova) ajungând până la noi (să ne gândim doar la vizita Sf. Părinte într-o ţară catolică). Actualmente lumea nu se mai adună în jurul oamenilor Bisericii, dar îşi caută fericirea chiar şi în locurile unde legea morală e mai puţin respectată. Ne întrebăm ce-l determină pe omul de astăzi să frecventeze stadionul, cinematograful, teatrul, discoteca şi alte asemenea locuri? Să fie oare vina societăţii parţial sau total secularizată? Nu putem oare să vedem în aceasta o lipsă a persoanelor consacrate lui Dumnezeu? Desigur cauzele pot fi căutate în diverse moduri, dar răspunsul este mereu acelaşi: lipsa cunoaşterii şi a trăirii Evangheliei, Cuvântul viu al lui Dumnezeu.

Evanghelia zilei exprimă în manieră familiară un adevăr de credinţă expus de Cristos în forma unei parabole. Ascultătorii lui Cristos cunoşteau cu siguranţă problemele agricole ale Israelului. Toţi ştiau din experienţa proprie sau din auzite cum se seamănă cum sunt îngrijite plantele pentru a ajunge la maturitate. Luând acest exemplu din viaţa de fiecare zi, Cristos trece la expunerea învăţăturii sale în mod simplu dar deosebit de elocvent. El vorbeşte la toţi, deşi ştia că mulţi vor refuza sămânţa Cuvântului său. În faţa acestui Cuvânt ne găsim unul fiecare dintre noi, dar putem fi în două ipostaze diferite: semănători sau teren. În primul caz anunţăm Cuvântul şi o facem cu o deosebită responsabilitate folosind mijloace şi moduri accesibile tuturor. În al doilea caz îl primim cu intenţii bune indiferent cine ni-l transmite şi de modul în care-l prezintă.

Pentru a pătrunde mai profund înţelesul acestei parabole trebuie să ţinem cont de ambientul în care se află Cristos şi ascultătorii săi, de locul unde este aşezată Palestina. Cel care a ieşit să semene este Semănătorul prin excelenţă Cristos, iar sămânţa aruncată de El este Cuvântul lui Dumnezeu. Acest Cuvânt, EL îl posedă din veşnicie şi îl oferă gratuit oamenilor. Această sămânţă a Cuvântului său, este capabilă de a înflori spre mântuire, sfinţenie şi viaţă veşnică. Prima lectură, luată din cartea profetului Isaia, prezintă Cuvântul lui Dumnezeu în legătură cu ploaia şi zăpada care au nevoie de timp pentru a uda pământul şi a-l face mai fertil. Asemenea acestor precipitaţii Cuvântul lui Dumnezeu are nevoie, la rândul său, de timp pentru a produce efectele sale salvifice. Ploaia şi ninsoarea pătrund treptat în pământ. La fel şi Cuvântul lui Dumnezeu, intră puţin câte puţin, aproape pe neobservate în inima omului pentru a aduce rod bogat. Ploaia şi zăpada sunt fecunde şi redau fertilitatea pământului. Ele produc băutura necesară pentru viaţa omului şi a celorlalte fiinţe de pe acest pământ. Ce ar fi pământul fără apă, dacă nu o planetă pustie, după cum există milioane în tot cosmosul? La fel este Cuvântul lui Dumnezeu, El asigură hrana spirituală despre care vorbeşte destul de clar profetul Amos: “Vor muri de foame oamenii lipsiţi de Cuvântul lui Dumnezeu” (Am 8,11-12).

Ploaia şi zăpada pot fi considerate ca mesageri ai lui Dumnezeu pentru că au rolul de a da fertilitate pământului. La fel Cuvântul, este un mesager activ al lui Dumnezeu, purtător al unei energii dătătoare de putere şi de misiune. Acest Cuvânt, numai după ce şi-a exercitat misiunea şi a împlinit ceea ce a spus se întoarce la Dumnezeu. Printr-un ciclu vital capacitat de medierea lui Dumnezeu, Cuvântul vine la om şi apoi încărcat de roade se reîntoarce la Dumnezeu. Să-1 rugăm, pe Dumnezeu să ne pătrundă şi pe noi cu ploaia binefăcătoare a harului său pentru ca acest cuvânt al său să ne facă mai buni pe zi ce trece.

Psalmul responsorial, pe care l-am intonat la liturgia cuvântului, se inspiră din prima lectură şi cere lui Dumnezeu să viziteze pământul şi să-i binecuvânteze roadele sale. Dă-ne Doamne ploaie bună şi curată, precum şi cer senin la timpul potrivit pentru ca, având cele necesare trupului, să ne înălţăm mintea spre cele sufleteşti. Apostolul neamurilor vorbeşte despre suferinţele sale prezente şi nu neagă faptul că trăim într-o lume care suferă, se vaietă, suspină. Cine poate nega faptul că lumea, şi în ea oamenii, îşi poartă crucea frământărilor zilnice. Dar aceste frământări devin insuportabile numai dacă în faţa noastră nu avem imaginea victoriei.

