Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XIV-a de peste an
Anul A (B, C)
Lecturi:
Zaharia 9,9-10
Romani 8,9.11-13
Matei 11,25-30

Matei 11,25-30

În acel timp, Isus a luat cuvântul şi a spus: “Te preamăresc pe tine, Părinte, stăpânul cerului şi al pământului, pentru că ai lăsat ascunse acestea celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit celor mici. Da, Părinte, căci aşa ai voit tu în bunătatea ta. Toate mi-au fost date de către Tatăl meu; şi nimeni nu-l cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl; nici pe Tatăl nu-l cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi acela căruia Fiul vrea să-i descopere. Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţaţi de la mine căci eu sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul meu e dulce şi povara mea este uşoară”.

 

Autori

pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC 2
volum colectiv ITRC
pr. Anton Iştoc
pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato
pr. Daniel Iacobuţ

 

* * *

 

Învăţaţi de la mine

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Mulţi au fost, sunt şi vor fi învăţătorii lumii acesteia, acei care s-au străduit, se străduiesc şi se vor strădui să aducă omenirii un dram de fericire pe acest pământ.

La vârsta de şapte ani copilul este trimis la şcoală şi acolo primeşte primele noţiuni, primele cunoştinţe de literatură, matematici, geografie, botanică, zoologie, fizică, chimie astronomie etc. toate menite să-l facă înţelept şi fericit. Cu toate acestea nu se află nici măcar un singur loc pe pământ unde oamenii să fie total mulţumiţi şi fericiţi, oricât de multe cunoştinţe ar avea.

Altfel decât învăţaţii acestei lumi, Isus ne spune: Învăţaţi de la mine! Atât ucenicii, cât şi oamenii de rând, ba chiar şi duşmanii, l-au numit: Învăţător (cf. Mt 19,16; 22,16 etc.).

Dar învăţătura Mântuitorului cine a pătruns-o? Cine a înţeles-o deplin? Cine a trăit-o? Numai acela care a înţeles predica de pe munte, cele opt fericiri. Dar, cine-i? Desigur, numai acela care se străduieşte să fie, asemenea lui Isus, blând şi smerit cu inima.

În prima lectură de azi avem o profeţie despre învăţătura lui Isus, luată din profetul Vechiului Testament, învăţătura profetului Zaharia. Acesta spune fiicei Sionului să-i pregătească lui Mesia aceeaşi primire triumfală care este rezervată lui Iahve (2,14). Din păcate, Israelul n-a înţeles îndemnul profetului şi, refuzându-l pe Isus ca Mesia, credea că va rămâne la şcoala spiritualităţii ca înainte vreme. Din cauza acestui refuz, Isus plânge asupra Ierusalimului (cf. Lc 19,41) deoarece n-a ştiut să desluşească profeţia lui Zaharia (9,9), ziua în care aceasta s-a împlinit în Cristos.

Evreii aşteptau un Mesia după placul lor: frumos, bogat, puternic, autoritar, de neam arhieresc etc. nu pe acest călător cu traista-n băţ mergând din sat în sat însoţit de câţiva pescari ignoranţi şi admirat de vameşi şi păcătoşi, şi mai ales că nu le promitea mari lucruri pe lumea aceasta, ceva palpabil: o eliberare grabnică de sub jugul roman şi o împărăţie ca în poveşti. Cu toate acestea, pretindea aşa de mult: să laşi tot ce ai şi să-l urmezi, să te lepezi chiar de tine însuţi, să-ţi urăşti propria viaţă, să iei crucea de fiecare zi etc.

Iudeii se înşelau când se gândeau şi credeau că vor putea ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu fără el. Cu toate acestea numai Isus era în stare să le arate cine şi cum este Dumnezeu, fiindcă numai el singur este Fiul Tatălui; numai el singur putea distruge bariera ignoranţei dintre om şi Dumnezeu; numai el avea puterea să ierte păcatele, să facă o punte peste prăpastia iadului care separa omenirea de Creatorul său. Fiindcă ei ignorau importanţa spirituală şi refuzau cu încăpăţânare învăţătura lui Isus, acesta s-a aplecat cu precădere spre cei săraci şi umiliţi, mereu disponibili să primească ceva care să-i ridice la o demnitate de care erau conştienţi că o pot primi.

Admiterea unei cunoaşteri superioare naturii noastre este dovada că Duhul lui Dumnezeu n-a încetat niciodată să lucreze în om, n-a încetat să conştientizeze propria noastră slăbiciune şi faptul că cineva ne poate ajuta să fim mai oameni, să pătrundem în învăţătura lui Isus cât mai bine, aşa cum este cuprinsă ea în evanghelia de azi.

Isus este acela care ne face să fim conştienţi de propria noastră ignoranţă şi chiar să facem din ea un obiect din care să putem scoate mai multă fericire. Să-l ascultăm!

Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor (Mt 5,3).

În natură sunt atâtea lucruri pe care ar trebui să le ştim, dar le ignorăm; sunt atâtea pe care le-am putea afla, totuşi nu le vom şti niciodată din diferite motive personale, de vinovăţie sau nu, dar a nega existenţa lui Dumnezeu sau a tainelor sale, sau, ceea ce este şi mai rău, a-l admite, şi totuşi a trăi fără el, este culmea mândriei, culmea prostiei.

Dar cum să-l cunoaştem? Marele cugetător, Blaise Pascal, spunea: Dacă omul l-ar cunoaşte pe Dumnezeu, sau omul ar fi Dumnezeu, sau Dumnezeu n-ar mai fi Dumnezeu. Sfântul Toma de Aquino, cu toată ascuţimea minţii lui, recunoştea: Ceea ce putem spune mai precis despre Dumnezeu este că nu ştim ce este. Dar ştim că este, fiindcă el însuşi s-a revelat lui Moise spunând: Eu sunt cel ce sunt (Ex 3,14). Trebuie s-o recunoaştem: omul este superior animalelor prin ştiinţa neştiinţei proprii. Omul ştie că nu ştie ce este Dumnezeu, pe când animalul nu ştie că nu ştie ce este omul, nu este conştient de neştiinţa sa şi astfel trăieşte numai după trup, condus de instincte, pe când omul, numai prin faptul că gândeşte, prin faptul că îşi cunoaşte neştiinţa, se ridică, printr-un simplu gând, deasupra întregului univers material. Emilio D’Angelo spune că numai cunoaşterea implică o egalitate de natură. Cristos s-a făcut om ca să ne facă mai conştienţi de ignoranţa noastră, să ne trezească pasiunea după cunoaşterea lui Dumnezeu pentru a ajunge la o oarecare asemănare de natură, ca să ne facă părtaşi de natura divină, după cum ne spune sfântul Petru (2Pt 1,4). Este mare lucru să ştii că nu ştii. Admiterea propriei ignoranţe este smerenie şi aceasta este temelia fericirii, a sfinţeniei, fiindcă dă garanţia cunoaşterii împărăţiei lui Dumnezeu. Inconştienţi de ignoranţa lor, strămoşii noştri Adam şi Eva s-au lăsat amăgiţi de Şarpele viclean (cf. Gen 3,1-7). Isus, pentru a ispăşi vina lor şi spre a ne deschide ochi asupra propriei noastre ignoranţe, a trebuit să se facă părtaş de firea noastră omenească, pentru a ne cunoaşte ignoranţa din interior. Aşa se explică de ce el însuşi, ca Fiu al Omului, a trebuit să crească în cunoaştere, în înţelepciune şi har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor (Lc 2,52), să se lupte împotriva ei cu armele înţelepciunii Duhului Sfânt pe tot timpul ispitirii din pustiu (cf. Mt 4,1-11), să se plângă ca ultimul ignorant pe lemnul crucii de părăsirea aceluia pe care îl numea Tată (cf. Mc 15,34). De fapt, prin toate acestea, ne-a arătat calea spre izvorul a toată ştiinţa şi ne-a dobândit harul iertării pentru ignoranţa noastră: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac! (Lc 23,34).

Cel conştient de neştiinţa sa nu refuză jugul lui Cristos, fiindcă el crede că va veni ziua când va şti ceea ce acum nu ştie. Prin această credinţă povara vieţii devine mai uşoară, fiindcă se trăieşte după duh, pe când cel mândru trăieşte după trup, ca animalul care ignoră propria ignoranţă.

