Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XI-a de peste an
Anul C (A, B)
Lecturi:
2Samuel 12,7-10.13
Galateni 2,16.19-21
Luca 7,36-50; 8,1-3

Luca 7,36-50; 8,1-3

Unul dintre farisei l-a invitat să mănânce la el. A intrat în casa fariseului şi s-a aşezat la masă. Şi iată, era în cetate o femeie păcătoasă. Aflând că el era în casa fariseului, a adus un vas din alabastru plin cu miresme. Plângând, stătea în spate, la picioarele lui. A început să-i ude picioarele cu lacrimi, le ştergea cu părul capului ei, îi săruta picioarele şi le ungea cu miresme. Văzând aceasta, fariseul care îl chemase îşi spunea în sine: “Dacă acesta ar fi fost profet, ar fi ştiut cine şi ce fel de femeie este aceasta care îl atinge, căci este o păcătoasă”.Răspunzând, Isus i-a zis: “Simon, am să-ţi spun ceva”. Iar el a zis: “Spune, Învăţătorule!” “Un creditor avea doi debitori. Unul îi datora cinci sute de dinari, iar celălalt cincizeci. Deoarece nu-i puteau restitui, i-a iertat pe amândoi. Deci, care dintre ei îl va iubi mai mult?” Simon i-a răspuns: “Cred că cel căruia i s-a iertat mai mult”. El i-a zis: “Ai judecat corect”. Atunci, întorcându-se către femeie, i-a spus lui Simon: “Vezi femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi tu nu mi-ai turnat apă pe picioare; ea, însă, mi-a udat picioarele cu lacrimi şi mi le-a şters cu părul ei. Sărut nu mi-ai dat; ea, însă, de când a intrat, nu a încetat să-mi sărute picioarele. Tu nu mi-ai uns capul cu untdelemn, ea însă mi-a uns picioarele cu miresme. De aceea îţi spun: i s-au iertat păcatele ei cele multe, pentru că a iubit mult; însă cui i se iartă puţin, iubeşte puţin”. Apoi a spus către ea: “Păcatele ţi-au fost iertate”. Cei care erau cu el la masă au început să spună: “Cine este acesta care iartă şi păcatele?” Însă el a zis femeii: “Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace!” Şi după aceea, el trecea prin cetăţi şi sate, predicând şi ducând vestea cea bună a împărăţiei lui Dumnezeu. Cei doisprezece erau cu el; de asemenea, unele dintre femei care fuseseră vindecate de duhuri rele şi de boli: Maria, numită Magdalena, din care scosese şapte diavoli, şi Ioana, soţia lui Cuza, administrator al lui Irod, Suzana şi multe altele care îi slujeau cu ceea ce aveau.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Eduard Patraşcu
Diverşi alţi autori
Diverşi alţi autori
pr. Pietro Righetto
pr. Alessandro Pronzato
pr. Anton Dancă
pr. Claudiu Dumea

 

* * *

 

Crimă şi iertare

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Părintele Lagrange, renumit comentator al Sfintelor Scripturi, a spus că ar trebui să renunţăm la orice comentariu asupra episodului evanghelic de azi, fiindcă nu putem face altceva decât să citim şi să plângem. Să plângem de bucurie că Dumnezeu este iubire (1In 4,16) şi îndurare.

Prima şi a doua lectură ne arată ce crimă, cât de mare este răutatea păcatului de moarte. Regele David recunoaşte cu durere: Am păcătuit înaintea Domnului, adică împotriva iubirii care i-a dat atâtea lucruri de valoare: viaţă, demnitate regală, bogăţii, sănătate, femei şi copii, victorii asupra duşmanilor etc. Sfântul apostol Paul spune: Am fost răstignit cu Cristos şi nu mai sunt eu acela care trăiesc, ci Cristos trăieşte în mine, adică păcatele mele şi chiar eu însumi în totalitate nu sunt decât păcat, am fost cauza răstignirii lui Isus; păcatul duce la pierderea propriei vieţi – nu mai trăiesc eu -, şi, ca să pot totuşi trăi, am trebuinţă de o viaţă nouă în totalitate care să cuprindă întreaga mea fiinţă; aceasta este viaţa lui Cristos. Cine nu o acceptă, nu mai trăieşte, este mort. Păcatul aduce moartea propriei vieţi impregnate de egoism şi harul ne dă viaţa cea nouă prin care ne asemănăm cu Dumnezeu.

Dacă sfântul Bonaventura spunea: Sufletul în haina harului sfinţitor este atât de frumos încât, dacă l-am vedea, am muri de fericire, sfântul Vincenţiu Ferrer ţine să scoată în evidenţă partea negativă şi spune: Prin păcatul de moarte sufletul se schimbă în chipul şi asemănarea Satanei, devenind atât de urât încât, dacă l-am vedea, am muri de groază. Avea dreptate sfântul Ioan Gură de Aur că păcătoşii sunt morţi, cu toate că parcă trăiesc. Greşelile cine le va putea pricepe? se întreba regele David. Nici mintea omenească, ba nici chiar îngerii, nici osândiţii şi nici diavolii nu le pot înţelege gravitatea. Osândiţii simt pedeapsa din plin pentru păcatele lor, dar gravitatea nu le-o pot înţelege, este un mister, este ceva care repugnă lui Dumnezeu şi numai el cunoaşte consecinţele care se nasc din crima lezmaiestăţii divine.

Gravitatea păcatului se judecă după persoana vătămată, spune sfântul Toma de Aquino. Or, păcatul de moarte vatămă iubirii celor trei persoane divine: iubirii Tatălui creator, iubirii Fiului răscumpărător şi iubirii Duhului Sfânt ca izvor de har şi de adevăr.

Gravitatea păcatului de moarte se mai poate cunoaşte şi din aceea că omul poate cădea singur în acest abis al fărădelegii, ca într-o prăpastie imensă, dar nu se mai poate ridica singur. Se spune despre o fiică a regelui Augbert al Angliei că a avut nefericirea să cadă într-un păcat de moarte. Îngrozită, s-a retras într-un colţ al castelului numai cu o slujitoare, unde a dus o viaţă de pocăinţă ieşită din comun, ca să-şi ispăşească vina; ceea ce a dus-o la o moarte prematură. Servitoarea o credea deja în rai şi, stând noaptea de veghe la sicriul ei, i-a venit gândul să-i adreseze o rugă ca unei sfinte, pentru a o ajuta să ajungă şi ea acolo unde se află sufletul stăpânei sale. Fiica regelui îi apare într-o stare jalnică şi-i spune: Nu te ruga mie. Am păcătuit şi nu am mărturisit păcatul de teamă şi ruşine. Am crezut că îl voi putea ispăşi numai prin puterile mele. În urma acestei dezvăluiri, în camera în care s-a aflat cadavrul ei, a rămas un miros insuportabil, ca de iad.

Un fariseu numit Simon l-a invitat pe Isus la masă. Din mândrie sau de teama celor de o tagmă cu el a omis uzanţa obişnuită: spălarea picioarelor musafirului, sărutul păcii şi parfumul pentru cap. Pe când stăteau la masă, a venit o femeie, cunoscută de toată localitatea pentru păcatele ei, aducând un vas cu parfum de mare preţ. S-a aşezat la picioarele Învăţătorului, a început să le sărute şi să le spele cu lacrimi, apoi s-a ridicat şi a turnat pe capul lui preţiosul balsam, spre mai marele scandal al gazdei şi al celorlalţi farisei prezenţi. După ce Isus a lămurit problema prin pilda cămătarului cu doi datornici, spune despre femeie: I se iartă multe păcate, pentru că a iubit mult. Celui care i se iartă puţin, iubeşte puţin, iar femeii îi zice: Credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace! Simon a înţeles că Isus, citind gândurile lui şi păcatele femeii, este mai mult decât profet. Dar cine să fie? El iartă păcatele şi răsplăteşte credinţa cu drepturi divine. Cine poate face aşa ceva, afară de Dumnezeu? Dar el este om ca toţi oamenii. Simon nu ştia că Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat.

Pentru iertarea păcatelor este trebuinţă de mâna lui Isus care să-l scoată pe om din prăpastie; pentru credinţă este trebuinţă de cuvântul lui Isus care să ridice gândurile omului în sfera supranaturală. Atât pentru ridicarea păcătoşilor, cât şi pentru înălţarea sfinţilor, Isus a rânduit apostoli care să predice şi să ierte păcatele în numele lui Dumnezeu (In 20,23).

Isus, nu numai că ridică din abisul pierzării, dar celui ridicat îi dă propria sa viaţă nouă, acea viaţă divină unită cu viaţa umană luată din sânul Fecioarei din Nazaret prin puterea Duhului Sfânt şi nu a unui om. Aceasta este viaţa cea nouă, început al vieţii veşnice când cei ridicaţi vor fi asemenea îngerilor (Mt 22,30).

Aceea care a avut nespus de mult de câştigat, prin venirea lui Isus în lume, a fost femeia, fiindcă el a înlăturat mentalitatea păgână şi pe cea iudaică despre dânsa. Istoricul Herodot spune că chiar la cele mai civilizate popoare din antichitate, cum erau babilonienii, femeia era vândută la târg cu un preţ de nimic; la romani era obligată să se prostitueze cel puţin o dată în viaţă în cinstea zeiţei Venus; tracii şi alte neamuri practicau poligamia, socotind că nici zece femei nu fac cât un bărbat. Valoarea femeii era aproape nulă. Tot la traci, după moartea bărbatului, femeile discutau între ele spre a afla care a fost cea mai apreciată de soţ şi, după ce se constata, era îmbrăcată frumos şi jertfită pe sicriul lui, ca orice animal de jertfă. La cele mai multe popoare, femeia nu era soţia, ci sclava bărbatului. La evrei chiar, bărbatul putea să dea carte de divorţ şi să-şi alunge soţia chiar pentru cele mai banale lucruri, precum că i-a ars mâncarea, a întârziat pe drum stând de vorbă cu altele, a îmbătrânit prea devreme; nu i se încredinţa educaţia copiilor, nu aveau dreptul să depună mărturie la proces etc. Atât de mult s-a impregnat mentalitatea păgână şi iudaică în firea omului încât, mulţi ani după Cristos, s-a discutat cu toată seriozitatea, chiar printre membrii Bisericii, dacă femeia are sau nu are suflet.

Isus Cristos, înălţând pe Fecioara Maria la demnitatea de mamă a lui Dumnezeu prin întruparea sa în sânul ei, a înălţat-o mai presus de îngeri şi a atras după dânsa pe toate femeile din lume – binecuvântată între femei – redându-le locul de cinste din actul creaţiei – os din oasele mele şi carne din carnea mea; se va numi femeie fiindcă a fost luată din bărbat (Gen 2,23), adică egalitate perfectă.

Cristos, împărtăşind orice femeie cu viaţa sa cea nouă, o ridică la gradul de rudenie cu Dumnezeu însuşi. Pe când Isus învăţa într-o casă, cineva îi spune: Iată, mama ta şi rudele stau afară şi vor să te vadă. El însă răspunde: Cine este mama mea şi cine sunt rudele mele? Acela care face voia lui Dumnezeu îmi este mamă, frate şi soră (Mc 3,33-35). Rudenia spirituală, care se obţine prin actul voinţei personale din împlinirea voinţei lui Dumnezeu, este superioară rudeniei de sânge, deoarece aceasta se dobândeşte din instinct prin moştenirea involuntară a trupului, a cărnii. Or, tot ce porneşte din actul spiritual al intelectului şi al voinţei este superior celor pornite din instincte trupeşti. Femeia, având minte şi voinţă, este capabilă să înţeleagă valoarea vieţii celei noi şi să o voiască drept un bun suprem de unire cu Dumnezeu. Din acest motiv Isus, când a fost lăudată mama sa pentru că i-a dat viaţă, spune că mai fericiţi sunt acei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc (Lc 11,27-28). Iată cum Isus pune accent pe actul raţional al cunoaşterii şi pe actul voinţei de a împlini cuvântul său dătător de viaţă nouă.

V-am spus chiar de la începutul predicii părerea marelui exeget Lagrange asupra evangheliei de azi – ea nu se comentează, se citeşte şi se plânge. Într-adevăr, trebuie să vărsăm multe lacrimi, fiindcă multe, prea multe chiar, dintre femeile de azi uită de demnitatea lor şi se scufundă în mocirla păcatului prin libertinaj, avort, prostituţie, adulter, lesbianism etc.

Pe drept, ceea ce Isus a spus femeilor din Ierusalim care plângeau în urma lui când îşi ducea crucea spre Calvar, se poate spune multor femei din zilele noastre: plângeţi-vă pe voi şi pe fiii voştri; fiindcă vor veni zile în care veţi cere munţilor să se răstoarne peste voi (Lc 23,30). Judecata lui Dumnezeu va fi dreaptă. Nu cred că vor fi puţine acelea care vor trebui să audă: Plecaţi de la mine, blestematelor, în focul cel veşnic! (Mt 25,41).

 

* * *

 

Măştile siguranţei

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Turcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

O siguranţă “nesigură”

Paul se simţea sigur pentru că era protejat de Lege, agăţat de trecut, incapabil de a vedea şi de a înţelege noul. Şi această siguranţă a sa îl aprindea de zel fanatic, îl făcea persecutor feroce, inchizitor implacabil împotriva purtătorilor noutăţii, care, după optica sa îngustă, mergea împotriva “tradiţiilor părinţilor”. Ne-a amintit-o el însuşi în duminica trecută. Acum siguranţa sa arogantă a fost desfiinţată şi s-a terminat în mijlocul prafului de pe drumul Damascului. Paul a fost constrâns să privească înainte. Şi a găsit propria siguranţă nu în ataşamentul încăpăţânat faţă de faptele Legii, în performanţele campionului intransigenţei, ci în legătura – dinamică – cu Cristos Înviat.

