Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XIV-a de peste an
Anul B (A, C)
Lecturi:
Ezechiel 2,2-5
2Corinteni 12,7-10
Marcu 6,1-6

Marcu 6,1-6

Apoi a ieşit de acolo şi a venit în locul lui natal, iar discipolii îl urmau. Fiind sâmbătă, a început să înveţe în sinagogă şi mulţi dintre cei care îl ascultau se mirau, spunând: “De unde are el toate acestea? Şi ce este această înţelepciune care i s-a dat şi aceste fapte minunate care se fac prin mâinile lui? Nu este oare acesta lemnarul, fiul Mariei, fratele lui Iacob, al lui Ioses, al lui Iuda şi Simon? Şi surorile lui nu sunt oare aici, la noi?” Şi erau scandalizaţi de el. Dar Isus le-a zis: “Un profet nu este dispreţuit decât în patria lui, printre rudele sale şi în casa lui”. Şi nu a putut face acolo nici o minune, decât doar şi-a pus mâinile peste câţiva bolnavi şi i-a vindecat. Şi se mira de necredinţa lor. Apoi, cutreiera satele din jur învăţând.

 

Autori

pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Joseph Pellegrino
pr. Anton Dancă
pr. Raniero Cantalamessa
Diverşi alţi autori
pr. Anton Dancă
pr. Şerban Tarciziu
pr. Pietro Righetto
pr. Claudiu Budău
FSC
pr. Alessandro Pronzato

 

* * *

 

Isus nu poate

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Un bătrân se întreba dacă soţia lui avea probleme cu auzul. Aşa că într-o seară, pe când soţia stătea în fotoliu, s-a apropiat uşor prin spatele ei şi i-a spus încet: “Dragă, mă auzi?” Nu a primit nici un răspuns. S-a apropiat mai mult de ea şi i-a spus din nou: “Dragă, mă auzi?” Din nou nimic. S-a dus atunci chiar lângă ea şi i-a spus: “Dragă, mă auzi?” De data aceasta ea s-a uitat la el cu surprindere şi i-a răspuns: “Pentru a treia oară, Henry, da, te aud!” Suntem prea repede gata să îi învinovăţim pe ceilalţi pentru o ruptură în comunicare, când se poate ca noi înşine să fim principalii responsabili pentru situaţie. În Evanghelia de astăzi, citim despre o gravă ruptură în comunicare între Isus şi oamenii din oraşul Său. A fost atât de gravă încât Isus nu a putut să facă nici o minune aici. “Şi nu a putut face acolo nici o minune, decât doar şi-a pus mâinile peste câţiva bolnavi şi i-a vindecat” (Marcu 6,5).

Aceasta este una dintre cele mai şocante declaraţii din toate Evangheliile: Isus să nu poată să facă miracole? Nu că nu ar fi vrut, ci nu a putut! Poate exista oare ceva care să fie imposibil pentru Isus? Evanghelia de astăzi spune că da. Este imposibil pentru Isus să facă miracole într-un context în care nu există credinţă. Isus ar putea face şi ar dori să facă totul pentru poporul Său. Dar are nevoie de credinţa noastră pentru a-şi putea dezlănţui puterea. Să ne amintim de Evanghelia de duminica trecută, cu femeia cu hemoragie. Mulţi îl atingeau pe Isus, dar nu li s-a întâmplat nimic pentru că nu îl atingeau cu credinţă. Însă în momentul în care femeia l-a atins cu credinţă, puterea vindecătoare a ieşit din El. Pe cât de puternic este Isus, noi avem totuşi capacitatea de a-l inactiva prin lipsa de credinţă. Credinţa este ca un comutator care îl porneşte pe Dumnezeu, iar lipsa de credinţă îl opreşte.

Oamenii din Capernaum s-au supărat pe Isus din cauza incapacităţii sale de a face miracole în mijlocul lor. Sunteţi uimiţi uneori de tăcerea lui Dumnezeu şi de aparenta sa inactivitate într-o lume a corupţiei şi a nedreptăţii? Însă lucrul cu adevărat uimitor, în ceea ce îl priveşte pe Isus, este lipsa de credinţă între cei de un neam cu El. “Şi se mira de necredinţa lor” (Marcu 6,6). Când îl acuzăm pe Dumnezeu pentru că nu face nimic în timp ce noi suferim atâta aici pe pământ, oare nu cumva Dumnezeu ne mustră pentru necredinţa noastră care l-a pus în imposibilitatea de a acţiona?

De ce oamenii nu au avut credinţă în El? Isus spune că poate pentru că “Un profet nu este dispreţuit decât în patria lui, printre rudele sale şi în casa lui” (Marcu 6,4). O zicală moderă echivalentă ar fi: “Familiaritatea duce la dispreţ”. Oamenii din Capernaum credeau că ştiu tot ce era de ştiut despre Isus. Îi cunoşteau familia şi educaţia primită, şi de aceea nu erau impresionaţi de El. Oamenii care se convertesc mai târziu sunt adesea mai buni decât cei mai vechi în credinţă, deoarece există între aceştia din urmă de a crede că ei ştiu tot ceea ce trebui să se cunoască despre credinţă. Acest fapt devine un obstacol care ne împiedică să experimentăm mila şi puterea lui Dumnezeu care este oferită în fiecare zi prin acelaşi vechi păstor, prin aceleaşi vechi predici, aceleaşi sacramente. Familiaritatea nu aduce cu adevărat dispreţ. Însă Evanghelia de astăzi ne provoacă să ne străduim în fiecare zi să descoperim acel ceva nou pe care Dumnezeu ni-l oferă prin aceleaşi modalităţi vechi şi familiare.

La final, câte ceva despre fraţii lui Isus amintiţi nominal aici. Pentru catolici şi pentru ceilalţi creştini care cred în fecioria Mariei înainte şi după naşterea lui Isus, această pomenire ar putea ridica o problemă. Pe scurt putem spune următoarele: 1) În aramaică, precum în majoritatea limbilor africane, cuvântul “frate” are un înţeles mult mai larg decât în română, desemnându-i şi pe fraţii vitregi, pe verişori şi pe ceilalţi apropiaţi prin legătură de rudenie. 2) Scriptura nu face referirea nicăieri la aceşti “fraţi ai lui Isus” ca fiind fii ai Mariei. Dacă Maria ar fi avut alţi copii, de ce Isus pe moarte ar fi încredinţat-o discipolului Său Ioan? 3) Unii dintre cei menţionaţi aici ca fiind fraţii lui Isus – Iacob şi Ioses – apar în altă parte menţionaţi ca fiii unei alte femei, tot Maria (Marcu 15,40). Să ne amintim că Marcu încearcă să ne arate cât de mult greşeau oamenii din Capernaum când credeau că ştiu totul despre Isus, când de fapt nu ştiau cu adevărat cine este El. Noi ar trebui să îl cunoaştem mai bine.

Evanghelia de astăzi este o poveste tristă despre nişte oameni care l-au întâlnit pe Isus şi au plecat fără să primească vreo binecuvântare. Noi, întâlnindu-l astăzi pe Isus în Cuvânt şi Euharistie, să nu plecăm din biserică până nu vom primi binecuvântarea Sa. Să ne reînnoim credinţa în El.

 

* * *

 

Acceptarea profeţilor şi acceptarea noastră

Autor: pr. Joseph Pellegrino
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

În următoarele patru săptămâni, prima lectură va fi luată din profeţi: Ezechiel săptămâna aceasta, Amos săptămâna viitoare, apoi Ieremia şi în fine Eliseu. De fapt toate cele trei lecturi din duminica aceasta gravitează în jurul profeţiei.

Să începem cu Ezechiel. Cartea profetului Ezechiel vine din perioada de început a captivităţii babiloniene, în jurul anului 580îC. După ce poporul lui Israel a căzut în practici păgâne, crezând în tratate militare cu vecinii păgâni mai degrabă decât să creadă în Dumnezeu, Domnul şi-a luat mâna de pe el. Asemenea faraonului în zilele lui Moise, poporul evreu a devenit mai îndărătnic, refuzând să îi asculte pe Ieremia şi pe ceilalţi. “Sunt neruşinaţi şi cu inima împietrită” – aşa îi descrie Domnul în prima lectură. Evreii au fost cuceriţi de babilonieni şi duşi în exil în Irakul de astăzi. La începutul exilului poporul lui Israel se simţea părăsit. Unii credeau că sunt pedepsiţi pentru păcatele lor. Dar cei mai mulţi refuzau să mai creadă în Dumnezeu. “Dacă Yahwe există, nu ar fi permis să ni se întâmple acestea”, pretind ei. În loc să se apropie de Dumnezeu în nevoile lor, ei îi resping însăşi existenţa. Dar Dumnezeu a dat darul profeţiei unuia dintre exilaţi. Numele lui era Ezechiel. El le-a spus că Dumnezeu l-a ridicat în picioare. Într-un popor căzut la pământ, Dumnezeu a ridicat un om în picioare. Unii l-au ascultat, alţii nu. Un lucru este sigur: ei ştiau că au un profet între ei.

Dumnezeu, prin Ezechiel şi prin alţi profeţi, a folosit unul dintre ei pentru a le vorbi oamenilor. Umilul a putut accepta, dar semeţul nu. Această mândrie distructivă atinge culmea în cei care l-au respins pe Isus tocmai pentru că era unul de-al lor, unul prea cunoscut lor. Faptele Lui, miracolele Lui, înţelepciunea Lui, toate dispar pentru oamenii care nu reuşesc să vadă în faţa lor decât pe fiul tâmplarului. Este o greşeală omenească pe care noi trebuie să ne străduim să nu o repetăm. Adesea aplicăm cel mai slab argument filozofic, argumentul ad hominem, ca justificare pentru a nu răspunde adevărului. Argumentul ad hominem este un atac la adresa persoanei. El spune în esenţă că dacă o persoană are un anume cusur sau o limitare, atunci nu trebuie să o ascultăm orice ar spune ea. Vedem acest comportament la scară naţională sau la nivel individual. De exemplu reacţia presei – de topor retezător – în contextul scandalului cu preoţii acuzaţi de abuzuri sexuale: nu au mai publicat nici un text, indiferent care Episcop îl semna. Mesajul lor era de genul: “Nu mai ascultăm declaraţia nici unui cleric pe tema avortului sau homosexualităţii, pentru că unii dintre clerici au călcat pe lângă uneori.” Acesta este un argument ad hominem, un atac la persoană.

