Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XII-a de peste an
Anul A (B, C)
Lecturi:
Ieremia 20,10-13
Romani 5,12-15
Matei 10,26-33

Matei 10,26-33

În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: “Nu vă temeţi de oameni, căci nimic nu este acoperit care să nu fie scos la iveală şi nimic ascuns care să nu fie făcut cunoscut. Ceea ce vă spun la întuneric, vestiţi la lumină şi ceea ce vă spun la ureche, predicaţi de pe acoperişuri. Să nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul. Temeţi-vă mai curând de acela care poate să piardă şi sufletul şi trupul în Gheenă. Nu se vând oare două vrăbii pe un ban? Şi totuşi nici una dintre ele nu cade la pământ fără voia Tatălui vostru. Cât despre voi, până şi firele de păr de pe cap vă sunt numărate. Deci nu vă temeţi: voi valoraţi mai mult decât toate vrăbiile din lume. Dacă cineva dă mărturie despre mine înaintea oamenilor, şi eu voi da mărturie despre el înaintea Tatălui meu care este în ceruri; şi pe cel care mă va renega înaintea oamenilor, îl voi renega şi eu înaintea Tatălui meu care este în ceruri”.

 

Autori

pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC 2
volum colectiv ITRC
pr. Anton Iştoc
pr. Anton Dancă
pr. Şerban Tarciziu
pr. Alessandro Pronzato
pr. Ernest Munachi Ezeogu

 

* * *

 

Încredere în Dumnezeu

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

O boală deosebit de gravă a secolului nostru este teama. Frica de război, de cutremure, inundaţii, invazii ale extratereştrilor, căderi de meteoriţi şi comete, accidente nucleare şi de circulaţie, de boala cancerului, sidei etc. stresează tot mai mult viaţa omului de azi. Nesiguranţa domneşte pe pământ.

Biserica, pe baza cuvântului divin, vrea să ne dea încredere în iubirea lui Dumnezeu Tatăl. Nu numai pentru faptul că ne-a creat şi omul este coroana operei sale, dar mai ales gloria lui Dumnezeu cere ca binele să biruie asupra răului. Omul se poate hrăni cu cuvântul Celui Atotputernic, se poate înarma cu puterea lui Cristos care a pus păcatul şi moartea în slujba binelui şi a vieţii. Încrederea i-o poate da însăşi experienţa istorică a poporului ales şi mai ales a Bisericii care are certitudinea că porţile iadului nu o vor birui (Mt 16,18).

Totuşi, asemenea lui Ieremia profetul, toţi avem de suferit pentru credinţa noastră în Dumnezeu. Ieremia şi-a găsit izvorul încrederii în atotputernicia divină, de sub influenţa căreia nimeni nu poate scăpa şi în iubirea lui care nu părăseşte niciodată pe cel care suferă pentru o cauză sfântă.

Se pune problema: de ce suferă mai mult cel nevinovat, asemenea lui Ieremia şi le merge bine celor răi?

Duhul Sfânt luminează pe toţi cei care au credinţă, asigurându-i că suferinţa este un mister al mântuirii în care s-a învăluit viaţa lui Isus de pe pământ, exprimată prin acel: Trebuia să pătimească (Lc 24,26) şi este o condiţie a firii noastre umane, materiale, limitate, slabe etc. Isus ne face să înţelegem din pătimirile sale că fără suferinţa celor nevinovaţi nu se poate obţine nici un progres spiritual, deoarece: dacă se repară numai ceea ce se strică, se stă pe loc sau chiar se dă înapoi, fiindcă ceea ce este reparat nu este la fel de bun precum este ceva nou. Suferinţele celor nevinovaţi, în frunte cu agonia şi toate pătimirile lui Isus de la naştere şi până la moartea pe cruce, obţin progresul spiritual al omenirii. Numai suferinţele Fiului Omului nevinovat au putut obţine ca omul, deteriorat prin păcat, să devină nu numai un reparat, ci o făptură nouă (Ez 18,31; Rom 6,4) prin harul lui Dumnezeu care i-a copleşit pe toţi (lectura a II-a).

Teamă multă, iubire puţină. Aceasta este caracteristica timpului nostru. Din acest motiv a spus-o clar apostolul Ioan: În iubire nu este teamă (1In 4,18), dar unde este teamă, nu este iubire. Şi, din lipsă de iubire, când omul greşeşte, de frică se ascunde, asemenea lui Adam din paradisul pământesc, când, de fapt, tocmai atunci ar trebui să se apropie de Dumnezeu ca să obţină eliberarea prin iubirea lui părintească, să-şi redobândească nevinovăţia şi în nevinovăţie să sufere pentru progresul spiritual, şi chiar material, asemenea lui Iob. Mai mult decât pe Iob, noi îl avem pe Isus Cristos cel nevinovat care, împovărându-se cu toate păcatele lumii, nu s-a temut să se prezinte în faţa Tatălui ceresc şi să spună: Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac! (Lc 23,34). Atunci, pentru ce să ne fie nouă teamă, dacă Isus a luat asupra sa păcatele noastre? Teama noastră provine din lipsa noastră de iubire faţă de cei care ne fac bine.

Bolnavul, fie că s-a molipsit de lepră din vina lui sau involuntar, pentru medic tot bolnav este. Isus, împovărat de păcatele lumii, apare în faţa Tatălui ca un bolnav molipsit voluntar. Vina este a noastră; a lui este iubirea, dar tratamentul, la care trebuie supus omul cu vina, şi Isus cu povara vinei, este acelaşi. Cu încrederea cu care Isus s-a prezentat în faţa Tatălui pentru a-l vindeca, pentru a-l elibera, trebuie să ne prezentăm şi noi în numele lui care ne-a luat povara. Numai aşa vom deveni sănătoşi, făcând chiar din frică un motiv de iubire.

Atât de mare a fost încrederea lui Isus în Tatăl pe tot parcursul vieţii sale pământeşti încât s-a întipărit şi în memoria duşmanilor săi care îl priveau cu un fel de gelozie şi invidie. Văzându-l răstignit şi în chinuri, îi ziceau în batjocură: Să se dea jos de pe cruce şi vom crede în el. A avut încredere în Dumnezeu! Să-l scape acum, dacă-l iubeşte! (Lc 27,42-43). Ei îl credeau căzut, distrus, ca şi pe Ieremia, dar pentru încrederea sa, Isus obţine eliberarea pe care duşmanii nici nu o puteau bănui, nu numai eliberarea de frica morţii (Fap 2,24), nu numai de sub povara păcatelor, de frica iadului, ci chiar de moartea însăşi şi de întunericul pământului prin învierea din moarte şi prin şederea de-a dreapta Tatălui în ceruri.

Încrederea noastră în Dumnezeu se arată prin trăirea evangheliei şi prin păzirea poruncilor lui.

Necredincioşii ne cred nebuni, bigoţi, retrograzi etc. ori de câte ori ne văd la biserică rugându-ne, sau refuzând de a lua parte la distracţiile păcătoase, la acţiunile mafiote, ne cred fricoşi, trişti, îngroziţi de iad etc. şi de multe ori ne tratează ca pe nişte înstrăinaţi de realităţile vieţii.

Răspunsul nostru să fie cel dat de Sofocle (497-405 Î.C.) fiilor săi. Bătrânul poet al Greciei de odinioară se gândea mereu la o operă măreaţă pe care voia s-o scrie. Uneori vorbea singur, îşi declama versurile, uita de treburile gospodăreşti şi chiar de mâncare. Fiii l-au dat în judecată pe motiv că şi-a pierdut minţile şi nu mai este capabil să-şi administreze casa, vrând împărţirea averilor. La tribunal, acuzele erau aduse cu multă înfocare pe baza unor dovezi incontestabile. Judecătorii ascultau uimiţi şi contrariaţi. Spectatorii aşteptau sentinţa înfriguraţi de gândul că marele lor poet ar fi posibil să fie condamnat ca nebun. Numai Sofocle stătea liniştit şi asculta acuzele fără să reproşeze ceva. Când i s-a dat dreptul la cuvânt, cu tact, cu gesturi măsurate şi-a scos o carte de sub mantia pe care o avea pe spate şi a început să citească ultima sa lucrare, o adevărată capodoperă literară. Judecătorii, spectatorii şi chiar acuzatorii au rămas uimiţi de frumuseţea versurilor sale care curg lin, răpesc, înalţă, te fac să râzi sau să plângi, care strecoară în suflet un balsam parcă venit din altă lume. Când a terminat, s-a dezlănţuit un entuziasm delirant. De la judecător şi până la cel din urmă auditor, toţi au cerut încununarea lui Sofocle cu o cunună de lauri şi să fie distins cu cele mai înalte însemne ale patriei. Fiii au fugit ruşinaţi. Acum s-a dovedit cine este tatăl şi cine sunt fiii, cine este geniu şi cine sunt nebunii. Sofocle este cunoscut prin geniala sa definiţie dată omului: Multe sunt minunile lumii, dar cea mai mare dintre toate este omul (Antigona).