Chiar dacă înainte se agita mult, în realitate mişcarea sa este înăuntrul unei închisori, a unei cuşti. Paul a acceptat să moară, îngropând fără regrete mesajul său de moarte. Numai acum poate spune că trăieşte. Pentru că a consimţit că un Altul a ocupat izvorul fiinţei sale. “Nu mai sunt eu care trăiesc, ci Cristos trăieşte în mine”. După ce a permis ca acest Altul să răstignească siguranţa sa, Paul poate cu adevărat să se mişte spre viaţă, spre lume, devenind purtător, nu de anunţuri de moarte, ci de speranţă. Şi toate acestea în raport cu acel Altul care “l-a iubit şi s-a dat pe sine pentru el”. Numai făcându-se martor convins şi bucuros al harului, adică al acelui Da spus de Dumnezeu oamenilor, Paul poate demonstra că Cristos “nu a murit în zadar”.

Cristos nu iubeşte monumentele

Siguranţa are o faţă puţin liniştită. Este chipul lui Paul prigonitorul. Încordat, întunecat, încruntat, ameninţător. Este faţa fariseului care l-a invitat pe Isus în casă şi care scutură capul la apariţia, neprogramată, a acelei “femei păcătoase”. Siguranţa are un aspect posomorât. Ia o atitudine bănuitoare. Are un aer trist. Ochii săi cercetători caută ceva să dezaprobe, pe cineva să-l dispreţuiască. Chiar când surâde, fariseul – sigur de sine şi de propriile virtuţi – surâde împotriva cuiva.

Siguranţa fariseului este aceea a presupunerii. El se crede în mod necesar de partea adevărului. El se aşează de drept în categoria virtuoşilor. Şi, din acea poziţie de privilegiat, privirea sa faţă de alţii este o privire de suspiciune, sau, cel mult de bunăvoinţă. Totuşi poziţia sa, chiar dacă în exterior poate apărea solidă, este mai degrabă fragilă, aproape inconsistentă. Spoiala exterioară, într-adevăr, joacă un rol relevant în acea mască de fidelitate şi exemplaritate. Respectul formal, gesturile ireproşabile, limbajul controlat, gândirea riguros îndreptată în oficialitate, observarea normelor disciplinare prea ostentativă pentru a fi sinceră şi convinsă, ochii opaci, atitudini scontate, respectul scrupulos al formelor, constituie acoperământul unui gol real şi al unei substanţe larg deficitare. Uneori, de-a dreptul, omagiul dat virtuţii ascunde un calcul viclean. Şi apărarea ostentativă a adevărului constituie o formă de tutelă a intereselor nemărturisite.

Isus nu se lasă impresionat de aceste monumente sacre. Cuvântul său sfărâmă spoiala, rade mortarul, deschide largi crăpături în tencuială, sfâşie fără milă mucavaua. Nu este lac care să reziste.Nu este aparenţă care să ţină.

“Exemplul bun” oferit de o “femeie păcătoasă”

- Simone, am ceva să-ţi spun… Nu începe să discute cu el. Îi povesteşte o mică parabolă. Îl obligă să se pronunţe. Îl constrânge, mai ales, să se confrunte cu exemplul oferit de acea “femeie păcătoasă”. Şi monumentul de respectabilitate se năruieşte mizerabil. Comparaţia cu gesturile (aproape o liturgie a iubirii) săvârşite de femeia “păcătoasă” reiese nefavorabilă pentru el. “Tu nu mi-ai…”: o acuză repetată de trei ori. Trei colosale neîndepliniri. Şi totul sintetizat în unicul cap de acuzare: puţină iubire. Monumentul este perfect: dar rece, distant, îngrămădit. Ameninţător.

Isus nu se găseşte în apele sale în acea casă onorabilă. Din fericire a intrat, cine ştie cum, femeia puţin recomandabilă, capabilă însă de gesturi autentice, spontane, ne cuprinse în ceremonialul rigid. Lacrimi, parfum, săruturi, şi o folosire mai degrabă neobişnuită a părului. Totul pentru a exprima căinţa, afectul, credinţa. Primirea din partea fariseului s-a limitat la spaţiul exterior. Femeia păcătoasă nu a ezitat să ofere lui Isus zidurile unei inimi care, în ciuda mizeriilor, a păstrat intactă capacitatea de a se abandona fără rezerve unei iubiri mai mari. Şi Isus, cu o extremă delicateţe, a măturat murdăria (sau “multele păcate” ale ei) şi a redat un sens, o libertate acelei fiinţe zbuciumate (“Mergi în pace”).

Masca de presupunere a fariseului, în schimb, este impenetrabilă. Nu s-a spus că, dedesubt, ar fi în mod necesar murdărie. Ceva mai rău: dedesubt este un personaj îngâmfat, plin de sine. Şi, între aceşti pereţi lustruiţi dar de gheaţă, nu există nici o posibilitate de a aprinde un foc.

- Simone, am să-ţi spun ceva… Totul este în ordine. Totul conform regulilor. Dar unde ai alungat inima?

- Simone, am să-ţi pun o întrebare… Poate ţi-e teamă că un pic de căldură ar înlătura fardul, că lacrimile ar lăsa urme neplăcute pe mască?

- Simone, am să-ţi spun ceva… Să ai curajul unui moment de slăbiciune. Lasă să se strecoare un sentiment. Încearcă să recuperezi faţa ta de om, după ce ai zgâriat acele cruste rezistente. Şi fii atent că virtutea nu trebuie să miroase. De aceea ar fi bine să întrebi de unde a luat “acea femeie” parfumul său. Pentru că eu iubesc parfumul, nu monumentele. (Monumentele, vai, rămân unde sunt. Şi au nevoie să fie păzite. Parfumul, în schimb, cere numai să fie eliberat, să se împrăştie…).

– Simone, am să-ţi spun ceva… Pentru ce nu dai la o parte acea faţă serioasă, acel chip încruntat, şi de ce nu regăseşti bucuria de a fi adevărat?

Siguranţa invulnerabilităţii

Deci. Este siguranţa legalismului (împotriva căruia se ridică Paul). Este siguranţa prezumţiei (la care Isus opune modestia femeii care “a iubit mult”). Şi este siguranţa invulnerabilităţii (care este frântă de profetul Natan). Da. David a săvârşit o serie de acţiuni infame. Dar se crede “invulnerabil”. Protejat de rol, apărat în spatele paravanului puterii. Mantia regală ascunde mizeria cea mai murdară. Şi el se simte în siguranţă. Curtenii de care este înconjurat au prevăzut să tragă o cortină de catifea. Astfel, din interiorul palatului nu transpiră nimic dintr-o situaţie obscură. Şi din exterior nu trebuie să vină voci care critică sau dezaprobă. Nu se cere socoteală regelui. Mai ales când afacerile sale sunt împestriţate cu lucruri murdare.

Totul este sufocat în tăcere (chiar şi sângele vărsat al sărmanului soţ, trădat şi “jucat” în acea manieră mârşavă, care cel puţin va fi prezentat ca un erou al patriei şi foarte fidel(!) regelui adulter). Desigur atunci, probabil, se justifica spunând că “rufele murdare este mai bine să le speli în casă”. Baiul este că rufele murdare, când este în cauză un rege, nu se spală nici în casă nici afară. Pentru simplul fapt că apologeţii amabili (şi din belşug răsplătiţi) sunt gata să demonstreze că rufele murdare nu sunt cu totul murdare, dar sunt în realitate veşminte splendide, şi că petele cele mai ruşinoase sunt, dimpotrivă, medalii glorioase. Noroc că Cuvântul lui Dumnezeu găseşte mereu un profet curajos care, cel puţin prin intermediul unei istorioare aparent inofensive (Erau doi oameni în aceeaşi cetate, unul bogat şi celălalt sărac…”), trece peste cortina de catifea, peste zidul tăcerii, şi o aruncă cu violenţă ca o piatră în faţa invulnerabilului.

- Tu eşti acel om!… David este salvat în momentul în care s-au năruit apărările sale, şi este constrâns să vadă putreziciunile pe care le adăposteşte sub mantia regală. David este salvat în momentul în care simte dezgust de ceea ce a săvârşit sub acoperirea abuzivă a autorităţii. David este salvat în momentul în care nu mai cere sprijinul autorităţii, al tronului pe care stă, al prestigiului care îl apără, şi se recunoaşte, pur şi simplu, păcătos.

- Am păcătuit împotriva Domnului! Sunt circumstanţe în care trebuie să acceptăm că Cuvântul sfărâmă în bucăţi blindajul tăcerii complice, şi denunţă impetuos răul care este în noi, ascuns sub masca “numelui” sau a “locului” de apărat.

- Tu eşti acel om!… E mai bine să fii “acel om” decât un personaj, o însărcinare, un rol, o treaptă ierarhică. E mai bun cuvântul aspru al lui Natan decât cuvintele adulatoare ale curtenilor. E mai bună atitudinea liberă, capul sus, faţă la faţă, ochii care se îndreaptă în ochii regelui, decât adularea lipicioasă a slujitorilor. Masca invulnerabilităţii lui David lasă locul unui chip de om. Sărman om, cum suntem toţi, dar pentru totdeauna un om. Un om care regăseşte o ţâşnire de demnitate când, negând siguranţa artificială a funcţiei, acceptă să recunoască partea de mizerie în ceea ce-l priveşte.

 

* * *

 

Emanciparea femeii

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Iaşi
Copyright: Predici.cnet.ro

În Cuvântul Domnului de la această Liturghie, se prezintă prin faţa noastră mai multe personaje:

- În prima lectură, profetul Natan, care după ce i-a povestit lui David faimoasa lui parabolă (bogatul îmbuibat şi nemilos care ucide singura oiţă a săracului), provoacă în inima regelui revelaţia surprinzătoare a păcatului său, atunci când profetul îi spune răspicat: “Tu eşti omul acela!”; apoi însuşi David, care exclamă pocăit: “Am păcătuit împotriva Domnului!”

- În psalmul responsorial ascultăm glasul unui om care povesteşte prea dulcea lui experienţă a iertării lui Dumnezeu: “Fericit este omul, căruia i s-au iertat păcatele”.

- În Evanghelie, personajele sunt mai multe: Isus, Simon, păcătoasa, comesenii care murmură pe şoptite, şi în cele din urmă, femeile care îl urmează pe Isus.

Însă dintre toate aceste personaje din Evanghelia de astăzi – după Isus – protagonistul este tocmai acela care nu pronunţă nici un cuvânt: păcătoasa! Ea intră în scenă plângând (poate că după ce ascultase o predică a lui Isus, care o mişcase până la lacrimi şi o convertise), merge direct la El, îi spală picioarele cu lacrimi, şi apoi, ruşinată oarecum că le-a spălat, i le usucă cu părul capului ei. Poate că tocmai gestul de a-şi despleti părul în public (gest socotit nepotrivit şi prea îndrăzneţ pentru o femeie), i-a surprins pe cei de faţă, făcându-l pe Simon să intervină. Din clipa aceasta, atenţia se îndreaptă asupra dialogului dintre Simon şi Isus, iar femeia rămâne oarecum mai la o parte, privindu-l pe Isus confuză şi recunoscătoare.

În dialogul dintre Isus şi Simon, se află şi parabola celor doi datornici: “Un cămătar avea doi datornici: unul îi datora cinci mii de lei, iar celălalt, doar cincizeci de lei. Fiindcă nu aveau cu ce plăti, i-a iertat pe amândoi. Spune-mi, care din ei îl va iubi mai mult?” Acest dialog pare a conţine o contradicţie: în prima parte (v. 42), dragostea este prezentată ca o urmare a iertării (celui căruia i se iartă mai mult, iubeşte mai mult); însă în a doua parte (v. 47), iertarea pare a fi urmarea dragostei (“Păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate, căci a iubit mult!”). Uneori se încearcă o armonizare a acestor două versete, prin inversarea lor. Însă poate că ar fi mai bine să vedem şi aici un caz din acea circularitate ce se observă adesea în Evanghelie.

În lucrurile lui Dumnezeu, cauza şi efectul nu sunt atât de strict repartizate, ci se împletesc, se întrepătrund: iertarea lui Dumnezeu creează dragostea recunoscătoare a omului, şi dragostea omului transformată într-o umilă mărturisire a păcatului, perfecţionează iertarea. Mai la urmă contradicţia ia proporţii, pentru că totul pare a depinde numai de credinţă: “Credinţa ta te-a mântuit!” Ar fi însă o neghiobie a ne pierde în precizări exegetice în faţa unui text din care se desprinde o forţă atât de uimitoare a Evangheliei. Ne aflăm în faţa unei note acute din acel “laitmotiv” care străbate întreaga propovăduire a lui Isus: Evanghelia este pentru săraci; bolnavii sunt cei ce au trebuinţă de doctor; vameşii şi prostituatele vor intra în împărăţia cerurilor mult mai uşor decât preadrepţii şi nepăcătoşii farisei.

Pericopa de astăzi pare a introduce o noutate în această temă comună: printre cei săraci, printre cei dispreţuiţi şi părăsiţi, pentru care a venit Isus, se află şi femeia. Nu numai cutare ori cutare femeie, nu numai prostituatele, ci femeia în general, femeia luată ca o condiţie umană, ca o condiţie socială, şi putem spune, fără exagerare, condiţia feminină. Luca a prins această semnificaţie, pe care a evidenţiat-o, punând alături episodul din casa fariseului Simon şi acela al femeilor pe care Isus le eliberase de infirmităţi, şi care acum îl urmau şi îi slujeau cu bucurie. “Şi mai erau şi nişte femei care fuseseră tămăduite de duhuri rele şi boli… şi multe, care îl slujeau şi îl ajutau cu ce aveau”.