Mama în durere îşi naşte copilul, dar copilul odată născut răsplăteşte suferinţele sale, pentru că în lume a apărut o nouă fiinţă. Dar Paul nu se opreşte aici. Pentru el, ca şi pentru noi de altfel, lumea nu se va elibera prin propria-i putere de lanţurile nedreptăţii. Nici natura şi nici omul, nu vor da soluţia de ieşire din capcana morţii. În acest caz ne întrebăm: cine? Vom răspunde că lumea creată numai prin Cristos se reîntoarce la Tatăl. Rănile suferinţei, numai prin rănile lui se pot tămădui. Numai conduşi de El putem ajunge la strălucirea vieţii glorificate.

Ar fi greşit să credem că eliberarea omului din starea de rob al păcatului ar fi un eveniment care va avea loc la sfârşitul lumii. Ea a fost deja realizată prin jertfa răscumpărătoare a lui Cristos, care ne-a adus mântuirea. Odată ce Creatorul a pus pământul sub stăpânirea omului l-a făcut pe om stăpân al naturii. De aici rezultă că omul, prin atitudinea sa rea, poate corupe şi firea atunci când se abate de la orânduirea sa primară şi nu utilizează bunurile pământeşti, aşa cum dragostea lui Dumnezeu o cere. Pentru a ilustra acest adevăr să ne gândim la forţa atomului, forţă pe care omenirea o poate utiliza atât în folosul cât şi în detrimentul său. Poetul român, Tudor Arghezi, în poezia sa “Omul”, din volumul “Cuvinte potrivite”, exprimă atât de plastic această idee: “El (Omul) poate omenirea în câteva secunde s-o întinerească pe veci sau s-o scufunde”. Însă noi creştinii împreună cu Sf. Apostol Paul nu ne pierdem speranţa, pe care nu o alimentăm nici din prudenţă omenească, nici din înţelepciune sau ştiinţă, ci din dragostea lui Dumnezeu Tatăl care prin Cristos a venit la noi, iar prin Duhul Sfânt rămâne mereu cu noi.

Să sărutăm cu evlavie cartea Sfintei Scripturi, Cartea Revelaţiei lui Dumnezeu, conştienţi fiind că prin Ea, Cuvântul lui Dumnezeu a ajuns la noi nealterat şi în integritatea mesajului său. Aşadar să-I mulţumim lui Dumnezeu Tatăl, că prin Cuvântul Fiului continuă opera sa în lume şi să-1 lăsăm pe Duhul Sfânt să pătrundă inimile noastre pentru a avea o trăire autentică a Evangheliei. Această caritate să inspire cât mai clar dimensiunea orizontală a iubirii, adică semen-semen neuitând totodată de dimensiunea verticală a iubirii om-Dumnezeu.

Astăzi să luăm hotărârea ca fiecare dintre noi să încerce să nu treacă nici o zi din viaţa sa fără a citi măcar o pagină din Cartea Cărţilor tradusă astăzi în peste 2000 de limbi şi să-i acordăm locul cuvenit în viaţa noastră.

Iulian Pascaru

 

* * *

 

Duminica a XV-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Ne-am adunat din nou astăzi în Biserică pentru a asculta cuvântul lui Dumnezeu. Momentul privilegiat în care o comunitate se confruntă cu acest cuvânt al lui Dumnezeu este liturghia duminicală, la care participăm şi noi în aceste momente. Este important, de aceea, să ştim să-l interpretăm în mod corect pentru a-l putea aplica în viaţa noastră cotidiană, ca astfel să fie un izvor de inspiraţie pentru mărturia noastră despre iubirea infinită a lui Dumnezeu.

Lecturile pe care Biserica ni le propune pentru duminica de astăzi ne vorbesc tocmai despre această ascultare a cuvântului lui Dumnezeu. Noi, în ascultare. Prin urmare, ne putem întreba dacă înţelegem cuvântul lui Dumnezeu şi dacă avem curajul să-l punem în practică.

Isus Cristos a expus oamenilor învăţătura sa într-un limbaj simplu, prin parabole care erau la îndemâna ascultătorilor săi. Pornind astfel de la o idee de bază, el expune un adevăr de credinţă. Cuvântul lui Dumnezeu este un cuvânt creator şi eficace, care lucrează în lume încă de la început şi va lucra până la sfârşitul ei. Acest lucru reiese clar din prima lectură luată din cartea profetului Isaia, lectură care, putem spune că este un cântec despre ploaie şi extraordinarele ei efecte. Ploaia devine astfel un mesager divin, căci aşa cum ploaia care coboară din cer face pământul să rodească şi se întoarce înapoi, tot aşa şi cuvântul lui Dumnezeu nu se întoarce la el înainte de a-şi fi îndeplinit misiunea sa specială în inimile oamenilor. Oare ce ar fi pământul fără apă, dacă nu o planetă pustie? Dar ce ar fi inimile oamenilor fără cuvântul lui Dumnezeu? El asigură acea hrană spirituală despre care profeţii din Vechiul Testament spuneau: “vor muri de foame oamenii lipsiţi de cuvântul lui Dumnezeu” (Am 8,11-12). Şi Isus se referă la această hrană spirituală atunci când afirmă că “nu numai cu pâine va trăi omul, dar cu tot cuvântul ce vine din gura lui Dumnezeu” (Mt 4,4). Desigur, această viaţă pe care omul o dobândeşte prin cuvântul lui Dumnezeu este viaţa dumnezeiască, pe care cel drept o trăieşte încă de pe acum, dar în chip tainic şi imperfect, ne învaţă sfântul Paul în lectura a doua. Ea se va descoperi pe deplin doar în veşnicie. Suferinţele din această lume sunt nimic pe lângă gloria ce ni se va descoperi atunci. Apostolul neamurilor ne prezintă răscumpărarea într-o dimensiune cosmică: după cum întregul univers a suferit de pe urma păcatului omului, tot aşa va lua parte la măreţia omului mântuit, devenit fiu al lui Dumnezeu. Înfierea definitivă a omului nu are loc decât odată cu încheierea în harul lui Dumnezeu a călătoriei sale pământeşti. În forma ei desăvârşită cuprinde şi trupul omului, care va beneficia de acest har la înviere. Însă această măreţie nu o vor primi decât cei care acceptă cuvântul lui Dumnezeu şi aduc roade prin conformarea vieţii lor cu acest cuvânt.