Nici imaginea jugului şi nici cea a inimii nu par prea interesante pentru lumea de azi. Cuvântul la ordinea zilei, pentru omul modern, este libertatea. Unii strigă: Jos jugul cenzurii, impozitele absurde, restricţiile de circulaţie etc.! Alţii: Lăsaţi inima în seama preoţilor, noi trebuie să producem, să realizăm planul menit să readucă paradisul pe pământ!

Isus continuă să ne spună: Învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima!

Ne întrebăm: cum să fim smeriţi cu inima?

Inima caracterizează omul în totalitatea lui. Ea este considerată lăcaşul iubirii. O iubire blândă şi smerită? Da, ea este misterul lui Dumnezeu Tatăl. Dumnezeu este smerenie, spunea sfântul Francisc de Assisi; el este infinit de fericit pentru că inima sa, Fiul său Isus, s-a smerit până la moartea pe cruce (Fil 2,8) şi în smerenia lui, Tatăl îşi află toată bucuria (Mc 1,11), de aceea ne cere să-l ascultăm pe Fiul, ca să fim smeriţi ca dânsul şi să ajungem fericiţi ca Tatăl prin actul bunăvoinţei sale în Isus.

Avea dreptate necredinciosul Nietzsche când a spus că el a căutat cea mai mare greutate şi a aflat că este el însuşi pentru sine: Am căutat cea mai mare greutate şi am aflat că aceasta sunt eu însumi.

Când Isus ne invită să învăţăm de la el, când Tatăl ne cere să-l ascultăm pe el, vor să ne elibereze tocmai de această greutate, de noi înşine pentru a ne transpune în ştiinţa iubirii. Ştiinţa iubirii este jugul lui Isus, aceasta este povara dulce care duce la fericire.

Invocaţia din Litaniile inimii preasfinte a lui Isus – Isuse cu inima blândă şi smerită, fă inimile noastre asemenea cu inima ta – să fie mereu pe buzele noastre. Amin.

 

* * *

 

Duminica a XIV-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Agitaţia cotidiană a lumii de astăzi, în care suntem prinşi cu toţii, ne face să uităm că răspunsul la problemele noastre cele mai importante se află în Sfânta Scriptură.

Bogăţia de semnificaţie a textelor sacre, pe care ni le propune Biserica în ziua de astăzi spre meditare, sunt într-adevăr o provocare la interiorizare, la oprirea din acest ritm alert al vieţii, pentru a ne odihni în pacea oferită de Cristos.

Prima lectură, luată din cartea profetului Zaharia, ne prezintă una din profeţiile acestuia făcute cu privire la Mesia. Profeţia face parte din a doua parte a cărţii, scrisă probabil la puţin timp după campania militară a lui Alexandru cel Mare în Siria, Fenicia şi Palestina în 332 î.C. Ca şi în multe alte circumstanţe istorice, sosirea lui Alexandru cel Mare a suscitat speranţa unei noi reluări a planului lui Dumnezeu cu poporul evreu. Dar pentru acest plan era nevoie de un rege, un rege total diferit de cei pe care îi avusese Israelul până atunci. Mesajul lui plin de speranţă va readuce bucuria în tot Ierusalimul. Nu trebuie să uităm că expresii ca “regele tău, Sioane”, în scrierile biblice antice, se referă la Iahve, la sosirea şi domnia sa. Aşadar, în regele din timpurile de pe urmă va fi actualizată regalitatea divină a lui Iahve.

Primele cuvinte ale lecturii sunt o invitaţie la bucurie, deoarece profetul aduce o veste bună locuitorilor Ierusalimului. Epitetele pe care le primeşte viitorul rege sunt pline de semnificaţie. Va fi drept, adică va îndeplini cu fidelitate voinţa Tatălui. Va fi victorios, adică protejat de către Dumnezeu şi eliberat de duşmani. Dar în acelaşi timp va fi umil, modest, unul care nu se va servi de putere pentru a se autoexalta. De aceea, el va refuza să vină călare pe un cal, caii fiind folosiţi mai mult în campaniile militare şi la paradele din zilele de sărbătoare. În schimb, va veni călare pe un măgar, un animal de povară, vrând să arate caracterul său umil şi pacifist. Deşi sărac, fără mijloace şi fără prestigiu, Regele-Mesia va demonstra o eficacitate deosebită împotriva războiului, aducând pacea pentru toate popoarele.

Dacă în această primă lectură avem doar o profeţie, în evanghelie ne este prezentată împlinirea acestei profeţii în însăşi persoana lui Isus Cristos.

Contextul care precede acest paragraf descrie eşecul predicii lui Isus. Generaţia sa nu vrea să o primească pentru că e prea săracă pentru bogaţi, prea simplă pentru persoanele culte, prea laxă pentru oamenii religioşi. Totuşi el vede că nu toţi o refuză: cei săraci, cei umili, ascultând-o, îşi deschid inima cu mult interes. Cuprins de indignare în faţa refuzului fariseilor, Isus îşi îndreaptă gândul către Tatăl ceresc, adresându-i acest imn de laudă prin care îşi arată profunda bucurie interioară pentru că Tatăl i-a făcut pe cei mici să aibă parte de darul de a intra în Împărăţia Cerurilor.

Cei mici, la care se referă Isus aici, nu sunt copiii: Isus vorbeşte adulţilor şi propunerea sa este pentru adulţi care o pot accepta cu responsabilitate. Aici termenul vrea să indice săracii, fragilii, păcătoşii; cei care contează puţin sau deloc din punct de vedere social; cei care sunt victime uşoare ale samavolniciei şi ale egoismului uman; cei care sunt asupriţi, cei care nu sunt luaţi în seamă. Isus nu vrea să ne reîntoarcem în condiţia şi mentalitatea copiilor, dar să ne punem în poziţia celui care se încredinţează, aşa cum procedează copilul încredinţându-se altuia pentru a creşte, care se lasă condus pentru a învăţa să meargă, care acceptă entuziast o iniţiativă şi participă la ea, care ştie să răspundă unui bine al altuia din toată inima, fără rezerve. Simplitatea care îl caracterizează pe copil îl face să distingă lucrurile fără prejudecăţi sau tergiversări şi să fie receptiv la orice apel din partea iubirii. La această atitudine se referă Isus când exprimă poziţia Tatălui care dezvăluie sensul iubirii sale celor mici şi nu celor pe care opinia ebraică îi considera înţelepţi.

Ştim cu toţii de aprecierea de care s-au bucurat copii în predicile lui Isus. Atunci când Isus spune: “Dacă nu vă veţi schimba şi nu veţi deveni ca pruncii nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (Mt 18,3) nu ne cere o întoarcere fizică la copilărie, dar o dispoziţie a sufletului comparabilă cu simplitatea copilului.

Obosiţii şi împovăraţii, la care face referire Isus aici, sunt cei care se supuneau fără condiţie legii mozaice şi interpretărilor minuţioase propuse de farisei. Isus este odihna definitivă a omului, de aceea, îi cheamă pe toţi aceştia la sine. Jugul său corespunde sentimentului inimii sale: este iubirea, suficientă pentru a uni omul cu Dumnezeu şi cu aproapele. Observarea noii legi a iubirii nu depinde atât de efortul uman, dar derivă din darul gratuit al lui Dumnezeu făcut celor care se deschid Cuvântului său.

Ce poate să semnifice astăzi, într-un context de autosuficienţă, a fi mici în sens evanghelic? Şi mai ales: cum se poate deveni mic într-un asemenea context ce proclamă şi pretinde o afirmare de sine, o realizare din toate punctele de vedere? Astăzi, când prosperitatea noastră depinde atât de mult de datele concludente ale ştiinţei, ne întrebăm: se opune Isus celor înţelepţi pentru că cei simpli sunt mai uşor de manipulat? Nu este cazul să umblăm cu prejudecăţi. Isus nu îi apreciază pe cei simpli datorită naivităţii lor şi pentru că ei ar fi un material moale, amorf, asupra căruia un artist şi-ar putea exterioriza imaginaţia dându-i forma dorită de el, dar pentru disponibilitatea lor de a renunţa la vechile păcate pentru a îmbrăţişa viaţa harului propovăduită de el. Dacă umilinţa şi simplitatea nu mai sunt virtuţi la modă acest lucru se datorează faptului că ne-am îndepărtat de Dumnezeu a cărui esenţă este simplă prin excelenţă.