Luca, “evanghelistul săracilor”, este şi “evanghelistul femeilor”, în sensul că este mai atent decât ceilalţi evanghelişti a releva prezenţa lor în jurul lui Isus, şi atenţia lui Isus faţă de ele. Însăşi comportarea sa în casa lui Simon exprimă recunoaşterea bunătăţii anumitor valori şi expresii ale personalităţii feminine, până atunci privite cu dispreţ, ca manifestări ale slăbiciunii şi nu ale dragostei. Răscumpărarea condiţiei feminine în Evanghelie începe cu proclamarea primatului dragostei asupra legii. Dacă Isus ar fi vorbit în societatea noastră, sunt sigur printre categoriile de săraci cărora le-ar fi luat apărarea ar fi inclus şi bătrânii. În Evanghelie nu apare aşa ceva, pentru că bătrânii, pe acele vremuri, erau adevăraţii stâlpi ai societăţii, ei erau cei ce contau mai întâi de toate. Prin urmare, nouă ni se atrage atenţia şi cu privire la bătrâni.

Astăzi, femeia nu se mai află în nedreapta condiţie în care se afla în Palestina pe vremea lui Isus, dar cu toate acestea suntem încă departe de a fi ajuns la nivelul unei adevărate şi creştineşti emancipări a femeii. Să ne cercetăm astăzi asupra acestei teme, pentru că ea merită osteneala de a insista. Ce poate însemna viaţa şi pilda lui Isus pentru o femeie creştină, care vrea să trăiască cu toată conştiinciozitatea acest grandios “Semn al Timpurilor”, care este emanciparea femeii?… Poate însemna multe lucruri.

Vom pleca de la atitudinea lui Isus. Isus nu era ceea ce am numi noi astăzi un “feminist”. El nu a făcut niciodată o analiză sau o critică explicită a instituţiilor şi a raporturilor sociale între clase ori între sexe. El se simte chemat spre un alt scop; misiunea Sa se plasează pe un alt plan, unde deosebirea dintre bărbat şi femeie, ca şi aceea dintre sclav şi liber, nu are nici o valoare. El se plasează pe planul originar al lui Dumnezeu, în care bărbatul şi femeia se bucurau de aceeaşi trecere, erau chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Însă tocmai pentru că vede lucrurile de la nivelul său înalt, Isus posedă o anumită libertate faţă de deformaţiile raporturilor omeneşti, încât însăşi atitudinea Sa este plină de noutăţi şi de o putere eliberatoare.

Isus este liber în faţa femeii, nu îl nelinişteşte prezenţa ei şi nu îl tulbură părul ei despletit, aşa ca pe Simon, ceea ce îi permite a îndepărta orice prejudecăţi, după cum am văzut chiar în Evanghelia de astăzi. Isus exercită o fascinaţie excepţională asupra femeilor care îl întâlnesc chiar şi ocazional, ca şi acea femeie care, auzindu-L vorbind, exclamă: “Fericit este pântecele care te-a purtat şi sânul pe care l-ai supt!” Isus ştie să le evanghelizeze, fără a distruge avântul şi căldura propriului lor suflet, ci depăşind acestea. El ştie să cureţe şi lacrimile, ba chiar şi sărutul păcătoasei.

Însă cea mai mare inovare se află în învăţătura lui Isus care constă în relativizarea sexului şi a căsătoriei, prin poziţia dialectică a celei de-a doua structuri a vieţii: celibatul şi fecioria pentru Împărăţia lui Dumnezeu. O stare în care se realizează acea perfectă egalitate, şi unde nu mai are sens deosebirea dintre sexe. Biserica primitivă a demonstrat, în acest punct, că a înţeles noutatea evanghelică, şi a acordat o atenţie deosebită fecioriei feminine. Printre cauzele principale ale reabilitării femeii în antichitatea creştină avem câteva figuri extraordinare de fecioare şi martire: Agnesa, Perpetua, Cecilia, care ne dovedesc aceasta.

De altfel, învăţătura lui Isus ne duce şi mai profund. Isus vine să ne spună că între bărbat şi femeie, sexul nu este raportul unic posibil, ci există un imens sector al vieţii, evanghelizarea împărăţiei lui Dumnezeu, unde, deşi rămânând ei înşişi, adică bărbat sau femeie, ei pot munci împreună. Acesta era un punct foarte important, fiindcă cea mai mare parte a subordonării femeii se năştea tocmai de aici: de la a fi privită în exclusivitate ca un sex diferit, şi ca instrument necesar pentru descendenţă.

Aceasta din urmă, adică progenitura, era de mai multă vreme lucrul cel mai important şi mai căutat, iar în caz de conflict, printre motivele fidelităţii, ale dragostei, prevala totdeauna acesta din urmă, de unde şi instituirea divorţului şi a legii leviratului, adică obligaţia unui frate de a se căsători cu cumnata lui rămasă văduvă şi fără copii. Isus, prin faimoasele sale cuvinte despre indisolubilitatea căsătoriei, răstoarnă această logică, punând dragostea şi fidelitatea chiar deasupra descendenţei şi a procreaţiei: pentru nici un motiv nu trebuie părăsită propria soţie.

Ce vom înţelege noi din această Evanghelie de astăzi? Mai întâi de toate, că acţiunea în favoarea unei libertăţi a femeii – ţinând seama de proporţiile cuvenite – este la fel de potrivită cu spiritul Evangheliei ca şi acţiunea în favoarea altor categorii de oameni discriminaţi, cum ar fi săracii şi bolnavii. Aceasta, bineînţeles, cu condiţia ca o atare acţiune să se propună cu scopul unei autentice eliberări umane şi creştine, şi însăşi femeia, ca orice creatură raţională, să accepte legea esenţială a toată libertatea creată. Cu alte cuvinte, libertatea câştigată trebuie să fie o libertate în ascultarea lui Dumnezeu, şi nu aşa cum se întâmplă cu propaganda ce se face în favoarea avortului.

În al doilea rând, acţiunea în favoarea eliberării femeii este ipocrită şi nulă dacă nu are curajul de a denunţa una dintre manifestările cele mai bătătoare la ochi ale unei astfel de sclavii, numai pentru că aceasta măguleşte chiar şi femeia; vorbesc despre idolatria trupului femeii. Câtă tămâie nu se arde în onoarea acestui idol, şi cât sânge nu s-a vărsat şi se mai varsă încă pentru el! O bună parte din societatea noastră – lumea spectacolului şi aproape întreaga lume a publicităţii – se conduce după valoarea instrumentală a corpului feminin. Cel care ar vizita pentru prima dată oraşele noastre, venind din ţări mai puţin dezvoltate, ar avea o impresie asemănătoare cu cea a călătorului străin care îşi pune piciorul pentru prima dată în Atena sau în Roma pe vremea păgânismului: idoli în toate părţile şi pe toate zidurile, adevărate măşti mincinoase, ca să nu le spun chiar neruşinate, sunt aruncate cu putere în ochii tuturor, chiar şi ai acelora care nu ar dori să le vadă. Prin urmare, aici avem de-a face cu o formă de autentică violenţă.

În ce sens sunt toate acestea contrare eliberării femeii nu trebuie să mai spun; bărbatul este cel care a inventat un nou calapod, spre a se sluji de femeie, atât pentru plăcere cât şi pentru profitul său. Fără să-şi dea seama, femeia este redusă la o simplă corporalitate ori la sex, şi nu mai apare ca o persoană dotată cu un destin propriu şi cu autodeterminare, devenind un simplu obiect, înstrăinându-se cu totul. Dacă mai există vreo femeie care să se complacă în aceasta, atunci trebuie să spunem că acel blestem de demult, care se citeşte în Cartea Genezei, mai apasă şi acum asupra ei: “… dorinţele tale se vor ţine de bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine”.

În numele libertăţii, trebuie atacată această sclavie. În numele libertăţii aduse de Cristos, trebuie demascată logica dominanţei şi a profitului, pentru ca nici o femeie credincioasă să nu-şi mai expună cu atâta uşurinţă trupul ei privirilor atâtor ochi stricaţi şi murdari, şi nici un bărbat credincios să nu mai privească aşa ceva. “Trupul nu este pentru necurăţie ci pentru Domnul… Aţi fost cumpăraţi cu preţ scump. Slăviţi-L pe Dumnezeu în trupurile voastre”.

Isus prin Evanghelie a răscumpărat demnitatea atâtor femei, dar fără a le admite slăbiciunile lor. Le-a primit, într-adevăr, şi pe prostituate – aşa este şi cazul femeii din Evanghelie pe care a iertat-o spunându-i: “Mergi în pace şi de acum să nu mai păcătuieşti”. Euharistia este un avertisment viu şi mijlocul cel mai eficace, pe care nu numai femeile creştine, ci chiar toţi creştinii, fără deosebire, îl au la îndemână pentru actualizarea acestei emancipări: “Cine se uneşte cu Domnul, este un singur Duh cu El” (1Corinteni 6,17); “Nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Cristos Isus!” (Galateni 3,28).

 

* * *

 

Hoţul de fursecuri

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Evanghelia de astăzi îmi aminteşte de povestea hoţului de fursecuri. O femeie la aeroport, în timp ce aştepta să ia avionul, şi-a cumpărat o pungă cu fursecuri, s-a aşezat pe un scaun în sala de aşteptare a aeroportului şi a început să citească dintr-o carte. Deodată a observat că bărbatul de lângă ea se servea cu fursecuri din punga care se afla între ei. Nedorind să facă scandal, ea a continuat să citească, să mănânce fursecuri şi să se uite din când în când la ceas. Pe măsură ce îndrăzneţul “hoţ de fursecuri” continua să mănânce din pungă, ea devenea tot mai iritată şi şi-a spus în sine: “Dacă n-aş fi atât de drăguţă, i-aş înnegri ochiul!” Cu fiecare fursec pe care ea îl lua, şi el lua unul. Când mai rămăsese doar unul, femeia se întrebă ce va face el. Atunci, râzând, bărbatul a luat ultimul fursec şi l-a rupt în două. I-a dat ei jumătate, şi el a mâncat cealaltă jumătate. Ea a înşfăcat jumătatea de fursec şi s-a gândit: “O, Doamne, individul ăsta are tupeu, şi mai e şi nesimţit, nu a dat nici măcar un semn de mulţumire!” A răsuflat uşurată când a fost anunţat avionul ei. Şi-a adunat lucrurile şi s-a îndreptat spre poartă, refuzând să se uite la “hoţul” nerecunoscător. S-a urcat în avion şi s-a aşezat pe locul ei, apoi şi-a căutat în bagajul de mână cartea; a avut însă parte de o surpriză care a lăsat-o cu gura căscată. În faţa ochilor se afla punga ei cu fursecuri. Atunci şi-a dat seama că fursecurile pe care le-a mâncat în sala de aşteptare a aeroportului au fost ale bărbatului şi nu ale ei, că bărbatul nu a fost un hoţ ci un prieten binevoitor, că ea fusese cea nesimţită, cea nerecunoscătoare, ea fusese hoţul.

Povestea hoţului de fursecuri ne aminteşte, după cum vedem în Evanghelia de astăzi, că adesea se întâmplă ca acela care arată acuzator cu degetul să se dovedească a fi cel vinovat. În povestea cu fursecurile, femeia se considera o persoană deosebită pentru că răbda nesimţirea şi nerecunoştinţa bărbatului care stătea lângă ea. În final a descoperit că ea era cea nesimţită şi nerecunoscătoare, şi că bărbatul a fost extrem de prietenos. În Evanghelie fariseul consideră că el este cel drept care merită să fie în compania lui Isus, şi că femeia este cea păcătoasă, nedemnă să fie văzută alături de Isus. În final Isus le-a arătat fiecăruia unde le era cu adevărat locul, şi femeia a fost văzută ca meritând mai mult decât încrezutul fariseu să stea în compania lui Isus.

De ce se întâmplă lucruri ca acestea? Ei bine, pentru că este mai uşor să îi auzim pe ceilalţi decât pe noi înşine sforăind. E uşor să vedem greşeala celorlalţi oameni în timp ce suntem orbi la propriile noastre greşeli. Oamenii mari ai lui Dumnezeu au fost, fără excepţie, persoane atât de conştiente de propriile lor slăbiciuni încât nu prea erau surprinşi de greşelile altor oameni. Cei cărora le place să îi critice pe alţii dau dovadă de lipsa conştiinţei de sine. În final descoperă că ei înşişi sunt într-adevăr hoţii de fursecuri, deşi i-au acuzat pe alţii de aceasta.

Dar care a fost greşeala fariseului? Dacă femeia era într-adevăr o prostituată, unde a greşit el atunci? În fond, ceea ce a spus el despre femeie era adevărat, nu? Cu siguranţă femeia era o păcătoasă. Isus nu a spus că ea nu ar fi aşa. El a spus doar că şi bărbatul era un păcătos, şi de fapt un păcătos mai mare decât femeia. “Am intrat în casa ta şi tu nu mi-ai turnat apă pe picioare; ea, însă, mi-a udat picioarele cu lacrimi şi mi le-a şters cu părul ei. Sărut nu mi-ai dat; ea, însă, de când a intrat, nu a încetat să-mi sărute picioarele. Tu nu mi-ai uns capul cu untdelemn, ea însă mi-a uns picioarele cu miresme. De aceea îţi spun: i s-au iertat păcatele ei cele multe, pentru că a iubit mult” (Luca 7,44-47).

Problema fariseului era noţiunea lui de păcat şi sfinţenie. Pentru el, femeia era “o ocazie de a păcătui” care trebuia să fie evitată de oamenii pioşi. Isus îl corectează: nu ceea ce eviţi contează, ci ceea ce faci. Poate că fariseul a evitat într-adevăr ocaziile de a păcătui, dar nu a făcut nimic pentru Isus când acesta avea nevoie. Femeia, pe de altă parte, a răspuns la nevoile practice ale lui Isus. Isus acceptă gestul extern de iubire al femeii ca pe o manifestare clară a credinţei interioare: “Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace!” (versetul 50). Acest angajament practic constituie diferenţa crucială dintre ea şi fariseu. Cum ne transpunem credinţa în slujirea practică a celor aflaţi în nevoi?