În evanghelia pe care am ascultat-o, Isus tocmai acest lucru vrea să ne înveţe: că este necesar a asculta cuvântul lui Dumnezeu şi a-l pune în practică, pentru a intra în împărăţia cerurilor. Evanghelistul Matei ne prezintă astăzi un fragment din al treilea discurs al lui Isus, conform evangheliei sale, numit şi Discursul parabolelor, deoarece Isus îi învaţă pe discipoli folosindu-se de şapte parabole sugestive despre împărăţia cerurilor. Parabola semănătorului sau parabola cuvântului lui Dumnezeu este prima dintre acestea şi cea mai semnificativă. Este alcătuită din trei părţi: după ce în prima parte (vv. 3-9) Isus redă parabola semănătorului, în partea a doua (vv. 10-17) intră într-un dialog cu discipolii, urmând ca în partea a treia (vv. 18-23) să explice el însuşi parabola. Astfel că parabola nu prezintă dificultăţi de înţelegere, ceea ce face ca textul să interpeleze cu putere pe credinciosul care ascultă cuvântul lui Dumnezeu. În faţa acestui cuvânt ne aflăm fiecare dintre noi, dar în situaţii diferite: semănător sau teren. În prima situaţie suntem responsabili de proclamarea cuvântului, iar în a doua trebuie să avem intenţia dreaptă de a-l asculta. Parabola nu tratează despre diferitele atitudini ale omului în faţa acestui cuvânt al lui Dumnezeu, cum ar fi: superficialitatea, indiferenţa, suficienţa, ipocrizia sau disponibilitatea şi ascultarea. Dar totul este văzut după cele trei tipuri de teren, care primeşte sămânţa. Astfel, parabola se referă insistent la rezistenţele pe care omul le opune darurilor divine, împiedicându-le să aducă roade. Ştim bine că Dumnezeu nu intervine în sufletul omului în mod forţat; respectă totdeauna libertatea acestuia. Oferă, propune, dar nu obligă. În acest sens, sfântul Augustin spunea foarte frumos: “Qui creavit te sine te, non salvabit te sine te”, adică “Cel care te-a creat fără tine, nu te va mântui fără tine”.

Un tânăr călugăr s-a plâns odată abatelui său că nu poate fi atent la predică din diferite motive şi că ar fi mai bine pentru el să nu o mai asculte. Abatele luă atunci două găleţi şi-i spuse tânărului: “Ia-le, pune apă în ele, spală-le şi apoi aruncă apa”. După ce a făcut astfel, abatele îl întrebă: “Care din cele două găleţi este mai curată?” Tânărul răspunse: “Aceea pe care am spălat-o cu apă mai multă”. Atunci abatele adăugă: “Tot aşa se întâmplă şi cu sufletul tău. După cum găleata este totdeauna curată dacă este spălată cu apă, la fel cuvântul lui Dumnezeu este acea apă curată prin care sufletul omului devine tot mai frumos. Dacă îl asculţi cu atenţie, sufletul tău va fi spălat de păcate, întărit în bine şi plăcut în ochii lui Dumnezeu”. Unii pot spune că aceste îndemnuri sunt valabile numai pentru cei care trăiesc retraşi de lume şi nu pentru noi, care trăim în mijlocul lumii. Dar oare există un surd mai rău decât cel care nu vrea să audă? Cuvântul lui Dumnezeu se adresează tuturor şi toţi suntem chemaţi să-l ascultăm cu intenţia dreaptă şi să-l punem în practică, indiferent de aspectul sau calitatea celui care îl proclamă, indiferent de ambientul sau situaţia în care ne aflăm, căci Dumnezeu poate să scrie drept chiar şi pe rânduri strâmbe. Isus însuşi ne spune: “cine ascultă cuvântul meu are viaţa veşnică” (In 5,24). Însă a asculta este o artă. Înseamnă mai mult decât a auzi. Putem spune, fără să exagerăm, că a asculta cuvântul lui Dumnezeu înseamnă a pune în practică ceea ce auzim şi înţelegem. Depinde, deci, numai de noi dacă se va bucura sau nu cuvântul de un teren bun pentru a creşte, a se dezvolta şi a se maturiza.