Se spune că un filozof care traversa un fluviu cu o barcă, dorind să înceapă o conversaţie, îl întrebă pe barcagiu:

“Cunoşti matematicile?”

“Nu. E grav?”

“Foarte grav. Ai pierdut un sfert din viaţa ta. Cunoşti măcar astronomia?”

“Nici nu am auzit de aşa ceva”.

“Incult mai eşti! Ai pierdut cel puţin jumătate din viţa ta! Dar astrologia, o cunoşti?”

“Nici pe asta!”

“Eşti un nenorocit. Ai pierdut trei sferturi din viţa ta”.

În acel moment barca a început să se scufunde; barcagiul îi strigă filozofului:

“Ştii să înoţi?”

“Nu”, răspunse filozoful.

“Atunci ai pierdut patru sferturi din viaţa ta”.

Nu vrem să subliniem prin acest exemplu pragmatismul de care dă dovadă barcagiul, ci faptul că filozoful nostru s-a străduit probabil mulţi ani ca să cunoască atâtea lucruri interesante, dar care în situaţia de mai sus nu i-au fost de nici un ajutor.

La fel se întâmplă de mult ori cu noi, creştinii. Ne străduim să adunăm cât mai multe bunuri, cât mai multe cunoştinţe, cât mai multe lucruri interesante, şi uităm că de fapt scopul nostru nu sunt acestea ci dobândirea, păstrarea şi sporirea harului prin care ne putem mântui. Iată pentru ce se poate vorbi despre o înţelepciune a celor mici. Este o înţelepciune care nu echivalează cu cultura şi nici măcar cu prudenţa omului de bun simţ, dar nici nu le exclude. O găsim calitativ pe o altă dimensiune. Înţelepciunea înseamnă, după Isus, a face voinţa Tatălui, înseamnă a fi în lume pentru a salva, adică pentru a elibera pe oricine este asuprit şi obosit, şi a nu condamna sau judeca fără milă sau a critica răuvoitor, înseamnă a purta bucuria, adică o speranţă fermă prin care totul poate fi suportat în mod pozitiv, chiar şi moartea. “Afabilitatea, bunătatea cordială şi umilinţa câştigă în mod minunat inimile şi îndeamnă oamenii să consimtă voluntar sacrificiilor celor mai dificile pentru natura noastră săracă” (Sf. Vincenţiu de Paul).

Înţelepciunea celor mici este, în sfârşit, capacitatea de a surprinde şi de a aprofunda cu ochi noi, curaţi şi limpezi, adevărul şi frumuseţea realităţii şi a lumii. Şi această înţelepciune, o admirabilă înţelepciune a crucii, de multe ori nu poate fi înţeleasă de înţelepţii aceste lumi pentru care toate trebuie să treacă prin micile scheme ale propriei raţiuni. Când ştiinţa se transformă în mândrie şi îngâmfare şi îl face pe om autosuficient sieşi, când îl satură şi îi dă siguranţa de sine, atunci rămâne aproape imposibilă o primire a Cuvântului lui Dumnezeu, deoarece de pe piedestalul autosuficienţei cu greu se poate recunoaşte că sunt multe lucruri care îţi lipsesc.

De aceea, încurajaţi de cuvintele lui Isus, să ne străduim a păstra sufletul nostru în acea disponibilitate continuă faţă de inspiraţiile Duhului Sfânt, pentru ca astfel să ne bucurăm de odihna reconfortantă a sufletului promisă de Isus celor care îşi deschid cu simplitate inima în faţa mesajului divin.

Sebastian Bilboc

 

* * *

 

Duminica a XIV-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Deşi ne aflăm în duminica a 14-a de peste an, vă invit să ne întoarcem cu gândul la evenimentele din noaptea Crăciunului; Cristos, Fiul lui Dumnezeu priveşte spre firea noastră slabă şi luând chip de om, se naşte într-o sărăcie cumplită. Primii oameni la care se arată în această noapte, nu sunt înţelepţii lumii, care îl aşteptau ca pe un rege glorios care să le apere interesele personale, ci nişte păstori simpli şi paşnici.

Iată că încă de la naşterea sa pe pământ, îl găsim pe Isus plin de umilinţă şi cu o predilecţie pentru cei mici şi săraci ai lumii.

În pericopa evanghelică de azi, Isus confirmă acest lucru spunând: “Te preamăresc pe Tine, Părinte, stăpânul cerului şi al pământului, pentru că ai lăsat ascunse acestea celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit celor mici”. Ce anume a ascuns Dumnezeu celor înţelepţi şi a descoperit celor umili, aflăm din textul care urmează. Acest text este una din perlele cele mai preţioase ale evangheliei lui Matei. El oferă o lumină asupra misterului personal al lui Cristos, asupra relaţiilor sale intime cu Tatăl.

Dumnezeu îi refuză pe cei înţelepţi şi încrezuţi în propria lor ştiinţă, care sunt convinşi că ştiu totul, şi se revelează celor umili care i se deschid cu o simplitate de copil, conştienţi de propria lor neştiinţă. Ei au parte de acea cunoaştere care are loc între Isus şi Tatăl ceresc, pe care numai Dumnezeu o poate comunica omului: “Nimeni nu cunoaşte pe Fiul decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-l cunoaşte nimeni decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere”. Această cunoaştere reciprocă indică faptul că, Isus întrupat, în profunzimea fiinţei sale este egal cu Tatăl. De aici apare clar afirmată divinitatea lui Cristos. În timp ce înţelepţii – fariseii şi cărturarii – contemporani cu Isus şi chiar mulţi învăţaţi de azi, nu văd în Isus decât un om: “fiul lemnarului”, cei simpli, de atunci şi din totdeauna, ştiau să recunoască în El pe Fiul lui Dumnezeu: “Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu”, avea să spună Petru, care nu era decât un simplu pescar. Tocmai lor, Isus se revelează pe sine însuşi şi-l revelează şi pe Tatăl.

Mulţi spun că religia nu poate fi o mişcare de mase căci aceasta presupune cultură, interiorizare, sensibilitate; dar nu este aşa. Religia nu este un apanaj al celor culţi. De ce? Pentru că ea nu constă în concepte ci în fapte, iar evanghelia este toată un şir de fapte care trebuiesc văzute şi totodată trăite.

Isus nu numai că s-a adresat cu învăţătura sa celor simpli, dar cu o dragoste deosebită trata pe cei necăjiţi, pe bolnavi, pe păcătoşi, pe călătorii obosiţi ai vieţii. El nu este căutat de bogătaşi, ci de săraci ca Lazăr. Pe ei îi cheamă pentru a-i “înviora” şi pentru a-i “mângâia”. Dar oare mai există şi azi astfel de oameni? Dacă ne uităm în jurul nostru putem observa foarte uşor că există, şi încă mai mulţi decât ne-am fi aşteptat. În zadar atâtea cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, în zadar atâtea institute sociale; numărul oamenilor “sătui” de viaţă, descurajaţi, părăsiţi, este din ce în ce mai mare. Ce binecuvântare ar fi dacă mulţi dintre aceştia ar primi invitaţia lui Isus: “Veniţi la mine…”. Desigur, omul este liber, îşi poate căuta consolarea oriunde, dar o găseşte numai la Dumnezeu.

Este la modă, de exemplu, în zilele noastre să se vorbească mult despre “libertate”. Mişcări culturale şi partide politice fac o adevărată risipă de vorbărie în acest sens. Totuşi, aşa cum aminteşte şi Conciliul Vatican II: “Niciodată oamenii nu au avut un simţ atât de acut al libertăţii ca astăzi, însă, în acelaşi timp, apar noi forme de aservire socială şi politică” (GS 4). În numele libertăţii însăşi, se instaurează dictaturi feroce. Şi nu trebuie să căutăm prea mult în istorie. Cu toţii ne amintim de lozinci ca: “Trăiască comunismul şi libertatea”, lozinci care deşi evident contradictorii şi îndreptate împotriva omului, erau fluturate cu atâta obrăznicie şi “curaj”.