La nivel individual, argumentul ad hominem ne împiedică să recunoaştem posibilitatea ca adevărul să vină din gura cuiva pe care îl ştim. De exemplu comitetul parohial se întâlneşte să stabilească planul de construcţie pentru un oratoriu. La şedinţă vine şi cineva care este antipatic tuturor, şi care spune: “Ar trebui să facem în aşa fel oratoriul încât şi cei cu handicapuri fizice să poată să vină, să se simtă doriţi.” Oare vom face scările astfel încât să aibă acces şi persoanele cu handicap sau ne vom opune ideii doar pentru că cel care a expus-o ne este antipatic? Mai aproape: în chiar casele noastre soţii şi soţiile îşi cunosc unii altora defectele, care adesea îi opresc de la a auzi adevărul ce îl spune celălalt. Mulţi copii nu pot să treacă de dimensiunea umană a părinţilor lor pentru a auzi şi urma adevărul spus lor de mama sau de tata. Şi invers: părinţii nu reuşesc să treacă peste imaturitatea copiilor lor, pentru a le recunoaşte virtuţile.

Probabil cel mai distructiv caz este când aplică argumentul ad hominem nouă înşine. Adesea dorim să ne luăm un angajament de credinţă, de morală, dar simţim că nu suntem suficient de buni. Cineva din generaţia mea îmi spunea odată: “Cum aş putea să le spun copiilor mei să nu fumeze şi să nu ia droguri când eu însumi mi-am consumat aşa tinereţea?” Sau “Cum aş putea să le subliniez copiilor importanţa primirii Sfintei Împărtăşanii săptămânal, când eu când eram la şcoală eram departe de Biserică?” Sau “Cum aş putea să protestez împotriva a ce este imoral, când eu nu sunt nici pe departe sfânt?” Acestea sunt argumente ad hominem pe care le folosim împotriva noastră. Dacă mergem în această direcţie, înăbuşim adevărul.

Sfântul Paul era cu siguranţă conştient de limitările lui. Auzim despre aceasta în a doua lectură. El vorbeşte despre un ghimpe în trup. Ce era acesta? Un păcat pe care nu reuşea să îl evite. Oare din cauza acestui păcat ar fi trebuit să se oprească din predicarea lui Isus Cristos? Nu, mesajul era mai important decât persoana. Poate că el era slab, dar mesajul este puternic. “Poate”, spune Paul, “este mai bine aşa pentru toţi. Nu eu, ci mesajul este cel important. Eu sunt slab, dar Cristos este puternic. De fapt sunt bucuros că sunt slab, pentru că astfel atenţia mea se concentrează pe adevărata tărie, pe puterea Domnului.” Aşa trebuie să facem cu toţii. Ne ştim limitele şi păcatele proprii. Dar îl dorim pe Dumnezeu în vieţile noastre. Dorim împărăţia Sa de pace şi dreptate să vină. Trebuie să ne dăm seama că voia lui Dumnezeu răzbate chiar şi în ciuda defectelor noastre.

Uneori când recit ritualul penitenţial înainte de Liturghie, folosesc expresia: “Al Tău este adevărul care dă sens tocmai conceptului de adevăr.” M-aţi auzit cu toţii făcând aceasta. Adevărul Domnului vine de la El, nu din gura cuiva. Ce eroare gravă când ne concentrăm pe individul care proclamă adevărul, chiar dacă este vorba de propria persoană. Puterea lui Dumnezeu este asupra noastră. Prezenţa Sa este printre noi. Adevărul Său este în inimile şi pe buzele noastre. Să ne rugăm astăzi să nu lăsăm problemele omeneşti să ne oprească din a auzi, proclama şi trăi Adevărul Domnului.

 

* * *

 

Profetul dispreţuit

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Lectura I-a (Ez 2,2-5) ne dă oarecum definiţia profetului: este un trimis, un semn. Oamenii sunt răi. Dumnezeu este bun şi trimite pe omul său ca pe un semn al iubirii sale: Ca să ştie că este un profet în mijlocul lor, chiar dacă nu-l vor asculta.

Lectura a II-a (2Cor 12,1-10) ne dă definiţia apostolului. Şi el este un trimis, dar mai presus de profet, el suferă în trup ca să nu se mândrească în suflet, ca viaţa lui Isus, cel prezis de profeţi, să se arate în viaţa proprie. Umilinţa este semnul adevăratului apostol, fiindcă poartă în sine smerenia lui Cristos făcut om, asemenea oamenilor, afară de păcat (Evr 4,15). Apostolul pune în evidenţă, prin propria viaţă, prezenţa lui Isus care susţine şi dă siguranţă vieţii printr-o viaţă nouă care se naşte din chinurile crucii de fiecare zi şi care dă bucuria adevărată a sufletului, precum spunea atât de frumos sfânta Bernadeta Soubirous: Când sunt înălţată pe cruce, mă simt mai fericită ca o regină înălţată pe tron.

Lectura a III-a este din Evanghelia după sfântul Marcu (8,1-6). Evanghelistul ni-l prezintă pe Isus dispreţuit de cei mari din cauza originii sale nesănătoase – fiul tâmplarului – şi al unor rude banale. Deşi faptele sale sunt profetice, învăţătura, plină de înţelepciune, semnele, pline de atotputernicie totuşi nu este crezut, ci dispreţuit. Tocmai datorită dispreţului Isus face din misiunea sa, mai mult decât profetică, o operă mântuitoare pentru cei credincioşi.

Profetul acelor vremuri avea misiunea încredinţată de Iahve de a învăţa pe oameni tainele lui Dumnezeu, de a apăra corectitudinea morală faţă de alianţa cu divinitatea prevăzută de lege şi deseori întărea cele spuse cu semne mari, minuni şi preziceri pentru viitor.

Isus a fost profet? A fost un trimis? A fost un semn al iubirii divine?

Moise era considerat ca fiind cel mai mare dintre profeţi şi aşa a fost. El prevesteşte totuşi că Dumnezeu va ridica din rândul poporului ales un profet mai mare decât dânsul; este vorba de Mesia (cf. Dt 18,15). Când Isus l-a înviat pe fiul văduvei din Naim, poporul zicea: Profet mare s-a ridicat dintre noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul său (Lc 7,16); iar pe când învăţa în templu, auditoriul a spus: Acesta este cu adevărat profetul (In 7,40) prezis de Moise. Isus însuşi afirmă despre sine că este trimis (de Tatăl), că este mai mult decât profet, mai mult decât apostol, deoarece el îi alege şi-i trimite pe ucenici ca apostoli, fiindcă existenţa sa o depăşeşte pe cea a lui Abraham: Înainte de a fi Abraham, eu sunt (In 8,58); este mai mare decât profetul Iona; mai mare decât înţeleptul Solomon (cf. Mt 12,41-42). El îşi dovedeşte măreţia, mai presus de cea profetică, mai întâi prin faptul că este Fiul veşnic al Tatălui, că formează o unitate dumnezeiască împreună cu el (In 10,30) şi cu Duhul Sfânt care i-a inspirat pe profeţi (Evr 10,15). În al doilea rând Isus îşi arată măreţia sa mai mult decât profetică prin aceea că desăvârşeşte Legea şi profeţii (cf. Mt 5,17; 7,12). Care dintre profeţi a învăţat cu o autoritate şi cu o putere mai mare decât Isus? Care dintre profeţi ne-a descoperit taine mai minunate din Fiinţa Supremă ca Isus? Dezvăluirea unui singur Dumnezeu în trei persoane, misterul întrupării Cuvântului, misterul prezenţei euharistice, misterul învierii şi al vieţii veşnice etc. sunt opera lui Isus. Cine şi-a întărit cele spuse prin minuni mai mult decât el? Care dintre profeţi a învăţat cu mai multă înţelepciune, care dintre profeţi şi-a învins duşmanii prin mai multă înţelegere şi blândeţe decât el? Care dintre profeţi a înţeles mai bine decât Isus starea dramatică a celor păcătoşi? Toţi rămâneau uimiţi, ascultându-l şi ziceau: De unde are el toate acestea? Şi ce este înţelepciunea ce i s-a dat? (v. 6), fiindcă el învăţa ca unul care are putere de convingere, de pătrundere până în adâncul sufletului; şi nu după cum învăţau cărturarii şi fariseii din pură meserie (cf. Mt 7,29).

Mai mult decât profet, Isus este cel care instaurează cultul divin cel mai curat şi sfânt, agreat de Tatăl. Arată cum oamenii trebuie să-l cinstească pe Dumnezeu prin rugăciune şi adoraţie, cerere, mulţumire şi ispăşire. Samariteana de la fântâna lui Iacob îi spune: Doamne, văd că eşti profet. Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta (Garizim), iar voi ziceţi că la Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Isus îi răspunde: Femeie, crede-mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui, fiindcă închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi adevăr, fiindcă astfel de închinători caută Tatăl. Dumnezeu este duh şi cei care i se închină în duh şi adevăr trebuie să i se închine (In 4,19-24).

Isus a întărit învăţătura sa despre cultul divin cu exemplul vieţii sale: A început să facă şi să înveţe (Fap 1,1) până în ultima clipă: Exemplu v-am dat, ca precum am făcut eu, aşa să faceţi şi voi (In 13,15). El s-a jertfit pe sine pentru noi până la moartea pe cruce.

Isus a întărit învăţătura sa prin nenumărate minuni: vindecarea bolnavilor, înmulţirea pâinilor, învierea morţilor şi mai ales prin propria sa înviere şi înălţare la cer. Care dintre profeţi a fost mai presus de Isus?

Fiind trimis direct de Tatăl (cf. Mt 28,18), s-a bucurat de toată ştiinţa, fără a avea trebuinţă să o înveţe la vreo şcoală, după cum făceau profeţii; de aceea îi uimea pe toţi şi-i determina să se întrebe: Cum de ştie acesta Scripturile, dacă nu le-a învăţat? (In 7,15).

Fiind mai mult decât profet, fiind Fiul Tatălui veşnic, acesta îşi manifestă voinţa în mod clar: Acesta este Fiul meu; pe el să-l ascultaţi (Lc 9,35), fiindcă unul singur este învăţătorul vostru, Cristos (Mt 23,8) şi cel care nu-l ascultă este sortit osândei (cf. Mc 16,15).

Isus profet, ba chiar mai mult, şi totuşi, dispreţuit cel mai mult. De ce?