Parabola semănătorului ne prezintă trei momente ale cuvântului lui Dumnezeu asemănate cu evoluţia seminţei în pământ: mai întâi ascultarea, asemănată cu momentul când pământul primeşte sămânţa; apoi înţelegerea, când pământul face sămânţa să încolţească, şi în ultimul rând punerea în practică, asemănată cu sămânţa care, deja încolţită, creşte şi aduce rod. Aceasta este situaţia ideală. Dar oare aşa se întâmplă întotdeauna? Ar trebui, dar Isus ne arată că nu totdeauna este aşa. După cum sămânţa luată de vânt ajunge pe diferite tipuri de teren, unde dă mai mult sau mai puţin rod, tot astfel şi oamenii, în mijlocul necazurilor şi plăcerilor acestei lumi, recepţionează diferit cuvântul lui Dumnezeu. Aşadar, se poate întâmpla să nu acordăm ascultare; sau să ascultăm, dar să nu înţelegem; sau să ascultăm şi să înţelegem, dar să nu punem în practică; dar de asemenea, se poate întâmpla şi să ne hotărâm să aducem roade: care o sută, care şaizeci, care treizeci.

Să ascultăm în acest sens de invitaţia Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea: “Călăuziţi de Sfânta Scriptură, veţi putea recunoaşte în zilele voastre prezenţa Domnului şi atunci, chiar şi pustiul va putea să devină o grădină, în care creatura poate vorbi în mod familiar cu Creatorul său”.

Să-l rugăm aşadar, pe bunul Dumnezeu, împreună cu psalmistul, să ne binecuvânteze şi pe noi cu ploaia binefăcătoare a harului său, pentru ca acest cuvânt al său să ne facă mai buni pe zi ce trece. Fericiţi sunt cei care ascultă şi păstrează cuvântul lui Dumnezeu!

Cornel-Adrian BENCHEA

 

* * *

 

Surprinşi de cuvânt

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Acea zi în care Isus nu pregătise predica…

Îmi place, înainte de toate, să subliniez un fapt particular care aproape totdeauna trece neobservat. Comentariile asupra parabolei semănătorului şi cererea care urmează de a fi explicată desigur că nu lipsesc. Sămânţa, diferitele tipuri de teren, diferite recolte, Cristos într-un echilibru precar pe un amvon neobişnuit cum este barca legănată pe apă.

Este neglijată scena introductivă, care mi se pare mai degrabă sugestivă. “În acea zi Isus a ieşit din casă şi a stat pe malul mării…” Se pare că nu avea nici un program precis de respectat, nici o întâlnire, nici o obligaţie deosebită. S-a aşezat să contemple panorama familiară a lacului “său”. Mi se pare că şi aceasta este o trăsătură semnificativă a umanităţii lui Cristos. Ioan ni-l prezintă pe Cristos, aflat în călătorie, care se odihneşte lângă o fântână. Marcu relatează despre un Isus care doarme într-o barcă lovită de valuri furioase, cu capul rezemat pe o pernă. Matei ne oferă acest tablou surprinzător al Învăţătorului într-un moment de destindere, pe malul mării. Poate îl laudă pe Tatăl pentru acea minune ieşită din mâinile sale. Sau, pur şi simplu, îşi lasă ochii invadaţi de frumuseţea care îl înconjoară, rămânând în tăcere.

“Au început să se adune în jurul lui atâta lume încât a trebuit să se urce într-o barcă şi să se aşeze în ea, în timp ce lumea a rămas pe plajă…” Nu ne este dat să ştim cât a durat acea singurătate extatică. Evanghelistul reduce intervalele, legând secvenţele fără a ne da posibilitatea de a măsura timpul. Totuşi totul pare să se desfăşoare cu maxima naturaleţe, cu semnul neprevăzutului, aproape ca o improvizaţie. Isus, în acea zi, poate nu a pus la socoteală întâlnirea cu publicul, chemat acolo cine ştie de cine şi cine ştie cum.

Vrem să spunem că nu era pregătit pentru predică? Atâtea circumstanţe ne permit să presupunem. Însă trebuie să recunoaştem că, în evanghelie, Isus aproape totdeauna ia cuvântul cu spontaneitate, stimulat de împrejurări, provocat de evenimentele cele mai întâmplătoare, aşa cum se întâmplă şi acolo unde se întâmplă. Nu are timpuri şi locuri privilegiate. Poate să fie în ambientul templului, sau într-o oarecare locuinţă, în cadrul unei sinagogi, sau – ca astăzi – pe o plajă. Surpride faptul că, în această imprejurare, aproape tot discursul “în parabole” are loc într-un ambient ţărănesc: se vorbeşte de semănătură, de ogoare, de grâu şi de neghină.