Isus, Adevărul care eliberează (In 8,32), prezintă în schimb celor “obosiţi” şi “oprimaţi” un “jug“: “Luaţi jugul meu asupra voastră!” Deja, numai acest gest de sinceritate îl pasează pe Cristos în afara tagmei demagogilor tuturor timpurilor şi de orice culoare. Cristos, nu ne duce în eroare cu cuvinte amăgitoare. El nu vrea să-i apese pe oameni cu legi grele, dar dă o singură lege: aceea a iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele în vederea împlinirii voinţei Tatălui ceresc, voinţă iubitoare, pentru că e Tată, şi totuşi exigentă, dar totdeauna amabilă pentru cel ce ştie să o îmbrăţişeze aşa cum a îmbrăţişat-o Isus, cu iubire şi cu blândeţe: “Luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţaţi de la mine căci sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihna sufletelor voastre. Căci jugul meu este bun şi povara mea este uşoară.” Aceasta este soluţia dată de Isus pentru a ieşi din mizeria în care am fost târâţi.

În acest fel Isus se prezintă ca Mesia profeţit de Zaharia: rege blând şi umil care nu se impune cu puterea şi luxul celor mari ai pământului, aşa cum am auzit în prima lectură de azi. El nu face dreptate cu sabia, dar aduce pacea peste tot: “Va vesti pacea printre popoare” şi îi va învăţa pe oameni să se comporte ca şi El, cu blândeţe şi cu umilinţă, plecându-se sub “jugul” voinţei Tatălui, după cum El însuşi s-a plecat sub povara crucii.

Pentru a putea acţiona astfel este necesar, să mortificăm tendinţele trupului care se ridică împotriva nedreptăţii şi a suferinţei şi să trăim după Duhul lui Cristos. Acest lucru este posibil tuturor credincioşilor, după cum spune Sf. Paul în lectura a doua: “Voi nu sunteţi în trup ci în duh. Iar dacă cineva nu are duhul lui Cristos acela nu este al lui.” În mod evident, pentru a aparţine lui Cristos nu ajunge să primim duhul în botez, dar trebuie să învingem impulsurile naturale pentru a putea trăi după duhul lui Cristos. La auzul acestor cuvinte s-ar putea ca, gândurile noastre să o ia pe un făgaş greşit, socotind că Sf. Paul condamnă “viaţa după trup“. S-ar părea că învăţătura lui Cristos este duşmana trupului şi bucuriilor trupeşti. Însă chiar din însăşi învăţătura lui Cristos reiese că nu este aşa. El promite trupurilor noastre învierea şi viaţa veşnică.

Din nefericire, au existat şi în Biserică curente care au condamnat trupul şi au calificat lumea ca fiind “rea”. Dar Biserica, inspirată de Duhul Sfânt, s-a opus întotdeauna unor astfel de tendinţe. Cum am putea noi creştinii să condamnăm trupul omenesc, odată ce mărturisim că “pentru noi, Cuvântul s-a făcut trup”? Cum am putea condamna această lume pe care Fiul lui Dumnezeu a luat-o asupra sa ca pe o haină, iubind-o şi dorind să o răscumpere? Aşadar, când Sf. Paul vorbeşte în termeni critici despre viaţa după trup, el nu vrea să subestimeze trupul. El vrea doar să ne pună în gardă în faţa pericolului că viaţa omului se poate restrânge uşor la lumea aceasta, uşor se poate închide în temniţa plăcerilor păcătoase.

Cine îşi consideră viaţa ca o existenţă destinată exclusiv morţii, cine în mod egoist se caută numai pe sine, cine se sperie de orice sacrificiu, cine se sustrage legilor lui Dumnezeu, despre acela spunem că trăieşte după trup. O astfel de atitudine nu vrea să recunoască faptul că, viaţa am primit-o în dar şi că ea se împlineşte numai atunci când o şi dăm în dar. Noi nu suntem ai noştri, ci îi aparţinem Cuiva.

Întrebarea este: cum se poate realiza acest obiectiv? Sau cuvintele Sf. Paul: “Cine ne va elibera de acest trup destinat morţii”? Cum am putea să înlăturăm graniţile stabilite de trup pentru a ne ridica pe piscul materiei la Dumnezeu? Răspunsul creştin este pe cât de simplu pe atât de clar: ataşându-ne de Cristos. De El, care a pătruns materialitatea noastră şi a unit dumnezeirea cu “carnea păcatului” pentru a o purifica şi a o sfinţi. Mai mult încă prin învierea sa, El a fundamentat şi acea speranţă a noastră, că punctul terminus al vieţii noastre nu este moartea, căci harul lui Dumnezeu este mai puternic decât legea firii. Prin urmare, cu Cristos şi noi vom învia cu un trup glorificat.

Iată, cât de bogată este învăţătura lui Cristos. Ea ne oferă rezolvarea tuturor problemelor pe care şi le pune omul.

Pentru ce Doamne, te-ai bucurat că ai fost revelat celor mici? Fă, o Doamne, să fim mici, dacă voim să fim cu adevărat mari. Cei mari zicând că sunt înţelepţi au dovedit nechibzuinţă. Fă Doamne, să spun că sunt nechibzuit şi voi fi înţelept, dar să spun, nu de ochii lumii, ci din tot sufletul pentru ca să pot intra în numărul celor aleşi de tine în fericirea veşnică.

Eugen Tîmpu

 

* * *

 

Duminica a XIV-a de peste an

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

În centrul liturgiei din această duminică stau cuvintele lui Isus: “Te binecuvântez pe tine Părinte, Stăpânul cerului şi al pământului… Veniţi la mine voi toţi cei osteniţi şi împovăraţi…(Evanghelie). Ar fi bine ca întreaga celebrare să se organizeze pe tonalitatea caracteristică acestei pagini evanghelice. Toate acestea sunt facilitate de însuşi Misalul şi Lecţionarul, întrucât diferite elemente ale Liturghiei de astăzi sunt deja per se în armonie cu temele Evangheliei: cf. prima lectură, psalmul responsorial, rugăciunea după Împărtăşanie şi mai ales colecta alternativă din anul A.

“Veniţi la mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi… Luaţi jugul meu asupra voastră…”.

La primă vedere, cuvintele lui Cristos par contradictorii: pe de o parte îl invită pe cel care se simte “obosit şi împovărat” să caute odihnă şi uşurare în el; iar pe de altă parte îndeamnă să ia asupra sa “jugul” lui…

În perioada tractoarelor şi computerelor, imaginea “jugului” nu este chiar aşa de familiară nici chiar pentru cel care trăieşte la ţară. Totuşi nu este greu să-i intuim semnificaţia. Ba chiar ne vin în minte anumite fraze gata confecţionate, cum ar fi atunci când se vorbeşte despre “jugul sclaviei”, sau ceva similar. Oricum, este vorba despre o imagine care trezeşte în noi o reacţie instinctiv negativă, întrucât face aluzie la ideea unei poveri sau a unei privări de libertate.

“Libertatea” este unul din marile cuvinte-simbol ale timpului nostru.

Toţi ne invită să “ne eliberăm” de tabuuri şi prejudecăţi, de sclavie şi condiţionări, de poveri şi lanţuri de orice fel; toţi ne dau sfaturi, ne fac propuneri, ne oferă produse pentru “a ne simţi liberi” (…şi fericiţi!).

În schimb Isus pare că ne invită la un fel de sclavie voluntară în raport cu el; într-un anumit fel ca şi cum ar voi să pună pe spatele nostru o povoară în plus pe care să o purtăm pe drumul vieţii, peste toate pe care le avem deja, într-un mod sau altul: preocupări şi probleme de sănătate, familiare, de muncă etc.

După câte se pare, în lumea modernă, viaţa devine pe zi ce trece tot mai complicată. În ciuda tuturor “cuceririlor noastre de libertate”, poate că niciodată ca astăzi nu a existat în realitate atâta lume obosită şi trudită.

Desigur că odinioară viaţa era mai dură şi mai obositoare ca astăzi (cel puţin pentru marea majoritate a lumii). Dar era o trudă care provenea “din afară”, o trudă suportabilă. Astăzi există multă lume care se simte obosită şi apăsată “dinăuntru”… Chiar dacă în extern avem multe lucruri şi ne bucurăm de multe “libertăţi” pe care generaţiile trecute nu le aveau.

De aceea nouă, chiar nouă oamenilor de astăzi, Isus ne adresează cuvintele sale de invitaţie: “Veniţi la mine… şi eu vă voi reface puterile”.