Noi trebuie să dovedim prin fapte înţelepciunea încrederii noastre în Dumnezeu. Ceea ce vă spun la întuneric, vestiţi la lumină şi ceea ce vă spun la ureche predicaţi de pe acoperişuri. Isus ne şopteşte la inimă, în conştiinţă, ceea ce trebuie să trăim.

Nu vă fie teamă să-i daţi inima lui Dumnezeu!

Nu vă fie teamă să-i daţi timpul lui Dumnezeu. Vă va da în schimb veşnicia.

Nu vă fie teamă să-i daţi viaţa voastră lui Dumnezeu. Vă va da în schimb viaţa divină.

Înţelept este acela care i se dăruieşte total celui care l-a creat, l-a răscumpărat şi l-a chemat să împărtăşească împreună cu el iubirea, veşnicia şi viaţa adevărată. Amin.

 

* * *

 

Duminica a XII-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

În evanghelie, în Sfintele Scripturi, am auzit întotdeauna îndemnuri la convertire, la fapte bune, la iubire, la credinţă. Am auzit deseori chemarea la urmare, la ucenicie. Iată că astăzi evanghelia ne spune ce înseamnă să fim creştini: oameni curajoşi, credincioşi şi coerenţi în viaţa lor.

După ce în duminicile trecute am primit invitaţia de a ne construi viaţa pe temeliile solide ale credinţei, de a ne transforma ascultând chemarea lui Dumnezeu şi de a forma împreună cu cei aleşi o nouă comunitate, iată că astăzi suntem trimişi în misiune pentru a predica cu viaţa noastră ceea ce am primit prin cuvânt. Şi dând această dovadă de curaj suntem asiguraţi de asistenţa lui Dumnezeu: “Nu vă temeţi!”

Isus Cristos ne arată adevărata şi unica posibilitate de împlinire a omului: încrederea în pronia divină, încrederea în Tatăl prin Cristos. Căci el este noul spaţiu în care îl adorăm pe Tatăl: venit în lume pentru a face voia Tatălui, pentru a duce la împlinire Revelaţia. Prin Cristos, între Dumnezeu şi oameni se încheie o nouă alianţă: dacă prin Adam am devenit sclavi ai păcatului, prin Cristos devenim liberi, devenim oameni noi. Nu mai suntem aceiaşi cu toate că avem acelaşi trup de carne, nu mai suntem aceiaşi deşi avem aceleaşi posibilităţi de împlinire umană, deoarece, odată scufundaţi în apa botezului, suntem ridicaţi pe crucea lui Cristos, devenim cristofori – purtători de Cristos, fraţi şi fii ai Noii Alianţe.

Cristos trăieşte “nebunia crucii”; urcă pe parcursul întregii sale vieţi pământeşti drumul care-l duce pe cruce, răscumpărându prin acest gest faptele şi, mai presus de ele, ideile noastre. Acesta este actul curăţirii noastre. Crucea noastră începe odată cu botezul în care murim pentru a învia la o nouă condiţie a firii: carnea şi spiritul nostru – răscumpărate pe drumul anevoios de la Adam la Cristos, un drum al recunoaşterii neputinţei noastre de a ajunge la Tatăl prin puterile proprii – sunt transformate, purificate. Însă, cu toate acestea, noi continuăm să trăim pe acest pământ, înconjuraţi de o lume a posibilităţilor şi a alegerilor. Credinţa, adeziunea noastră la Cristos, nu ne apără de tentaţiile lumii, astfel că, deşi reorientaţi existenţial, noi continuăm să parcurgem drumul de la întuneric la lumină. Aceasta este “nebunia” noastră: credinţa în Cristos care ne conduce pe drumul martiriului vieţii. De aceea Cristos insistă spunându-ne să nu ne temem!

În primele veacuri creştinii au trăit experienţa martiriului: ei îşi dădeau viaţa drept mărturie a credinţei în Cristos înaintea păgânilor. Ne sunt cunoscute exemplele celor din vechime şi nu de puţine ori se afirmă că Biserica, după crucea lui Cristos, s-a născut din sângele martirilor. Astăzi nu mai trăim aceeaşi experienţă: doar în cazurile excepţionale consecinţa credinţei este martiriul sângeros. Astăzi martiriul este unul spiritual, este unul al alegerii şi al dăruirii de sine. În lumea impregnată de materialism şi aflată într-o goană furibundă după câştigul imediat, o lume care îl uită pe Dumnezeu, creştinii trăiesc experienţa profetului Ieremia. Acesta, după cum am auzit în prima lectură din această duminică, este dispreţuit de ceilalţi, aruncat la marginea societăţii; chiar prietenii îi doresc moartea. De ce? Pentru că exemplul său producea adevărate cutremure în conştiinţa conaţionalilor săi, pentru că apelul său la întoarcere, la convertire, dezvăluia iminenţa pedepsei lui Dumnezeu pentru poporul ales: exilul. Dumnezeu îl trimite de la început pentru a-şi ridica glasul împotriva acelora care încalcă Alianţa: “Iată eu te trimit ca să smulgi şi să tai, să dărâmi şi să nimiceşti, să zideşti şi să sădeşti”. Noi, asemenea lui Ieremia, trebuie să fim conştienţi de contextul în care credinţa ne amplasează: inevitabil cel care crede şi îşi trăieşte credinţa este în opoziţie cu cel necredincios. Credinţa ne oferă însă stabilitate şi orientare, o altă viziune asupra lumii. Cel care crede poate spune: “Domnul este cu mine ca un luptător puternic!” Creştinul nu-şi trăieşte viaţa de unul singur, nici moartea nu-l atinge în singurătatea disperării, ci păşeşte pe calea martiriului vieţii în veşnicie ca un om viu, alături de Cristos.

Viaţa noastră este datorată lui Cristos. Sfântul Paul prezintă calea de la Adam la moarte şi calea de la Cristos la viaţă. După cum moartea a intrat în lume printr-un om, tot la fel viaţa ne-a fost dată printr-un om. Noi străbatem această cale de la Adam la Cristos, de la moarte la viaţă; de fapt aceasta este alegerea fundamentală a vieţii noastre, o alegere în care nu există compromisuri. În aceasta constă chinul şi martiriul nostru: suntem solidari cu Cristos în mântuire, în viaţa divină, dar până la alegerea lui Cristos suntem solidari cu Adam în păcat şi moarte. Nu suntem cu adevărat ai lui Cristos până nu-l purificăm pe Adam-ul din noi.

Exigenţele vieţii omului transformat în Cristos răzbat din cuvintele evangheliei de astăzi: cel care crede în Cristos, în primul rând trebuie să-şi mărturisească credinţa fără teamă de oameni, care pot afecta trupul, însă nu sufletul. Această recomandare de a nu se teme le este făcută ucenicilor care după ce nu-l vor mai avea pe Isus în mijlocul lor este posibil să se înfricoşeze de răutatea lumii. Însă oamenii nu le pot face nimic, deoarece ei nu pot distruge sufletul. În lupta cu forţele lumii ucenicii nu sunt singuri, căci Cristos rămâne cu ei.