Numai la sfârşit, când a reintrat în casă, Învăţătorul foloseşte o imagine legată de lac (pescarii care, trăgând la mal mrejile, aşezaţi, aleg peştii). E posibil să fie vorba de o scenă care a avut loc dimineaţa, înainte ca singurătatea sa să fie întreruptă de sosirea publicului neaşteptat. Am vrea să tragem îndată o concluzie modestă în cheie practică? Iat-o. O formă esenţială de pregătire constă în capacitatea de a observa realitatea. Se “întâlnesc” persoanele numai dacă se întâlneşte lumea care le este familiară lor şi se cufundă în ea.

Mulţimea îl înconjoară pe Isus, pe neaşteptate, aproape îl constrânge să vorbească, chiar dacă El nu şi-a propus aceasta, pentru că îl simte părtaş la problemele lor, cunoscând viaţa tuturor, nu străin, nu departe de situaţiile concrete ale existenţei “comune”. Nu numai Isus se face ascultat. Înainte de toate, este lumea care vrea să-l asculte pentru că se recunoasşte în ceea ce spune El. Problema limbajului este şi o problemă de capacitate de “a se aşeza”, ca şi Isus, pe malul mării (şi, în locul mării, s-o înlocuim cu oricare altă panoramă, inclusiv cea lipsită de conţinut poetic), şi şi să ne oprim să privim…

Învăţătorul, în acea dimineaţă, nu a mers pe plajă să pregătească predica. Avea numai dorinţa de singurătate, de contemplaţie. Dorea să facă un popas. Să stabilească un contact cu natura, cu o anumită lume, fără nici o preocupare imediată… Din întâmplare, problema limbajului, nu este oare o problemă de ochi deschişi înainte de cea a limbii?

Eficacitatea şi riscul Cuvântului

Tema fundamentală a liturgiei de astăzi s-ar putea enunţa astfel: eficacitatea şi, împreună, riscul Cuvântului lui Dumnezeu. Perspectiva în care îl putem interpreta este dublă: din partea predicatorului, şi din partea ascultătorului. Isaia ne informează că Dumnezeu trimite la noi “tot cuvântul său”, însărcinat să obţină un scop precis, un efect bine determinat. Nu putem face sau scoate din Cuvântul lui Dumnezeu ceea ce vrem sau hotărâm noi. Numai Cuvântul însuşi trebuie să producă ceea ce Dumnezeu a stabilit.

Dacă obţine rezultate diferite, nu se întoarce în cer “fără efect”. Numai dorinţele lui Dumnezeu contează, nu intenţiile noastre (chiar şi cele mai lăudabile). Nu este în puterea vestitorului să stabilească de la început, după perspectivele şi gusturile proprii, consecinţele predicii sale. Nici, cu atât mai puţin, îi este permis să profite de Cuvânt pentru a da drumul la resentimente îndelung reprimate, sau să lanseze “avertismente” bine ţintite, să se răzbune pe adversarii pe care îi ştie el… Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi niciodată un pretext… pentru altceva.

Şi mai îngrijorător este cazul în care predicatorul primeşte, pentru a spune aşa, îndemnul despre ce să spună, şi aduce argumente, zdrobeşte, răneşte inimi, accentuează motive sau motivaţii, ajunge – chiar forţând un pic lucrurile – la concluzii care pot să facă plăcere suflerului sau directorului de orchestră de serviciu, sau de-a dreptul apărarea intereselor cuiva, dar care nu au nimic comun cu Cuvântul lui Dumnezeu. Aşa este necinstit de a chema în ajutor evanghelia pentru lucruri sau probleme – sau rezolvarea problemelor – pe care evanghelia nici nu le-a atins.

Pe de altă parte, nu destinatarul (dar şi predicatorul, evident, este un destinatar) care are dreptul de a alege propunerea care îi este pe plac. Aş îndrăzni să spun că propunerile nu le facem noi după ce am citit sau auzit predica. Propunerile le face Dumnezeu înainte de a începe predica! În sfârşit: dacă propunerile noastre – şi, bineînţeles, îndeplinirea lor – sunt reductive, sau oricum ne la locul lor, Cuvântul este ineficace. Pe cât de paradoxal poate apărea, propunerile precedă ascultarea! Şi nu sunt formulate pe pământ.

Dumnezeu “îşi propune” ceva în privinţa noastră când ne adresează Cuvântul. Orice cuvânt al său conţine o dorinţă, o speranţă, un proiect, o…intenţie a lui Dumnezeu. Nu este important deci ca predicatorul să fie satisfăcut sau mai puţin când părăseşte amvonul. Nici când credincioşii par mulţumiţi sau decepţionaţi, după cum au ascultat sau nu ceea ce aşteptau, sau le plăcea, sau intra în ordinea de idei a lor sau în programul lor de viaţă. Ar fi interesant, în schimb, să verificăm dacă Cuvântul s-a întors la sediul său după ce “a împlinit” cele pentru care Dumnezeu l-a trimis.

Şi trebuie exclus că dorinţa lui Dumnezeu se limitează la faptul că cineva exclamă: “Într-adevăr o predică frumoasă!” “Chiar ceea ce voiam”. Din păcate “ceea ce voiam” nu corespunde în mod necesar cu “ceea ce El voia”. Acesta este marele risc.