Evanghelia de astăzi este într-adevăr veste bună pentru toţi cei care au fost umiliţi de “oamenii buni” ai acestei lumi, umiliţi în preocuparea de a menţine standardul de sfinţenie în gospodăria lui Dumnezeu. Isus îi asigură că ei sunt într-adevăr mai aproape de inima lui Dumnezeu decât i-au făcut să creadă acuzatorii lor. Şi toţi aceia care, asemenea fariseului, simt că Isus este moştenirea lor exclusivă, Vestea Bună pentru ei astăzi este simplă: aveţi grijă, sau la sfârşit veţi descoperi că voi sunteţi de fapt hoţii de fursecuri.

 

* * *

 

Duminica a XI din Timpul de peste An (C)

Autor: pr. Eduard Patraşcu
Copyright: ParohiaFaraoani.ro

- comentariu exegetico spiritual la lecturi -

Lectura I (2Sam 12,7-10.13)

Părerea de rău a lui David pe care ne-o prezintă textul din această duminică este etapa finală a aventurii păcatului său şi a intervenţiei lui Dumnezeu care îl conduce spre această părere de rău (căinţă). Ceea ce David a comis – adulter, încercarea de a ascunde acest păcat, decizia de a provoca moartea lui Uria, primirea Betsabeei în palatul regal – a fost un lucru rău în ochii Domnului. Numai intervenţia Sa putea să restabilească frumuseţea şi puterea vitală a relaţiei personale dintre ei, relaţie care, prin păcat, se rupsese. Iar Dumnezeu îl ajută pe David să-şi revină, să se întoarcă în el însuşi. Dumnezeu îl eliberează “atingându-l” pe David acolo unde acesta din urmă păstra ceea ce era mai bun în el: cinstea, nevoia simţită de a apăra dreptatea. Domnul lansează apelul său nu lui David păcătosul, ci lui David cel drept, cinstit, şi reuşeşte să-l întoarcă.

Profetul Natan, prin intermediul unei povestiri simple, reconstruieşte drama trăită de David, îl ajută pe rege să recitească – cu obiectivitate, “la rece” – propria situaţie, deci îl conduce spre a-şi reintra în sine însuşi printr-o curajoasă propoziţie: “Tu eşti acel om”, exact acel om pe care tu l-ai considerat demn de moarte. În acest moment îl ia pe David ca de mână şi-l ajută să reparcurgă întreaga istorie personală plină de multe intervenţii ale bunătăţii lui Dumnezeu. Sinteza textului nostru aminteşte un text din Isaia în care se vorbeşte despre grijile Domnului în ceea ce priveşte poporul său care a răspuns (la aceste griji) prin ingratitudine şi infidelitate (cf. Is 5,1-7).

Cuvintele lui Natan ajung la inima omului David care nu se apără, ci mărturiseşte: “Am păcătuit împotriva Domnului”. Este ca şi un ecou al acelui “sunt gol” al lui Adam (Gen 3,10). Această mărturisire reface în totalitate statura spirituală a lui David şi-l eliberează de acel vârtej în care intrase voind să-şi poarte singur de grijă. Căinţa lui David e mare: întreaga sa inimă este căită, toate rezistenţele sale sunt distruse, cum profundă şi concretă este şi înjosirea sa interioară. Asupra acestei atitudini de umilinţă umană – nu dobândită cu propriile forţe, ci primită în dar – coboară iertarea Domnului care îl eliberează pe David de moarte.: “Nu vei muri”.

Lectura a II-a (Gal 2,16.19-21)

Acest mic text din scrisoarea către Galateni ne oferă o sinteză a “evangheliei” lui Paul. Am putea să-l recitim plecând de la nucleul central: “Cristos trăieşte în mine”, pentru a găsi exprimată aici adevărata viaţă creştină şi profunzimea experienţei religioase a lui Paul: este o viaţă trăită dincolo de eu-l natural, însă marcată de prezenţa şi intervenţia lui Dumnezeu în viaţa omului. Este viaţa nouă care-şi trage origine în botez şi-şi are forţa în adeziunea încrezătoare faţă de iubirea cu care Isus îl îmbrăţişează pe orice om. Iată ce este botezul: a muri legii, adică a se sustrage influenţei sale, stăpânirii sale, deci a muri trecutului, omului exterior, păcatului pentru a trăi pentru Dumnezeu, adică a fi consacrat Lui. Şi iată ce este credinţa: omul este îndreptăţit, adică făcut moralmente drept în faţa lui Dumnezeu şi capabil de a acţiona ca atare, nu de faptele legii, ci de mântuirea înfăptuită de Cristos Isus. Credinţa este – ca să spunem aşa – uşa de acces spre Isus Mântuitorul; este acea atitudine prin care omul primeşte revelaţia dumnezeiască manifestată în Isus Cristos şi răspunde prin a-i dărui întreaga viaţă. Această îndreptăţire este deci un dar gratuit al lui Dumnezeu care schimbă din interior viaţa omului care a intrat în contact cu Cristos prin botez şi credinţă.

În virtutea acestui contact dintre Cristos şi credincios şi realizează o simbioză, un flux reciproc. Este viaţa lui Cristos care intră şi se realizează în credincios, nu în sensul că Cristos devine subiectul acţiunilor omului: credinciosul rămâne ceea ce este, cu viaţa sa trupească, cu greutatea slăbiciunilor sale, a mizeriei sale, dar primeşte un principiu de viaţă superioară, care este Isus Cristos însuşi. Înţelegerea acestui adevăr înfăptuit de credinţa în intrarea lui Cristos în noi transformă viaţa omului înnoind în mod profund până şi psihologia omului: “nu mai sunt eu cel care trăiesc, ci Cristos trăieşte în mine”.

Evanghelia (Lc 7,36-8,3)

În textul evanghelic, două sunt personajele care se impun atenţiei noastre: Simon, fariseul – simbolul omului drept, autosuficient, controlat, care respectă legea daca care are inima împietrită faţă cât priveşte iubirea – şi femeia păcătoasă a cărei istorie nu ne este cunoscută, dar ne este cunoscută starea sa interioară de convertire, inima sa căită.

Gesturile acestei femei înglobează toate nuanţele gratitudinii. Faptul că se duce direct la Isus, i se aruncă la picioare (gest tipic celui care şi-a simţit salvată viaţa), îşi dă drumul la păr în semn de umilire şi toarnă parfum (semn al bucuriei, al prisosului, ai iubirii şi al consacrării); apoi lacrimile şi săruturile: toate acestea sunt expresii care vorbesc de experienţa darului primit, de viaţă. Această femeie exprimă astfel adevăratul mod al omului de a stă în faţa lui Dumnezeu: nici o justificare şi multă gratitudine; pronunţă astfel amin-ul credinţei sale în iertarea pe care i-o oferă Isus, precum şi în iubirea aceluiaşi Isus pe care ea o acceptă spre a se lăsa iubită de Domnul.

Între fariseu şi femeia păcătoasă este Isus, adevăratul profet care cunoaşte planurile lui Dumnezeu şi ştie să citească în inima oamenilor. Isus vede dispreţul şi răceala din inima lui Simon, vede că se simte drept şi că crede că iubirea lui Dumnezeu poate fi meritată. Păcatul său e aici: a voi să merite iubirea lui Dumnezeu, acea iubire care în sine este gratuitate pură. Este un păcat de prezumţie care “atacă” esenţialul relaţiei Dumnezeu-om. În inima femeii – probabil o prostituată – Isus vede însă deschiderea şi disponibilitatea de a primi darul iubiri care se manifestă pe deplin în iertare. Femeia se lasă iubită, adică iertată, iar acel “a iubit mult” (deci capacitatea de a iubi cu adevărat) este efect şi cauză a iertării. Iubirea şi iertarea se hrănesc reciproc: femeia iubeşte pentru că este iertată şi, pentru că iubeşte, este deschisă să primească iertarea.

Creştinismul este această iubire pentru Isus; credinţa care mântuieşte este deschidere faţă de mântuirea pe care o aduce Isus. Convertirea profundă este deci simpla recunoaştere că avem nevoie de iertare. Femeia devine ca şi o oglindă nu doar pentru Simon, ci şi pentru noi toţi de fiecare dată când ne este dificil să ne “îndoim” până la a ajunge la picioarele lui Isus: numai cel care este mic şi capabil să se îndoaie până la pământ, numai acela poate să atingă picioarele Aceluia care aduce vestea cea bună a mântuirii şi a păcii.

 

* * *

 

Duminica a XI-a C

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

E surprinzător şi frumos că Evanghelia de azi ne duce la şcoala de credinţă a unei femei păcătoase; ar părea persoana cea mai puţin autorizată să ne înveţe ceva pe noi cei credincioşi, pe noi care practicăm credinţa de ani de zile. Dar Evanghelia e făcută tocmai aşa: să ne surprindă în mod continuu.

Fragmentul evanghelic ce tocmai a fost proclamat ne prezintă o femeie păcătoasă, probabil o prostituată, căreia Isus îi spune: “Credinţa ta te-a salvat, mergi în pace.” Eliberarea care o reînnoieşte pe această femeie îi dă speranţa şi posibilitatea de a merge în viaţă spre un viitor frumos. Aşa este Cuvântul lui Dumnezeu: e un Cuvânt viu care cheamă, care invită, care şi dojeneşte, care corijează, dar mai ales care mântuieşte. Cuvântul lui Dumnezeu, orice ar spune sau ar săvârşi, prezintă această perspectivă: mântuirea omului. Ultimul cuvânt este iertarea: “Nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă, să se convertească.” Şi prin Cuvântul său, “Fiul Omului are pe pământ puterea de a ierta păcatele” (Lc 5,24).

Cei care şedeau la masă au început să spună între ei: “Cine este acest om, că iartă şi păcatele?” Această nedumerire a lor face şi mai puternică mirarea noastră. Cu adevărat există un om care prin Cuvântul său e capabil să elibereze puterea de iubire care există în inima noastră. În inima fiecărui om există capacitatea de a iubi, există vocaţia la iubire, dar de multe ori această capacitate, această vocaţie, este blocată. E nevoie de un cuvânt de iertare care să manifeste puterea lui Dumnezeu şi care, în puterea lui Dumnezeu, să ne dea capacitatea şi puterea de a ieşi din răul nostru, din narcisismul şi frica noastră.

Cuvântul lui Isus este tocmai acesta, cum a fost promis de profetul Mihea: “Tu vei arunca în fundul mării toate păcatele noastre”, (Mh. 7,19b), sau, cum spune Dumnezeu prin profetul Ozea: “Nu mă voi lăsa cuprins de focul mâniei mele, nu-l voi distruge pe Efraim, pentru că sunt Dumnezeu şi nu om; eu sunt Sfântul în mijlocul tău şi nu voi veni să te nimicesc.” Altfel spus: eu te iert pentru că sunt Dumnezeu şi-mi arăt divinitatea tocmai prin aceasta: în capacitatea de eliberare a binelui care se află în inima ta; de eliberare a dorinţei şi a puterii de iubire pe care o porţi ca vocaţie şi speranţă.

În concepţia biblică păcatul nu este atât o greşeală întâmplătoare, dar este o putere, o forţă, care face sclav omul şi care zădărniceşte impulsurile de bine pe care le purtăm în inimă. Uneori aceste impulsuri vin la suprafaţă, simţim dorinţa de a face binele, voinţa de a face ca raporturile dintre persoane să fie mai amicale. Avem acest instinct, însă suntem condiţionaţi, blocaţi, umiliţi şi întristaţi de păcatele noastre; acestea ne biciuiesc şi ne împiedică de a ne ridica sus capul. Iertarea lui Dumnezeu este tocmai aceasta: “Credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace!”; apoi ridică sus capul şi mergi. Evanghelia ne invită să ne punem în locul acestei femei păcătoase.

Personajele principale ale acestui fragment sunt două: farizeul şi ea, femeia păcătoasă. Să le analizăm pe rând.

Femeia păcătoasă.

Dacă ne întrebăm: cine dintre aceştia doi este mai credincios? Răspunsul este evident: cu siguranţă farizeul, care s-a angajat toată viaţa sa pentru păstrarea legii. Totuşi, după cum spuneam, nouă ne este dată ca model femeia păcătoasă, nu el. Evanghelia pe care am ascultat-o este un exemplu al acelor răsturnări surprinzătoare care au loc în Evanghelie. Oare aceasta înseamnă că Evanghelia dă dreptate femeii păcătoase? NU. Înseamnă că Evanghelia minimalizează păcatul ei? NU. Din contra: Evanghelia îşi găseşte semnificaţia numai dacă păcatul femeii este considerat în toată răutatea sa.

Să vedem comportamentul acestei femei. Spune Luca:

“Aflând că Isus stă la masă în casa farizeului, a venit cu un vas de alabastru plin cu ulei parfumat. Plângând, stătea în spate, la picioarele lui. A început să-i ude picioarele cu lacrimi, le ştergea cu părul capului ei, îi săruta picioarele şi le uda cu părul capului ei”.

Aceste gesturi au costat-o mult, pentru că oamenii nu numai că o cunoşteau, dar o judecau, o luau în râs; dar pare că femeia nu vede nimic din toate acestea; pare că vede doar condiţia ei de păcătoasă şi pe Isus şi milostivirea sa. Şi plânge. Este gestul care exprimă cunoaşterea pe care o are despre sine. Sunt lacrimi, este durere de căinţă.

Spune Psalmul: “Sunt istovit de atâta geamăt, în fiecare noapte mă înec în plâns în patul meu şi cu lacrimi scald aşternutul meu”. (Ps 6,7). Iar un alt Psalm se spune: “Dumnezeu adună ca într-un urcior lacrimile omului. Aceste lacrimi le scrie, le numără în cartea sa” (Ps 56,9).