Dacă în sinagoga din Nazaret a fost dispreţuit de concetăţenii săi din cauza originii umile – fiul tâmplarului – şi a neînţelegerii faţă de înălţimea ştiinţei şi a înţelepciunii, ceea ce i-a făcut bănuitori că şi-ar fi însuşit-o pe căi necinstite, prin vrăjitorie şi magie, printr-o alianţă cu Belzebul (Mt 12,24) etc. Conaţionalii îl dispreţuiesc pentru faptul că îşi avea originea dintr-o regiune rău famată, din Galileea. Când Nicodim îi ia apărarea, învăţătorii din Israel se ridică împotriva lui şi zic: Nu cumva eşti şi tu galileean? Cercetează Scripturile şi vezi că din Galileea nu s-a ivit profet (In 7,52). Minţeau, ca să intimideze; sau nu ştiau Scripturile? Din Galileea, înainte de Cristos, au fost profeţii Nahum, Iona şi Malahia. Pentru această răutate sau ignoranţă avea Isus să-i dojenească: Vai vouă, cărturarilor, care zidiţi mormintele profeţilor, pe care părinţii voştri i-au ucis, încuviinţând faptele lor; dar vi se va cere sângele tuturor profeţilor, pe care l-a vărsat neamul acesta de la începutul lumii, de la sângele lui Abel şi până la sângele lui Zaharia, care a pierit între altar şi templu (Lc 11,46-51).

Câţi dintre noi nu înmormântăm adevărul şi preferăm să trăim mai uşor pe baza minciunii? Să nu uităm: diavolul este tatăl minciunii (In 8,44). Orice păcat mare face viaţa o minciună. Ceea ce nu este trăit în Cristos pentru Tatăl, este minciună.

Pentru cei care preferă să trăiască din minciună, având de tată pe Satana, Isus a profeţit: Aceştia vor merge în chinurile veşnice (Mt 25,46).

Pentru cei care îl ascultă şi-i primesc mesajul, Isus a profetizat: Cel ce primeşte pe profet în nume de profet, plata profetului va lua (Mt 10,41), împreună cu cel care este mai mult decât profet: Veniţi binecuvântaţii Tatălui meu şi moşteniţi împărăţia pregătită vouă de la întemeierea lumii (Mt 25,34).

Profetul Ilie cere văduvei din Sarepta Sidonului pâine, apă şi găzduire în numele lui Iahve. Ea îi dă şi primeşte plata profetului: făina din oală nu a scăzut şi untdelemnul din urcior n-a secat până în ziua în care Domnul a dat ploaie pe pământ după trei ani şi şase luni; ba mai mult, când fiul ei a murit, Ilie l-a înviat (cf. 3Rg 17,9-22).

Isus vrea să vină şi în lăcaşul sufletului nostru, nu ca să ne ceară mâncare şi băutură, ci ca să ne hrănească el însuşi cu propriul trup şi sânge, cu sfânta Euharistie, ca să avem parte de cea mai mare plată a Fiului lui Dumnezeu: învierea din morţi şi viaţa veşnică (cf. In 6,54). Amin.

 

* * *

 

Şi erau scandalizaţi de El

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Când Isus era deja popular şi faimos datorită minunilor şi învăţăturii Sale, s-a întors într-o zi în locul Său de origine, Nazaretul, şi ca de obicei, a început să înveţe în sinagogă. Totuşi, de această dată nu a existat entuziasm, nu s-a strigat Osana! În loc să asculte ceea ce spune el şi să îl aprecieze în consecinţă, oamenii au început să emită judecăţi negative. “Ce este această înţelepciune care i s-a dat şi aceste fapte minunate care se fac prin mâinile lui? Nu este oare acesta lemnarul, fiul Mariei…?” “Şi erau scandalizaţi de el”, adică aveau dificultăţi în a-l crede, deoarece îl cunoşteau bine.

Isus a comentat cu amărăciune: “Un profet nu este dispreţuit decât în patria lui, printre rudele sale şi în casa lui”. Aceste cuvinte au devenit proverbiale în forma abreviată: Nemo propheta in patria, nimeni nu este profet în ţara sa. Pasajul evanghelic ne dă şi un avertisment implicit, pe care îl putem rezuma astfel: fiţi atenţi să nu comiteţi aceeaşi greşeală ca oamenii din Nazaret! Într-un anumit sens, Isus se întoarce în patria Sa de fiecare dată când Evanghelia Sa este proclamată în ţările care au fost, la un moment dat, leagănul creştinismului. Europa în general este pentru creştinism ceea ce Nazaretul a fost pentru Isus: locul unde a crescut. Creştinismul s-a născut în Asia, dar a crescut în Europa, aşa cum Isus s-a născut în Betleem, dar a crescut Nazaret. Astăzi europenii riscă să facă acelaşi lucru ca nazarinenii: să nu îl recunoască pe Isus. Carta Constituţională a noii Europe unite nu este singurul loc din care El este “alungat” în prezent.

Episodul evanghelic ne învaţă ceva important. Isus ne lasă liberi; el propune darurile Sale, nu le impune. În acea zi, în faţa respingerii consătenilor săi, Isus nu a formulat ameninţări şi invective. Pur şi simplu a plecat în alte părţi. O dată nu a fost primit într-un anumit sat. Discipolii indignaţi au sugerat să ceară să se coboare foc din cer ca să îi mistuie, dar Isus i-a dojenit şi a plecat de acolo (Luca 9,54). Tot astfel acţionează şi astăzi. El are mai mult respect pentru libertatea noastră decât avem noi înşine pentru libertatea celorlalţi. Aceasta creează o mare responsabilitate. Sf. Augustin spunea: “Mi-e teamă de Isus care trece ” (Timeo Jesum transeuntem). El ar putea, într-adevăr, să treacă fără ca eu să îi dau seama de acest lucru, fără ca fiinţa mea să fie gata să îl primească.

Trecerea Sa este întotdeauna o trecere de har. Marcu spune pe scurt că, ajungând sâmbăta în Nazaret, Isus “a început să înveţe în sinagogă”. Evanghelia lui Luca, însă, precizează şi ce a învăţat şi spus El în acea sâmbătă. Luca spune că El a venit “să duc săracilor vestea cea bună; … să proclam celor închişi eliberarea şi celor orbi recăpătarea vederii, să redau libertatea celor asupriţi; să vestesc un an de îndurare al Domnului” (Luca 4,18-19). Ceea ce Isus a proclamat în sinagoga din Nazaret a fost, aşadar, primul jubileu creştin din istorie, primul mare “an de îndurare”, pentru care fiecare jubileu şi fiecare “an sfânt” este o comemorare.

 

* * *

 

Duminica a XIV-a de peste an (B) (audio)

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Predicator: Pr. Iosif Antile
Unde: Catedrala romano-catolică din Iaşi
Când: 9 iulie 2006

 

Puteţi descărca predica de pe Pastoratie.ro: click aici.

 

* * *

 

A rămas uimit de necredinţa lor

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

După scriitorul creştin Hegesip, împăratul Domiţian a adus la Roma pe unii descendenţi ai lui Iuda, fraţi ai lui Isus, ca să-i dea informaţii despre evenimentele petrecute la Ierusalim în legeătură cu Mântuitorul; dar, o adată primite informaţiile de la rude, împăratul s-a convins că din punct de vedere politic, economic şi militar nu-i nici un pericol şi i-a lăsat să se întoarcă la casele lor (cf. CBL p. 1048).

Nu ştim ce informaţii au dat lui Domiţian şi cum au tălmăcit activitatea lui Isus la Nazaret. Ceea ce ne interesează, ne oferă evanghelistul Marcu (6, 1-6) adică punctul de vedere teologic. Isus nu-i acceptat de concetăţenii săi din următoarele motive: 1) este unul mult prea simplu din punct de vedere social: tâmplarul, fiul Mariei şi fratele lui Iacob, Iosif, Iuda şi Simon. Trebuie să notăm că textul evanghelic nu pune problema nici pro şi nici contra fecioriei Mariei. Faptul că se vorbeşte despre fraţii lui Isus poate indica foarte bine o adaptare la uzanţa biblică, conform căreia orice grad de rudenie putea fi desemnat cu termenul de «frate» (Gen 13, 8). Rudele şi concetăţenii poate l-ar fi acceptat cu plăcere, dacă El s-ar fi prezentat ca un supraom, în haine de şef carismatic pornit la luptă contra romanilor. 2) Păcatul este întotdeauna un refuz al comuniunii cu Dumnezeu şi care duce inevitabil şi la dezbinarea dintre oameni. Lipsa de credinţă în Iahve era dovada neîncrederii dintre ei şi Isus. Păcatul în toate formele lui are această consecinţă tristă: înstrăinarea omului de om. 3) Cu cât credinţa este mai slabă, cu atât se formează clanuri mai multe care se încheagă pe baza familiei, strămoşilor, ocupaţiilor, religiei şi chiar a urii faţă de alţii şi nu vor să accepte nimic de la ceilalţi, considerându-i ca periculoşi. 4) Pe lângă acestea, înstrăinarea concetăţenilor nazareteni de Isus s-a produs şi datorită greşelilor lor de interpretare a legii lui Moise. Legându-se de litera Legii, ei au sufocat un document plin de tensiune escatologică; au redus misiunea şi chipul lui Mesia la dimensiunile unui cadru mult prea uman şi prea naţionalist; chiar şi cultul a fost deformat de formalism şi templul devenise un loc de prestări de cult fără nici un fel de angajare personală (cf. MAC p. 894). Ori, învăţătura lui Isus le cerea o deschidere faţă de toţi oamenii, chiar şi faţă de duşmani şi o angajare totală în slujba credinţei. 5) Faptul că Isus lipsise mult din mijlocul lor şi acum venea înconjurat de o mulţime de ucenici, pe când ei îl ştiau ca pe un simplu fiu al Mariei, s-au scandalizat de faptul că aşa, peste noapte, li se prezintă ca un rabi. De aceea nu va trece mult şi-l vor considera nebun: Şi-a ieşit din minţi (In 7, 5). A avut dreptate sf. Paul când a spus că un Mesia ca Isus este nebunie pentru greci şi scandal pentru iudei (1Cor 1, 23).

Dacă idolatria caracterizează naţiunile păgâne, necredinţa loveşte în însuşi poporul lui Dumnezeu. Toată istoria Israelului este punctată de nebuloase ale necredinţei, de refuzuri, de nostalgie după chipuri turnate sau cioplite, de întoarcere la idoli, de încredere în zeii popoarelor vecine sau de încredere în marile alianţe cu popoarele păgâne. Nu-i de mirare că Isus a rămas surprins de necredinţa lor. Expresia evanghelistului Marcu: El a rămas uimit de necredinţa lor are un substrat teologic profund.