Cel mai rău duşman: obişnuinţa

Interpretările diferitelor tipuri de teren, mai mult sau mai puţin promiţătoare, mai mult sau mai puţin productive, nu le-a oferit Cristos. Altele numeroase le-au adăugat comentatorii din toate timpurile. Aş vrea numai să accentuez pericolul cel mai mare pe care îl întâmpină Cuvântul lui Dumnezeu. Care nu este refuzul explicit, cât mai ales obişnuinţa. Fenomenul, încă odată, se verifică pe două laturi. Deasupra şi sub amvon.

Din partea predicatorului, obişnuinţa ia forma de meserie, repetiţie, cenuşiul, lipsa de originalitate, discursuri scontate şi abuzate, banalitate, neîncredere. Din partea ascultătorului, obişnuinţa înseamnă dezamăgire, plictiseală, a şti de mai înainte, neîncredere, interes superficial, indiferenţă, suportarea netăinuită. Atât dintr-o parte cât şi din cealaltă, nu este o adevărată implicare, nici o vibraţie interioară, nici o participare profundă. Nu ne vine desigur în minte că proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu este în vederea convertirii. Nu ne mai dăm seama că acel Cuvânt – aşa cum aminteşte Isaia, în fragmentul citat de însuşi Cristos – trebuie să fie interesaţi ochii, urechile şi mai ales inima. Da, este chiar problema de “a înţelege cu inima”.

Cineva poate să spună că a ascultat sau a vorbit numai dacă Cuvântul a fost prins de inimă. A rodit, a fost păzit, a pătruns în inimă, şi a găsit complicitatea altor inimi. De-a lungul drumului spre Emaus, Cristos a descoperit celor doi ucenici decepţionaţi înţelegerea Scripturilor practicând ermeneutica inimii (“Oare nu ne ardea inima în piept în timp ce ne vorbea cu noi de-a lungul drumului când ne explica Scripturile?”, (Lc 24,32). Mintea lor a fost trezită, luminată de un incendiu în teritoriul inimii. Personal mă întreb care este antidotul cel mai eficace împotriva împietririi obişnuinţei (împietrire care loveşte urechile şi inima, şi chiar vederea!). Şi până acum nu am găsit alt remediu decât acesta: trebuie să ne apropiem de Cuvântul lui Dumnezeu, de o pagină din evanghelie, de o singură frază, ca şi cum ar fi prima oară. Şi, în realitate, este mereu prima oară, pentru că acel Cuvânt este viu, eficace, nou, inspirat şi inspirator “în acelaşi moment”.

Preotul care, duminica, prezidă trei Euharistii, ar trebui să se apropie de fragmentul evanghelic de la ultima Liturghie cu atitudinea celui care “nu ştie” încă ce este scris şi ce va spune (chiar dacă s-a pregătit aşa cum trebuie, şi a meditat, “rumegat” toată săptămâna acel Cuvânt). Oricine deschide Cartea şi se apucă de citi, trebuie s-o facă ca un ne-expert, ca un începător. Cuvântul este irepetabil, şi de nereprodus. Şi chiar dacă cineva l-a ascultat deja de mii de ori, nu este niciodată acelaşi lucru. A spune că acel Cuvânt este cu siguranţă eficace, nu înseamnă că luminează mereu în acelaşi chip şi produce aceleaşi roade, obţine rezultate “standard”. Nu este vorba de un lanţ de montaj, în care totul poate să fie calculat, prevăzut, şi obţinut “în serie”. Este vorba de creaţie.

Isus afirmă că este posibilă vederea Împărăţiei numai de nou-născuţi. Şi bătrânul şi experimentatul şi un pic nesimţitorul Nicodim rămâne uluit de acea revelaţie. Astfel ne este dat să vedem şi să primim Cuvântul numai dacă renunţăm la experienţa precedentă şi ne apropiem cu atitudinea şi prospeţimea unui şcolar care începe să citească, să înţeleagă, să descifreze şi să silabisească doar câteva cuvinte. Impermeabilitatea se învinge cu vulnerabilitatea. Nu o lume sceptică, experimentată şi resemnată. Ci indivizi lipsiţi de apărare, receptivi, cu gustul explorării. Împietrirea poate să dispară numai recuperând sensul surprizei. Da, este vorba (de deasupra şi de dedesubtul amvonului) de a ne lăsa surprinşi de Cuvânt.

Durerile care anunţă naşterea

Să adăugăm şi faptul că suferinţa este un element necesar al rodniciei pentru Cuvântul lui Dumnezeu. În această perspectivă, putem citi fragmentul lui Paul (a doua lectură) unde se vorbeşte despre “suferinţele momentului prezent”, şi de o întreagă creaţie care “aşteaptă cu nerăbdare revelaţia Fiilor lui Dumnezeu”. Da, acei fii care se nasc din Cuvânt şi nu din vorbărie. Acelaşi Paul accentuează, realist, a propo de creaţie, despre “chinurile naşterii”.