Lacrimile nu se uită, nu sunt în zadar, pentru că sunt un gest de iubire, expresia marii iubiri a acestei femei. Pentru aceasta, spune Evanghelia, femeia a fost iertată.

Trebuie să înţelegem bine. Când Isus spune: “Pentru aceasta îţi spun: i-au fost iertate multele sale păcate, pentru că a iubit mult. În schimb, cui i se iartă puţin, puţin iubeşte”, semnificaţia precisă nu este: această femeie a iubit, deci merită să fie iertată; semnificaţia este mai degrabă: această femeie a iubit şi cu iubirea sa a depăşit orice egoism, frică şi aplecare asupra sa. Acesta este semnul că a fost iertată. La această femeie a ajuns iertarea lui Dumnezeu. Nu vedeţi cum este capabilă de iubire? Nu vedeţi cu câtă dăruire lucrează? Nu ar fi putut fi aşa, dacă iertarea lui Dumnezeu nu ar fi atins-o şi nu ar fi făcut-o astfel. Era închisă în păcatul ei, acum este capabilă să se dăruiască cu mult curaj, fără frică.

Ne putem întreba: cum a putut această femeie să ştie şi să înţeleagă că Dumnezeu a iertat-o? Există un singur răspuns: această femeie a auzit de Isus, l-a văzut pe Isus, a auzit cuvintele sale de har, a văzut gesturile sale de mântuire, a auzit proclamându-se: “Un mare profet s-a ridicat printre noi şi Dumnezeu a vizitat pe poporul său”. A reuşit să vadă în Isus pe Dumnezeu care venea în întâmpinarea ei, în căutarea omului, aşa cum păstorul merge în căutarea oii pierdute sau, cum tatăl fiului risipitor îşi îmbrăţişează fiul care se întoarce. Păcătoasa a înţeles toate acestea. Nu a făcut speculaţii teologice, dar l-a văzut pe Isus, a văzut că Isus era acolo pentru ea, pentru a exprima grija lui Dumnezeu pentru păcătoasa de ea.

În acest sens suntem invitaţi să facem experienţa sa. Noi, care de multe ori primim Cuvântul lui Dumnezeu, şi în Cuvântul lui Dumnezeu există prezenţa lui Dumnezeu care ne caută. Noi, care de multe ori celebrăm Euharistia, şi în Euharistie există iubirea lui Dumnezeu care ne caută. Avem atâtea semne ale grijii lui Dumnezeu faţă de noi, avem atâtea locuri unde putem experimenta iertarea sa. Trebuie să fim conştienţi de nevoia lor şi să ne rugăm împreună cu psalmistul: “Dintru adâncuri strig către tine, Doamne, Doamne, ascultă glasul meu… Dacă te-ai uita la fărădelegi, Doamne, cine ar mai putea să stea în faţa ta? La tine însă este iertare…”

Aceasta este atitudinea femeii.

Farizeul.

El priveşte şi judecă, judecă femeia: e o păcătoasă. Judecă pe Isus: nu e un profet. Se înţelege de ce judecă astfel. Pentru că vede doar aparenţele, vede lucrurile la suprafaţă; dar ca toţi oamenii, nu e capabil de a vedea în profunzime, adică inima persoanei. Ştie să vadă condiţia externă a omului, dar nu reuşeşte să vadă ceea ce Dumnezeu lucrează în conştiinţă, în inima persoanei. De aceea el greşeşte în judecata sa.

Unul dintre motivele pentru care Evanghelia ne împiedică să criticăm este acesta: ceea ce noi reuşim să vedem este doar aspectul extern al situaţiilor şi al persoanelor. Trebuie să facem, ca şi farizeul, drumul nostru de convertire.

Isus ne ajută cu o parabolă scurtă, dar semnificativă, (pentru că Simon nu înţelege ceea ce este în inima persoanelor, în schimb, Isus înţelege bine ce este în inima lui Simon). “Simon, aş vrea să-ţi spun ceva. El a răspuns: Spune, Învăţătorule. Isus a reluat: Un creditor avea doi datornici: unul îi datora cinci sute de dinari, celălalt cincizeci. Cum nici unul nici celălalt nu avea cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Care dintre ei îl va iubi mai mult”?

Doi creditori, cinci sute şi cincizeci de dinari. Cine stă mai bine? Nu există îndoială: cel care are o datorie mai mică. Acesta stă de zece ori mai bine decât celălalt. Dar se întâmplă ca amândoi să fie iertaţi. Cine dintre ei stă mai bine? Cel care avea o datorie mai mare. Vedeţi cum se schimbă lucrurile. La început există o ierarhie, dar la sfârşit această ierarhie este răsturnată. De ce? Pentru că trecem de la un sistem de gândire la altul. La început sistemul de gândire e cel al posesiei: cel mai norocos e cel care posedă mai mult sau care are mai puţine credite. La sfârşit trecem la sistemul de dar, nu de posesie. Atunci, în dar, cel mai norocos e cel care a primit mai mult. El devine cel mai recunoscător. Se înţelege ceea ce vrea să spună Isus: farizeul sau femeia stă mai bine? Fără îndoială: e mai bine farizeul. Dar ambii au fost iertaţi. Cine dintre ei iubeşte mai mult? Nu există îndoială: femeia. A primit iertarea cea mai mare, neaşteptată, surprinzătoare.

Nu vrem să spunem că e mai bine să fim păcătoşi, ci trebuie să ne simţim iertaţi de Dumnezeu, deci nu pentru a ne face mari datorită lucrurilor pe care le avem, pentru capacităţile fizice sau morale, pentru virtuţile noastre. Acestea nu sunt un motiv pentru a ne simţi mari. Înaintea lui Dumnezeu suntem oameni iertaţi, care am primit o mare iertare. În faţa lui Dumnezeu suntem datori cu totul. Trebuie să învăţăm să măsurăm iubirea lui Dumnezeu fără măsură, pentru că de aici izvorăşte o recunoştinţă infinită care înseamnă bucurie şi mulţumire, care eliberează capacitatea noastră de a iubi, care ne face capabili de a ne dărui, pentru că am primit atâtea.

Evanghelia de azi ne provoacă să ne întrebăm: cu cine dintre cele două personaje ne asemănăm, cu farizeul sau femeia păcătoasă? Care este atitudinea noastră faţă de cei marginalizaţi? Care ar fi atitudinea noastră dacă acum ar intra în Biserică un păcătos, o păcătoasă publică?

Isus ne învaţă azi că nu trebuie să ne credem mai sfinţi decât ceilalţi, nu trebuie să judecăm pe alţii, dar trebuie să ne recunoaştem aşa cum suntem şi să credem în milostivirea şi iertarea lui Dumnezeu.

Evanghelia ne mai învaţă cum trebuie să vedem noi păcatele noastre. Păcatele noastre sunt ocazii pentru revărsarea îndurării divine. Dumnezeu nu vrea păcatul, dar poate preţui urmările lui. După fiecare cădere să ne amintim că Dumnezeu ne aşteaptă, că-i facem bucurie când ne întoarcem şi-i cerem iertare, pentru că îi îngăduim să ne iubească iertându-ne.

Din păcate nu suntem conştienţi de acest lucru. De obicei, când mergem la spovadă nu ne gândim la Dumnezeu, ci la propria noastră situaţie, adică mergem la spovadă pentru a ne purifica sufletul de păcatele care ne apasă şi pentru a ne pune în ordine cu Dumnezeu. Spovada este ca o “aspirină” împotriva răului conştiinţei, este ca o pilulă care trebuie să ne liniştească şi să ne restituie confortul moral. Şi atunci când primim iertarea, părăsim confesionalul, poate nu complet trişti, dar nici bucuroşi, pentru că noi continuăm să rămânem concentraţi asupra răului de care tocmai ne-am descărcat şi nu ne gândim la Dumnezeu.

Mulţi îşi reproşează că după spovadă nu s-au îndreptat. Poate că şi noi credem că spovada există pentru a deveni mai buni şi, dacă nu ne îndreptăm, considerăm că nu mai are rost să ne spovedim. Totuşi, când vrem atât de mult să fim buni, când ţinem atât de mult la progres, rezultă că nu atât pe Dumnezeu îl vrem, nici îndurarea sa, ci mai degrabă propria noastră perfecţiune, şi aceasta înseamnă că ne lipseşte credinţa. Vrem să ne spovedim pentru ca, după Spovadă să ne simţim atât de buni încât să nu mai avem nevoie de Dumnezeu. Mergem la Spovadă să-i cerem iertare lui Dumnezeu pentru a nu mai avea niciodată nevoie de el. Prea puţin credem în această dorinţă a lui Dumnezeu de a ne ierta. Cu iertarea pe care Isus a dat-o femeii păcătoase, El a voit să ne descopere această milă a lui Dumnezeu. Această milă a predicat-o cu glas puternic pe Cruce, unde şi-a deschis şi în mod fizic inima, revărsându-şi iubirea sa asupra tuturor oamenilor. Femeia păcătoasă a simţit această iubire şi a înţeles că inima căită e plăcută în ochii lui Dumnezeu, pentru că îi dă lui Dumnezeu posibilitatea de a crea o inimă nouă.

Căinţa sinceră este canalul prin care primim milostivirea lui Dumnezeu. Nu există păcat care să nu poată fi iertat de Dumnezeu dacă noi ne căim. Dacă Dumnezeu ne-ar lovi fără milă, dacă ne-ar condamna, probabil ne-am apăra spunând: Doamne, tu m-ai creat atât de slab, atât de mizerabil. Dar El nu face acest lucru, El se îndură şi iubeşte. De aceea noi nu avem scuză dacă nu ne întindem mâinile spre el, dacă nu apelăm la iubirea şi milostivirea sa.

Femeia păcătoasă ne învaţă azi că atunci când avem nefericirea să cădem în păcat, să ne ridicăm şi cu încredere să mergem în faţa lui Dumnezeu şi să-i cerem iertare, pentru că el este un Dumnezeu milostiv care vrea să ne acorde iertarea sa.

 

* * *

 

Duminica a XI-a din Timpul de peste an

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

I s-au iertat multe pentru că a iubit mult…(Lc 7,47)

Tuturor ne este cunoscută realitatea necesităţii unui conducător în fiecare structură organizată, fie politică, fie economică, fie socială, fie religioasă. Împreună cu această necesitate este căutată şi idoneitatea conducătorului, corespunderea lui cu funcţia şi activitatea pe care trebuie să o desfăşoare.

Pentru poporul ales, importanţa Templului din Ierusalim a căpătat proporţii covârşitoare încă din vreme regelui David, cel care a iniţiat proiectul construcţiei (chir dacă a păcătuit înaintea Domnului, cel care cu milostivire l-a iertat), cel care este punctul de referinţă pentru toţi conducătorii politici şi religioşi ai evreilor din toate timpurile. De aceea, urmărim în lectura vetero-testamentară purificarea acestui slujitor al Domnului ales dintre cei mai simpli membri ai poporului său, realizând şi în acest caz ceea ce Sfânta Fecioară însăşi a cântat: Domnul i-a dat jos de pe tron pe cei mândri şi i-a înălţat pe cei smeriţi. (Lc 1,52)

Noul popor al lui Dumnezeu, Biserica întemeiată de Cristos, se înscrie printre schimbările radicale aduse de misiunea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. De aceea, chiar şi sfântul Petru, conducătorul vizibil care urmează linia întemeietorului divin este prezentat de evanghelie într-un proces nou de purificare prin schimbarea interioară, spirituală, bazată pe harul lui Dumnezeu. Astfel, după profunda mărturisire de credinţă a sfântului Petru, Isus îi fericeşte pe toţi cei care sunt receptivi la acţiunea harului divin şi se lasă transformaţi chiar şi în punctele cele mai importante. Pentru popor evreu descendenţa din patriarhul Abraham este înlocuită cu descendenţa bazată pe credinţa în jertfa mântuitoare a lui Isus Cristos.

Mişcările religioase şi sociale care îl sfidează pe Dumnezeu încercând să-l confrunte şi să-l denigreze în faţa oamnenilor, începând de la cele care propagă indiferentismul religios, la cele care atacă opera divină cea mai minunată (Biserica) şi până la cele oculte, adică ceea ce Mântuitorul a numit puterea Celui Rău caută să minimalizeze sau chiar să anuleze în ochii omenirii puterea pe care sfântul Petru a transmis-o succesorilor săi. De aceea, în multe cercuri de oamneni, chiar şi creştine se aude tot mai des sintagma: Cristos – da; Biserica – nu!

Una dintre cele mai elegante replici la această idee o găsim în cuvintele sfântului Paul din Scrisoarea către Romani: “Hotărârile Domnului sunt de necuprins şi căile sale sunt de nepătruns!” (Rom 11,34). Ceea ce pentru oameni este surprinzător, nepotrivit sau chiar scandalos (cum ne prezintă sfântul evanghelist Luca în prezentarea fragmentului iertării femeii păcătoase care a turnat parfum de mare preţ pe picioarele Mântuitorului), pentru Dumnezeu este dovadă de înţelepciune şi de bunătate prin înnoirea conţinutului şi a semnificaţiei de credinţă (de la un popor bazat pe legături de sânge – la un popor bazat pe legături de credinţă şi de har; de la poporul ales – la Biserica creştină: una, sfântă, catolică şi apostolică înnoită continuu prin harul Duhului Sfânt).

Regăsirea demnităţii noastre de creştini (care nu numai că facem parte din această Biserică, ci care alcătuim Biserica) ar trebui să fie însoţită de bucuria cu care să îi aducem laudă pentru toate momentele în care ni s-a acoperit fărădelegea (Ps 31, 1) şi de entuziasmul cu care să slujim fiecare după specificul său vestind astfel îndurarea Domnului în faţa de păcatelor şi greşelilor noastre.

pr. Romică Sociu

 

* * *

 

Duminica a XI-a (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Pare ingenuu, dar o poveste de-a Fraţilor Grimm explică, într-o oarecare măsură, modul în care Euharistia vindecă rănile păcatului.