În zilele noastre, de câte ori nu trăim aceeaşi frică sau, mai mult, ruşinea de a spune că suntem creştini? De aceea această evanghelie este actuală. Îndemnul la curaj ne este adresat şi nouă. În primul rând trebuie să avem curajul de a proclama Evanghelia; credinţa trebuie să ne dea puterea de a vesti la lumină ceea ce ne-a fost vestit la întuneric, şi de pe acoperişuri ceea ce ne-a fost vestit la ureche. Adevărul trebuie vestit peste tot şi pentru toţi: adevărul nu trebuie ascuns. Regula lui Isus este cu totul alta faţă de regulile lumii de astăzi. Cristos îndeamnă: “Spuneţi la lumină, predicaţi de pe acoperişuri”, pe când astăzi mentalitatea este cu totul alta: “Adevărul este un lucru preţios, să-l folosim cu zgârcenie!” (M. Twain). Astfel se face clar separarea între cei care sunt ai lui Cristos şi cei care nu sunt ai lui. Curajul şi mărturia le avem doar împreună cu Cristos.

Trecând prin faţa unui magazin, un om citeşte cu surprindere următorul anunţ: “Aici puteţi cumpăra adevărul!” Intrând în magazin pentru a cumpăra acest produs neobişnuit este întrebat de vânzătoare pe care dintre adevăruri îl doreşte, pe cel parţial sau pe cel total. Cum era şi normal, în faţa unei asemenea oportunităţi, el alege adevărul total.

“Are un preţ foarte mare” – îi spune vânzătoarea. “Dacă dumneavoastră alegeţi acest lucru va trebui să plătiţi pierzându-vă odihna pentru tot restul vieţii!”

Creştinul adevărat este un mărturisitor prin cuvânt şi faptă al lui Cristos. Creştinul adevărat îşi pierde odihna, nu poate să tacă, nu poate şi nu are dreptul să se retragă din faţa lumii, nu are dreptul să-şi plece fruntea în pământ şi să parcurgă o viaţă întreagă în tăcere şi în uitare. Orice credincios trebuie să predice adevărul deoarece inima sa se mistuie în focul credinţei. Mai mult ca oricând, intrarea creştinilor în anonimat nu trebuie permisă. Nu vă temeţi! Fiecare acolo unde este trebuie să arate lumii că există Dumnezeu. Sfântul Efrem Sirul scrie: “Adu-ţi aminte întotdeauna de Dumnezeu şi mintea ta va fi umplută de cer!” Ce lucru minunat să porţi veşnicia în minte şi în inimă încă de pe acest pământ şi totuşi să trăieşti în cer! Şi cine sunt aceia care au această şansă dacă nu noi, creştinii!

Acesta este marele dar al lui Cristos: Tatăl. A ne descoperi Tatăl înseamnă a ne cunoaşte originea, înseamnă a avea trecut, prezent şi viitor, a avea Tată înseamnă a avea protecţie, apărare. Iată de ce nu trebuie să ne temem: pentru că Tatăl este cu noi. Mărturisirea credinţei noastre ne poate aduce suferinţe morale sau fizice. Există oameni care ne pot ataca în mod fizic, dar ei nu ne pot afecta viaţa spirituală. Pe plan fizic creştinul poate pieri însă pe plan spiritual, atâta timp cat este al lui Cristos, niciodată.

Alegerea lui Cristos este la rândul ei clară; el este cel care se declară de partea noastră în faţa lui Dumnezeu atunci când noi ne declarăm de partea lui în faţa oamenilor. Invers, cei care-l neagă în faţa oamenilor sunt negaţi şi de Cristos în faţa lui Dumnezeu, fiind astfel sortiţi “gheenei”. Trebuie să avem curajul de a proclama adevărul Evangheliei, de a înfrunta răul şi de a-l mărturisi pe Domnul chiar atunci când acest lucru ar atrage persecuţiile asupra noastră. Nu suntem singuri şi dacă acum ne simţim marginalizaţi, catalogaţi drept retrograzi, acest lucru nu înseamnă că l-am pierdut pe Dumnezeu – axa existenţei noastre, ci, dimpotrivă, că el este cu noi. El este singurul care rămâne cu adevărat prieten, respectându-ne libertatea şi în acelaşi timp prezent în viaţa noastră, ajutându-ne, oferindu-ne iertarea. El este cel care într-un mod invizibil, prin harurile ,sale ne conduce pe căile acestei lumi, fiind lumina care ne luminează calea; doar împreună cu el putem parcurge drumul de la întuneric la lumină. Dacă acum simţim teama de a spune adevărul, teama de a-l recunoaşte pe Cristos, atunci să ne întrebăm cu toată seriozitatea de partea cui suntem, căci dacă suntem ai lui Cristos atunci teama nu mai are nici un temei!

Leonard-Gabriel Ciobanu

 

* * *

 

Duminica a XII-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Experienţa învaţă că dificultatea, de oricare gen ar fi ea, reprezintă o componentă cotidiană a vieţii. Şi aceasta fie pentru că existenţa este dură per se, fie din cauza ambientului în care se desfăşoară, fie din cauza reacţiilor diverse ale oamenilor.

Între dificultăţi teama rămâne, independent de voinţa noastră o însoţitoare nedorită a vieţii omeneşti. Ea paralizează, te împiedică să fii tu însuţi, să te exprimi liber… Fiecare dintre noi a experimentat aceste sentimente. În zadar se dezvoltă ştiinţele, se fac descoperiri, deoarece frica nu poate fi îndepărtată din viaţă. Frica de suferinţă şi moarte, de singurătate şi eşec, teama de angajare, de asumare a responsabilităţilor, sunt realităţi pe care le observăm zilnic.

În fragmentul evanghelic din Sfântul Matei, Isus vorbeşte apostolilor despre teamă şi le spune “Nu vă temeţi!“. Acest pasaj al curajului formează ţesutul care leagă diferitele învăţături ale lui Isus, prin care-i pregăteşte pe apostoli pentru misiunea lor de după înviere. Discipolii îşi vor asuma unele temeri: faţă de adversari, de a vorbi deschis, teama de a fi abandonaţi şi părăsiţi de Dumnezeu… Dar cunoaşterea lui Dumnezeu, a lui Isus, îi eliberează automat de teamă. Există o teamă adevărată şi una nesănătoasă. Numai o imagine falsă despre Dumnezeu e înfricoşătoare.

“Nu vă temeţi” insista Cristos, dar nu vă reţineţi. Singura motivaţie este prezenţa sa şi exemplul său: “Ucenicul nu este mai presus de maestrul său” (v. 24). Ceea ce Isus a trebuit să descopere în formă ascunsă apostolii şi urmaşii lui vor trebui să vestească la lumină şi de pe acoperişuri. Predica Evangheliei va trezi desigur reacţii contrare şi chiar violente, Isus le-a întâmpinat în viaţa Sa şi i-a prevenit şi pe apostoli în această privinţă. El a înfruntat numeroase dificultăţi din partea oamenilor, dar a rămas senin şi liber în faţa răutăţii lor. El a învins moartea, şi prin ea toate dificultăţile, în ciuda neliniştii care a însoţit-o.

Isus îi încurajează pe apostoli şi pe noi: “Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar sufletul nu-l pot ucide. Mai curând temeţi-vă de cei care pot pierde şi sufletul şi trupul în gheenă“. Puterea persecutorilor e legată de viaţa pământească, de trup; ei nu au nici o putere asupra sufletului “partea cea mai nobilă a omului“, cum îl numeşte Sf. Ioan Crizostom. Apostolul trebuie să-l urmeze pe Cristos, aşa cum a făcut-o el ascultând de Tatăl. Viaţa creştinului, a celui care îl urmează pe Cristos, dând mărturie despre el, aparţine lui Dumnezeu, este în mâinile lui Dumnezeu. Omul, creatura lui Dumnezeu este iubit de Tatăl şi nimeni nu poate pune la îndoială acest fapt. “Cine ne va putea separa de dragostea lui Cristos?” (Rm 8,35) se întreabă apostolul neamurilor. Şi întrebarea o putem pune şi noi.

