Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XI-a de peste an
Anul A (B, C)
Lecturi:
Exod 19,2-6
Romani 5,6-11
Matei 9,36-38; 10,1-8

Matei 9,36-38; 10,1-8

În acel timp, văzând mulţimile, lui Isus i s-a făcut milă de ele, pentru că erau istovite şi abătute ca nişte oi fără păstor. Atunci le-a zis ucenicilor săi: “Secerişul este într-adevăr mare, dar lucrătorii sunt puţini. Rugaţi, aşadar, pe stăpânul secerişului să trimită lucrători în secerişul său”. Apoi, chemându-i la el pe cei doisprezece ucenici, le-a dat putere asupra duhurilor necurate, ca să le scoată şi să vindece orice boală şi orice neputinţă. Iată numele celor doisprezece apostoli: cel dintâi, Simon, numit Petru, şi Andrei, fratele său; Iacob, fiul lui Zebedeu, şi Ioan, fratele său; Filip şi Bartolomeu; Toma şi Matei, vameşul; Iacob, fiul lui Alfeu, şi Tadeu; Simon Cananeul şi Iuda Iscarioteanul, cel care l-a trădat. Pe aceşti doisprezece, Isus i-a trimis în misiune, dându-le următoarele îndrumări: “Nu mergeţi la păgâni şi nu intraţi în nici o cetate a samaritenilor. Şi le-a spus: “Mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel. Mergând, propovăduiţi zicând: «Împărăţia cerurilor este aproape». Vindecaţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, scoateţi diavolii; în dar aţi primit, în dar să daţi”.

 

Autori

pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC 2
volum colectiv ITRC
pr. Anton Iştoc
pr. Anton Dancă
pr. Şerban Tarciziu
pr. Alessandro Pronzato
pr. Ernest Munachi Ezeogu
Diverşi alţi autori
pr. Paul Butnaru

 

* * *

 

Popor preoţesc

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

În predica din duminica trecută am insistat asupra sfintei Euharistii ca Mister al credinţei, cu intenţia de a vă determina să vă împărtăşiţi cât mai des. În predica de azi voi căuta să pun în evidenţă ceva nou, dar care ne va face să înţelegem şi mai bine cele spuse acum o săptămână în urmă.

Isus, marele şi unicul preot al Noii Alianţe, se jertfeşte pe sine însuşi în chip neînsângerat pe altar, după cum citim în Scrisoarea către Evrei. Şi, după cum spune sfântul Ciril din Alexandria, el este preotul propriei sale jertfe, devenind hrana noastră spirituală. Pentru a ni se oferi ca hrană, după cum s-a oferit Tatălui ca victimă, se foloseşte de oameni din popor, pe care îi rânduieşte special pentru această misiune (cf. Evr 5,1). Isus se jertfeşte, iar preoţii îi devin colaboratori, distribuitori ai operei sale. Ceea ce oferă miniştrii lui Cristos cel mai mult poporului credincios este sfânta Împărtăşanie. Aceasta, fiind opera sacerdotală a lui Cristos, distribuită de miniştrii lui, are menirea să facă din toţi cei botezaţi un neam preoţesc. După cum Isus i-a invitat pe ucenicii săi, înainte de a-i înzestra cu Preoţia sacramentală de la Cina cea de Taină, prin cuvintele: Rugaţi pe Domnul secerişului să trimită lucrători în holdele sale, tot aşa preotul invită la sfânta Liturghie, ca un alt Cristos, pe toţi cei prezenţi: Rugaţi-vă, fraţilor, ca jertfa mea şi a voastră să fie plăcută lui Dumnezeu Tatăl atotputernicul (LR). Răspunsul poporului prezent culminează prin primirea sfintei Împărtăşanii, prin oferirea trupului şi sângelui lui Cristos Tatălui ceresc ca jertfă de laudă, de mulţumire, de cerere şi ispăşire, ca jertfă desăvârşită.

Acest popor, care oferă jertfa oferită de marele preot, de Isus Cristos, devine pentru lume, aşa cum citim în Scrisoarea către Diogenet, “sufletul lumii“, desăvârşindu-şi acţiunea sacerdotală şi misionară prin a fi aluat, sare, lumină.