Această “refacere”, “uşurare” corespunde la ceea ce în alte pagini ale Bibliei este numită “pace”. Este seninătatea liniştită care se naşte dintr-o încredere de fond în faţa vieţii şi vicisitudinilor sale (aici înţelegându-se şi moartea).

O încredere bazată tocmai pe Isus Cristos: cel care ne-a învăţat să privim la Dumnezeu aşa cum priveşte un copil la tatăl său care-l ţine de mână. Nu un Dumnezeu care produce frică, dar un Dumnezeu care se face “mic” pentru a nu ne înspăimânta. Un Dumnezeu care într-adevăr este “de partea noastră” într-atât, încât ia asupra lui însuşi povoara noastră, în persoana Fiului: Isus din Nazaret, un om fără bani şi putere, care a trăit vreo treizecişitrei de ani, şi a murit pe cruce… Dar care de fapt a împărţit istoria în două: ca un punct de referire pe care nimeni nu-l mai poate ignora.

“Învăţaţi de la mine, căci sunt blând şi smerit cu inima…”.

Isus nu este persoana care să pună poverile pe spatele altora. În realitate, a lua asupra sa “jugul său”, înseamnă eliberarea de ceea ce este mai apăsător în noi înşine, eliberarea de temerile, orgoliul şi vanităţile noastre stresante… Să ne dea Domnul harul de a-l înţelege şi experimenta!

 

* * *

 

La răscruce de drumuri

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

“Cuvântul lui Cristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea. Şi orice faceţi cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi în numele Domnului Isus, şi mulţumiţi prin el lui Dumnezeu Tatăl (Col 3,16-17).

Îndată după descoperirea Americii (Cristofor Columb atinge coastele Americii 1492) în Europa ajunge zvonul că acolo sunt mari bogăţii, în special aur. Atunci, un general spaniol, numi Pizzaro, cu 170 de oameni bine înarmaţi au mers în lumea nouă s-o cucerească şi să se îmbogăţească. După ce au mers săptămâni şi luni în şir, fără să găsească bogăţiile râvnite, soldaţilor le-a slăbit speranţa şi erau gata să se revolte. Pizzaro i-a adunat în faţa sa, şi-a scos sabia şi cu vârful ei a tras pe nisip, de la răsărit spre apus, o linie şi, arătând cu sabia spre nord, a zis: “Cine vrea să rămână aici, acela va avea linişte, nu va mai înfrunta primejdii, dar nu se va bucura nici de bogăţii şi nici de glorie”. Apoi a arătat spre sud şi a zis: “Acolo ne aşteaptă bogăţii şi slavă. Cine vrea, să vină după mine!”. L-au urmat doar vreo doisprezece oameni. Pizzaro, urmat numai de câţiva, nu peste mult timp a găsit ceea ce a dorit.

Isus ne invită să-l urmăm şi ne asigură că ne vom îmbogăţi cu iubirea divină, care se vădeşte în fiinţa sa prin blândeţe şi smerenie. În pedagogia sa divină, Isus ne adresează invitaţia prin mai multe paradoxuri (opinii contrare opiniilor comune şi care se pot demonstra); paradoxuri pe care le-am întâlnit mai ales în prima lectură (Zah 9,9-10).

Iată, primul paradox: Isus mulţumeşte Tatălui: “Te preamăresc pe Tine, Părinte, stăpânul Cerului şi al pământului, că ai lăsat ascunse acestea celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit celor mici”. În limba ebraică nu există cuvântul mulţumesc. Când cineva face bine unui semit, acesta îl “măreşte” pe om şi-l “preamăreşte” pe Creator pentru binele făcut.

Adevărul, “ascuns” unora şi “revelat” altora, este: “cunoaşterea misterului lui Dumnezeu” – Cristos – “în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei” (Col 2,3).

Oare Cristos n-a venit să-i mântuiască pe toţi oamenii? În acest caz cei numiţi “înţelepţi şi pricepuţi”, dacă Tatăl le-a ascuns adevărul mântuirii, ei nu au nici o vină că nu ajung la cunoaşterea lui Cristos. Cei săraci au vreun merit, că Dumnezeu le-a revelat? Este Dumnezeu constrâns de sărăcia lor? Desigur că nu. Urmează că înţelepţii n-au vină şi săracii n-au nici un merit. Atunci, cum se demonstrează paradoxul?

În realitate, o ştim, Dumnezeu vrea mântuirea tuturor (cf. 1Tim 2,4), dar cei care se cred “înţelepţi” (raţionaliştii) fac adesea ineficace şi zădărnicesc descoperirile divine. Cei “pricepuţi şi înţelepţi”, despre care ne vorbeşte Isus, sunt învăţătorii religioşi ai timpului: scribii, cărturarii, fariseii, arhiereii… adică toţi cunoscătorii Legii şi toţi manipulatorii abili ai tradiţiilor strămoşeşti. Având cunoaşterea Legii, ei devin asupritori în numele Legii şi impun poveri grele pe umerii celor săraci şi ignoranţi, dar pe care ei nu le ating nici cu degetul cel mic (cf. Lc 11,46). Isus, din contra, cheamă la sine pe cei obosiţi şi împovăraţi. Şi Isus impune un “jug” şi o povară, dar jugul său este dulce şi povară sa “uşoară”. Este, oare, Isus mai puţin exigent şi morala sa mai permisivă? Nu, dar Isus însuşi îl ajută – “Eu vă voi da” – pune umărul la greu pentru cei care îl ascultă. El este primul dintre săraci, dintre cei umili, dintre cei simpli care a înţeles să-i ajute pe toţi aceştia, nu cu vorbe, ci intrând “în pielea lor”, cum se spune: “El, care din fire este Dumnezeu… s-a despuiat pe sine însuşi, a luat fire de sclav şi s-a făcut de o asemănare cu oamenii” (Fap 2,6-7); el este primul care ia crucea pe umeri: adică el este “aproapele” (samariteanul milostiv) care face suportabilă şi uşoară crucea celui care îl urmează. Stă în pedagogia divină de a alege lucrurile cele mici, ca să realizeze lucruri mari, de a alege “nimicul” spre a crea o lume nouă. Dacă grecii din Corint se arătau dornici de daruri mari şi carisme răsunătoare, mari admiratori ai înţelepciunii lumeşti, sfântul apostol Paul îi avertizează: “Luaţi seama, mai degrabă, la chemarea voastră, fraţilor: nu sunt mulţi între voi înţelepţi după trup, nu sunt mulţi puternici, nu sunt mulţi nobili. Dar Dumnezeu a ales ceea ce este nebunie în lume spre a da de ruşine pe cei înţelepţi, Dumnezeu a ales ceea ce este slab în lume spre a da de ruşine pe cei puternici, Dumnezeu a ales ceea ce în lume este fără valoare şi dispreţuit şi ceea ce nu-i nimic spre a duce la nimic pe cele ce sunt, ca nici un om să nu se poată preamări pe sine în faţa lui Dumnezeu” (1Cor 1,26-29).

Sigur, Isus a voit să spună că cei săraci, ultimii şi marginalizaţii sunt în condiţie ideală ca să primească mesajul său de libertate, dar şi ei au trebuinţă, ca să-l poată trăi, de a trece prin procesul de eliberare pascală: prin botez, înmormântaţi în moarte cu Cristos, să învie la o viaţă nouă. Apoi, capacitatea de a primi mesajul evanghelic, ce-i drept, se leagă de o anumită libertate care decurge din a nu poseda, dar faptul în sine de a nu poseda nu dă naştere în mod spontan la cunoaşterea evanghelică. Cei săraci au capacitatea “sufletului gol”, a “nimicului”, care îi fac disponibili pentru speranţă la auzul cuvântului divin, pe când cei bogaţi au sufletul plin de sine, plin de cele materiale în care şi-au pus speranţa şi şi-au realizat-o. De aceea cuvântul lui Dumnezeu parcă nu le mai spune nimic… (cf. Messale dell’Assamblea Cristiana, Festivo, Torino 1980, p. 691-692). Un exemplu grăitor în această privinţă ne sunt păstorii de la Betleem, care s-au arătat atât de disponibili la vestea îngerului de a merge la iesle, spre a-l vedea pe Prunc, fiindcă vegheau, păzeau turmele, oile nu erau ale lor şi de aceea vestea le-a dat o speranţă. Faptul că magii s-au arătat la cei bogaţi, vrea să ne spună că Dumnezeu îşi trimite mesagerii săi la toată fiinţa omenească, dar cei bogaţi nu se deranjează să meargă şi să caute, se mulţumesc să trimită pe alţii să spioneze şi să-şi facă planuri viclene, fiindcă speranţa lor realizată – bogăţiile şi plăcerile – pare ameninţată; de aceea caută să şi-o consolideze prin crimă şi moarte.