Credinţa este nu numai un dar al lui Dumnezeu, ci şi un mister al libertăţii omului. Marcu vrea să arate libertatea pe care o respectă Isus: nu forţează conştiinţele arătându-se ca unul care ştie toate şi găseşte soluţia magică a schimbărilor rapide din mentalitatea oamenilor. Necredinţa nu-i întotdeauna un păcat, dar întotdeauna este o boală spirituală. Isus este medicul bolnavilor. Boala necredinţei îi trezeşte o compătimire unită cu uimirea şi El ştie că ea nu se vindecă prin minuni, ca bolile trupeşti, ci prin suferinţa acceptată cu iubire.

Sf. Tereza a Pruncului Isus în ziua de Vinerea Mare 1896 a vomitat sânge, primul indiciu serios al tuberculozei. Credinţa a făcut-o să se bucure: Cerul mă cheamă, şi-a zis ea. Iată-i mărturia: Am avut o credinţă foarte vie şi lucidă deoarece gândul la Cer era încununarea întregii mele fericiri. Nu puteam crede că existau într-adevăr oameni fără Dumnezeu, lipsiţi de orice credinţă. În zilele următoare Paştelui situaţia s-a schimbat: Isus m-a învăţat – spune ea – să-mi dau seama de existenţa «sufletelor care nu au credinţă». Ce a experimentat sf. Tereza fără credinţă? O suferinţă groaznică. Dacă ai şti - spune ea superioarei – ce gânduri groaznice au năvălit asupra mea tot timpul! Minte îmi este înşfăcată de argumentele celor mai răi dintre materialişti. Întreaga mulţumire dată de credinţa de altădată acum devine ireală în aşa măsură încât Tereza a ajuns să afirme că începe să înţeleagă câte ceva din chemarea la sinucidere. Nu mai cred în viaţa veşnică; îmi pare că nu se mai află nimic dincolo de viaţa asta trecătoare. Totul are un sfârşit. Numai iubirea rămâne. (M.P.GALLAGHER S.I. Ajută necredinţei mele, Ed. Ars Longa, Iaşi 1996, p. 20-21).

Fericit omul care are credinţă. Dar necredinţa generează suferinţă numai atunci când se naşte din păcat. Acest păcat se ispăşeşte prin suferinţa necredinţei. Oare când Isus s-a plâns pe cruce: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? (Mc 15, 34), suferinţa sa sufletească nu s-a datorat necredinţei lumii?

Un alt aspect: credinţa îl face pe om fericit, dar fiindcă în viaţa veşnică nu va mai fi trebuinţă de credinţă, fiindcă îl vom vedea pe Dumnezeu aşa cum este (1In 3, 2), faţă la faţă (1Cor 13, 12), în ultima clipă omul se separă dureros de ea, fiindcă în viaţă i-a dat o siguranţă şi o bucurie lăuntrică, acum însă rămâne în pace numai acela care a transformat credinţa în iubire, deoarece simte că numai iubirea îl însoţeşte în viaţa veşnică. De fapt iubirea nu-i altceva decât desăvârşirea credinţei prin speranţa care nu ne face de ruşine (Fil 1, 20).

În ultimă instanţă lipsa de iubire i-a făcut pe concetăţenii lui Isus de ruşine în faţa istoriei, fiindcă nu mai sperau nimic de la Lemnarul lor. Noi, îmbrăţişând credinţa care lucrează prin caritate (Gal 5, 6), vom putea învinge, nu numai noaptea necredinţei, dacă vom ajunge în escatologie, despre care Isus se întreabă: Când va veni Fiul omului, va mai găsi oare credinţă pe pământ? (Lc 18, 8), ci şi teama de moartea cea mai crudă.

O mare parte dintre evrei nu l-au acceptat pe Cristos, nu numai concetăţenii Lui. Raţiunile care stau la baza acestui refuz ne ating şi pe noi: şi noi suntem mereu în pericol de a încerca să ne mântuim singuri, de a ne pune speranţa în mijloace umane, de a pune cultul nostru mai mult în formalism decât în interiorizare, de a respinge prin interperetările noastre prea umane şi prea legate de un ambient particular, restrângând astfel universalitatea religiei creştine, chiar şi noi suntem într-o ispită continuă´ de a-i face pe profeţi, pe preoţi, să tacă, fiindcă ne clatină comoditatea şi nepăsarea faţă de suflet (cf. MAC p. 895).

Lectura I-a (Ez 2, 2-5) este o încurajare pe care Dumnezeu o dă nu numai profetului: Fiul omului, eu te trimit la israeliţi ca să ştie că este un profet în mijlocul lor, vrând să spună că nu i se poate întâmpla nimic rău, ci şi pentru tot omul credincios sau necredincios: chiar dacă omul păcătos îl părăseşte pe Dumnezeu, Dumnezeu rămâne fidel omului, nu-l părăseşte. Însuşi numele profetului – Ezechiel – ne spune ceea ce vrea Dumnezeu de la om: «Domul stăpâneşte cu putere», nu peste trupuri, ci peste suflete. Ca Domnul să stăpânească în suflet este greu, fiindcă mai întâi omul trebuie să intre în sine, lucru dificil; apoi trebuie să se deschidă sufleteşte pentru alţii, lucru şi mai dificil; apoi să pătrundă prin caritate în sufletul închis al altora, lucru deosebit de dificil; în sfârşit, pătrunzând în sufletul altuia, să-l deschidă pe acesta pentru alţii, pentru întreaga lume, ceea ce pare aproape imposibil.

Şi totuşi este posibil fiindcă Dumnezeu a ales cele mici ale lumii ca să pătrundă acolo unde îşi doreşte.

Iată-l pe sf. Paul! (Lectura a II-a: 2Cor 12, 7-10). El se simte incapabil de misiunea sa apostolică din cauza atâtor dificultăţi pe care le întâmpină. În acestă situaţie Dumnezeu îl face să înţeleagă că nu trebuie să ceară înlăturarea dificultăţilor, ci numai harul de a le învinge; fiindcă dacă cel slab învinge, va apare mult mai evident că puterea mântuitoare vine numai de la Dumnezeu (cf. MAC p. 897).

Sf. Paul nu recurge la fenomenul extatic spre a-şi demonstra credinţa, ci vrea să spună credincioşilor săi că şi el a avut experienţe religioase înafara celor obişnuite, dar acestea nu-i oferă motive de mândrie spre a se crede deasupra altora, fiindcă cu permisiunea lui Dumnezeu satana i-a înfipt un ghimpe în carne, care îi înlătură orice ispită de egocentrism religios. Paul ştie de la Cristos că nu minunea înlătură necredinţa, ci suferinţa; de aceea acceptă ghimpele cărnii.

În spirit de credinţă să acceptăm crucea zilnică păşind pe urmele lui Isus când nu găsim înţelegere din partea celor care ne înconjoară, ba chiar şi atunci când ghimpele satanei se înfige tot mai mult în trupul nostru şi ne duce spre inevitabilul mormânt.

Cu mai multă credinţă să repetăm rugăciunea de la începutul acestei sfinte Liturghii, căreia, poate, la început nu i-am dat toată atenţia, necunoscându-i semnificaţia profundă: Dumnezeule, prin înjosirea Fiului tău tu ai ridicat omenirea căzută; te rugăm, dăruieşte credincioşilor tăi bucuria sfântă că au fost eliberaţi de robia păcatului şi călăuzeşte-i la fericirea veşnică (LR). Amin.

 

* * *

 

Duminica a XIV-a (B)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Isus a venit în patria sa şi ucenicii săi l-au însoţit. În sâmbăta următoare, a început să înveţe în sinagogă. Mulţimea de oameni care îl asculta, cuprinsă de uimire, spunea: “De unde îi vin lui toate acestea? Ce-i cu înţelepciunea care i-a fost dată şi cu aceste mari minuni care se fac prin mâinile lui? Nu este el tâmplarul, fiul Mariei, vărul lui Iacob, al lui Iosif, al lui Iuda şi al lui Simon? Şi verişoarele lui nu sunt aici printre noi?” Şi erau profund scandalizaţi din cauza lui. Isus le-a spus: “Un profet nu-i dispreţuit decât în locul natal, în familia lui şi în propria lui casă”. Şi nu a putut face acolo nici o minune; a vindecat numai câţiva bolnavi, punându-şi mâinile peste ei. Era uimit de necredinţa lor. De acolo a cutreierat satele dimprejur, învăţând. (Marcu 6,1-6)

Episodul revenirii lui Isus la Nazaret (în patria sa), după ce în prealabil a fost consacrat prin Botez drept Mesia şi după ce a activat deja în mai multe locuri predicând şi înfăptuind vindecări care manifestau prezenţa Împărăţiei lui Dumnezeu în lume, încheie cea de-a doua etapă a Evangheliei sfântului Marcu. Concluzia episodului nostru anunţă că Isus va părăsi Nazaretul pentru a se dedica unei noi călătorii misionare prin satele dimprejur.

Ceea ce ne surprinde în acest episod este modul în care concitadinii săi îl întâmpină pe Isus şi mai ales mesajul învăţăturii sale. E drept că, mai întâi, mulţimea de oameni care îl asculta este cuprinsă de o uimire admirativă de vreme ce nu cunoştea nici originea şi nici sensul acţiunilor lui Isus (De unde îi vin lui toate acestea?). Mai apoi, însă, cei care l-au ascultat, având impresia că Îl cunosc prea bine, se lasă cuprinşi de un blocaj (se împiedică în a accepta învăţătura evangheliei, acesta este senul prim al verbului a se scandaliza) care foarte curând se va transforma în necredinţă. Această necredinţă nu este altceva decât urmarea firească uimirii şi a scandalizării încolţite în nişte inimi care, în loc să se deschidă cu bunăvoinţă Cuvântului lui Isus, preferă să-l judece. Or tocmai această atitudine îl va determin pe Isus să evoce acel proverb care spune că: Un profet nu-i dispreţuit decât în patria sa…

Misterele divine revelate de Isus sunt, pentru cei cu inima smerită, lumină şi viaţă în timp ce, pentru cei care pretind să le judece din înaltul orgoliului lor, se transformă într-un văl care îi orbeşte. Această scenă ilustrează foarte bine cuvintele adresate de Isus Tatălui: Tu ai ascuns acestea celor înţelepţi şi isteţi… (Mt 11,25). Atunci când omul doreşte să „adapteze” revelaţia la modul său de a gândi, nici o înţelepciune şi nici o putere manifestată de Cristos nu va fi percepută ca un semn al lui Dumnezeu. Relatând acest episod din viaţa lui Isus, evanghelistul îl invită pe cititor să ia act de marea dramă pe care o reprezintă refuzul Mesiei. Contrar nazarinenilor, noi suntem chemaţi să ne deschidem către Cristos printr-o ascultare atentă şi plină de bucurie şi printr-o adeziune de credinţă mereu mai profundă.