Dacă Dumnezeu a spus poporului israelit la poalele muntelui Sinai: Voi veţi fi pentru mine o împărăţie de preoţi şi o naţiune sfântă, numai pentru că ei au fost martorii minunilor sale din Egipt (lectura I-a), cu atât mai mult credem că Isus, desăvârşind Legea şi profeţii, a putut spune: Aţi auzit că s-a spus celor de demult: “Voi veţi fi o împărăţie de preoţi, o naţiune sfântă”, iar eu vă spun: Prin Botez deja sunteţi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt, fiindcă vestiţi învierea mea şi a voastră. Deci avem dreptul de a forma un popor sacerdotal şi sfânt, fiindcă, aşa cum spune sfântul Paul (lectura a II-a), am fost şi suntem martorii unor minuni şi mai mari, fără precedent, anume: Pe când eram păcătoşi, Cristos a murit pentru noi, iar acum avem viaţa sa în noi, o viaţă sacerdotală, o viaţă de reconciliere, purtătoare de mântuire prin alungarea demonilor, prin vindecarea bolnavilor, prin învierea morţilor, de a face toate din iubire, pe gratis.

Numărul ateilor ar scădea, cei mai mulţi bolnavi s-ar vindeca, numărul înviaţilor ar creşte, dacă am avea credinţă mai mare în puterea noastră preoţească, măcar cât un grăunte de muştar. Patru inşi au dus la Isus un paralitic, pe care l-au coborât înaintea lui prin acoperişul casei. Isus a privit la efortul provenit din credinţa lor, nu la boala şi păcatele paraliticului, şi l-a vindecat, iertându-i şi păcatele (cf. Lc 5,18-25).

Să-l primim pe Isus euharisticul cu mai multă credinţă, spre a ne îndeplini misiunea preoţească prin alungarea diavolilor, vindecarea bolnavilor, învierea morţilor etc. şi vom avea mai mult succes.

Recunoaşte-ţi, creştinule, demnitatea ta! striga un sfânt părinte al Bisericii, privind la măreţia Botezului care ne face fii adoptivi ai lui Dumnezeu cu dreptul de a moşteni împărăţia cerului. Aş striga şi eu: Recunoaşte-ţi, poporule preoţesc, demnitatea ta! dacă aş considera acest lucru ca pe o demnitate, dar nu este aşa, ci: a fi popor sacerdotal prin Botez este o datorie, o obligaţie izvorâtă din această taină care ne-a fost dată din iubire; ea ne obligă la recunoştinţă, la iubire, la caritate faţă de întreaga lume; ne obligă la o viaţă sfântă, fiindcă numai aşa Preoţia devine credibilă.

Sfântul Petru ne spune mai concret ceea ce trebuie să facem: să proclamăm faptele celui care ne-a scos din întuneric şi ne-a condus la strălucirea slavei sale (1Pt 2,9), să devenim misionari, să-i ajutăm pe misionari, să trăim învăţătura lui Isus, să avem în noi viaţa sa dumnezeiască.

Când apostolii şi-au început activitatea lor misionară, au oferit cuvântul lui Isus, cuvântul mântuirii, mai întâi conaţionalilor, dar fiindcă ei l-au refuzat, l-au oferit păgânilor, au chemat la mântuire toate neamurile pământului (cf. Fap 13,46-49). Se pare că pe zi ce trece şi aceste neamuri ale pământului refuză cuvântul Domnului şi credinţa scade în aşa măsură încât întrebarea lui Isus: Când va veni Fiul Omului, va mai găsi oare credinţă pe pământ (Lc 18,8), începe să fie tot mai actuală, secularizarea fiind în floare. Oare gestul sfântului Anton de Padova de la Rimini nu a fost profetic? Predicând oamenilor, aceştia nu au voit să-l asculte, dar predicând peştilor, aceştia s-au minunat. Tot sfântul Anton, pe cei necredincioşi, pe eretici şi pe toţi cei care refuzau să creadă în prezenţa lui Isus din sfânta Euharistie, îi dojenea, zicându-le: Învăţaţi voi, oamenilor de la nişte fiinţe mute cum să-l cinstiţi pe bunul Dumnezeu. Va veni ziua în care cuvântul adevărului va fi adresat întregului univers şi acesta îl va primi, se va schimba, se va reînnoi, după cum a prezis Isaia (cf. 66,22), după cum spune şi sfântul Petru că este dorinţa cosmosului (2Pt 3,13), după cum a văzut sfântul Ioan ca profet (cf. Ap 21,1), strigându-l cel de pe tron: Iată le fac pe toate noi (cf. Ap 21,5).