Era odată cineva care a încheiat un pact secret cu fiul său: acesta putea să facă tot ce-i plăcea, dar trebuia să bată un cui într-o scândură de fiecare dată când făcea un păcat şi îl putea scoate după ce îl repara printr-un act de virtute.

După câtva timp, scândura era plină de cuie. Tânărul s-a alarmat văzând cât rău făcuse. S-a hotărât, aşadar, să-şi schimbe felul de a trăi; aşa au înflorit faptele de virtute. Cuiele au dispărut unul câte unul.

În ziua în care a fost scos ultimul cui, tatăl l-a îmbrăţişat pe fiu, bucurându-se cu el. L-a strâns la piept şi şi-a dat seama că plângea: “De ce plângi? l-a întrebat. Ar trebui să fii fericit şi mulţumit că ai putut să scoţi toate cuiele”. “E adevărat – a răspuns celălalt: cuiele au fost scoase, dar semnele, semnele au rămas!”

Chiar după o spovadă bună, sufletul nostru prezintă semnele, rănile, urmele bolii păcatului: şi de aceea este necesară sfânta Împărtăşanie, ea şterge acele semne, face să dispară toate rănile, urmele slăbiciunii noastre. “Pătimirea” lui Cristos vindecă totul (Pr. R. FRASCISCO).

2. Tema

Să sărbătorim pentru că Tatăl le dă tuturor bucuria iertării.

3. Mesajul de astăzi

Dumnezeu îl iartă pe David.

- Povestiţi, adaptând mentalităţii copiilor, acum deja mai puţin naivi datorită filmelor pe care le văd, păcatul dublu al lui David, urmat de reproşul profetului Natan şi de căinţa Regelui (2Sam 11-12).

- Cu păcatul nu te poţi simţi bine! Păcatul este ca mizeria în casă, dezordinea în clasă, tristeţea în suflet!

- Totuşi, Dumnezeul bucuriei, nici de la David, nici de la noi, nu aşteaptă altceva decât să auzim de la preot în numele lui: “Domnul ţi-a iertat păcatele: nu vei muri! Mergi şi nu mai păcătui”.

Dumnezeu ne iartă prin iubire.

- În a doua lectură ni se spune că iubirea lui Dumnezeu ne purifică, ne transformă. Focul purifică fierul, îl face să se identifice cu el, îl face capabil să fie modificat. Focul este iubirea lui Dumnezeu, fierul suntem noi. “Nu mai trăiesc eu, ci Isus trăieşte în mine”. Însă cât de mult l-a costat pe Dumnezeu iubirea sa faţă de noi!

Viaţa creştină se bazează pe iubire.

- Viaţa creştină este întâlnirea dintre două persoane care se iubesc: pe de o parte, Dumnezeu, cu o iubire puternică, tenace, imensă; pe de alta, noi, cu o iubire slabă, fragilă, limitată. La sfârşit este numai o flacără: flacăra care arde toate păcatele noastre, care uneşte.

- Dumnezeu dă cea mai mare parte a puterii acestei flăcări; dar şi noi trebuie să punem partea noastră! Dacă suntem gheaţă în loc de fier, stingem totul. Cu cât Domnul ne iartă şi ne înnoieşte mai mult, cu atât trebuie să-l iubim mai mult.

- De fiecare dată când revenim de la spovadă, nu trebuie să spunem: “Acum sunt în regulă cu Dumnezeu!”, ci: “Deoarece Isus m-a mai iertat încă o dată, trebuie să crească în mine iubirea faţă de el!” Atunci răspundem cu iubire.

- Şi iubirea faţă de Domnul, pentru a fi autentică, trebuie să se extindă spre toţi fiii săi, fraţii noştri.

4. Exemple

a) Cuvintele sincere şi pline de bunătate fac mult bine.

Claudiu este foarte bun, simpatic, generos, bogat în viaţa interioară. Dar cum poate trăi într-o astfel de familie? Şapte persoane în două camere, un tată alcoolic, două surori deviate complet. Claudiu este o rază de soare pe un cer plin de umbre.

Într-o zi, l-am întrebat: “Cum ai putut să rămâi bun în mijlocul mizeriei atât de mari a familiei tale?” “Simplu: într-o noapte, pe atunci aveam opt ani, tatăl meu s-a întors beat acasă, ca de obicei. Îmi era teamă de el şi îl uram, în acea noapte dormeam, dar cineva m-a trezit: era el, tatăl meu, care plângea cu capul plecat pe pat, aproape de perna mea. Mi-a spus: Claudiu, copilaşul meu, să nu faci niciodată ca mine, sunt prea nefericit! Din acea noapte am învăţat să-l iubesc pe tatăl meu aşa cum este. Sunt sigur că el m-a salvat, pentru că cel puţin o dată a vorbit cu mine deschis. Isus a fost cel care mi-a vorbit în acea noapte” (J. BOUCHAUD, I cristiani del primo amore, Gribaudi).

b) Iubirea nu păstrează resentimente.

În Noul Testament este o frază minunată a lui Paul care, vorbind despre iubire, scrie: “Iubirea nu păstrează resentimente”. Uneori mă trezesc spunând unor persoane: “Veţi rămâne cu gura căscată când veţi ajunge în cer şi veţi vedea că nu există nici un păcat care să nu poată fi iertat”.

O femeie credea că Dumnezeu i-a apărut într-o viziune. A plecat, deci, să se sfătuiască cu episcopul ei. Acesta i-a făcut următoarea recomandare: “Dragă doamnă, e posibil ca dumneavoastră să credeţi în nişte iluzii. Trebuie să înţelegeţi că, în calitate de episcop al diecezei, sunt persoana autorizată să discern dacă viziunile sunt adevărate sau false. Este o responsabilitate a mea, o datorie a mea”. “Perfect, Excelenţă”. “Atunci, dragă doamnă, faceţi ce voi spune”. “Voi face, Excelenţă”. “Ascultaţi: data viitoare când va mai apărea Dumnezeu, aşa cum susţineţi, puneţi-l la o încercare pentru a şti dacă este în realitate Domnul”. “De acord, Excelenţă. Dar care este încercarea?” “Spuneţi-i lui Dumnezeu: Arată-mi, te rog, păcatele personale ale episcopului. Dacă vă apare cu adevărat Dumnezeu, vă va descoperi păcatele mele. Apoi reveniţi aici şi îmi povestiţi ce a răspuns; mie şi nimănui altuia. De acord?” “Exact aşa voi face, Excelenţă”.

După o lună, doamna a cerut să fie primită la episcop, care a întrebat: “V-a apărut Dumnezeu din nou?” “Cred că da, Excelenţă”. “L-aţi întrebat ceea ce v-am cerut?” “Desigur, Excelenţă”. “Şi ce v-a răspuns Dumnezeu?” “Mi-a spus: Spune-i episcopului că am uitat toate păcatele lui!”

Ce credeţi? Nu există nici o carte în care să fie notate păcatele. Ştiţi un lucru? Dumnezeu nu ţine nici un registru, nici un catalog. El ne vede în momentul prezent şi ne învăluie cu o iubire necondiţionată (A. DE MELLO, Istruzioni di volo per aquile e polli, Piemme, 1996).

c) Dumnezeu este milostiv.

Un beduin l-a întrebat pe un mare maestru:

- O, trimis al lui Dumnezeu, cine va conduce judecata creaturilor?

Iar el:

- Dumnezeu cel binecuvântat şi imens.

Atunci, beduinul:

- El în persoană?

- Da! a răspuns profetul.

Beduinul a zâmbit. Atunci, profetul a întrebat:

- De ce ai zâmbit?

Iar el:

- Cel generos, când decretează, iartă; când reglează contul, este indulgent.

Profetul a comentat astfel:

- Beduinul a spus adevărul. Nimeni nu este mai generos decât Dumnezeu, el este generosul generoşilor! (AL GHAZALI).

 

* * *

 

Duminica a XI-a de peste an

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

“- Natan i-a spus lui David: “Tu eşti omul acela!”

– Atunci David a zis lui Natan: “Am păcătuit!”

– Natan i-a răspuns lui David: “Domnul ţi-a iertat păcatele!” 2Sam. 12, 16; 19-21

“Prin faptele legii, nimeni nu va fi îndreptăţi…” Gal. 2, 16; 19-21

Pe locul delictului nu s-au mai aflat amprentele degetelor. “Tu eşti primul acela!” “Dacă acesta ar proroci ar şti ce soi de femeie este aceea care-l atinge: o păcătoasă!” În primul caz, Cuvântul Domnului îi descoperă omului păcatul pe care l-a săvârşit (prima lectura). În al doilea caz, omul primeşte în casa lui lumina, dar fără să-i permită a-l lumina lăuntric, ba chiar derutând-o asupra păcatelor altora, cu scopul de a lumina prin reflex “buna lui comportare” faţă de lege.

Dar, să reconstruim aceste două situaţii. David, care şi-a pierdut capul pentru Betsabeea (inima este cu totul altceva), soţia foarte frumoasă a unui ofiţer de-al lui pe nume Urie, care îşi risca viaţa pentru rege şi pentru patrie, a căzut într-o serie incredibilă de fapte mârşave şi anume: dorinţa de a avea femeia altuia, violenţa, adulterul, crima împotriva bărbatului legitim, ipocrizia neruşinată.

Păcatul lui David avea o gravitate excepţională mai ales prin faptul că era săvârşit de deţinătorul puterii, de cel care era obligat să facă dreptate tuturor! De fapt, autoritatea îi fusese dată de Dumnezeu pentru a o exercita în folosul altora şi mai cu seamă în folosul celor slabi şi lipsiţi de apărare. El, însă tocmai contrariul, şi-a însuşit puterea ca un privilegiu intangibil pentru a-şi satisface propria-i plăcere şi apoi să organizeze planul criminal, care trebuia să şteargă amprentele vegetale, după ce şi-a întins mâinile cu lăcomie asupra a ceea ce nu-i aparţinea, asupra vieţii altuia şi prin urmare să se dezvinovăţească şi să apară neprihănit în ochii oamenilor.

Regele se afla la adăpost în propriul său palat. Îşi aranjase bine apărarea, mizând chiar şi pe complicitatea curtezanilor lui, prin diferite favoruri mai mult sau mai puţin necinstite. A căutat el să se acopere bine din toate părţile, dar cu toate acestea nu a reuşit complet, deoarece pe o parte tot a rămas descoperit… Omul ar putea apărea mai mult sau mai puţin prosteşte în faţa oamenilor, dar când însuşi Dumnezeu este judecătorul, atunci omul, oricât de puternic ar fi el, mai ales atunci când îşi trâmbiţează puterea, apare gol goluţ, în toată goliciunea lui, şi chiar mai evidenţiată de zdrenţele lui preţioase şi colorate.

Sfâşierea perdelei de catifea

Cuvântul lui Dumnezeu – dus prorocul Natan – pătrunde în palatul regesc al infamiei, sparge zidul tăcerii, spintecă perdeaua de velur a respectabilităţii, îndreaptă o rază puternică de lumină asupra acelui morman de murdărie regească, cocoloşită sub prestigiul coroanei regale. “şi Natan a zis lui David: “Tu eşti omul acesta”. Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul lui Israel: “Eu te-am uns împărat peste Israel şi te-am scăpat din mâna lui Saul…Pentru ce dar, ai dispreţuit tu Cuvântul Domnului, făcând ceea ce este rău înaintea lui…? Acum niciodată nu se va depărta sabia din casa ta…”. (2Sam. 12, 7-10)

David era un adulter, un criminal, un om care socotea ca pradă personală bruma de avere ce şi-o agonisea cineva, ba chiar şi viaţa acestuia. Unul, care cu toate că este rege, apare în ochii lui Dumnezeu ca orişicare om mizerabil. Natan, la început, pare a lua lucrurile mai pe ocolite, cu acea parabolă a bogatului hapsân şi zgârcit care a furat unica mieluşea a unui biet sărman, om lipsit de apărare.

Însă, asta, nu printr-o diplomatică dictată de prudenţă ci numai pur şi simplu pentru că a voit ca să-l indigneze pe David, punându-l în faţa unei nedreptăţi atât de colosale. şi numai a uneia când regele a ajuns să înţeleagă gradul just al scandalului, pricinuit de acea faptă nedreaptă, prorocului i-a venit bine să descopere pe adevăratul păcătos anonim: “Tu eşti omul acela!”

Mântuirea nu stă în fugă

Sentinţa lui Dumnezeu este inexorabilă, fără drept de apel. Multele favoruri primite, care ar fi trebuit să fie folosite spre folosul public, dar care nu au fost folosite decât în folosul propriu, personal au devenit tot atâtea circumstanţe agravante, care fac de nesusţinut disperata cauză a regelui. Deci, exact în acest punct îşi descoperă David salvarea. Nu în fugă, ci lăsându-se ţintuit de responsabilităţile sale, îngăduind Cuvântului Domnului de a pătrunde în intangibilitatea sa, dând curs liber denunţării profetice de a-i smulge masca de pe faţă. Acum David nu se mai dezvinovăţeşte ci se acuză: “Am păcătuit împotriva Domnului!”.

După această mărturisire explicită, David, atunci când se aştepta mai puţin, aude imediat vestirea harului: “Domnul îţi iartă păcatele. Nu vei muri!”. (2Sam. 12, 13) Cuvântul, pe care David îl nesocotise şi-l dispreţuise mai înainte, săvârşind fără de ruşine ceea ce este rău în ochii Domnului, acelaşi cuvânt care a apărut implacabil în denunţarea păcatului, acum devine cuvântul, care vesteşte iertarea.