Isus preamăreşte pe Tatăl pentru realizarea planului său de mântuire a oamenilor, fiindcă, cu tot non-sensul – discordia şi absurdul – care stă la baza lumii (nedreptăţi între săraci şi bogaţi, războaie între naţiuni, revolte în sânul naţiunilor), “odihna”, adică pacea, nu-i un cuvânt gol, este o opţiune fundamentală care tinde să se afirme tot mai mult, în ciuda egoismului separatist. Oamenii simt tot mai mult că nu pot supravieţui individual, nici ca inşi şi nici ca naţiuni închise în sine. Concordia universală se impune tot mai mult pe zi ce trece. Biserica lui Cristos, biserica celor săraci, disponibili pentru cuvântul său plin de speranţă, este “fiica Sionului” şi are menirea să fie conştiinţa vie a lumii că numai în Cristos îşi pot găsi toate neamurile odihna, pacea.

Regele mesianic, al cărui “imperiu se va întinde de la o mare la alta”, adică până la marginile pământului (Lectura I), apare descris ca smerit şi neajutorat, călărind un măgăruş şi nu pe un cal aprig în luptă. “Apariţia” sa nu-i strălucitoare şi triumfală, ca a unui rege care se întoarce biruitor, urmat de coloana infinită a prizonierilor de război. El este regele păcii, care sfărâmă insignele şi instrumentele de luptă. Persoana sa şi programul de lucru amintesc mai degrabă de chipul servitorului lui Iahve care, după cum citim în Isaia 42,1-4, se prezintă ca model al “săracilor lui Iahve”. Este paradoxul unui rege umil şi totuşi stăpân al lumii. Ne reaminteşte, fără nici un dubiu, de Isus care, în ziua de Florii, şi-a făcut intrarea triumfală în Ierusalim ca un rege aducător de pace, călărind pe o simplă măgăriţă (cf. Lc 19,35).

Sfântul apostol Paul, cu învăţătura sa ne arată că nu suntem datori cărnii, ca să trăim după carne (Lectura a II-a: Rom 8,9.11-13), nu condamnă trupul, ca şi cum ar fi rău şi ar veni de la diavol sau ar duce la diavol, ci vrea să ne spună două lucruri importante: 1) dacă nu ne străduim să ne spiritualizăm trupul, să-i redăm frumuseţea cerească, de asemănare cu Creatorul prin adevărul şi binele existenţei, vom sfârşi prin materializarea sufletului, lipsindu-l de odihna vieţii veşnice şi 2) noi suntem datori sufletului lui Cristos care şi-a înviat trupul şi ne-a adus speranţa învierii noastre… Datoria noastră este să-l urmăm; cu atât mai mult cu cât Isus ne ajută cu harul Duhului Sfânt ca să trăim, ne dă harul smereniei care ne înalţă şi ne face “părtaşi ai naturii divine” (2Pt 1,4).

 

* * *

 

Un măgar de dezlegat

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Pentru Domnul nimic nu este prea puţin

Nu înseamnă că a trebuit să se mulţumească cu un măgar, din moment ce nu avea de ales, nu avea nimic mai bun. A vrut chiar măgarul, un animal de călărie modest, şi a refuzat calul, de care nu se puteau lipsi principii războinici şi cuceritorii orgolioşi. Alegerea măgarului ia o semnificaţie precisă. Indică o orientare de fond: adoptarea unui stil de umilinţă de simplitate, şi respingerea oricărui triumfalism, exhibiţionism, manie de măreţie, etalare de putere.

Acest rege, care deşi este victorios, nu are nici o pretenţie de a se impune, de a apărea ca stăpânitor, nici să intimideze.

Isus a realizat pe deplin profeţia lui Zaharia, a îmbrăcat cu naturaleţe absolută şi convingere acea imagine care, conform măsurilor noastre, i-ar fi fost prea strâmtă. S-a simţit perfect în apele sale pe acel măgar.

Poate noi nu am înţeles încă acea alegere, care exprimă un gust deosebit al Domnului, care dorea să ne dăruiască o indicaţie precisă, o lecţie mereu valabilă. Am prevăzut îndată să facem să dispară măgarul, l-am scos din circulaţie. Ca şi cum ar fi fost o ruşine. Prea jenant. “Nepotrivit” pentru slava Regelui nostru. Cine ştie pentru ce, când este vorba de a da slavă Domnului, avem prezumţia de a stabili noi ceea ce este “potrivit” şi nu ţinem cont de preferinţele sale, pe care le-a manifestat, de mai multe ori, într-un chip irevocabil.

Să spunem: “Pentru Domnul nimic ni este prea mult”. “Pentru cauza credinţei nimic nu este prea mult”. Şi ambiţia, vanitatea, neliniştea de a fi în competiţie pe planul spectacolului ne sugerează efort, scenarii grandioase, mijloace zgomotoase, tehnici de avangardă. În schimb, măgarul ne aminteşte că pentru Domnul nimic nu este prea puţin… Cauza credinţei nu progresează cu “prea mult”, ci cu “prea puţin”. Parada mijloacelor umane este o piedică şi nu o posibilitate. Isus înaintează, câştigă teren în lume, în tăcere, încet, discret. El vrea să domnească “de la o mare la alta” fără nici o sforţare, fără nici o acţiune zgomotoasă, fără nici o bătălie (cu atât mai puţin publicitară).

Ritmul lent al măgarului îi vine bine. Măgarul spune şi oboseală, răbdare, încăpăţânare, îndatoriri ingrate, mortificaţii în serie. Oamenii nu sunt ajunşi din urmă cu grabă. Distanţele nu se înving cu viteza supersonică. Victoria lui Cristos cere preţul tenacităţii, dăruirii zilnice, al jertfei, al muncii obscure. Stăpânirea sa este reală când este aparentă. Puterea sa se stabileşte fără a se recurge la putere. Cuceririle sale sunt sigure atunci când nu sunt arătate cu ostentaţie.

El este mai puternic pentru că nu recurge la forţă. Scena descrisă de Zaharia, este cea pe care Cristos o va interpreta cu fidelitate la intrarea sa (atât de puţin “triumfală”) în Ierusalim (dar nu numai în acea ocazie), ar trebui săpată definitiv în memoria istorică a Bisericii. Bocănitul modest al măgarului pe pământul moale poate fi în acea epocă de zgomot şi huruit asurzitor, o muzică foarte frumoasă. Capabilă chiar de a deschide unele inimi. Desigur mai mult decât orice săgeată slobozită de arcul războiului (inclusiv acel arc în versiunea adusă la zi care se numeşte difuzor, de la care pleacă de multe ori invective, condamnări, proclamaţii, sfidări…)

Să-i prezentăm armele, sau să le facem să dispară din vedere

A venit astăzi, şi a trebuit să facem pregătirile, cine ştie dacă ne vine în minte să consultăm pagina lui Zaharia (prima lectură), de care Cristos s-a conformat în mod riguros. Cine ştie dacă îi vom face unica declaraţie care îi place regelui nostru: renunţarea la orice vis de măreţie în cheie pământească. Cine ştie dacă ne va veni în minte să-i aducem omagiul promisiunii noastre de a merge pe aceeaşi cale de micime, discreţie, lipsă de tupeu, modestie.

Cine ştie dacă vom reuşi să programăm un gest care să arate voinţa noastră de pace, depunând la picioarele sale toate armele pe care le avem în stăpânirea noastră (începând natural cu ale limbii), aprinzând în trecerea ei făclia care să distrugă animozităţile, ranchiunele, ura, suspiciunile, invidiile, ambiţiile, polemicile. Cine ştie dacă îi vom manifesta acea hotărâre esenţială, accentuată de Paul (a doua lectură): a trăi conform Duhului său. Şi de a combate unicul război care ne permite să ieşim învingători, cu capul sus, graţie puterii învierii sale: cel împotriva păcatului.