Fiecare dintre noi, de la cel mai mic şi până la cel mai mare, toţi trebuie să ne revizuim comportamentul şi să intrăm în concordanţă cu învăţătura dumnezeiască pentru a ne îndeplini cu demnitate, credinţă şi eficacitate menirea de neam preoţesc. În acest popor sacerdotal, în Biserica lui Isus Cristos, fiecare creştin este important şi nimănui nu-i este permis să fie pesimist ca poetul care zice:

Din codru rupi o rămurea,

Ce-i pasă codrului de ea?

Ce-i pasă unei lumi întregi

De moartea mea? (George Coşbuc, Moartea lui Fulger).

Dacă te simţi mic, uitat, dispreţuit, bolnav, bătrân etc. dacă descurajarea te apasă şi-ţi şopteşte: Ce-i pasă unei lumi întregi de existenţa sau neexistenţa ta? nu uita: de rugăciunea ta, de lacrimile tale depinde mântuirea multora; de suferinţa ta, de sărăcia ta, de izolarea ta, de uitarea ta, de nepăsarea sau de dispreţul celor din jur, de boala ta etc. depind minunile lumii: alungarea demonilor, vindecarea bolnavilor, învierea morţilor, fiindcă eşti încadrat într-un neam ales, într-o preoţie regească, într-un popor sfânt, în poporul pe care Dumnezeu şi l-a cucerit prin jertfa Fiului său (cf. 1Pt 2,9), eşti mădular viu în trupul mistic al lui Cristos.

Prin predica de azi am intenţionat să mă achit, într-o oarecare măsură, de datoria impusă de porunca lui Isus: Învăţaţi (Mt 28,19) şi de îndemnul păstorului Bisericii, papa Paul al VI-lea, care spune: Doctrina despre preoţia comună să fie mereu explicată şi întipărită adânc în memoria credincioşilor, căci ea este minunat de aptă pentru a alimenta evlavia euharistică, înalţă demnitatea tuturor credincioşilor şi stimulează sufletul ca să atingă culmea sfinţeniei (Mysterium Fidei 14). Cu atât mai mult insistă Conciliul Vatican II: Acelora pe care îi leagă intim de viaţa şi de misiunea sa, Isus le împărtăşeşte şi din funcţia sa preoţească, pentru ca ei să poată aduce cult spiritual spre gloria lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor. Prin urmare, laicii, fiind dăruiţi lui Cristos şi unşi cu Duhul Sfânt, sunt chemaţi şi înzestraţi în mod minunat, pentru ca roadele Duhului să crească în ei tot mai bogate. Într-adevăr, toate lucrările, rugăciunile şi iniţiativele lor apostolice, viaţa conjugală şi de familie, munca zilnică, destinderea trupului şi a sufletului, dacă sunt trăite în Duhul Sfânt, ba chiar şi încercările vieţii, dacă sunt suportate cu răbdare, devin jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos (cf. 1Pt 2,5), care, în celebrarea Euharistiei, sunt oferite Tatălui cu adâncă evlavie, împreună cu ofranda trupului Domnului. Astfel, şi laicii, acţionând peste tot cu sfinţenie ca adoratori, îi consacră lui Dumnezeu lumea însăşi (LG 34).

Cât de minunat ne învaţă Biserica să ne cunoaştem viaţa cea nouă şi s-o trăim spre slava lui Dumnezeu, fiind unşi cu Duhul său, înzestraţi cu daruri deosebite, ca roadele Duhului să fie cât mai bogate, ca rugăciunile, viaţa de familie, munca, odihna, distracţiile permise, încercările, toate să fie oferite Tatălui împreună cu jertfa lui Isus din Euharistie pentru mântuirea lumii întregi. Amin.