 

* * *

 

Duminica a XIV-a de peste an (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Mulţi nu îi ascultă pe “profeţi”, adică pe cei care vorbesc în numele lui Dumnezeu.

2. Tema

Isus vesteşte evanghelia, dar este refuzat chiar şi de ai săi.

3. Mesajul zilei

Fiecare acţiune de educaţie, de învăţare şi de eliberare, cere efort în toate domeniile: şcolar, social, familiar. Este suficient să ne gândim la sacrificiile părinţilor pentru a-i educa pe copii.

Şi pentru Isus a fost grea vestirea evangheliei:

- evanghelia este o “veste bună”;

- o predica celor care erau ai “săi”, din patria sa;

- toată viaţa Isus a fost neînţeles de preoţi, de scribi, de farisei, chiar şi de consătenii săi, de rudele sale;

- toată viaţa Isus a fost refuzat: la Betleem, la Nazaret, la Ierusalim, pretutindeni.

Dar dacă Isus a venit ca să aducă iubirea lui Dumnezeu, de ce este refuzat, de ce nu este ascultat?

- Pentru că iubirea lui Dumnezeu cere dreptate, respect, ospitalitate, fraternitate, libertate etc.: lucruri care cer eforturi pentru a fi realizate.

- Isus învăţa că Dumnezeu este părintele tuturor, chiar şi al credincioşilor altor religii; că îi iubeşte pe toţi oamenii, fără distincţii; că are grijă şi îi iubeşte şi pe cei păcătoşi, bolnavi, pe duşmani etc. Toate acestea nu le erau plăcute consătenilor lui. Şi apoi, proclama Biblia cu autoritate, spunea că este Mesia, Fiul lui Dumnezeu venit să mântuiască oamenii.

- Chiar dacă pare ciudat, Isus este refuzat datorită bunătăţii sale şi a dorinţei unei religii mai adevărate şi mai concrete: iubirea faţă de Dumnezeu trebuie demonstrată prin iubirea faţă de oameni!

- Isus şi-a dat viaţa pentru evanghelie.

Şi apostolii au trudit mult şi au murit pentru a duce evanghelia lumii întregi.

Şi cateheţii noştri fac eforturi pentru a vesti evanghelia.

Şi noi trebuie “să renunţăm la noi înşine” şi să ne angajăm să vrem ca iubirea lui Isus, prin noi, să ajungă la toţi.

4. Exemple

a) Sfântul Ioan Bosco le-a povestit într-o seară copiilor săi o istorioară cu o semnificaţie profundă.

Doi călugări obişnuiau ca, înainte să meargă să recite rugăciunea de dimineaţă în cor, să se spovedească unul altuia. Într-o noapte, diavolul a vrut să îşi bată joc de ei, aşa că la ora fixată s-a dus să bată la uşa unuia dintre cei doi fraţi, invitându-l să coboare în biserică. Fratele, crezând că a fost chemat de coleg, s-a dus şi, ajuns în cor, a văzut pe cineva care, ciudat la înfăţişare, în îmbrăcăminte, în mers, părea a fi în întregime colegul său şi se îndreptă spre confesional. S-a apropiat de ferestruică pentru a se spovedi, aşa cum obişnuia. În timp ce mărturisea nişte păcate, spre uimirea lui a auzit răspunzându-i-se: “O! Nu-i nimic, nu-i nimic!” Totuşi, continuând mărturisirea şi spunând o lipsă mai semnificativă, a auzit glasul confesorului care continua să repete: “Nu-i nimic, nu-i nimic!” Atunci, gândindu-se să nu fie o cursă, şi-a făcut semnul crucii şi imediat glasul confesorului s-a stins. A pus o întrebare, dar nu i-a răspuns nimeni. A privit confesorul, adică diavolul, dispăruse. Copilaşii mei, ţineţi minte că obişnuitul cuvânt pe care îl foloseşte diavolul când vă împinge la rău este: “O, nu-i nimic!” Despre unele prietenii periculoase pe care superiorii nu le aprobă spune: “O, nu-i nimic!” Uneori se fură ceva, iar diavolul repetă: “O, nu-i nimic!” Despre acele neascultări la unele porunci: “O, nu-i nimic!” Când unele dubii grave pe care le avem în privinţa unor acţiuni sau a unor gânduri şi pe care ne este ruşine să le spunem preotului: “O, nu-i nimic!” Nu vă spun să consideraţi grave lucrurile uşoare, ci vă pun în gardă: nu îl ascultaţi pe diavol când vă repetă că nu-i nimic.

b) A fost o dată o grădină foarte frumoasă, minunată. Domnul avea obiceiul de a se plimba prin ea în fiecare zi, când căldura zilei era mai puternică. În această grădină era un bambus cu aspect nobil. Era cel mai frumos dintre toţi pomii grădinii şi Domnul îl iubea mai mult decât pe toate celelalte plante. An de an, acest bambus creştea şi devenea tot mai frumos şi mai mare. Ştia că Domnul îl iubea, şi se bucura pentru aceasta.

Într-o zi, Domnul s-a apropiat de pomul iubit şi acesta şi-a plecat fruntea cu mare veneraţie. Domnul i-a spus:

- Dragă Bambusule, am nevoie de tine.

I se păru bambusului că a sosit ziua pentru care se născuse. Cu mare bucurie, dar cu voce slabă, bambusul a răspuns:

- Doamne, sunt gata! Fă cu mine ce vrei!

- Bambusule, spuse Domnul cu o voce serioasă, pentru a te folosi trebuie să te dobor.

Bambusul s-a speriat, s-a speriat tare:

- Să dobori pomul pe care l-ai făcut cel mai frumos din toată grădina?

- Dragul meu Bambus, a spus Domnul, iar glasul lui a devenit şi mai serios, dacă nu te pot doborî, nu te pot folosi.

Încet, foarte încet, bambusul i-a plecat capul minunat. Apoi a şoptit:

- Doamne, dacă nu poţi să mă foloseşti fără să mă dobori, fă cu mine ce vrei.

- Dragul meu Bambus, a spus Domnul din nou, nu trebuie doar să te dobor, ci şi să-ţi tai crengile şi frunzele.

- Doamne, a spus bambusul, nu-mi fă aceasta.

- Dacă nu te pot tăia, nu te pot folosi.

Bambusul a tremurat şi a spus cu o voce abia perceptibilă:

- Doamne, taie-mă!

- Dragul meu Bambus, trebuie să îţi fac şi mai mult. Trebuie să te despic în două şi să-ţi smulg inima. Dacă nu pot să fac aceasta, nu pot să te folosesc.

Bambusul nu mai putea vorbi. S-a plecat până la pământ. Astfel, Domnul a tăiat bambusul din grădină, i-a curăţat crengile şi frunzele, l-a despicat în două şi i-a scos inima. Apoi a dus bambusul la izvorul cu apă rece din apropierea câmpiilor sale uscate de secetă. Acolo, cu delicateţe, a pus iubitul bambus pe pământ; un capăt al trunchiului l-a legat de izvor, celălalt l-a orientat spre câmpul uscat. Izvorul dădea apă, apa se revărsa prin inima bambusului spre câmpul care aşteptase atât de mult. Apoi a plantat orez, zilele treceau, sămânţa a crescut şi timpul recoltei a sosit. Astfel, minunatul bambus a devenit realmente o mare binecuvântare prin sărăcia şi umilinţa sa.

Când era încă mare şi frumos, trăia şi creştea doar pentru el însuşi şi îşi iubea propria frumuseţe. Dimpotrivă, în starea sa săracă şi distrusă, a devenit un canal pe care Domnul îl folosea pentru a face fecund câmpul său.

c) Poate fi utilă organizarea sărutării Evangheliei de către copii.

 

* * *

 

Vreau o minune, vreau o minune-n viaţa mea…

Autor: pr. Claudiu Budău
Copyright: Predici.cnet.ro

Nu vă fie teamă. Nu vreau să vă fredonez nimic din Holograf acum. Aş dori în schimb să facem un alt exerciţiu. Uneori este bine ca să recitim sau să re-ascultăm o poveste, dintr-un alt punct de vedere. Pentru că e posibil, ca dintr-o dată, să apară ceva nou, să irupă un gând deosebit care nu ne-a trecut până atunci nici prin antecamera minţii. Aş dori ca în minutele următoare să reiau şi să vă relatez Evanghelia ce tocmai a fost proclamată dintr-o cu totul altă perspectivă.

În acel timp (începutul este acelaşi, după cum aţi observat!), Isus a venit în patria sa şi ucenicii săi îl însoţeau. Vestea a zburat ca fulgerul şi a făcut ocolul tuturor străzilor şi aleilor. Se auzea din gurile tuturor doar exclamaţia: “Vine Isus! E Isus al nostru! Este cel care, în urmă cu câţiva ani, a plecat dintre noi, s-a rupt de satul nostru pentru a deveni predicator! Haideţi să vedem ce are de spus!”

După cum vedeţi, toţi ştiau şi auziseră deja multe despre el. Ecoul minunilor şi vindecărilor sale a ajuns mai repede în acest sat, decât chiar persoana însăşi. Aceste lucruri vorbesc de la sine şi se răspândesc ca vântul şi ca gândul. Şi, cu siguranţă, predicatori buni şi renumiţi erau întâlniţi şi pe vremuri tot atât de rar ca şi astăzi. Isus al lor devenise între timp un om celebru, cu notorietate. Şi nu era un lucru oarecare că unul dintre ai lor, unul din acest sat numit Nazaret, beneficia de un asemenea renume, el care nu părea înainte prea dotat şi nu dădea semne despre asemenea perspective glorioase, demne de invidiat pentru orice muritor de rând.