Probabil, în schimb, vom repeta rolul nostru de care am abuzat prea mult. Ne vom angaja să pregătim scenarii colosale, potrivite cu împrejurările (din punctul nostru de vedere). Nu vom scoate afară măgarul, dar nici calul. Am inventat ceva mult mai spectaculos (atât “vitrina” ca şi mijlocul de transport). Nu vom cruţa cheltuielile. Este mereu mai uşor de a pregăti lucrurile exterioare decât de a săvârşi vreun aranjament interior. Decorurile, cu cât mai fastuoase, sunt mai puţin costisitoare decât puţină transparenţă.

Este mai uşor de a organiza o manifestare “de neuitat”, decât a uita o greşeală, o ofensă. Este mai mulţumitor de a face paradă cu numerele, operele, decât a reuşi să stăpâneşti un cuvânt care umileşte pe adversar. Este mai comod a te lăuda cu acţiuni glorioase decât a cere iertare. Şi putem pune pariu că avem îndrăzneala să-l facem să defileze între două plutoane de soldaţi cu uniforme de gală, care prezintă solemn armele. Fără a fi atinşi de dubiul că El ar prefera ca armele să fie prezentat în felul unic capabil de a-i da onoruri, adică dispărând din vedere, distrugându-le (“arcul de război va fi distrus…”). Nu sunt departe de Zaharia profetul, dar am motiv de bănuială că El, poate, ne-ar cere să mergem în final să eliberăm măgarul fidel.

Dacă nu eşti capabil să joci, nu înţelegi nimic

Să încercăm să clarificăm problema. Nu înseamnă că cei înţelepţi şi inteligenţi au oarecare dificultăţi, nu reuşesc să înţeleagă toate. Tocmai Dumnezeu a ascuns unele “lucruri”, le-a sustras şi face în aşa fel că nu le găsesc. Ei cel puţin se gândesc că sunt dificile. În realitate, nu sunt nici uşoare, nici dificile. Sunt pur şi simplu ascunse. Văzând că anumiţi indivizi îşi dau aere că ştiu totul, şi se înşală că adevărul trebuie să aibă în mod necesar viza lor şi să plătească impozitul obligatoriu pentru creierul lor, Tatăl, încurcând controalele lor riguroase şi ridicole, a descoperit secretele proprii, celor “mici”.

Constatând cum acei pedanţi se iau teribil în serios, Dumnezeu îi ia în derâdere. Nu există nici o explicaţie logică a unui astfel de comportament. Cristos recunoaşte: “Da, Tată, căci aşa ţi-a plăcut ţie”. Ca şi cum ar spune: Pentru că vrei să te distrezi. Pentru că ai dorinţa de a te juca. Dumnezeu nu se lasă mişcat de “capetele gânditoare” (“când sunt numai capete gânditoare”) S-ar spune, mai mult, că simte plăcere să golească eforturile lor obositoare (şi Cristos, ca Fiu care practică ascultarea, este convingător: “Te binecuvântez, Tată…”).

Dumnezeu se încredinţează numai celor “curaţi cu inima”. Natural şi cei învăţaţi pot să ajungă la “acele lucruri”. Dar nu ajung prezentând certificatul de “înţelepţi şi inteligenţi, ci devenind mici, umili, căutând să purifice inima lor şi înflăcărând-o. Va fi oportun să ne amintim, în această privinţă, avertismentul sever pe care Sf. Bernard îl arunca în faţa lui Abelard cel doct şi subtil: “O inimă rece nu poate absolut de loc să înţeleagă un limbaj de foc”.

Stând dispreţuitori de o parte, aşa zişii “inteligenţi” rămân în afara jocului. Nu sunt obligaţi, natural, să abandoneze cărţile şi studiile serioase. Trebuie să înveţe pur şi simplu să se joace. Şi să nu uite să se roage. Ar fi totuşi greşit să tragem concluzia că cei înţelepţi înţeleg mai puţin decât alţii. Este vorba, mai degrabă, de a se convinge că pentru realităţile cele mai secrete din lumea divină nu este problema de eforturi intelectuale, studii făcute, ci de… altceva. Misterul îşi află în micime locul său (şi manifestarea) cel mai sigur.

Este greu, totuşi, de definit cine sunt cei mici, confidenţii lui Dumnezeu. Micimea, din punct de vedere evanghelic, este lipsa de pretenţii, naturaleţea, absenţa complicaţiilor, spontaneitatea, capacitatea de a se minuna, disponibilitatea de a primi, mulţumire, şi încă altele. Personal nu aş neglija candoarea, ingenuitatea. Toate lucrurile care nu se învaţă pe băncile şcolii şi nu sunt scrise în textele oficiale. Dar Cristos nu a spus niciodată: “studiaţi, şi apoi, când veţi fi destul de mari, pregătiţi pentru datorie, prezentaţi-vă în faţa mea…” Ne-a făcut să înţelegem că, până când nu vom fi destul de “mici”, nu este nimic de făcut. Până ce nu am redus la minim dimensiunile orgoliului nostru şi ale prezumţiei noastre, nu vom fi în stare de “a înţelege” (adică, de a primi).

Ceea ce nu putem învăţa de la alţii

Două materii, pe care le consideră evident fundamentale, le-a rezervat pentru sine. “Învăţaţi de la mine, căci sunt blând şi smerit cu inima”. Diferite virtuţi le putem învăţa şi de la alţi maeştri. Dar umilinţa şi blândeţea inimii sunt atât de importante în programa de formare creştină, încât Cristos pretinde să le învăţăm de la el, maestrul şi modelul în acelaşi timp. De aceea dacă vrem să ştim ce este umilinţa, ce înseamnă a fi blânzi, trebuie să-l ascultăm şi să-l vedem pe El. Şi să repetăm mereu lecţia.

Este inutil să cultivăm iluzii (chiar dacă astăzi nu lipsesc din păcate indicaţii în acest sens): umilinţa şi blândeţea nu sunt materii facultative, nici cu atât mai puţin depăşite, neadaptate pentru situaţiile pe care trebuie să le înfruntăm astăzi. Cineva, în domeniul creştin, pare că vrea să le înlăture din “planul de studii” – sau, mai bine, din viaţă -, făcând acest raţionament înşelător: într-o lume, ca cea actuală, în care bântuie cei violenţi, puternici, furioşi, vai de cei care se lasă striviţi, nu se pun în valoare, se arată docili. Dacă nu ne impunem, dacă nu inspirăm respect, vor ajunge să prevaleze forţele răului.

Faptul este cel definit de Cristos, în mod realist: societatea în care trebuie să lucreze apostolii săi este o lume de “lupi”. Totuşi nu le-a spus: deoarece trebuie să înfruntaţi lupii, echipaţi-vă ca atare, căutaţi să nu fiţi mai slabi, faceţi un pic pe lupii şi voi, muşcaţi înainte de a fi muşcaţi. A declarat în schimb: “Vă trimit ca pe oi în mijlocul lupilor”. Observând anumite comportamente, am impresia că cineva a înţeles greşit aceste cuvinte. Şi a tradus, cu o oarecare obrăznicie şi libertate, în limba curentă: “Vă trimit ca lupi travestiţi în oi”. Şi, uneori, s-a uitat până şi travestirea.