Să ne înţelegem, nu este vorba despre preocuparea banală a preotului care trebuie să pregătească omilia duminicală. Şi nici despre neplăcerea şi plictiseala pe care o simt de atâtea ori parohienii la ascultarea unor predici. Nu: mai radical, este chiar Cuvântul care face să suferim, provoacă sfâşieri în carne vie, răvăşeşte echilibrul normal, face să ne simţim rău. Şi ne vine să strigăm: gata, Doamne, lasă-mă un pic liniştit, dă-mi un răgaz, nu mă chinui aşa. Mulţi dintre noi pretind exclusiv că gustă Cuvântul, se bucură de el, îi admiră frumuseţea şi parfumul, ca într-o grădină.

Dar Cuvântul nu aparţine numai de domeniul mângâierii. Cu atât mai puţin de cel al plăcerii estetice (fie chiar şi o estetică spirituală). Cuvântul este sămânţă care produce viaţa. Şi viaţa, prin naştere face să ne simţim rău… să murim.

Că acest cuvânt este viu înăuntrul meu observ nu din exclamaţiile devote care înfloresc pe buzele mele, ci de junghiurile dureroase, aproape insuportabile, care se produc înăuntru. Isaia ne avertizează că pot fi şi “dureri false” ale atâtor “naşteri false”: “Am conceput, am simţit durerile ca şi cum ar fi trebuit să ne naştem: era numai vânt; nu am adus mântuirea ţării şi nu s-au născut locuitori în lume…” (26,18). Totuşi e mai bine să observăm insuportabilitatea Cuvântului mai degrabă decât anesteticul obişnuinţei (chiar travestit în familiaritate).

 

* * *

 

Duminica a XV-a (A)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Isus a ieşit din casă şi s-a aşezat pe malul lacului. În jurul lui s-a adunat o mulţime … mare de oameni… El le-a spus multe lucruri în parabole: “Semănătorul a ieşit să semene. În timp ce semăna, o parte din seminţe au căzut lângă drum, unde au venit păsările cerului şi le-au mâncat. Altele au căzut pe pământ pietros, unde era numai puţin pământ; ele au încolţit îndată pentru că pământul nu era destul de adânc, dar când s-a ridicat soarele le-a dogorât şi, pentru că nu aveau rădăcină, s-au uscat. Altele au căzut între spini iar spinii au crescut şi le-au înăbuşit. În sfârşit, altele au căzut în pământ bun şi au dat roade, care o sută, care şaizeci, care treizeci. Cine are urechi să audă!…” (Mt 13,1-23)

O bună parte din învăţătura lui, Isus şi-a transmis-o prin parabole, acele crâmpeie de viaţa cotidiană cu ajutorul cărora ilustra învăţături profunde referitoare la Împărăţia cerurilor. Sfântul evanghelist Matei a reunit o serie de parabole în capitolul 13, parabole pe care le vom medita în următoarele trei duminici.

În prima parabolă a capitolului Isus, deşi nu foloseşte sintagma Împărăţia cerurilor, se referă la modul în care ea se constituirea din cei care împlinesc programul de rodire a Cuvântului. Descriind ce se poate întâmpla cu seminţele pe care un semănător le împrăştie cu generozitate, Mântuitorul atrage atenţia asupra modului atât de variat în care este receptat şi pus în practică Cuvântul evanghelic. De altfel, în partea a doua a textului mateian propus pentru această duminică Isus explică în detaliu această varietate de recepţie şi de punere în aplicare a Cuvântului divin. Într-adevăr, ceea ce s-a semănat poate fi răpit de Cel rău, lepădat în timp de strâmtorare, înăbuşit de grijile acestei lumi şi de pofta de avere, sau poate fi făcut să rodească (dar şi aici rodirea nu este egală la toţi).

Prin această parabolă Isus arată că ştie deja ce se va întâmpla cu sămânţa bună pe care El o împrăştie în mulţimea adunată în jurul lui (v. 2), dar şi în cei care, de-a lungul timpului, se vor întâlni cu Cuvintele Împărăţiei cerurilor. În unii va rodi, iar în alţii nu…

Fraţilor, eu sunt convins că suferinţele timpului de faţă nu înseamnă nimic în comparaţie cu măreţia care va fi descoperită. Toate creaturile aşteaptă cu nerăbdare să vadă această descoperire a fiilor lui Dumnezeu. Toată făptura a fost supusă forţelor nimicitoarea… Cu toate acestea, ea şi-a păstrat speranţa de a fi eliberată de această sclavie… pentru a cunoaşte libertatea şi măreţia copiilor lui Dumnezeu… (Rm 8,18-23)

Desi cu alte cuvinte, apostolul Paul (Pavel) confirmă învăţătura Mântuitorului cu privire la chemarea tuturor oamenilor de a cunoaşte şi participa la libertatea şi măreţia copiilor lui Dumnezeu, a roditorilor Cuvântului (vezi textul evanghelic). În cazul de faţă, însă, copiii lui Dumnezeu au de înfruntat suferinţe adevărate şi mari care provin atât din persecuţii cât şi din asumarea responsabilităţilor zilnice (uneori atât de grele). Amintindu-le, totuşi, că toate suferinţele timpului de faţă sunt trecătoare, Apostolul îi încurajează pe destinatarii lui să fie perseverenţi, bine ştiind că şi celelalte creaturi aşteaptă cu nerăbdare să vadă această descoperire a fiilor lui Dumnezeu şi speră să fie eliberate de sclavia forţelor nimicitoare – ca şi cum eliberarea lor depinde de dobândirea libertăţii copiilor lui Dumnezeu.