În sâmbăta următoare, sinagoga era plină până la refuz. Şi ultimul locuşor era ocupat. Toţi erau nerăbdători să-şi dea seama ce ar fi reuşit el să înveţe în tot acest timp şi care-i era carisma, ce trick-uri sau elucubraţii oratorice folosea, ce tehnici stăpânea, de reuşise să devină atât de cunoscut şi celebru. Se făcuse o tăcere de mormânt, nimeni nu mai respira în timp ce, la momentul oportun, Isus a venit încet în faţă să ţină predica. Şi într-adevăr, nu a înşelat aşteptările nimănui, când a strigat: “Iubiţi locuitori ai cetăţii Nazaret, dragi rude, prieteni şi cunoscuţi, mă bucur nespus că mă pot afla din nou în propriul sat natal după atâta timp. Voi sunteţi cei care m-aţi făcut să cred că aş putea deveni un Rabin şi m-aţi sprijinit dintotdeauna, pentru a-mi împlini acest vis, această misiune. Voi aţi fost întotdeauna cei care, din spate, din umbră, m-aţi susţinut şi mi-aţi fost alături. Tot ceea ce sunt eu astăzi, sunt doar datorită vouă, şi pentru lucrul acesta vă sunt profund recunoscător…”

Toţi au rămas uimiţi şi au început să murmure atunci, printre aplauze: “Câtă dreptate are!” Alţii spuneau: “Super! Ce bine a spus-o! Chiar se pricepe la cuvinte! Ce frumos! De ce n-ar fi toţi predicatorii ca el?!” Unii chiar avea lacrimi în ochi. Fuseseră emoţionaţi, atinşi până la lacrimi! Toţi se bucurau şi erau mândri de celebrul fiu al satului lor şi de ei înşişi. Cine mai avea unul ca el? Iată că a putut să iasă ceva bun şi din Nazaret! Îl băteau aprobator pe umăr şi-l felicitau, îi cereau autografe şi voiau toţi măcar să-l salute. Ba chiar a fost numit imediat cetăţean de onoare al satului şi chiar strada pe care se afla casa părintească a primit, în semn de preţuire, numele său.

Iar în final Isuse le spuse acest cuvânt, pe care nu l-au uitat niciodată şi care a fost inscripţionat pe o placă uriaşă la intrarea în sat: “Adevăr, adevăr vă spun, nu am mai găsit atâta entuziasm şi atâta credinţă în tot Israelul!”

Da. Sună aproape ca o primiţie… Cu siguranţă, în stilul acesta le-ar fi plăcut tuturor locuitorilor din Nazaret. Dar, din păcate, nu a fost chiar aşa… Sunt sigur că predica lui Isus din localitatea sa natală nu a făcut excepţie de la arta sa directă, obişnuită de a predica. Nu a apelat la cuvinte mieroase, prefăcute, nu a incenzat pe nimeni, ci a rostit acelaşi mesaj pe care l-a predicat pretutindeni: “Întoarceţi-vă! Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie! Credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în mine, căci prin mine a venit deja împărăţia lui Dumnezeu la voi, şi toate semnele şi minunile săvârşite dau mărturie despre acest fapt”.

Ne putem uşor închipui reacţia, pe care Marcu o surprinde într-un mod unic: “De unde îi vin lui toate acestea? Îl cunoaştem doar de mult timp, ştim ce-i poate capul. Nu-l ştim noi de când era mic? Ce-i cu tupeul acesta pe capul lui? A fost un motălău tot timpul. Cum de i-a venit acum să deschidă gura? Se crede acum altfel, mai bun decât noi? A uitat de unde a plecat? Şi mai are şi curajul să ne spună nouă ce trebuie să facem şi cine trebuie să fim! I-auzi la el! ar trebui să se întoarcă el în faţa propriei uşi, când se mai hotărăşte să iasă cu asemenea gânduri! După ce că şi-a părăsit casa natală, a lăsat-o pe mama lui şi pe toate rudele la greu, acum când şi atelierului tatălui său abia mai merge de pe o zi pe alta (parcă ar fi fost şi ei în vreme de criză!) şi a plecat ca vagabondul, umblând aiurea prin împrejurimi, cică să ajungă mare predicator, se întoarce acum să ne dea lecţii. Chiar el! Nu-l cunoaştem noi mai bine ca oricine altcineva? Şi mai poartă şi banda asta de neisprăviţi care-i târâie după el, ucenicii săi. I-a înşelat pe toţi să lase tot ce aveau şi să-l urmeze. Ce om sănătos la cap ar face acest lucru? Şi acum stau pe capul altora şi prostesc pe toţi că asta e voinţa lui Dumnezeu. Şi unde-i sunt minunile? Cu siguranţă nu e mai bun ca ceilalţi impostori care au mai trecut pe aici”.

Căci, într-adevăr, Isus nu a putut face acolo nici o minune, ca să revenim pentru un moment la relatarea iniţială. Şi atunci Isus le-a spus: “Un profet nu este nicăieri mai dispreţuit decât în locul natal, în familia lui şi în propria lui casă”.

De aceea nu poate să-i meargă bine mult timp unui profet, unui preot acasă sau oriunde a reuşit pentru un anumit număr de ani să se simtă ca într-o familie şi ca acasă: pentru că tulbură, provoacă nelinişte prin modul său de a lucra, de a gândi, de a vorbi, cât timp nu mai face toate acestea pentru sine, ci în numele Altuia care l-a ales şi l-a trimis, nu să fie pe plac tuturor, ci să ajute pe cât mai mulţi să-i fie pe plac lui Dumnezeu. Dacă ar fi un om normal ca toţi ceilalţi, poate ar funcţiona celelalte mijloace de aducere la tăcere, de transformare într-unul obişnuit ca ceilalţi din turmă, unul supus vocii şi moravurilor majorităţii.

Dar nu! Chiar de a plecat dintr-o familie obişnuită, dintr-un cerc ca toate celelalte, a ajuns să fie unul neobişnuit, pentru că nu se mai încadrează în tiparul obişnuit, e ca un spin în ochi uneori, unul care deranjează ordinea prestabilită pentru că are alte priorităţi, îl are pe El mereu în atenţie şi ştie că nu poate avea linişte dacă nu gândeşte, vorbeşte şi face ceea ce vrea El, cel care l-a chemat să nu mai fie doar un simplu om, ci preot, păstor, profet… Cum ar putea el oare explica toate acestea alor săi, indiferent că înseamnă rude, familie sau cei care i-au devenit în câţiva ani de pastoraţie mai dragi ca o familie?

Orice preot trăieşte cu teama că odată va veni momentul confruntării cu ceea ce, pentru cei care nu cred în Dumnezeu, Biserică, sacramente, va rămâne doar un imens mister inefabil. “Cine te crezi să gândeşti, să vorbeşti şi să faci altfel decât cum ne place nouă? Ştim noi cine eşti…” Şi atunci începe şirul de apostrofări, mizerii, calomnii, minciuni, se scot de la naftalină toate metehnele şi tot noroiul care a fost adunat în cei 2000 ani de existenţă a Bisericii, trupul mistic al lui Cristos, şi al ministerului Preoţesc de către toţi cei care nu au vrut să înţeleagă niciodată că aici e mai mult vorba despre ceea ce face Dumnezeu în noi şi prin noi, simple instrumente imperfecte, decât ceea ce am putea noi oamenii realiza. Sunt aceia care cred că ştiu, cunosc cine este acest Isus care vine şi astăzi în diferite forme între noi, în bisericile şi parohiile noastre, dar în realitate le-a fost şi le-a rămas mereu doar un străin, după cum străin le-a rămas şi sensul vieţii lor. O adunătură de numeroşi “nimeni” va striga întotdeauna celui care a reuşit să devină “Cineva” doar “Cine te crezi? Las că te ştim noi”. Păcat că esenţialul l-au pierdut de mult timp printre degete…

De două mii de ani încoace s-a folosit Dumnezeu de oameni imperfecţi ca mine, ca tine pentru a-şi face cunoscut Cuvântul, Evanghelia. Alegerea pentru o asemenea vocaţie devine, din păcate, din ce în ce mai rară, iar unul din motivele care generează această scădere este cu siguranţă teama de vocea majorităţii. Astăzi nu se mai practică. Preoţii sunt nişte ciudaţi singuratici. Dacă nu sunt pe placul majorităţii, se aruncă cu roşii stricate în ei. Iar majoritatea din cei care fac acest lucru nu sunt cei cu care ne putem mândri pe plan uman. Ne este prea teamă de vocea majorităţii şi de suportarea consecinţelor temerarei dorinţe de a fi altfel, de a provoca prin modul diferit de a fi, de fi mai întâi cu Dumnezeu şi apoi cu ceilalţi.

Oare de cine ne temem mai mult? Un părinte care-şi bârfeşte şi îşi denigrează copiii se face pe sine de ruşine, după cum e valabil şi pentru copiii care-şi necinstesc părinţii. Unii nu-şi dau seama că atunci când scuipă sau aruncă cu noroi spre Biserică, de fapt gestul se întoarce împotriva vieţii proprii. Nu noi suntem împreună Biserica cea vie, iar Cristos este capul? Este ca şi cum ai face acest lucru în faţa oglinzii, dar oglinda respinge şi aruncă totul înapoi, mărind consecinţele şi gravitatea la dimensiuni inimaginabile. De aceea nu a putut face Isus nici o minune.

Oare astăzi de ce nu se mai înfăptuiesc minuni? Evanghelia de astăzi vrea să fie o oglindă critică în care suntem obligaţi să ne aruncăm privirea. Ce anume vedem în ea? Nu cumva pe noi înşine? Nu cumva noi suntem cei care facem imposibile minunile lui Dumnezeu în noi?

 

* * *

 

Duminica a 14-a de peste an (B) – lectio divina

Autor: FSC
Copyright: FSC

TEXTUL BIBLIC: Marcu 6,1-6

Isus la Nazaret

1 Isus a venit în patria sa şi ucenicii săi l-au însoţit.

2 În sâmbăta următoare, a început să înveţe în sinagogă. Mulţimea de oameni care îl asculta, cuprinsă de uimire, spunea:

- De unde îi vin lui toate acestea? Ce-i cu înţelepciunea care i-a fost dată şi cu aceste mari minuni care se fac prin mâinile lui? 3-4 Nu este el tâmplarul, fiul Mariei, vărul lui Iacob, al lui Iosif, al lui Iuda şi al lui Simon? Şi verişoarele lui nu sunt aici printre noi?

Şi erau profund scandalizaţi din cauza lui. Isus le-a spus:

- Un profet nu-i dispreţuit decât în locul natal, în familia lui şi în propria lui casă.

5 Şi nu a putut face acolo nici o minune; a vindecat numai câţiva bolnavi, punându-şi mâinile peste ei. 6 Era uimit de necredinţa lor. De acolo a cutreierat satele dimprejur, învăţând.

1 – LECTURA

Ce spune textul?