 

* * *

 

Duminica a XI-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Omul, ajuns pe piscul gândirii, a recunoscut din vremuri străvechi caracterul de dar al existenţei sale. Din această recunoaştere a izvorât credinţa lui, simţământul de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, dătătorul existenţei. Ca urmare, omul a ridicat mai întâi altare, apoi temple strălucitoare, semne vizibile ale credinţei sale în Dumnezeu, care locuieşte într-o lumină inaccesibilă. Din roadele pământului şi din animale i-a oferit jertfe. Prin acest gest, omul a dovedit totala sa dezlipire de aceste bunuri şi cu aceasta a exprimat că rămâne veşnic îndatorat lui Dumnezeu.

Liturgia cuvântului din duminica de astăzi ne aminteşte că realitatea noastră omenească este foarte veche. Suntem inseraţi într-un plan de mântuire pe care Dumnezeu îl realizează în istorie. Există o alianţă a lui Dumnezeu cu noi, oamenii, care a început cu patriarhul Abraham, “părintele nostru în credinţă”. Această alianţă şi-a dobândit o nouă consistenţă cu Moise, eliberatorul şi legislatorul poporului ales şi şi-a avut desfăşurarea definitivă în Cristos, Cuvântul Întrupat.

În prima lectură, autorul cărţii Exodului ne prezintă situaţia poporului lui Israel după eliberarea din sclavia Egiptului, datorată acţiunii atotputernice a lui Dumnezeu. Israeliţii se află acum la poalele muntelui Sinai şi acolo Dumnezeu stabileşte o alianţă cu ei. Această alianţă va face din viaţa lui Israel un dialog cu Dumnezeu în care poporul răspunde unei iniţiative gratuite venite din partea Creatorului. A asculta vocea lui Dumnezeu înseamnă, deci, a-l urma realizându-i voinţa. Supunerea faţă de legea legământului este mult mai mult decât un izvor de merite, este o aducere de mulţumire şi o recunoaştere a ceea ce Dumnezeu a făcut mai întâi. Astfel, experienţa exodului din Egipt este prezentată de Dumnezeu ca o mare alegere. El s-a aplecat ca vulturul, pentru a purta poporul pe aripile sale, spre libertate. Este gata să facă din el “poporul său”, un popor privilegiat, un popor de regi şi de preoţi.

În acest climat al alianţei vechi, încheiate de Dumnezeu cu Israelul, ne este prezentat Isus în textul evanghelic. Intervenţia Domnului în cadrul istoriei noastre, în descrierea evanghelistului Matei, trece prin trei momente principale care se completează reciproc.

În primul moment, Isus constată starea în care se află omenirea. El simte milă faţă de aceasta şi, drept urmare, trece imediat la acţiune: alegerea şi organizarea ucenicilor, care constituie al doilea moment principal al evangheliei. Erau deja mulţi ucenici, dar dintre ei alege doar doisprezece. Unii sunt de profesie pescari, alţii sunt angajaţi în câmp spiritual, ca ucenici ai lui Ioan Botezătorul, Matei fusese vameş, iar Simon făcea parte din partidul zeloţilor, care lupta împotriva ocupaţiei romane din Palestina. La prima vedere pare “o ceată cam pestriţă”. Însă prin această alegere, Isus vrea să ne arate că în Împărăţia pe care a venit să o anunţe au loc toţi oamenii; vrea să ne arate că Dumnezeu nu priveşte la trecut ci la dispoziţiile actuale ale inimii. Toate aceste lucruri sunt însă rânduite pentru viitor, când cei doisprezece vor fi trimişi la acele mulţimi “istovite şi părăsite” (Mt 9,36) care îi inspiră milă lui Isus.