 

* * *

 

Ascultarea şi înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Tânărul Eric dădea mărturie despre cotitura înregistrată în viaţa sa atunci când l-a acceptat pe Isus ca Domn şi Mântuitor. Cu doi ani înainte, spunea el, nu avea poftă pentru Cuvântul lui Dumnezeu. În zilele de duminică obişnuia să sondeze bisericile din zonă pentru a găsi preotul ce ţine cele mai scurte predici. Pentru el serviciul duminical ideal trebuia să consume cel mai puţin timp posibil. Cu cât mai puţin cu atât mai bine. Dar acum, că se născuse a doua oară, putea sta şi asculta predicarea Cuvântului lui Dumnezeu şi ore întregi. Dispoziţia noastră relativ la Cuvântul lui Dumnezeu este un bun indicator al relaţiei noastre cu Domnul. Evanghelia de astăzi este o invitaţie la revizuirea şi înnoirea atitudinii noastre faţă de Cuvântul lui Dumnezeu.

Parabola Semănătorului aseamănă vestirea Cuvântului lui Dumnezeu cu plantarea seminţelor. Seminţele cad pe diferite tipuri de pământ: bătătorit, pietros, între spini şi pământ bun. Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem astăzi este: “Ce fel de pământ sunt eu pentru Cuvântul lui Dumnezeu? Sunt ca pământul bătătorit, unde sămânţa nu poate nici măcar intra, sau ca cel pietros unde sămânţa nu prinde rădăcini, sau ca cel cu spini unde Cuvântul lui Dumnezeu este în cele din urmă înăbuşit, sau pământ bun, care aduce multă roadă? Comparaţia dispoziţiilor noastre diferite cu tipurile diferite de pământ are o limitare crucială. Pământul nu poate să ajute la ceea ce este. Noi putem. Astfel că întrebarea care urmează este: “Cum pot eu îmbunătăţi dispoziţia inimii mele pentru ca Cuvântul lui Dumnezeu să poată să aducă rod în viaţa mea?” Pentru a răspunde la această întrebare să ne întoarcem la povestea lui Eric.

Înainte de convertire, Eric nu gusta Cuvântul lui Dumnezeu. Mulţi tineri din ziua de astăzi – şi nu numai tineri – sunt într-o situaţie similară. Responsabilitatea pentru această atitudine poate fi împărţită între cei care îl comunică şi cei care îl primesc. Predicatorii se rezumă uneori la simpla expunere a lucrurilor. Dar faptul că Isus s-a folosit de povestiri şi parabole pentru a ne învăţa ne spune că nu este niciodată îndeajuns să spui doar lucrurile, aşa cum sunt. Adevărul este amar şi pilulele amare se iau adesea cu ceva dulce, pentru a aluneca mai uşor. Una dintre cele mai de succes misiuni de predicare a fost cea a profetului Natan în faţa regelui adulterin David (2 Samuel 12) şi succesul nu se datorează predicării verde în faţă ci folosirii unei parabole. Oamenii opun mai puţină rezistenţă Cuvântului lui Dumnezeu dacă predicarea se foloseşte de moduri mai delicate de comunicare a adevărurilor uneori amare.

Cum este comunicat Cuvântul este important, dar parabola de astăzi se concentrează mai mult pe cum este primit. În parabolă diferenţa crucială dintre cei care aud cuvântul cu spor şi ceilalţi stă în înţelegerea a ceea ce ascultă: “Când cineva aude cuvintele împărăţiei fără să le înţeleagă, vine Cel Rău şi răpeşte cea ce s-a semănat în inima lui; în cazul lui, sămânţa a căzut lângă drum. [...] În pământ bun a căzut sămânţa la acela care aude cuvântul şi-l înţelege, apoi aduce roade” (Matei 13,19.23). Ce face oare ca o persoană să înţeleagă Evanghelia iar alta nu? Isus a încercat să abordeze această problemă în special în Evanghelia lui Ioan. La Ioan 8,43 citim: “De ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? De fapt, voi nu puteţi asculta cuvântul Meu”.

Noi presupunem adesea că oamenii vor accepta Vestea cea Bună doar dacă o pot înţelege, dar reversul este de asemenea adevărat, şi anume că oamenii nu pot să înţeleagă cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu dacă nu îl acceptă mai întâi pe Dumnezeu în vieţile lor. Aceasta o vedem în povestea lui Eric, care începe să guste şi să înţeleagă Cuvântul lui Dumnezeu doar după ce s-a predat lui Dumnezeu şi a intrat într-o relaţie personală cu El. Hotărârea fermă de a face voia lui Dumnezeu în vieţile noastre este cea mai bună dispoziţie pentru a asculta şi înţelege Cuvântul lui Dumnezeu, deoarece “Dacă vrea cineva să facă voinţa Lui, va cunoaşte învăţătura” (Ioan 7,17).