Prin ipocrizie nu poate să pătrundă lumină

Însă farizeul, care cu toate că îl primise pe Isus în casa lui printr-o invitaţie la masă, mai mult formală, spre a-şi lua o oarecare importanţă în faţa oamenilor sau chiar pentru a-şi atrage oaspetele în apele lui, interesat şi bănuitor, a greşit amar. Isus nu i-a aprobat faptele lui cele bune şi nu i-a permis de a-şi lustrui păcătoşeniile. Farizeul nu se lasă lipsit de scoarţa imperforabilă a ipocriziei sale, pentru că masca onorabilităţii sale este, de acum tot una cu el.

Aici avem chiar două parabole care trebuiesc explicate în funcţia lor revelatoare. Prima este o parabolă în acţiune, interpretată într-adevăr de o păcătoasă publică. Ea nu mai are nici o trebuinţă de a-şi mărturisi propriile ei păcate pentru că acestea sunt cunoscute de toţi. Şi apoi, a avut el grijă să i le mărturisească însuşi stăpânul casei… De aceea ea se limitează de a-şi exprima propria căinţă improvizând ritualul unei uimitoare liturghii a gingăşiei şi a dragostei.

În cele din urmă, Isus îi spune femeii: “Iertate îţi sunt păcatele. Credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace!”. (Lc. 7, 50) Cealaltă parabolă, aceea a celor doi datornici, povestită de Isus îi oferă farizeului posibilitatea de a înţelege comportarea acelei femei păcătoase. Dar cu toate acestea, pare că nici una din aceste două parabole nu-l pot convinge pe farizeu, care preferă să rămână în ţoalele lui, stimat şi onorat de alţii.

Omul acesta nu a înţeles că măreţia şi mântuirea omului consistă în a admite – aşa cum a făcut David – că şi el nu e decât un sărman om. Nu şi-a dat seama că adevăratul păcat este tocmai lipsa de dragoste. Că adevărata pocăinţă este recunoaşterea propriilor lipsuri şi confruntările cu legea dragostei şi a unei mari dorinţe de a iubi şi de a fi iubit. Că iertarea nu este altceva decât experienţa plinătăţii dragostei. Farizeul cunoaşte păcatele femeii intruse. Însă el nu ştie că nu există nici o virtute care să înlocuiască golul dragostei, lipsa dragostei.

El se măgulea doar cu gândul că se află la “post”, la locul lui de muncă, ireproşabil în menţinerea ordinii exterioare. Nu acceptă riscul de a fi despuiat de ceea ce-i aparţine, de a-i fi descoperită propria-i ticăloşie tăinuită şi de a păşi pe calea dragostei îngăduitoare şi fidele. “Păcatele ei cele multe au fost iertate, pentru că a iubit mult”. “… însă celui căruia i se iartă puţin, iubeşte puţin.” Iertarea limitată, aşadar, nu se datoreşte puţinei generozităţi a creditorului, ci numai păcatului de neiertat a acelui care nu se simte vinovat din cauză că nu a permis luminii ca să-i pătrundă în inimă şi în suflet.

“A, nu-i nimic, nu-i mare lucru”, credea David. Dar în cele din urmă şi-a dat seama că ceea ce săvârşise el era ceva enorm: păcatul lui şi iertarea lui Dumnezeu. “Totul trebuie continuat aşa ca mai înainte”, este programul farizeului (asta se poate observa în meniul bogat şi printre rândurile celor invitaţi), însă el pierde ocazia cu care nu se va mai întâlni niciodată de a se petrece ceva nou şi decisiv în acea viaţă atât de onorabilă. Unul achitat de o serie de delicte. O femeie păcătoasă eliberată de toată povara trecutului ei păcătos. Şi numai el, farizeul osândit de a repeta golul, obligat la o pocăinţă interminabilă de a se privi în oglindă de a-şi contempla masa aşezat în locul feţei.

Nu este învoit ca să-ţi plăteşti datoriile cu bani falşi

Ar mai rămânea de explicat cele citite în lectura a II-a unul dintre pilonii teologiei Pauline, cu privire la mântuirea sufletului “omul nu este socotit neprihănit prin faptele legii, ci numai prin credinţa în Isus Cristos”. Spaţiul nu ne permite decât o trecere succintă în revistă. Dar după ceea ce am căutat a evidenţia prin protagoniştii prezentaţi: un rege, o femeie păcătoasă şi un farizeu virtuos, lectura a II-a luată din scrisoarea către Galateni a fost explicată deja. “Am fost răstignit împreună cu Cristos, şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu ci Cristos trăieşte în mine.” (Gal. 2, 20)

David a primit un cuvânt aspru, de judecată, şi aşa a început să trăiască (plecând din moartea personajului care nu putea fi atacat, şi mai ales din iertarea obţinută). Femeia a umplut golul, făcând loc dragostei în propria ei viaţă. Însă farizeul care se socotea îndreptăţit prin lege şi era sigur pe propriile prestări virtuoase, este unul pentru care Cristos a murit în zadar. Este un lucru rău ca să omori oaia vecinului sărac şi apoi să o aduci jertfă lui Dumnezeu, printr-o practică cultuală. Un lucru rău este şi înăbuşirea glasului conştiinţei şi a nu simţi bucuria unui cuvânt care zice: “Mergi în pace!”.

 

* * *

 

Simon, am să-ţi spun ceva

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Ce învăţătură urmăreşte să ne dea Liturgia cuvântului de azi?

Omul din toate timpurile şi locurile a simţit necesitatea înlăturării păcatului.

Prima formă, pe care omul a încercat-o pentru a se elibera de jugul spiritual, dar nu numai, a fost rugăciunea. Sintagma Lex orandi, lex credendi ca şi invers: Lex credendi, lex orandi, adică felul în care se roagă cineva îi arată credinţa şi felul cum crede cineva aşa se roagă, stă la baza oricărei religii.

Deşi în Crez Biserica se defineşte sfântă, ea se recunoaşte păcătoasă, dar tinde spre sfinţenia capului său, care este Cristos şi de aceea se roagă cu stăruinţă, aşa cum ne-o arată chiar începutul sfintei Liturghii de azi: Dumnezeule, tăria celor ce nădăjduiesc în tine, ascultă cu bunătate rugăciunile noastre: noi suntem slabi şi nu putem face nimic fără tine: dăruieşte-ne pururi ajutorul harului tău pentru ca, împlinindu-ţi poruncile, să-ţi fim plăcuţi în gânduri şi în fapte (LR).

Ca rugăciunea să fie făcută cu toată credinţa şi smerenia, trebuie să cunoaştem mai întâi răutatea păcatului şi greutatea jugului care apasă conştiinţa umană.

Prima lectură (2Sam 12,7-10.13) ni-l prezintă pe regele David ca păcătos şi trezit la realitate de profetul Natan. Printr-o logică umană, profetul Natan îl aduce pe rege să-şi recunoască vina şi să se căiască. Dar poate oare intra păcatul în logica umană când el este ofensa cea mai josnică adusă maiestăţii lui Dumnezeu? Cât de mare este această ofensă, ca să o judecăm în adevărata ei realitate ar trebui să avem raţiunea divină. Cuvintele noastre sunt expunerea logicii noastre, care şi ea este supusă slăbiciunii din cauza păcatului. Mă mărginesc să dau definiţia unui catehism: Păcatul este refuzul comuniunii cu Dumnezeu şi fărâmiţarea poporului adunat de Dumnezeu; ofensa adusă lui Dumnezeu este, în felul acesta, adevărata şi radicala înstrăinare a omului (RdC 93).

În interiorul păcatului zace dinamica morţii. David se căieşte de păcatul său. Natan îl asigură că nu va muri deocamdată, dar dinamica morţii s-a declanşat: sabia nu se va îndepărta de casa lui. David a plătit cu moartea fiilor săi Amon, Absalon şi Adonia (cf. CBL pag. 335).

Creat pentru asemănarea cu Dumnezeu – “Să-l facem pe om după chipul şi asemănarea noastră” (Gen 1,26) – pentru comuniune de iubire interpersonală – omul este cu atât mai aproape de sine însuşi cu cât este mai aproape de alţii; se realizează cu adevărat pe sine numai rupându-se de sine; ajunge să fie el însuşi numai prin alţii. Păcatul, rupând comuniunea cu Dumnezeu, îl înstrăinează pe om de alţi oameni şi astfel deschide în sine însuşi dinamica morţii (cf. MAC pag. 1079). Moartea este povara cea mai grea a omului şi dorinţa eliberării îl determină pe om să se roage: “Ai milă de mine, Dumnezeule, după marea ta îndurare şi din nemărginita ta bunătate, şterge fărădelegea mea!” (Ps 50 (51),3-4).

Dar cine poate ierta păcatul şi şterge nelegiuirea?

Numai Dumnezeu. Omul îşi poate lua viaţa sa (nu numai cea biologică) şi pe a altora, dar nu poate să şi-o redea sau să o redea acelora pe care i-a omorât. Dar, ceea ce este imposibil omului, este posibil lui Dumnezeu.

Evanghelia zilei (Lc 7,36; 8,3) ne arată că eliberarea de păcat şi de consecinţa lui, moartea, nu-i opera acelora care cred că o pot realiza cu forţele proprii, ci a acelora care cred şi de aceea se roagă, deoarece simt că nu o pot realiza decât prin harul lui Dumnezeu şi prin credinţă.

Convertirea unei femei păcătoase care vine la Isus ca o sclavă, plânsul şi lacrimile cu care îi spală picioarele, cu părul capului i le şterge, sărutul şi ungerea lor cu untdelemnul preţios, întreaga ei ţinută plină de smerenie, fără să ţină cont de ceea ce ar putea zice lumea, constituie o minune de o frumuseţe mult mai impresionantă decât învierea tânărului din Naim sau a slujitorului centurionului roman, fiindcă de fericirea sufletului care a reuşit să refacă comuniunea cu Dumnezeu, cu semenii şi cu sine, se molipsesc şi îngerii din ceruri (cf. Lc 15,7). Despre această femeie putea să spună Isus, parafrazându-l pe tatăl din parabola fiului risipitor: Această soră a voastră era moartă şi a înviat.

Convertirea femeii păcătoase fiind o minune a harului, este un dar al lui Dumnezeu făcut întregii lumi, reprezentat aici de fariseul Simon care nu ştia că atitudinea lui internă de a se crede drept şi de a condamna omul în locul păcatului, bolnavul în locul bolii, viaţa în locul morţii, este mult mai gravă decât păcatul trupului.

Simon, am să-ţi spun ceva. Acest ceva ne este adresat nouă. Pornind de la suspiciuni şi dispreţ faţă de om, însoţite de omisiuni externe: “Nu mi-ai dat apă; nu mi-ai dat sărutul păcii şi nu mi-ai uns capul cu ulei parfumat în semn de preţuire”, într-un cuvânt: tu, care te crezi cineva, eşti mai prejos decât ceea ce dispreţuieşti. Trezeşte-te! Ai trebuinţă de milostivirea divină mai mult decât ea. Păcătoasa s-a mântuit fiindcă la vizita Duhului Sfânt şi-a deschis inima pentru darul credinţei: “Credinţa ta te-a mântuit”. Credinţa este darul mântuirii. Primind darul, el devine un bun personal. Recunoştinţa trebuie să fie proporţională cu mărimea darului şi atunci se poate spune că “I se iartă mult, pentru că a iubit mult”.

Să gândim bine cât iubim, ca să ştim cât ni se iartă. I-am mulţumit vreodată lui Dumnezeu pentru darul credinţei? Dacă nu, înseamnă că nu-l iubim şi suntem în aceeaşi stare a fariseului Simon: ştim să gândim bine, dar nu ştim să iubim cum se cuvine, chiar dacă ne credem drepţi fiindcă îi oferim lui Isus sau altora un banchet. Pomana, fără adevărata iubire nu-i decât fariseism şi căutare de sine, egoism, înstrăinare de Dumnezeu, de sine şi de alţii, este o dinamizare a morţii.

Darul credinţei este atât de mare cât Isus Cristos însuşi, fiindcă el singur este începătorul şi desăvârşitorul credinţei noastre (cf. Evr 12,2). Din acest motiv, oricât de mult am trăi şi oricât de multe fapte bune am face, niciodată nu vom fi în stare să-i mulţumim şi să-l iubim pe Dumnezeu aşa cum se cuvine. Darul credinţei întrece infinit valoarea faptelor noastre oricât de bune. Tocmai din acest motiv trebuie să-l iubim şi mai mult, fiindcă numai iubirea sa infinită ne poate ierta de o datorie infinită.

Şi totuşi iubirea infinită a lui Dumnezeu se mulţumeşte şi cu faptele noastre bune oricât de mici, dacă pornesc dintr-o atitudine interioară corectă. Isus a acceptat atât micile atenţii din partea femeii convertite, cât şi pe cele ale altor femei care, beneficiind de darul lui Cristos, şi-au pus în slujba lui, a evanghelizării, toate bunurile lor materiale.

Primind cuvântul lui Cristos – Simon, am să-ţi spun ceva – primim dinamica Duhului Sfânt care stopează dinamica morţii prin iertarea păcatelor. Păcatul nu se iartă şi dinamica morţii nu este stopată numai atunci când păcatul este săvârşit direct împotriva Duhului Sfânt (cf. Mt 12,31-32), adică este refuzată acţiunea Duhului Sfânt de a şterge total păcatul din memoria Tatălui prin folosirea cărnii lui Isus ca un burete, a sângelui lui Isus şi a apei izvorâte din coasta lui pe cruce pentru a şterge toată mizeria noastră spirituală. Numai după această acţiune a Duhului Sfânt de ştergere a păcatului se revarsă în suflet marea iubire (cf. Rom 5,5), spre care privesc ochii milostivi ai lui Isus.