Piste pentru lectură

Dragi prieteni:

Astăzi medităm începutul capitolului 6 din Evanghelia după sfântul Marcu. De la capitolul 3 versetul 7 până la episodul de astăzi inclusiv avem o secţiune a evangheliei care se caracterizează printr-o reflecţie clară despre tema uceniciei. O ucenicie la care invită Isus şi care generează un fel de dezbinare între oameni: cei care acceptă propunerea lui Isus şi cei care nu acceptă această propunere. Între aceştia din urmă putem să-i încadrăm pe majoritatea personajelor din episodul de astăzi.

De la începutul Evangheliei după sfântul Marcu se observă că “lumea” este fascinată de puterea lui Isus şi de cuvântul său plin de autoritate. Cu toate acestea, în manieră crescândă de-a lungul capitolelor se aud “voci” care resping prezenţa sa mântuitoare până la punctul culminant al Pătimirii sale.

Isus se naşte la Betleem însă, după şederea în Egipt, se stabileşte definitiv, cu Iosif şi Maria, în nord, în Nazaret. Textul ne spune că Isus se întoarce în patria sa. Ucenicii lui îl însoţesc.

Sâmbătă dimineaţa merge la sinagoga din localitatea sa şi, aşa cum putea să facă orice bărbat adult din perioada aceea, învaţă şi explică Scripturile. Cei care erau prezenţi rămân uimiţi de învăţătura lui.

Cu toate acestea ei trec de la admiraţie la întrebări şi de la întrebări la o implicită lipsă de credinţă. Nu înţeleg cum cineva care este contemporan cu ei, care trăieşte printre ei şi a cărui familie o cunosc, poate să dea învăţături aşa de profunde şi să facă minuni aşa de măreţe. Este incredibil că pierd din vedere ceea ce ei înşişi ascultă şi văd (învăţătura şi minunile) şi pun accentul pe faptul că ei “cunosc” originea lui.

Isus răspunde cu un fel de refren popular din acel timp: “Un profet nu-i dispreţuit decât în locul lui natal, în familia lui şi în propria lui casă”. Mai prescurtat astăzi obişnuim să spunem: nimeni nu este profet în patria sa. Această vorbă reflectă experienţa istorică a poporului din Vechea Alianţă care de mai multe ori i-a respins pe profeţii săi pentru că erau bărbaţi sau femei din acelaşi popor, cu care împărtăşeau viaţa şi toate circumstanţele istorice.

“Marea dramă” a evangheliei din această duminică este că admiraţia nu se transformă în credinţă, în acceptare totală a persoanei şi a cuvântului lui Isus. Libertatea pe care Dumnezeu le-a dat-o celor din Nazaret nu s-a transformat în răspuns de credinţă pentru a accepta drumul lui Isus.

Pentru a ţine cont: Cuvântul “frate” care apare în versetul 3 este termenul grec adelfos care înseamnă frate în sensul trupesc şi direct al termenului şi poate fi folosit de asemenea în sensul mai generic al termenului în perspectiva unirii fraterne nu trupeşti. Mai există şi alţi termeni greceşti pentru a face referinţă la rude.

Alte texte biblice pentru a confrunta: Mt 13,53-58; Lc 4,16-30.

Pentru a continua aprofundarea acestor teme se poate vedea harta din Noul Testament, şi căuta oraşul Nazaret: Unde se află exact? Cam la ce distanţă de lacul Galileii, de Betleem şi de Ierusalim?

Întrebări pentru lectură

- Unde se afla Isus şi încotro se îndreaptă?

- Cine îl însoţeşte?

- Ce face el în zi de sâmbătă?

- Ce experimentează cei care-l aud vorbind pe Isus în sinagogă?

- Ce întrebări îşi pun ei?

- Pentru ce îşi pun aceste întrebări?

- Ce se întâmplă cu admiraţia iniţială pe care o aveau faţă de Domnul?

- În acest context: ce le spune Domnul?

- Cum se înţelege refrenul lui Isus?

- Pentru ce Isus nu poate să facă mai multe minuni? Unde se află obstacolul?

- Cum se termină relatarea?

2 – MEDITAŢIA

Ce-mi spune? Ce ne spune?

Întrebări pentru meditaţie

- “Îl însoţesc” pe Isus ca bun discipol în drumurile sale?

- Îl ascult pe Isus, ascult învăţăturile sale?

- Sunt admirat de ceea ce spune şi învaţă, de asemenea de ceea ce face, de toate minunile?

- Rămân “numai admirat”?

- “Admiraţia” faţă de Isus, faţă de învăţătura lui şi faţă de minunile lui se transformă în viaţa mea în credinţă, în încredere?

- Mă scandalizez când mă gândesc că Isus este, în natura sa umană, un om obişnuit deoarece are o familie şi un trecut comun cu alţii?

- Accept în definitiv că Isus este om adevărat (cu tot ceea ce are un om) şi Dumnezeu adevărat (cu tot ceea ce are şi este Dumnezeu)?

- Percep puterea lui Dumnezeu care se revelează în limita naturii umane?

- Cine ar fi astăzi profeţii lui Dumnezeu?

- Sunt mereu ascultaţi sau uneori nu sunt ascultaţi?

- Sunt capabil să-i ascult pe profeţii lui Dumnezeu de la începutul secolului al XXI-lea?

- Sunt conştient că de la Botez eu sunt profet al lui Dumnezeu?

- Mă redescopăr ca profet al lui Dumnezeu?

- Învăţ cuvântul lui, fac cunoscută puterea lui?

- Experimentez în viaţa mea neînţelegerea şi refuzul pentru că sunt un profet autentic al lui Dumnezeu?

3 – RUGĂCIUNEA

Ce-i spun? Ce-i spunem?

Pentru rugăciunea noastră luăm un text profetic din Vechiul Testament. Este chemarea lui Isaia la începutul capitolului 6 al cărţii sale:

Isaia are o viziune în templu

1 În anul morţii regelui Osia, eu Isaia, l-am văzut pe Domnul stând pe un tron înalt şi măreţ; poalele mantiei lui umpleau templul. 2 Înaintea lui stăteau serafimi, fiecare având câte şase aripi: cu două îşi acopereau feţele, cu două picioarele, iar cu două zburau. 3 Ei strigau unul către altul, spunând:

«Sfânt, sfânt, sfânt

e Domnul oştirilor,

tot pământul e plin de mărirea lui!»

4 Când Domnul vorbea, uşorii uşilor au început să se zguduie, iar templul s-a umplut de fum. 5 Atunci am spus:

«Vai mie, căci sunt pierdut!

Sunt un om cu buze necurate

şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze pângărite.

Şi ochii mei l-au văzut pe Regele, pe Stăpânul universului».

6 Atunci a zburat spre mine unul dintre serafimi purtând în mână un cărbune aprins, pe care îl luase cu cleştele de pe altar. 7 El mi-a atins gura cu cărbunele şi mi-a zis:

«Iată, ţi-am atins buzele.

de aceea ţi s-au şters toate păcatele

şi fărădelegea ţi-a fost iertată».

8 După aceea am auzit glasul Domnului care zicea:

«Pe cine îl voi trimite?

Cine va merge pentru noi?»

Şi am răspuns:

«Iată-mă, trimite-mă pe mine!».

Să ţinem cont de conştiinţa “limitei” pe care o experimentează profetul, însă şi certitudinea profundă în împlinirea voinţei lui Dumnezeu.

4 – CONTEMPLAŢIA

Cum interiorizez mesajul? Cum interiorizăm mesajul?

Pentru a contempla această evanghelie vă propunem să luăm imaginea care apare în primul verset şi care se referă la “însoţirea lui Isus” (“ucenicii săi l-au însoţit”).

Repetaţi cu pauze şi în şoaptă gândindu-vă la principalele episoade din viaţa lui Isus:

- În neînţelegere… vreau să te însoţesc, Isuse…

- În lipsa de credinţă… vreau să te însoţesc, Isuse…

- În moartea ta răscumpărătoare… vreau să te însoţesc, Isuse…

- În grădina Ghetsemani… vreau să te însoţesc, Isuse…

- În…

5 – ACŢIUNEA

La ce mă angajez? La ce ne angajăm?

Propunere personală

- Caută să exerciţi dimensiunea profetică a Botezului în condiţiile obişnuite şi zilnice ale vieţii.

Propunere comunitară

- Gândeşte-te împreună cu grupul tău de prieteni sau de comunitate pentru ce oamenii în general şi în toată lumea văd în Fericita Maica Tereza de Calcutta un “profet” din timpul nostru.

 

* * *

 

Ştiţi că este un profet?

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

A vorbi pentru cei care nu ascultă

“Fie că ascultă fie că nu ascultă…” Sunt dintre aceia care nu au pofta de a asculta. Şi cei care se prefac că ascultă. Cei care spun că nu au nevoie, atât de mereu sunt aceleaşi lucruri, şi ei le ştiu deja. Cei care ascultă, dar înţeleg în felul lor. Care sunt dispuşi să asculte numai ceea ce confirmă ideile proprii, respingând orice cuvânt care îi pune în discuţie, atacă siguranţele lor, contestă conduita lor. Care ascultă, dar se gândesc la cei apropiaţi (sau îndepărtaţi), cred că acea predică se potriveşte bine pentru altcineva. Care ascultă, nu obosesc să asculte, nu fac altceva decât să asculte, şi totul rămâne ca înainte în viaţa lor. Care spun: “O predică frumoasă!”, şi se termină aici.

Sunt dintre aceia care ascultă maeştri cei mai diverşi, lucrurile cele mai contradictorii, şi fac o mare confuzie. Sunt persoane care nu ascultă pentru că sunt “rebeli”. Şi alţii care nu ascultă pentru că sunt indiferenţi.

Chiar şi unul singur

Din fericire sunt şi dintre aceia care ascultă. Iau în serios Cuvântul, îl păstrează în inima lor, se lasă interpelaţi de el. Predicatorul, poate, nu observă nimic. Şi chiar se plânge, spune că niciunul nu vrea să asculte predici, nu au nici un interes, televiziunea, jurnalele, distracţiile… Şi acuzând mai departe. Profetul, adesea, îi nedreptăţeşte pe ascultătorii “receptivi”. Ignorându-i, ne având ştire, are impresia că este inutil, nu merită oboseala. În schimb, da, merită oboseala. Chiar şi pentru puţini. Pentru unul singur.