Tentaţiile, temerile există la apostoli, în Biserică, în noi. Dar toţi în încercare şi în persecuţii să-şi amintească în primul rând că Dumnezeu e Tatăl milostiv, prompt a veni în ajutor în orice moment. Cuvintele lui Isus “Nu vă temeţi“… “Eu sunt cu voi“, sunt suficiente pentru a ne putea păstra încrederea în orice încercare. “Pentru ce sunteţi fricoşi oameni cu puţină credinţă?” se adresează Isus apostolilor atunci când potoleşte furtuna de pe mare. Charles de Foucauld afirmă că “cea mai frumoasă mărturie pe care o putem da despre Dumnezeu este de a nu avea niciodată teamă de nimic”.

Momentul judecăţii finale va marca acordarea premiului suprem celor fideli lui Dumnezeu, celor care au dat mărturie de credinţă şi de viaţă despre Cristos. Dar pentru a ajunge aici, fiecare mlădiţă a trupului lui Cristos, Biserica trebuie să-l mărturisească pe Cristos şi în momentele de încercare. Să-l urmeze pe Cristos până la jertfa vieţii dacă e necesar. De altfel sensul profund al Evangheliei lui Cristos este acesta: Martiriul face parte din misiunea de evanghelizare încredinţată; de Cristos apostolilor.. În acest sens au interpretat şi Sfinţii părinţi pericopa evanghelică de astăzi. Sf. Leon cel Mare spune că: “Prin persecuţii Biserica nu se micşorează, ci creşte deoarece seminţele cad în pământ şi se înmulţesc“.

De la începutul Bisericii, comunităţile primare au înţeles că urmarea lui Cristos nu se poate face decât cu preţul suferinţelor şi a martiriului. În “Dialogul cu Trifon” Sf. Iustin spune: “În timp ce suntem loviţi de sabie, răstigniţi, daţi la fiare, aruncaţi în foc şi supuşi la tot felul de chinuri, noi mărturisim şi nu renegăm adevărata credinţă. Şi cu cât sporesc chinurile, cu atât mai mult creşte numărul credincioşilor şi preoţilor pentru numele lui Isus“.

Dificultăţile primite şi depăşite cu credinţă, din iubire pentru Cristos, constituie o viaţă nouă, un alt mod de a-l trăi pe Cristos răstignit şi înviat. Însăşi Biserica e născută din inima sfâşiată a celui răstignit: pe Golgota Isus a devenit “Martorul” Tatălui, Martiriul adevărului pe care l-a predicat şi l-a învăţat în toată viaţa Sa.

De altfel Biserica a suferit mereu prin creştinii fideli. Nu e departe timpul când şi noi am avut numeroase jertfe aduse pentru Cristos şi Biserica sa. În mijlocul greutăţilor şi al temerilor care ne înconjoară, cuvintele lui Isus şi exemplul atâtor sfinţi martiri, al celor care au suferit pentru credinţă, ne sunt ca hrană pentru reîmprospătarea curajului, a vitalităţii credinţei noastre.

Şi profetul Ieremia din prima lectură este confruntat cu ostilitatea şi persecuţia lumii, care pune la grea încercare credinţa în misiunea primită şi fidelitatea sa faţă de Dumnezeu. Cine vrea să urmeze coerent chemarea lui Dumnezeu, să rămână fidel Cuvântului lui Dumnezeu care i-a fost încredinţat pentru a-l vesti, experimentează imediat realitatea, dificultăţile care există.

Pericolul fricii, nesiguranţa, dubiul, sunt stări prin care trece profetul, sunt reacţii instinctive care riscă să distrugă acele certitudini construite cu atâta migală şi oboseală de om. În special frica e una din condiţionările importante din cauza căreia se cedează foarte uşor şi se taie aripile celor mai grandioase idealuri.

Profetul Ieremia are valoare de simbol pentru orice creştin. Şi el a experimentat aceste limite ale persoanei umane. El e chemat de Dumnezeu la misiunea profetică şi toată existenţa sa va fi plină de încercări şi tulburare.

Momentele cele mai dure ale încercării sale coincid cu momentele de credinţă pură care ies în evidenţă în situaţiile dificile. Cine rămâne fidel are siguranţa că Dumnezeu este alături de el ca o putere irezistibilă care-i asigură o victorie totală.

Răspunsul la existenţa fricii, neliniştii, îl găsim implicit dat de Sf. Paul în lectura a doua de azi, în scrisoarea adresată Romanilor. Noi suntem în centrul acestei scrisori. Prima parte a pericopei preia ceea ce Sf. Paul a dezvoltat în capitolele anterioare: toţi au păcătuit în Adam, iar rezultatul păcatului este moartea, suferinţa, teama... Adam este evocat pentru a ne face să înţelegem că autorul planului de mântuire este Dumnezeu. Opera pozitivă a lui Dumnezeu e în opoziţie cu cea negativă a lui Adam şi a tuturor oamenilor care au păcătuit după el. Tocmai pentru a evidenţia mai bine rolul decisiv al Fiului întrupat în istoria mântuirii, Paul expune antiteza Adam – Isus Cristos.

În fiecare om, datorită păcatului originar, există înclinaţia spre rău, moştenită de la Adam, însă îl avem şi pe Cristos care ne-a adus mântuirea. E adevărat că avem înclinaţia spre rău dar harul lui Dumnezeu depăşeşte toată răutatea lumii; dragostea lui Cristos e mai puternică decât toate păcatele noastre. Dacă Adam e părintele omenirii păcătoase, Cristos e părintele celor care se ridică din păcat.

A crede în Providenţă înseamnă să adoptăm atitudinea copilului care se încrede total în tatăl său şi desigur în Dumnezeu.

Iubirea lui Dumnezeu e garanţia sigură a noastră; viaţa noastră se scaldă în inima lui Dumnezeu pentru că suntem în comuniune cu el. Noi nu avem dfe ce să ne temem pentru problemele cotidiene, căci Dumnezeu e atotputernic şi nu uită niciodată pe cei care îi sunt fideli. În orice dificultate El ne spune: “Nu vă temeţi… (Eu am biruit lumea) Eu sunt cu voi“.

Alois Balint

 

* * *

 

Duminica a XII-a de peste an

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

În Evanghelia pe care am ascultat-o am întâlnit un fel de refren care se repetă cu insistenţă: “Nu vă temeţi… Nu vă fie teamă… Aşadar nu vă fie frică…”.

Consider că fiecare este conştient că cele spuse în Evanghelie ne privesc absolut pe toţi. Ca totdeauna, atunci când citim în Evanghelie: “În acel timp Isus spunea ucenici-lor săi”, trebuie să ne gândim: astăzi Isus ne spune nouă creştinilor…

Despre ce este vorba? De cine sau de ce nu trebuie să ne fie frică?

Realitatea este că Isus de abia spusese ucenicilor: “Feriţi-vă de oameni, pentru că vă vor da pe mâna sinedriilor şi vă vor biciui în sinagogile lor… Va da frate pe frate la moarte… Toţi veţi fi urâţi din pricina numelui meu…” (Mt 10,17-22).

Desigur că cele spuse nu erau prea entuziasmante! Omeneşte vorbind, în faţa unei perspective de acest fel, este şi normal să trăieşti un oarecare disconfort… Disconfort pe care l-am numi şi “frică”, pentru că nimănui nu-i place să fie rău judecat, urât, maltratat şi aşa mai departe. Cu atât mai mult să fie şi ucis!

Cu toate acestea, şi tocmai în referire la aceste eventualităţi, Isus le spune ucenicilor săi: “Nu vă temeţi de oameni… Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul”.

Isus nu a spus niciodată: “Nu vă temeţi: realitatea de a fi creştini este simplă şi uşoară! Veţi vedea că totul va fi bine… Vă veţi bucura de stima şi aprobarea tuturor… Toţi vă vor asculta şi vă vor urma…”. Isus nu a lăsat niciodată loc pentru iluzii acelora care sunt tot atât de uşor înclinaţi entuziasmelor, pe cât sunt de fricoşi şi fragili în faţa dificultăţilor. În schimb el a spus explicit şi totdeauna că acela care va căuta să trăiască într-adevăr aşa cum învaţă el, va avea parte de neînţelegeri şi persecuţii.