Acum cred că înţelegem de ce sfântul apostol Paul a insistat atât de mult ca galatenii să înţeleagă pentru ce nu faptele Legii îndreptăţesc, ci credinţa în Isus Cristos (Lec. a II-a: Gal 2,16.19-21). Prin Lege poate cineva muri pentru Lege ca să trăiască pentru Dumnezeu. Legea l-a răstignit pe Isus: “Noi avem o lege şi după această lege el trebuie să moară” (In 19,7). Dacă Isus a murit pentru Lege, ca să trăiască pentru Dumnezeu, eu trebuie să mor pentru Cristos, răstignit cu Cristos, ca puterea Duhului lui Cristos să se reverse în mine, să mă învie cu Cristos, deoarece Cristos a murit din iubire faţă de mine. Dacă Legea ar fi tot, iubirea lui Cristos n-ar mai avea nici o valoare mântuitoare. Dar cine poate anula oare valoarea iubirii? Nici Dumnezeu. Legea, fără moartea lui Isus din iubire, nu poate duce la înviere. Învierea cu Cristos este adevărata îndreptăţire. Prin Lege, dacă este păstrată, îndreptăţirea ar veni din extern, ar fi opera mântuirii realizată de om şi n-ar mai fi fost trebuinţă de iubirea lui Cristos. Prin Cristos, îndreptăţirea vine din intern, pătrunde omul în totalitatea lui prin dinamica Duhului Sfânt, singurul care poate stopa dinamica morţii.

Să invocăm pe Duhul Sfânt ca să folosească trupul şi sângele lui Isus jertfite pe altar la această sfântă Liturghie pentru a ne spăla sufletele de păcate, fiindcă nu avem nici lacrimi, nici ulei parfumat pentru ungerea capului şi picioarelor lui Isus. Suspinele negrăite ale Duhului Sfânt să fie rugăciunea noastră! Ungând cu Duhul Sfânt buzele noastre, sărutul spiritual oferit lui Isus la sfânta Împărtăşanie ne poate aduce garanţia că ni se iartă mult şi putem fi plăcuţi lui Dumnezeu Tatăl în gânduri şi în fapte, fiindcă am iubit mult. Amin.

 

* * *

 

Domnul ţi-a iertat păcatul: tu nu vei muri

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: Editura Sapientia

Cele două povestiri pe care le-am auzit, prima în lectura întâi, a doua în Evanghelie, sunt atât de mişcătoare, de fascinante, de frumoase, încât noi predicatorii ne întrebăm dacă nu le stricăm farmecul şi frumuseţea încercând să le mai explicăm, dacă, în loc de predică, n-ar fi mai bine să le mai citim odată şi să continuăm apoi Liturghia.

Cuvântul lui Dumnezeu face să defileze astăzi prin faţa ochilor noştri o mulţime de personaje: profetul Natan, regele David, în prima lectură. În a doua lectură am auzit glasul unui om care a făcut dulcea experienţă a iertări lui Dumnezeu: Fericit este omul căruia i s-a iertat păcatul…

În Evanghelie avem o adevărată avalanşă de personaje: Isus, Simon farizeul, păcătoasa convertită, comesenii care cârteau în ascuns, femeile care îl urmau pe Isus. Dintre toţi, exceptându-l pe Isus, sunt regele David care îşi mărturiseşte cu glas tare vinovăţia şi păcătoasa din Evanghelie, care nu rosteşte nici un cuvânt, ci plânge, dar prin plânsul ei, vorbeşte mai bine decât David, căci, dacă cineva poate să-şi mai exprime suferinţa, suferă mult, desigur, dar dacă nu mai e în stare să găsească cuvinte pentru a o exprima, suferinţa inimii e peste măsură de mare.

Mai întâi avem cuvântul lui Dumnezeu rostit prin profetul Natan. Cuvântul lui Dumnezeu care, cum spune apostolul Pavel, e ca o sabie cu două tăişuri, care pătrunde în inimă, sfârtecă măruntaiele şi scoate la suprafaţă tot ce-i ascuns înlăuntrul omului, deschide ochii minţi ca omul să vadă grozăvia păcatului şi prăpastia în care a căzut. David îşi pierde capul văzând-o pe Betsabeea, frumoasa soţie a lui Urie, ofiţerul său fidel. David comite nu un singur păcat, ci o serie întreagă de fapte mârşave: adulter cu soţia furată unui prieten bun care e gata să meargă la moarte pentru rege şi pentru patrie, violenţă, crimă, uciderea prietenului pentru a-i lua femeia, intrigi, puneri la cale în ascuns pentru a-şi trimite prietenul la moarte pe front, ipocrizie neruşinată, atenţii făcute prietenului trădat pentru a salva aparenţele, pentru a trece neprihănit şi curat ca lacrima în ochii oamenilor. Dar Dumnezeu, care nu poate fi păcălit cu asemenea strategii îi smulge masca omorabilităţii pe care regele şi-a pus-o pe faţă, făcându-l să se vadă ca într-o oglindă, în toată urâţenia sa, să vadă ce monstru cu coroană pe cap şade pe tron: “Tu ai făcut aceasta în ascuns, eu o voi scoate la lumina soarelui”. Prin profetul Natan îi descoperă numele nemernicului bogat care i-a furat oiţa săracului, singura lui avere cu care îşi întreţinea familia: se cheamă David: “Tu eşti acela”. Păcatul lui David era deosebit de grav, fiind vorba de un abuz de putere. El fusese pus rege, primise putere şi autoritate de la Dumnezeu, ca să-i apere şi să-i ocrotească pe supuşii săi săraci şi neajutoraţi, nu au să-i nedreptăţească, să le ia femeile şi să-şi facă de cap crezând că el este Dumnezeu, este stăpân absolut, că are putere nelimitată şi face ce vrea.

Profetul Natan îi arată regelui în ce constă gravitatea şi monstruozitatea păcatului. Cui i-a făcut rău regele David? Vom zice imediat: împotriva lui Urie căruia i-a făcut două nedreptăţi: i-a luat nevasta şi l-a asasinat mişeleşte. Sau: a păcătuit împotriva Legii lui Dumnezeu, încălcând, de fapt, două legi ale Decalogului: să nu ucizi şi să nu săvârşeşti adulter. Nu, nu împotriva unei legi a păcătuit David, ci împotriva lui Dumnezeu însuşi, căci îndărătul lui Urie era însuşi Dumnezeu. Cine loveşte în omul nevinovat loveşte în însuşi Dumnezeu. “Pe Dumnezeu l-ai dispreţuit” – îi aruncă în faţă profetul Natan. Iar David va recunoaşte într-unul din psalmii săi “Numai împotriva ta am păcătuit şi ce-i rău înaintea ta am făcut”. A fost un act de urâtă nerecunoştinţă, având în vedere că Dumnezeu îl răsfăţase şi îl copleşise cu nenumărate favoruri: “Te-am uns rege… te-am eliberat din mâinile lui Saul… ţi-am dat casa stăpânului tău… ţi-am dat tronul lui Iuda … şi eram gata să-ţi dau şi mai mult”. Aceste binefaceri erau tot atâtea circumstanţe agravante pentru regele vinovat.

Demascat, pus la zid, David capitulează. Se recunoaşte ceea cea ce este cu adevărat. Nu numai că îşi recunoaşte vina, dar şi-o mărturiseşte cu glas tare cu sinceritate şi umilinţă: “Am păcătuit împotriva Domnului”. Iar răspunsul lui Dumnezeu este iertarea. Iar Natan a zis către David: “Domnul îţi iartă păcatul”. Regele David e cel mai mare şi cel mai strălucit rege al poporului evreu din toate timpurile: e mare nu pentru că a procurat terenul şi materialul pentru măreţul templu din Ierusalim – una din cel şapte minuni al lumii antice -, nu pentru vitejia sa, pentru că a sucit gâtul unui urs cu care s-a luptat şi pentru că l-a doborât cu praştia pe uriaşul Goliat, nu pentru victoriile sale strălucite, pentru că a cucerit Ierusalimul, nu pentru că a întemeiat statul israelit unind regatul de Sud cu cel de Nord. David devine cu adevărat mare atunci când nu-şi mai ascunde murdăria, mizeria sub tron, când se căieşte, se umileşte, îşi recunoaşte vinovăţia şi cere cu sinceritate iertare, atunci când îşi plânge păcatul. El rămâne modelul desăvârşit de convertire pentru toţi păcătoşii din toate timpurile, în special pentru deţinătorii de putere lumească sau de orice altă natură care, ştiindu-se şi ştiuţi fiind de toată lume că sunt corupţi, compromişi, continuă să o scundă murdăria sub preş, îşi ţin masca nevinovăţiei pe faţă, minţind fără ruşine şi recurgând la toate mijloacele ca să apară ireproşabili în ochii lumii. Ei nu cunosc bucuria iertării şi a eliberării interioare, ci trăiesc toată viaţa cu frica de a nu fi demascaţi, exact ca acel ateu celebru care, înainte de a muri a fost sincer şi a mărturisit: “Am trăit toată viaţa cu senzaţia omului care călătoreşte fără bilet, care poate fi prins în orice moment”.

Dar şi mai impresionantă este scena din Evanghelia de azi cu păcătoasa publică prăbuşită la picioarele lui Isus. Ea nu-şi mărturiseşte păcatele ca David. Nici nu era nevoie, fiindcă i le cunoştea toată lumea; cu destrăbălările ei scandalizase întregul ţinut. De altfel l-ea mărturisit în faţa lui Isus farizeul în casa căruia femeia năvălise fără aprobarea lui, spurcându-i astfel locuinţa şi pe toţi cei care se aflau în ea. Ea se mulţumeşte să improvizeze riturile unei liturgii a iubirii şi a duioşiei: cade la picioarele lui Isus, îi spală picioarele pline de praf cu lacrimile ei, i le şterge cu părul bogat al capului ei, gest care contravenea bunelor obiceiuri la vremea aceea – ca o femeie să umble cu capul descoperit şi cu părul despletit, era un scandal -, îi săruta picioarele şi i le stropea cu parfum. De ce plângea în hohote femeia aceasta? Vărsa lacrimi de căinţă, de durere pentru păcatele ei. Am zice că mai degrabă erau lacrimi de fericire şi de recunoştinţă pentru iertarea primită, pentru că găsise adevărata fericire, pace şi bucurie iar bucuria nu-i tot una cu plăcerile trupului. Isus îi luase povara zdrobitoare de pe conştiinţă, o scosese din iadul în care se afla. Nu putea să-şi exprime altfel fericirea şi recunoştinţa; exact ca tânărul despre care vorbeşte cardinalul Charles Journet în cartea sa Biblia şi Biserica. Vicarul unei parohii din New York, care se ocupa de negri, a fost chemat să ducă în închisoare sfintele sacramente unui tânăr negru în vârstă de 25 de ani care o omorâse pe prietena sa şi urma ca peste o oră să fie pus pe scaunul electric, să fie executat. Preotul l-a spovedit, i-a dat sfânta Împărtăşanie, după care a urmat o pauză lungă de tăcere. Apoi tânărul i-a zis: “Părinte, eu mi-am irosit întreaga viaţă, n-am învăţat să fac nimic; ştiu să fac un singur lucru: să lustruiesc ghetele, am fost lustragiu”. Şi, fără să aştepte vreun răspuns, se aşează în genunchi, scuipe în palmă şi freacă ghetele preotului. În acea clipă preotul se gândeşte: “E Magdalena la picioarele lui Isus!” Este Evanghelia care continuă… Ca şi Magdalenei, i s-a iertat toate păcatele pentru că a iubit mult. Şi noi vom fi iertaţi, dacă vom fi iubit mult.

Farizeului care îi făcea reproşuri lui Isus nu i s-au iertat păcatele fiindcă nu iubea de loc. Era unul din acei filantropi care făcea faptele iubirii – i-a dat lui Isus de mâncare -, dar nu avea iubire, căci nu s-a convertit, nu voia să se aplece, să se umilească. Orbit de orgoliu, credea că nu are pentru ce cere iertare, se credea drept şi ireproşabil, şi nu era. O privea şi o arăta cu degetul dispreţuitor pe femeia de la picioarele lui Isus şi nu-şi dădea seama că prostituata care plângea la picioarele lui Isus va intra înaintea lui în Împărăţia cerului, căci necurăţia sufletului, cum e numită mândria, este un păcat mai grav decât necurăţia trupului. “O vezi pe femeia aceasta?”, îl întreabă Isus pe farizeu. Bineînţeles că o vedea. Dar farizeul vedea în acea femeie ceea ce nu era şi nu vedea ceea ce era; vedea păcatele care nu mai erau şi nu vedea făptura nouă care apăruse în ea. Căci iertarea primită de la Dumnezeu înseamnă o transformare radicală a omului. Nu este vorba doar de înlăturarea păcatelor, de înlăturarea unei grămezi de murdărie, ci de crearea unei făpturi noi. E smulgerea din piept a inimii de piatră şi înlocuirea ei cu o inimă de carne, capabilă de iubire. “Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, se ruga David în unul din psalmii săi de pocăinţă. Şi Dumnezeu a zidit în el o inimă curată după ce şi-a plâns păcatul. Despre această transformare radicală înfăptuită după convertire ne vorbeşte şi apostolul Pavel în a doua lectură de azi. Se simte o altă făptură: “Trăiesc eu, dar de fapt nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine”. Iertarea acordată de Isus prostituatei căite nu este o aprobare a păcatului sau o îngăduinţă faţă de slăbiciunile trupului. Ne spune Apostolul “Trupul nu este pentru necurăţie, ci este pentru Domnul… Aţi fost cumpăraţi cu un preţ mare. Preamăriţi-l, aşadar, pe Dumnezeu în trupul vostru”(1Cor 6, 13.20). De acest lucru trebuie să ne amintim în chip special acum când ne pregătim să ne unim cu Cristos în Euharistie căci, după cuvântul aceluiaşi Apostol, “Cine se uneşte cu Domnul, formează cu el un singur Duh” (1Cor 6, 17).