Cuvântul este refuzat de “vizuina rebelilor”. Dar găseşte pentru totdeauna, din orice parte, un cuib de primire. Chiar fără ştiinţa predicatorului. Pentru ce Cuvântul nu le aparţine, şi nici nu-l poate controla, să-i verifice efectele. Cuvântul, normal, nu se întoarce la profet sub formă de rezultate strălucitoare, roade coapte după scadenţele fixe de nerăbdarea sa. Cuvântul face traseul său secret, imprevizibil, caută complicitatea unei inimi, să trezească pofta de speranţă sub cenuşa rece a anumitor existenţe, aprinde o scânteie în cine ştie ce noapte, susţine un pas nesigur, luminează o stradă acelui sărman care dibuieşte în întuneric…

Nu. Profetul, după ce l-a pronunţat nu mai regăseşte Cuvântul. Dimpotrivă, are impresia că s-a pierdut. Predicatorul, adesea, este tentat să “dimisioneze”, să redacteze un certificat de “moarte presupusă” a Cuvântului (ucis de imagine, sugrumat de zgomot). Aceasta chiar când Cuvântul munceşte, tăcut, în locuri şi indivizi nebănuiţi. Şi el nu ştie nimic. Cuvântul se revelează eficace când nu dă ştiri despre sine. Este de neînlocuit mai ales când pare inutil. Între toate minunile pe care le căutăm cu lăcomie, este una care este normal neglijată: minunea ascultării. O minune care provoacă o alta şi mai senzaţională: aceea a supunerii.

Profetul: un naiv

“Vor şti cel puţin că un profet se află în mijlocul lor…” Este important să se ştie că rasa profeţilor nu s-a stins. Avem nevoie de unul care, în mijlocul hărmălaei de voci, se prezintă aruncându-ne în faţă acea frază incredibilă: “Spune Domnul Dumnezeu…” Unul care nu are titluri, nu se poate lăuda cu studii făcute în academiile autorizate (“Ce înţelepciune este aceasta care i-a fost dată?”, se miră concetăţenii lui Isus), Nu pretinde sprijin şi protecţii, nu este recomandat de vreun personaj influent, nu are rădăcini culturale nici maeştri la care să se refere (“De unde îi vin aceste lucruri?”, se întreabă încă locuitorii din Nazaret).

În profet este un amestec de nebunie şi de naivitate. Şi de insolenţă (profetul este impertinent, în sensul că transmite un mesaj “im-pertinent” faţă de dorinţele, interesele şi aşteptările comune). Mai ales, profetul este un intrus. Unul care ajunge, nedorit, în momentul mai puţin potrivit, spune lucruri neplăcute, îi jenează pe toţi. Este prea uşor să-i închizi gura, să-i arunci în spate hohote de râs, zdrobindu-l sub greutatea dispreţului, să-l defăimezi şi să nu ai încredere în el, chemându-l la ordine, prezentându-l ca un rebel (chiar pe el care este trimis la “un neam de rebeli”, este acuzat de indisciplină), să invoci raţiuni de oportunitate pentru a-l înlătura. Totuşi nu vom reuşi niciodată să-l reducem la tăcere pe acel neliniştit: “Spune Domnul Dumnezeu…”

Profetul a pierdut numele propriu

“Fiul omului, eu te trimit la Israeliţi…” Pare că Dumnezeu nu cunoaşte numele profetului său. Ignoră că acesta este “fiul preotului Buzi”. În mod paradoxal, chiar în momentul chemării, Ezechiel nu se simte chemat pe nume. Dumnezeu se adresează la un oarecare “fiu al omului”, sau, dacă preferaţi, “fiului lui Adam”. Şi să spunem că el posedă un foarte frumos şi semnificativ nume. Ezechiel, de fapt, înseamnă “Dumnezeu îl face puternic”. În schimb trebuie să răspundă la apelul Unuia care îl pune în picioare apostrofându-l astfel: Fiul omului”.

Este surprinzător de notat că în toată cartea “fiul omului” se întâlneşte de 93 de ori, în timp ce numele propriu Ezechiel apare numai în două ocazii. Suntem în faţa unei fiinţe umane, a unui fiu al lui Adam, a unei creaturi fragile, muritoare, lipsite de apărare. Unul ca ceilalţi. Ezechiel va trebui să manifeste forţa lui Dumnezeu (conţinută în numele său) prin slăbiciunea proprie. Şi aceasta îl leagă de experienţa lui Paul (lectura a doua): El mi-a spus: “puterea mea se manifestă pe deplin în slăbiciune”.

Ezechiel, în acelaşi fel ca şi Paul, poate să spună: “Când sunt slab, atunci sunt puternic”. Când apar de neglijat, nu valorez nimic, sunt incapabil, mă simt slab, atunci Dumnezeu este puternic. Ar fi absurd dacă profetul după ce a pierdut numele propriu, să se preocupe să-şi “facă un nume”. Profetul, de caută popularitatea, succesul, faima, consensul, nu mai are dreptul de a afirma: “Spune Domnul Dumnezeu…” Profetul trebuie să aibă grijă de prieteni. Cei mai temuţi duşmani ai săi pot să fie chiar prietenii. Cei care îl aclamă, îl pun sub tutela lor, dacă îl anexează, fac din el un idol.

Cei ce repetă: “Astfel spune profetul…” Şi ei se simt unicii interpreţi autorizaţi al cuvântului său, depozitarii exclusivi ai secretelor sale. Când formula “Spune Domnul Dumnezeu” devine “Aşa spune profetul”, se răstoarnă părţile, şi este motiv de bănuială de înşelăciune. Vai când profetul uită să fie “fiu al lui Adam”, adică un om sărman ca toţi, şi pretinde să devină “cineva”. Dumnezeu pune în picioare ( “… m-a făcut să mă ridic în picioare”), dar nu pune pe piedestal.

Minunile pe care nu a putut să le facă

Dar ce s-a întâmplat, de fapt, la Nazaret? Este dificil de stabilit cu exactitate. Pare că ar fi voit să însuşească pe profetul-taumaturg. Să-l manevreze după plăcerea proprie. Astăzi am spune “să-l instrumentalizeze”, probabil din motive de patriotism local. Se lăudau cu drepturile asupra Lui, inclusiv cel de a-l dispreţui, de a-l face snob, considerându-l cu o anumită bunăvoinţă. L-au refuzat, şi în acelaşi timp pretindeau să-l folosească în modul lor.

Ce naiba, ştiau totul despre el, cunoşteau rudele sale (neam aşa…), şi totuşi: “Cine crede că este?” Intenţionau să-l reducă la măsurile proprii, să-l readucă acasă. Într-un cuvânt: să-l redimensioneze. Numai, cel puţin, să se laude cu el în faţa altora. Şi cel puţin să-l oblige – admiţând că este capabil, cum se flecăreşte în jur – să facă minuni aşa cum vor stabili ei. Este pretenţia, mereu actuală, de a închide misterul personal al lui Isus într-o oarecare formulă, definiţie, titlu, schemă politică sau ideologică; reducându-l la proporţiile dorinţelor noastre şi ale aşteptărilor noastre, ale intereselor noastre. Un fel de a pune mâinile pe El. Este Pătimirea care este perpetuată, cel puţin cu intenţia de a-i aduce slavă şi de a face să fie respectat.

Este ispita, care revine mereu, a unei religiozităţi incapabile de a primi trecerea lui Dumnezeu în mod obişnuit, în normalitate, adică de a accepta întruparea. Şi Isus trebuie “să se mulţumească” să vindece puţini infirmi. Dar nu poate săvârşi minunile pe care El le-ar vrea în acele suflete, oarbe din cauza… vizibilităţii tâmplarului. “Şi s-a mirat de necredinţa lor”. Şi Dumnezeu se oboseşte să creadă. S-ar spune că nu reuşeşte să creadă din cauza necredinţei noastre, a durităţii inimii, din cauza refuzurilor noastre încăpăţânate. … Şi spunem că îi oferim dovezi din belşug. Ar trebui să fie convins, de acum.

Desigur, este impresionantă această trăsătură particulară a lui Isus care, după ce a domolit furtuna, a triumfat asupra demonilor, a învins bolile şi chiar moartea, se simte uimit, neputincios, în faţa libertăţii şi a voinţei rele a oamenilor. “Ce este mai slab şi mai dezarmant decât un Dumnezeu care nu poate nimic fără noi?” (P. Claudel). Totuşi El străbate încă toate drumurile, se prezintă ca un cerşetor la toate porţile. Înfruntă riscul de a fi respins. De ceea ce se teme mai mult este primirea pe care i-o rezervă cei din casa…

Câţi paşi se pot face cu un spin înfipt în carne…

Aş vrea să închei tot cu Paul. Care nu ezită să prezinte semnele slăbiciunii proprii, dovezile micimii proprii. Se laudă cu ceea ce nu are, cu ceea ce nu posedă. Pune în evidenţă limitele proprii. Ne încredinţează de umilirea fiinţei sale – literalmente – “pălmuit de Satana”. Să ne înţelegem. Paul nu prezintă o mistică a resemnării şi a durerii. De fapt, a cerut să fie eliberat. Nu face un discurs de tip psihologic, cu riscul autocomplăcerii în suferinţă (în loc “să mă complac în infirmităţile mele”, Bultmann traduce “spun da…”)

Paul, pur şi simplu, vrea să ne facă să înţelegem că apostolul nu este un supra om dotat cu calităţi excepţionale, un erou invulnerabil. Dimpotrivă, el chiar prin intermediul fragilităţii proprii, devine martor a ceea ce Dumnezeu este capabil să facă. Cu această atitudine neobişnuită, Paul ne descoperă care este antidotul cel mai eficace împotriva autoexaltării de tip spiritual: a mărturisi că este “un fiu al lui Adam” (ca Ezechiel), adică un om sărman. Şi, poate, “sărman” este prea mult. Rămâne totuşi mortificată curiozitatea noastră în privinţa faimosului “spin în trup”. Paul nu spune în public cartela sa clinică.

Şi atunci se dezlănţuie exegeţii. Şi iată apărând un rău fizic cronic neprecizat: poate la ochi, sau la limbă. Cineva, dând de crezut că a primit informaţii secrete, vorbeşte de malarie, reumatism, migrene chinuitoare, şi chiar epilepsie. Nu lipsesc doctori spirituali care diagnostichează ispite chinuitoare împotriva castităţii. În sfârşit, pare că Paul a reuşit în final să scoată spinul şi să-l înfigă în pielea exegeţilor. Un chin adevărat pentru ei. În rest fiecare caută modul care îi convine pentru a face viaţa dificilă. Revenind pe tărâmul seriozităţii, închei cu o frază a Terezei de Avila, care exprimă în mod original gândul lui Paul: “Tereza, tu nu eşti nimic. Tereza şi 30 de ducaţi, este un pic. Tereza şi Domnul, este totul”.