Cristos ne invită să nu ne fie teamă, tocmai pentru că ştie că ne trebuie curaj ca să avem încredere în cuvântul său şi să-i urmăm învăţăturile, în lumea în care trăim. Ne invită să nu ne fie teamă, pentru că ştie că ne trebuie curaj ca să credem cu sinceritate în mesajul credinţei creştine: astăzi şi totdeauna. Ne invită să nu ne fie teamă, pentru că ştie că în zilele noastre este mult mai uşor să fii creştin cu numele decât să fii de fapt şi în realitate.

Sunt dintre aceia care afirmă că toate formele de religie s-au născut din teamă… Personal mi se pare că în realitate tocmai frica, teama, este obstacolul cel mai mare în calea credinţei. Ne este frică să ne încredem prea mult în cuvintele Evangheliei; ne este teamă că nu “exploatăm” suficient ceea ce ne poate oferi viaţa; ne este frică să “nu găsim” nimic dincolo de moarte…

Dimpotrivă, invitaţia care ne parvine din învăţătura lui Isus este tocmai aceea de a nu avea teamă: nici de viaţă, nici de moarte; nici de neînţelegere, nici de indiferenţă şi nici de suferinţă; de nimeni şi de nimic, oricum ar evolua lucrurile în existenţa noastră personală sau în istoria lumii.

Pentru că dacă este adevărat că ne trebuie curaj pentru a crede, este încă şi mai adevărat că credinţa dă curajul de a trăi.

Îţi trebuie un pic de curaj să te arunci în apă prima oară unde “nu mai atingi pământul”… Dar apoi îţi dai seama că, învinsă fiind teama, apa te susţine. Dacă găsim curajul de a ne dezlipi de lumea “siguranţelor” imediate, încrederea în Dumnezeu Tatăl şi Prietenul nostru devine certitudinea noastră, chiar şi atunci când trebuie să experimentăm “golul” multor deziluzii umane.

Să recitim Scrisoarea către romani, capitolul 8: “Noi ştim că în toate Dumnezeu conlucrează spre binele celor ce-l iubesc… Cine ne va despărţi de dragostea lui Cristos? Apăsarea sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foamea, sau goliciunea sau primejdia, sau sabia?… Nici moartea, nici viaţa, nici prezentul şi nici viitorul… nu ne va putea despărţi vreodată de dragostea lui Dumnezeu…” (cf vv. 28-39).

 

* * *

 

Învăţătorul şi elevul

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

În sfânta Evanghelie de la liturgia cuvântului, Isus face câteva propuneri ucenicilor săi: să nu se teamă de oameni, să nu se teamă de ucigaşii trupului, să se teamă de Dumnezeu, să se încreadă în Dumnezeu pentru valoarea cu care sunt investiţi şi să dea mărturie despre Cristos în faţa lumii. Sigur, teama provine dintr-un rău previzibil care ne ameninţă. Isus nu ne spune nimic despre originea acestui rău, ci ne oferă mijloacele pentru a-l evita: teama de Dumnezeu, încrederea în Dumnezeu şi mărturia dată despre Cristos. Dar inima omului doreşte să cunoască originea “binelui şi răului”, să guste din “pomul vieţii” din mijlocul Paradisului pământesc, deoarece însuşi Dumnezeu a pus în el frumuseţea care place ochiului şi gustul care place gurii (cf. Gen 2,8-9). Dar, se pare că omului nu-i ajunge creatura. Se povesteşte, de exemplu, despre tânărul Budha (iniţiatorul religiei budiste din India) că a fost închis într-o grădină în care nu întâlnea nici un rău. A fost mulţumit? Sare zidul care o împrejmuia, vede o înmormântare şi începe să se gândească la ideea morţii. Aceasta îl poartă la concluzia că “binele şi răul” luptă şi în înăuntrul omului, nu numai în lumea dinafară. Această luptă internă şi externă o întâlnim descrisă şi în prima lectură. Se păstrează, totuşi, credinţa de neînvins în victoria binelui. (cf. Tomás Spidlík, Calea spiritului, Ed. Ars Longa, Iaşi 1996, p. 51-52).

Victoria binelui este o problemă de credinţă, de aceea Isus nu dă o rezolvare raţională asupra răului care stă la temelia temerii, ci doar instrucţiuni de conduită morală. Astfel, ucenicul lui Isus nu trebuie să se mire când nu-i înţeles, obstrucţionat sau chiar persecutat. Aceasta este soarta Învăţătorului şi elevul nu se poate aştepta la ceva mai bun, după cum spune şi proverbul: “Ajunge ucenicului să fie ca maestrul său!”. Aspectul unic al acestui proverb este acela de a se referi la Isus şi la ucenicii săi. Raportul învăţător-elev este precizat şi completat de “stăpân-sclav”. În raporturile cu ucenicii săi, Isus nu este numai “Învăţătorul” – după felul de a fi al rabinilor – dar este şi “Domnul”, adică “Stăpânul”. Această calitate stabileşte o nouă relaţie, pe care o avem inclusă profesiunea de credinţă creştină pe primul loc: “Isus este Domnul” (Fap 10,36) şi implică datoria din partea fiecărui om de a-i cunoaşte şi de a-i împlini voinţa. Ca să se realizeze victoria binelui, ucenicul trebuie să aibă parte de soarta Învăţătorului. Viaţa lui Isus a fost o slujire continuă (cf. In 13,16). Prin urmare, proverbul menţionat le arată ucenicilor responsabilitatea ce le revine faţă de aproapele: slujirea. Dar este mai probabil că proverbul se referă la neînţelegerile şi persecuţiile la care ucenicii vor fi supuşi. Insulta primită de “părintele familiei”, de a fi numit “Belzebub”, ne îndrumă spre sensul din urmă. Membrii familei sunt supuşi condiţiei tatălui: ucenicii constituie familia lui Isus, ei îi aparţin.

O altă garanţie asupra victoriei binelui, Isus le-o dă ucenicilor printr-un alt proverb: “Ceea ce este ascuns, va fi descoperit”. Evanghelia sa, la început trebuie să fie ca un lucru ascuns, datorită valorii sale. Împotriva unei comori se fac mereu planuri de răpire, ajungându-se chiar la crimă. Evanghelia este o comoară de ordin spiritual care poate bulversa pe mulţi şi poate trezi persecuţii contra acelora care au acceptat-o. De aceea ea trebuie propusă mai întâi ca pe un lucru de nimic, ca pe o “sămânţă de muştar” (cf. Mc 4,31), dar această situaţie nu trebuie să-i condiţioneze pe ucenici, fiindcă nu va fi de durată. Vine ziua în care Evanghelia va fi adusă la cunoştinţa lumii întregi, va fi predicată de pe acoperişurile caselor.

Moartea trupească nu poate fi obstacol în calea victoriei binelui. Răul real, care i se poate întâmpla cuiva, este moartea sufletului. Suflet înseamnă viaţă. Prin urmare, oamenii nu pot să ia viaţa cuiva în adevăratul înţeles al cuvântului, fiindcă viaţa aparţine numai lui Dumnezeu singur. El o dă celor care îl iubesc şi se tem de el. Teama de Dumnezeu, pornită din iubire creştină, trebuie să întreacă teama de oameni, pornită din respect sau ameninţare cu răul, fiindcă “Unde este teamă (de sclav) nu este iubire” (1In 4,18), dar “frica de Dumnezeu”, fiind un dar al Duhului Sfânt, are în sine forţa de a învinge răul.

O altă garanţie a victoriei binelui, Isus le-o oferă ucenicilor din comparaţia cu “păsările cerului”, de care Tatăl se îngrijeşte; dar omul, în care Creatorul a investit “chipul” său, are o valoare infinită şi nu poate permite să se piardă.

Victoria binelui, fiind o problemă de credinţă, Isus o condiţionează de un singur lucru: de mărturia dată de om în faţa lumii despre Cristos, pe care Tatăl l-a pus “Domn”, stăpân chiar şi asupra morţii, considerată “răul suprem”.