Poate este cazul de a deranja, împreună cu oile, şi măgarul. …Care este mereu disponibil (şi pentru că am impresia că nu a fost folosit mult din acea zi). Cine ar mai fi spus că zoologia este o branşă a teologiei? Şi că, pentru a trece unele examene, este necesar să treci pe la grajd?…

 

* * *

 

Duminica a XIV-a de peste an

Autor: pr. Daniel Iacobuţ

De multe ori copiii ne pun în încurcătură prin întrebările lor, mai ales atunci când ne întreabă: “de ce?” Un filosof faimos (Heidegger) spunea studenţilor săi: “dacă doriţi să progresaţi, atât în filozofie cât şi în religie, lăsaţi-vă întrebaţi de către un copil… nu va fi mereu posibil să daţi un răspuns, dar cel puţin vă va ajuta să vă apropiaţi de adevăr”. Dumnezeu se descoperă celor mici… Întrebările copiilor sunt în acelaşi timp simple şi profunde, fiind, în realitate, aceleaşi întrebări pe care adulţii au încetat să şi le pună, poate pentru că se gândesc că este inutil să cauţi un răspuns şi că sunt alte întrebări mai serioase în viaţă.
Din evanghelii ştim că Isus era un om al rugăciunii, că de multe ori îşi petrecea noaptea rugându-se singur, că i-a învăţat pe ucenici “Tatăl nostru”; totuşi, cu excepţia evangheliei sf. Ioan, celelalte trei evanghelii (Matei, Marcu şi Luca), prea puţin ne vorbesc despre cum se ruga Isus Tatălui ceresc, despre ce spunea Isus în momentele sale de rugăciune. Unul dintre aceste rare pasaje este cel din grădina Ghetsemani, dar şi cel pe care tocmai l-am ascultat în Liturgia Cuvântului din această duminică: “Te preamăresc pe tine, Părinte, stăpânul cerului şi al pământului, pentru că ai lăsat ascunse acestea celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit celor mici”, adică celor simpli, celor săraci în duh.
Aceste puţine dar esenţiale cuvinte ale lui Isus ne revelează care era spiritualitatea sa, raportul profund familiar cu Dumnezeu, bucuria sa de a-l numi “Abba – Tăticule”. Isus ne este înfăţişat ca un fiu care îşi laudă Tatăl când descoperă plin de uimire cum vede raportul său cu oamenii. Isus se roagă pornind de la experienţa trăită zi de zi alături de oamenii cărora le anunţa venirea împărăţiei lui Dumnezeu; iar această experienţă era marcată de constatarea că sunt cei mici, săracii cu duhul, copiii, păcătoşii cei care primeau cu bucurie vestea cea bună a împărăţiei, în timp ce înţelepţii şi pricepuţii timpului, adică scribii şi fariseii, de pe piedestalul ştiinţei şi al bogăţiei lor, refuzau evanghelia.
Înţelepţii şi pricepuţii, precum şi bogaţii şi puternicii din orice timp, resping noutatea evangheliei pentru că au pretenţia de a şti deja cine este Dumnezeu; iar bunăstarea lor socială şi economică le dă iluzia că sunt autosuficienţi, că nu au nevoie să îşi schimbe viaţa, şi astfel nici de harul şi iertarea lui Dumnezeu nu le sunt necesare. Cu această rugăciune a lui Isus este în perfectă sintonie şi rugăciunea care caracterizează sufletul Sfintei Fecioare, Magnificat: “Sufletul meu preamăreşte pe Domnul, pentru că a privit la smerenia slujitoarei sale… i-a dat jos de pe tron pe cei puternici şi i-a înălţat pe cei smeriţi, pe cei lipsiţi i-a umplut de bunuri, iar pe cei bogaţi i-a lăsat cu mâinile goale…”.
Una din întrebările care ne-ar putea apropia de ipostaza “celor mici” cărora li se descoperă venirea împărăţiei ar putea fi aceea care indică o inimă mereu deschisă: “cum să îl cunosc pe Dumnezeu?”. Din cuvintele lui Isus pe care le-am ascultat rezultă cum cunoaşterea lui Dumnezeu nu este o cucerire a ştiinţei; misterul profund al lui Dumnezeu nu poate fi ajuns numai cu raţiunea umană, pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o, dar care e atât de limitată. Evanghelia acestei duminici ne spune că pentru a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu trebuie să intrăm într-o relaţie profundă cu Fiul, cu Mântuitorul Isus, unicul căruia Tatăl i s-a descoperit din veşnicie: “pe Tatăl nu-l cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi acela căruia Fiul vrea să-i descopere”. Nu trebuie să înţelegem această expresie drept o excludere pentru că toţi oamenii sunt chemaţi la mântuire prin cunoaşterea adevărului, care este Dumnezeu însuşi. Ceea ce este cerut în schimb pentru o autentică cunoaştere a lui Dumnezeu este atitudinea de umilinţă şi dorinţa vie de a primi cunoaşterea adevărului prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin acel dialog interpersonal fără de care nici un credincios nu poate trăi, rugăciunea.
Şi atunci ce este umilinţa? Iată o altă întrebare simplă şi profundă pe care un copil ne-ar putea-o adresa. Cuvântul “umilinţă” vine din cuvântul latin “humus”, adică acel teren bogat de substanţe vegetale în descompunere care este într-un mod particular potrivit să primească şi să facă să crească sămânţa… A fi umili nu înseamnă a se dispreţui sau a se anula …ci a recunoaşte cum suntem într-adevăr: să ne amintim că suntem humus, cu alte cuvinte suntem “pământ şi în pământ ne vom întoarce”- cum spune Biblia (3,19) – şi că acest humus, însă, este terenul potrivit să primească şi să facă să rodească sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu. Eşecurile noastre, greşelile şi chiar păcatele noastre – dacă sunt recunoscute şi asumate: iată umilinţa – pot deveni terenul care să primească darul cel mai important al lui Dumnezeu, milostivirea sa.
Există un episod în viaţa unui sfânt austriac din sec. al XIX-lea, Sf. Clement, care ne prezintă într-un mod sugestiv trăirea umilinţei: odată mergea să cerşească pentru orfanii de care avea grijă şi trecând prin faţa unui han, unul din clienţii aflaţi acolo văzându-l l-a scuipat în faţă: ” Ceea ce mi-ai făcut mie este drept” i-a spus sf. Clement, “acum însă dă-mi ceva şi pentru orfanii mei…”. Biografii ne spun că acest om a fost atât de impresionat de umilinţa sfântului că şi-a schimbat viaţa şi a devenit un binefăcător generos.
Umilinţa este într-adevăr fundamentul tuturor virtuţilor creştine, căci chiar dacă le-am avea pe toate, dar nu am avea umilinţa, nu am fi plăcuţi în faţa lui Dumnezeu. Şi această umilinţă o putem învăţa: de la Cristos însuşi, aşa cum ne spune Evanghelia de astăzi: “învăţaţi de la mine căci sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre”. Iată de ce Isus ne invită să mergem la El: să înţelegem, să experimentă şi să imităm blândeţea şi smerenia, umilinţa inimii sale. Aceste două virtuţi ne arată atitudinea lui Isus faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Faţă de Dumnezeu apare atitudinea de încredere, ascultare şi docilitate. Faţă de oameni are o atitudine de deschidere, de răbdare, discreţie, disponibilitate la iertare şi chiar la slujire. Aceste atitudini, prin apropierea faţă de Isus, pot şi trebuie să devină definitorii şi pentru inima oricărui creştin.
În cadrul invitaţiei sale, Isus adaugă o frază care poate să pară surprinzătoare: celor osteniţi şi împovăraţi Isus le spune să ia jugul său asupra lor: “Luaţi jugul meu asupra voastră”. Dacă aceste persoane sunt deja ostenite şi împovărate, de ce le propune Mântuitorul o greutate în plus, un alt jug? Dar din următoarele cuvinte spuse de Isus putem înţelege că e vorba de un jug care face toate celelalte lucruri mai uşoare: “veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul meu e dulce şi povara mea e uşoară”. Jugul lui Isus este cel al iubirii, iar iubirea face ca lucrurile să devină uşoare, după cum spunea şi sf. Augustin: “Unde este iubire nu este chin, trudă; iar dacă este aceasta e iubită”.
Un misionar ne povesteşte că pe o cărare de munte periculoasă şi plină de pietre a zărit o fetiţă care îşi purta în cârcă fratele mai mic. “Dragă fetiţă”,încercă să o compătimească misionarul pe aceasta, “ce greutate porţi în spate!”. Ea însă i-a răspuns: ” Nu este o greutate, părinte. Este fratele meu!”
Atunci când suntem obosiţi şi în dificultăţi de tot felul, trebuie să ne amintim de aceste cuvinte ale lui Isus care ne ajută se ieşim din noi înşine pentru a trăi în iubire. Încercările vieţii pot avea efectul închiderii în noi înşine, egoismului. Isus ne invită să luăm jugul său cu iubire, adică să primim totul în unire cu El şi pentru binele fraţilor noştri. De ce mai este uşor acest jug? Pentru că Isus nu face să aibă întâietate legea, porunca, ci harul său şi bucuria primirii iubirii lui Dumnezeu. Aceasta este noutatea lui Isus: mai întâi uimirea în faţa Evangheliei şi primirea sa şi numai apoi, ca un răspuns plin de bucurie, legea morală. Iar jugul lui Isus este uşor şi pentru că El este un maestru care nu-şi abandonează niciodată ucenicii, dar le stă mereu alături cu puterea iubirii sale milostive.