În lectura a doua (Rom 5,12-15), sfântul Paul încearcă să ajungă la originea fricii, temerii, care este cauza oricărui rău: păcatul. În teologia sfântului Paul “păcatul” nu-i întotdeauna nici pe primul loc ca un act pur moral, săvârşit liber şi prin urmare total imputabil fiecărei persoane, ci este ca o situaţie externă voinţei umane, este un fel de atmosferă contaminată. Nici când vorbeşte despre moarte nu se referă întotdeauna numai la sfârşitul biologic al omului, ci ea este considerată în mod esenţial este semnalată în contextul de mister, ca un plan divin asupra existenţei umane. Simplul fapt empiric de a muri nu are nimic comun cu păcatul; dar posibilitatea unui sens pozitiv al morţii, care nu trebuie dus la un simplu insucces, depinde de darul lui Dumnezeu, pe care îl oferă omului prin Isus Cristos, pe care omul se angajează conştient şi liber să-l mărturisească cu propria viaţă. Mesajul religios este foarte clar: în istoria omenirii există un climat contaminat din punct de vedere moral; ne naştem într-o lume îmbâcsită de păcat. Acest climat păcătos nu se datorează unor forţe superioare omului, fiindcă el nu-i altceva decât o adunătură de păcate individuale. Cristos a venit ca să înlăture acest strat de poluare morală a atmosferei spiritului uman (cf. Commento della Bibbia Liturgica, Ed. Paoline, Roma 1981, p. 1569 ş.u.). Omul este dator să se alăture lui Isus, fiindcă, spune Origene că, dacă ai păcătuit, “nu da vina pe diavol, nici pe trup, nici pe Venera, ci învinuieşte-te pe tine însuţi!”. Dacă în lume există răul, există păcate, responsabilitatea cade numai asupra omului. “Nimeni nu este vătămat, dacă nu se vatămă el însuşi”, spune sfântul Ioan Gură-de-Aur. Această insistenţă asupra deplinei responsabilităţi umane pentru păcat este, în acelaşi timp, apărarea conceptului de libertate şi a posibilităţii schimbării, convertirii: cine a ales în mod liber o cale greşită, este liber să se întoarcă de unde a plecat şi astfel să asigure victoria binelui (cf. Tomás Spidlík, o.c., p. 53).

În concluzie, din acest episod se deduce clar că sfântul Paul vrea să ne convingă de biruinţa binelui, arătându-ne că o morală pur individualistă şi personalistă este de neconceput în creştinism, ci trebuie să sosească timpul unei morale comunitare, la care fiecare trebuie să contribuie.

Spunem chiar de la începutul predicii că omul simte că răul provine nu numai din exterior, ci şi din interiorul său. Profetul Ieremia – dacă citim un paragraf anterior din cartea sa – vom vedea cum se revoltă chiar împotriva lui Dumnezeu, din cauza răului care îi vine din pricina poruncii Domnului şi, spune el: “… îmi pricinuieşte în fiecare zi ruşine şi ocară. Şi când mi-am pus în gând: Nu-l voi mai pomeni şi nici nu voi mai propovădui în numele lui”, gândul acesta s-a prefăcut în inima mea în foc arzător, de nu eram în stare nici să-l mai înăbuş şi nici să-l mai îndur” (Ier 20,8-9). Gândul rău se preface în inimă în “foc arzător”, despre care se spune că este dezastru interior. Prin păcat, afirmă Pseudo-Macarie, omul îşi pierde principiul său unificator şi se umple de tendinţe centrifuge, de gânduri rele, de patimi. Cetatea interioară a lui Dumnezeu devine câmp de şerpi şi de fiare feroce. Dar ceea ce este mai trist în această stare e că omul pierde încrederea în sine însuşi. Este logic: cine nu crede în Dumnezeu, nu crede nici în chipul său, care este omul. Păcătosul îşi pierde simţul de a fi capabil de a-şi stăpâni singur propriile patimi (cf. Tomás Spidlík, o.c., p. 59). Cu toate că la acest zbucium intern se adaugă cel extern: Ieremia ştia că este obiectul unui complot, că lumea şoşotea în jurul lui şi-i puneau la cale moartea. Ieremia îşi aduce aminte de ziua chemării sale, de menirea sa profetică, şi se îndreaptă cu încredere spre Domnul şi aceasta îi dă siguranţa înfrângerii duşmanilor săi, deoarece cauza sa este cauza lui Dumnezeu. În încheiere, Ieremia invită în mod liturgic, solemn, pe toţi cei care vor să-l asculte şi să-l laude pe Iahve, să-şi amintească de acţiunea lui salvatoare, care deja se vădeşte realizată în chip profetic în el: Ieremia este dovada biruinţei binelui, a faptului că Dumnezeu nu va părăsi nicicând pe cel care se încrede în el.

Aceasta este şi datoria noastră: să învăţăm a fi victorioşi prin Acela care ne conduce la biruinţă asupra păcatului şi a morţii.

 

* * *

 

Duminica a XII-a (A)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Eu, Ieremia, am auzit ameninţările poporului: “Învinuiţi-l, strigă ei; haideţi să-l învinuim pe acest om care vede teroare pretutindeni!”. Chiar prietenii mei pândesc să vadă dacă mă clatin şi zic: “Poate că se va lăsa prins, vom pune mâna pe el şi ne vom răzbuna pe el”. Dar Domnul este cu mine, ca un luptător puternic; de aceea prigonitorii mei se vor poticni şi nu vor birui. Înfrângerea lor îi va acoperi de ruşine; o veşnică ruşine care nu se va uita!”. (Ier 20,10-13)

Profetul Ieremia reprezintă, în contextul lecturilor duminicii a XII-a de peste an, figura omului drept care, tocmai pentru dreptatea şi pentru fidelitatea lui faţă de Dumnezeu, devine incomod pentru prietenii şi contemporanii săi. Întrucât profetul denunţă silniciile şi nedreptăţile lor, aceşti se aliază împotriva lui şi se îndreaptă împotriva lui cu nenumărate persecuţii, care mai de care mai elaborate şi mai agresive. Ceea ce urmează în text este exprimarea convingerii profetului că nimic nu i se poate întâmpla atâta timp cât îl are aliat pe Dumnezeu. Ba mai mult, bazat pe aceeaşi încredere, profetul se bucură de mai înainte de dreptatea pe care Dumnezeu i-o va face răsplătindu-i astfel fidelitatea.

Isus a spus ucenicilor săi: “Nu vă temeţi de oameni, căci nimic nu este acoperit care să nu fie scos la iveală şi nimic ascuns care să nu fie făcut cunoscut. Ceea ce vă spun la întuneric, vestiţi la lumină şi ceea ce vă spun la ureche, predicaţi de pe acoperişuri. Să nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul. Temeţi-vă mai curând de acela care poate să piardă şi sufletul şi trupul în Gheenă…”. (Mt 10,26-33)

Deoarece ucenicii, angajaţi, ca şi Învăţătorul lor, să vestească Evanghelia şi să o trăiască cu fidelitate, riscă să devină victime ale persecuţiilor, Isus le sădeşte în suflete o convingere similară celei a profetului Ieremia: de persecutorii care le cauzează doar suferinţe fizice nu trebuie să se teamă; de temut sunt persecutorii care le pot ucide şi trupul şi sufletul.

Întrucât acest discurs se adresează tuturor celor care se simt chemaţi de Isus Cristos, în ce măsură ne considerăm noi adevăraţi ucenici ai săi, adică creştini? Şi apoi, care sunt temerile noastre şi unde se situează ele? Ce loc îi facem noi lui Isus în viaţa noastră: cel al unui bibelou cu care ne-am obişnuit deja, pe care nu-l mai deranjăm de mult şi de care nu ne mai lăsăm deranjaţi sau poate cel pe care l-am lăsat să ne cuprindă întreaga noastră existenţă?

 

* * *

 

Frici adevărate si frici greşite

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Statutul contradicţiei

În “confesiunile” sale îndurerate, Ieremia descrie situaţia conflictuală a profetului, care trăieşte o dramă interioară de o intensitate sfâşietoare. Este un om umilit, persecutat, suspectat, spionat ca o pradă pe punctul de a cădea într-una din numeroasele capcane pe care duşmanii i le-au pregătit. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, el simte că îl apasă, în chip neliniştitor, tăcerea lui Dumnezeu. Singurătate şi părăsire. În acest orizont închis de dezolare se deschide şi o rază de lumină: “Domnul este alături de mine”. De aceea, profetul renunţă să se mai apere, să se justifice. A “încredinţat lui Dumnezeu cauza proprie”.

Şi în “discursul misionar”, care este relatat de Matei, Isus prezintă o condiţie a apostolului care, sub multe aspecte, se aseamănă cu cea a lui Ieremia. Apostolul desfăşoară misiunea proprie trăind contradicţia ca un statut existenţial. Este normal să se întâlnească cu opoziţiile de-a dreptul furibunde, să fie contestat, ameninţat, împiedicat. Este mereu cineva care ar vrea să-l reducă la tăcere, să-l nimicească. Dar el nu trebuie să ezite să vorbească cu sinceritate (“ceea ce auziţi cu urechea să predicaţi de pe acoperişuri”). Apostolul trebuie să aibă curajul să mărturisească în favoarea lui Cristos fără a privi în faţă pe nimeni, fără a calcula riscurile (“cine mă recunoaşte în faţa oamenilor, şi eu îl voi recunoaşte în faţa Tatălui meu care este în ceruri”).

În amândouă cazurile, este prezentată viaţa celui trimis ca o cale aspră, punctată de dificultăţi de orice fel, presărată de pericole. Numai cine este însufleţit de o mare pasiune, şi nu caută consensuri uşoare sau recompense personale, reuşeşte s-o parcurgă până la capăt, în fidelitatea cea mai absolută, plătind orice preţ şi mai ales ţinând cont numai de judecata lui Dumnezeu. Dumnezeu este aproape, susţine pe trimisul său, cu condiţia ca acesta să se încreadă în El. Puritatea scopurilor, transparenţa mijloacelor, absenţa intereselor personale, integritatea mesajului, renegarea orgoliului propriu, constituie o garanţie susţinerii din partea lui Dumnezeu. Când se rezistă la ispita de a apuca pe calea facilităţii, a succesului, a popularităţii, Domnul este de partea noastră.

Este frică şi frică

“Nu vă temeţi de oameni”, ne avertizează Cristos. Nu vă temeţi de cei care vă vorbesc de rău, vă calomniază, seamănă dificultăţi în serie pe drumul vostru, sunt în dezacord cu mesajul vostru, vă iau în derâdere, vă insultă, vă fac nebuni. “Nu vă fie teamă de cei care ucid trupul, dar nu au puterea să ucidă sufletul”. Nu vă fie teamă de cei care se îndârjesc împotriva voastră, contrazic iniţiativele voastre, recurg şi la ameninţări pentru a vă constrânge să tăceţi, ar vrea să vă facă să pierdeţi curajul, sau de-a dreptul atentează la viaţa voastră. Nu de gloanţe trebuie să vă temeţi. Este adevărat, Oscar Romero?

Temeţi-vă, mai degrabă, de aceia care vă linguşesc, vă prind în mrejele compromisurilor, convenţiilor, diplomaţiilor subtile, jocurilor puterii, intereselor economice. Temeţi-vă de cei care vă asigură protecţii, sprijin, favoruri, privilegii, scutiri. Temeţi-vă de cei care vă aplaudă, solicită vanitatea voastră, vă fac să vă simţiţi importanţi, vă declară solemn că sunt de acord cu voi. Temeţi-vă de cei care vă asigură un loc de onoare pe scena lor, vă invită la recepţiile lor, vă fixează un rol în teatrul monden. Staţi de o parte de consensurile facile, de adulaţii, de onoruri, de ritualurile de recunoaştere, de ceremoniile exterioare. Feriţi-vă de reverenţele pioase, de clipirile din ochi, de formulele ipocrite, de ofertele “dezinteresate”.

Refuzaţi tot ceea ce se plăteşte cu cedări ale conştiinţei, cu punerea căluşului în gură în privinţa Cuvântului, complicitatea cu nedreptatea. Temeţi-vă de cei care pretind să înlocuiască vocaţia profetică cu abilitatea politică. Feriţi-vă de cei care vor să vă transforme din oameni ai lui Dumnezeu în personaje decorative, în păzitori ai ordinii constituite în contul puterilor dominante, în birocraţi zeloşi. Respingeţi hotărât atitudinile servile, ipocriziile, alianţele suspecte. Temeţi-vă de cei care vă slăvesc cu intenţia de a vă face unelte pentru planurile proprii. Temeţi-vă de cei care ar vrea să vă propună o pistă preferenţială pentru a ajunge mai rapid la destinaţie şi să vă facă să evitaţi impactul aspru cu oamenii comuni. Să fiţi în slujba tuturor, dar feriţi-vă de a vă lăsa “folosiţi” pentru operaţiuni care nu au nimic cu Evanghelia. Evitaţi vizitarea celor “mari”, a înţelepţilor şi celor puternici, care ar vrea să vă facă să vă simţiţi “cineva”. Spuneţi-le clar că preferaţi să rămâneţi “nimeni”. Împrăştiaţi-vă între oameni, decât să vă lăsaţi încadraţi în alaiurile triumfale sau să vă aranjaţi în palate.

În sfârşit: temeţi-vă de “înlesniri”. Şi nu vă temeţi de a apuca pe o cale solitară, grea, riscantă. Aveţi încredere în Mine. Şi aveţi încredere în condiţiile puţin favorabile. Simţiţi-vă în siguranţă în nesiguranţă. Cereţi garanţia de a nu fi protejaţi. Revendicaţi privilegiul de a fi lipsiţi de apărare. Şi când cineva vă cere o mână, spuneţi că le aveţi deja angajate pe amândouă în slujirea Evangheliei. Şi dacă insistă să vă propună sprijin, răspundeţi că sunteţi deja sprijiniţi de “altcineva”. Dacă aveţi impresia că aşa nu mai merge, şi vă surprindeţi că murmuraţi că “aşa nu se poate merge înainte”, să ştiţi că de-a lungul drumului Calvarului Cineva s-a aflat în aceleaşi condiţii. Şi deci vă îndeamnă să găsiţi forţa în cruce.

Păcatul, trotuarul harului

Spre a citi în profunzime, tema pe care abia am schiţat-o, ea se leagă cu cea prezentată de Paul. Ba mai mult, regăseşte aici unele motivări fundamentale, şi deci dobândeşte o lumină cu totul deosebită. Putem să spunem: nu trebuie să ne temem, trebuie să înfruntăm cu curaj lupta, pentru că… este deja un Învingător. Totuşi, a doua lectură propune unul din fragmentele cele mai grele şi cele mai dezbătute din Scrisoarea către Romani. Şi aş vrea chiar să văd un preot care riscă, astăzi, să facă un comentariu exhaustiv şi inteligibil.

Din partea mea, încerc să simplific lucrurile, fixând unele puncte din discursul complex al lui Paul: – Păcatul “unui singur om” (Adam) a provocat o rană în trupul umanităţii, a deschis o breşă în lume, prin care s-a introdus şi s-a extins răul, s-au propagat germenii morţii, care au atacat ţesutul întreg. – Darul “unui singur om” (Isus Cristos) deschide o altă breşă prin care se revarsă “din belşug asupra tuturor oamenilor” harul lui Dumnezeu. – Între cele două forţe care se înfruntă în lume nu există proporţie.

Acţiunea “distructivă” a lui Adam nu este de loc comparabilă cu opera de mântuire realizată de Cristos. Adam şi Cristos, deşi sunt unici (“unul singur”), nu sunt două figuri simetrice. Nu este o împărăţie a lui Adam şi o împărăţie a lui Cristos. Primul este numai o copie palidă (sau, dacă vrem, negativul) celui de-al doilea. Aşa cum nu există o împărăţie a răului care să poată conduce confruntarea cu împărăţia binelui. Chiar dacă păcatul se răsfrânge şi se repetă neîncetat în istorie, totuşi harul posedă un dinamism infinit mai eficace. Păcatele, deşi s-au acumulat de-a lungul secolelor şi au creat ca un zid, o crustă cu o grosime excepţională, nu sunt în stare să reziste la izbitura harului care doboară totul şi pe toţi, şi se revarsă în lume într-un chip şi mai bogat.

Fără a minimaliza stricăciunile provocate de păcatul lui Adam, Paul subliniază cu tărie puterea superioară a harului. Lumea nouă, inaugurată de Cristos, nu este o variantă – chiar uşor îmbunătăţită – a lumii vechi, o simplă ajustare: îi este infinit superioară şi îi prezintă lichidarea definitivă. Este ceva creator. Este lumea vieţii, născută din puterea restaurării. Este, de acum, “o moarte care este moartea morţii” (K. Barth). Sau, cum spune Luter, o moarte a devorat-o pe cealaltă”. Totul a fost radical răsturnat. Crucea lui Cristos rupe definitiv şi… iremediabil echilibrul lumii.

Este decisivă, deci, afirmaţia: “Darul harului nu este precum căderea”. Sămânţa binelui, nu numai contrastează cu cea a răului, ci o o întrece şi se propagă – în extensie şi profunditate – cu o acţiune irezistibilă. Lupta este “inegală”. Răul, în ciuda aparenţelor şi a triumfurilor răsunătoare, nu va mai reuşi să ţină pasul în faţa binelui. Păcatul va fi mereu în întârziere faţă “de darul harului”. Păcatul – cum susţine un comentator – “nu este altceva decât trotuarul dreptăţii lui Dumnezeu”. Sau, dacă preferăm: scăunaşul, taburetul.

Nu se poate evita să facem referinţă la paradoxul crucii, care reprezintă un afront absolut, maxim al păcatului şi super-maxim al iubirii. Comentează, în această privinţă, A. Maillot: “Pe Golgota s-au întâlnit şi confruntat cea mai mare neascultare a omului (paroxismul lui Adam) şi totalitatea Iubirii lui Dumnezeu. Păcatul omului care îl ucidea pe Fiul şi harul lui Dumnezeu care oferea pe Fiul, au colaborat pe Golgota. Au plantat aceeaşi cruce. Aici s-au înodat pentru totdeauna, aici s-au împletit. Dar dacă unul a părăsit, altul s-a revărsat şi l-a înăbuşit pe primul, din moment ce derivă din el mântuirea universală şi cosmică (8,22)”

O concluzie simplă pentru noi? Iat-o. O asigură acea expresie: mult mai mult. Iată: atunci când rămânem copleşiţi, descurajaţi, în faţa realităţii răului prezent în lume, să reflectăm, cum ne sugerează Paul, că este în acţiune o forţă “mult mai mare…” Este prezentă şi operantă ceva “mult mai” puternic. Însă, acest “mult mai mult” nu ne permite să stăm cu mâinile în sân. Nici descurajaţi, nici resemnaţi, nici inerţi. Fiecare dintre noi trebuie să producă acea minusculă breşă prin care debordează în lume acel “mult mai mult” al binelui.

 

* * *

 

Să privim la Isus pentru a ne învinge frica

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

În urmă cu câţiva ani, un ministru creştin şi un grup de studenţi din Canada au mers în Kenya pentru un program de studiu de vară. Ei aveau un jeep care să le permită să se deplaseze pe terenul accidentat din ţară. Într-una dintre călătoriile lor vehiculul s-a stricat şi au trebuit să apeleze la serviciile mecanicului satului. Acesta a văzut care era problema, a mers în oraş şi a cumpărat piesele de schimb, apoi s-a întors şi a reparat maşina. Lucrul la maşină i-a luat trei zile întregi. Clericul, care a relatat el însuşi această întâmplare, se temea că va avea foarte mult de plătit pentru serviciile mecanicului. Pentru a-l forţa pe mecanic să se mulţumească cu mai puţin, a mers în toaleta publică, a scos o mare parte din banii pe care îi avea în portofel şi i-a ascuns în şosete. Ideea era ca atunci când mecanicul îi va spune costul, el să îşi deschidă portofelul şi să spună: “Uite, asta e tot ce am”. Aşa că a ieşit de la toaletă şi pe când se pregăteau să plece, i-a spus mecanicului: “Şi acum, cât vă datorăm pentru munca dumneavoastră?” Mecanicul s-a uitat la el şi i-a spus: “Sunteţi un om al lui Dumnezeu. O fac pentru Dumnezeu. El îmi va plăti. Pentru dumneavoastră este pe gratis”. Clericul şi-a încheiat relatarea cu observaţia că mecanicul, prin credinţa lui în Dumnezeu, a depăşit teama de sărăcie şi ataşamentul faţă de bani, lucru pe care el însuşi, în bogăţia lui relativă, nu a reuşit să îl facă.

Evanghelia de astăzi este o continuare a îndrumărilor pe care Isus le-a dat celor doisprezece apostoli când i-a trimis să proclame Vestea cea Bună a Împărăţiei lui Dumnezeu. Valorile Împărăţiei sunt diferite de valorile lumii, în aşa măsură încât oamenii tind să respingă mesajul şi să se întoarcă împotriva mesagerilor. Tradiţia ne spune că aproape toţi apostolii au murit de moarte violentă în martiriu. Unii dintre ei au sfârşit răstigniţi pe cruce, ca şi Petru şi Andrei; decapitaţi, ca Iacob şi Paul; jupuiţi de vii, ca şi Bartolomeu; alţii au fost aruncaţi într-o căldare cu ulei încins, asemenea lui Ioan. Era natural, aşadar, pentru apostoli, să se teamă atunci când Isus i-a trimis să evanghelizeze o lume ostilă. Dacă ar fi cedat în faţa acestei frici, şi-ar fi abandonat misiunea periculoasă pentru a-şi salva pielea.

Aşadar Isus îi instruieşte în Evanghelia de astăzi cu privire la cum să depăşească această teamă paralizantă. Cheia este să privească la Isus ca erou şi model al lor. După cum a spus mai devreme în discursul Său, “nu este discipolul mai presus decât învăţătorul, nici servitorul mai presus decât stăpânul său” (Matei 10,24). Evanghelia identifică două temeri pe care le avea apostolii: teama de acuzaţii false şi de condamnare, şi teama de vătămare trupească şi de moarte. În fiecare dintre aceste cazuri Isus îi învaţă că modalitatea pentru ca să depăşească teama este să se concentreze nu asupra la aici-şi-acum, ci asupra venirii Împărăţiei lui Dumnezeu.

“Nu vă temeţi de ei, căci nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit şi nimic secret care nu va fi cunoscut” (versetul 26). Autorităţile care l-au persecutat pe Isus şi pe discipolii săi avea strategiile lor de muşamalizare a adevărului. Ştiau cum să modifice dovezile, să producă mărturii false şi să îi condamne pe cei nevinovaţi. Mulţi dintre apostoli, asemenea Învăţătorului lor, Isus, au avut parte de acuzaţii false, au primit pe nedrept pedepse ruşinoase şi au fost condamnaţi la moarte. Pentru a depăşi această teamă, trebuiau să privească la Isus, care a demonstrat prin învierea Sa din morţi că în cele din urmă orice minciună va fi demascată, adevărul va ieşi la lumină şi se va face din nou dreptate.

“Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul. Temeţi-vă mai degrabă de cel care poate să piardă şi trupul şi sufletul în Gheenă” (versetul 28). Persecuţia era o realitate zilnică pentru primii creştini ca şi pentru Isus însuşi. Ştefan a fost omorât cu pietre pe locul în care a încercat să vestească mesajul lui Isus. Nu este de mirare faptul că Isus le-a spus apostolilor că îi trimite “ca pe nişte oi în mijlocul lupilor” (versetul 10). Lupii violenţi pot să ucidă oile iubitoare de pace, dar nu pot le pot ucide sufletul. Şi acest fapt este demonstrat de învierea lui Isus.

Privind la Isus vedem că încercările şi suferinţele acestei vieţi, în special acelea cu care ne confruntăm când încercăm să trăim şi să împărtăşim credinţa noastră cu ceilalţi, sunt trecătoare. Trebuie, aşadar, să nu cedăm în faţa fricii de a întâlni opoziţie, ştiind că în final adevărul va triumfa asupra minciunii, dreptatea asupra nedreptăţii, şi viaţa veşnică asupra morţii, după cum vedem deja în viaţa, moartea şi învierea Învăţătorului nostru, Isus Cristos.