Cel de-al treilea moment cuprinde poate cel mai important episod al evangheliei: Isus îi trimite pe apostoli în misiune. În Isus, dorinţa de misiune se naşte la vederea mulţimilor “ca nişte oi fără păstor” (Mt 9,36). Această expresie profetică descrie condiţia poporului lui Dumnezeu dezbinat din cauza păcatului, şi de aceea fără unitate şi fără un conducător. Cristos vrea să fie vestit pretutindeni pentru că vrea să-i unească şi să-i scape pe oameni de singurătate şi dezbinare. Iar pentru a indica viitorul împărăţiei mesianice el recurge la o altă imagine proprie profeţilor: imaginea secerişului, astfel încât această împărăţie nu mai este timpul aşteptării şi al pregătirii ci un timp al secerişului şi al realizării. Sfântul evanghelist Matei ne prezintă un discurs lung, foarte interesant, în care Isus le arată ucenicilor cum va trebui să se desfăşoare apostolatul lor. Le arată ucenicilor care sunt destinatarii acestei misiuni, le indică mesajul pe care trebuie să-l transmită, le dă puterea de a vindeca şi, ca o concluzie, le indică modalitatea fundamentală a acţiunii lor: “în dar aţi primit, în dar să daţi” (Mt 10,8). Sfântul Ilariu din Poitiers, comentând acest episod al evangheliei, spune: “Puterea virtuţilor Domnului este transmisă integral apostolilor. Cei care au fost creaţi în Adam după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, primesc în mod perfect imaginea şi asemănarea lui Cristos”.

Dumnezeu, în marea sa iubire, alege pe unii oameni, îi socoteşte privilegiaţi şi încheie cu ei o alianţă care să dăinuie veşnic. În mod obişnuit suntem ostili ideii privilegiului care duce la discriminare. Dar noi, comunitatea creştină, nu suntem oare adesea o castă închisă de privilegiaţi ai mântuirii, care s-a aliat cu Dumnezeu împotriva altor popoare pentru a-şi apăra propriile privilegii? “În dar aţi primit, în dar să daţi” (Mt 10,8). Acesta este răspunsul ferm pe care ni-l dă Isus astăzi. În dar să dăm tot ceea ce am primit, în dar să dăm tot ceea ce suntem, căci nimic nu este pentru noi ca un privilegiu; totul trebuie să se reverse de la Dumnezeu spre noi şi de la noi spre fraţii noştri. Acesta este dintotdeauna sensul slujirii creştine, apostolice şi preoţeşti.

Credinţa creştină ne învaţă că viaţa ne-a fost dată de Creator nu ca o pedeapsă, ci spre fericirea noastră. Însă întrucât pe chipul naturii nu ni s-a arătat clar bunătatea lui Dumnezeu, pentru aceasta Dumnezeu a inventat un mod inimaginabil de a-şi dovedi iubirea: ni l-a trimis pe Fiul său care s-a întrupat pentru a lua asupra sa vina noastră.

“Cristos a murit pentru noi, pe când noi eram încă păcătoşi” (Rom 5,6). Scriind aceste cuvinte, sfântul Paul se referă la situaţia în care se aflau, el şi locuitorii Romei, înainte să cunoască credinţa creştină. Însă dincolo de acest lucru, raţionamentul pe care îl propune Apostolul presupune realitatea păcatului. Omul care păcătuieşte îl exclude pe Dumnezeu din propria viaţă, şi în felul acesta toată existenţa sa se plasează în noaptea întunecată a impietăţii, acolo unde Dumnezeu lipseşte.

“Însă Dumnezeu şi-a arătat iubirea sa faţă de noi” (Rom 5,8) şi ne-a ajutat să ieşim din condiţia noastră de păcătoşi, întorcându-se spre noi şi primindu-ne din nou în intimitatea prezenţei sale. Dumnezeu ne arată că pasul decisiv al convertirii nu poate fi făcut prin forţele proprii ale omului ci numai cu ajutorul harului său. Isus Cristos, făcut om asemenea nouă afară de păcat a murit datorită mizeriei umane pe care şi-a asumat-o şi care a produs în el inevitabila scurgere a insuccesului existenţial, şi anume, moartea. Cristos nu s-a întrupat vrând să facă un simplu gest romantic de solidaritate. Dar pentru a dovedi dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni, el însuşi a păşit ca jertfă de ispăşire pe altarul Calvarului. Pentru aceasta este Mielul lui Dumnezeu care ia asupra sa păcatele omenirii. În focul jertfei acceptate din iubire, păcatele noastre sunt nimicite şi noi înşine ne aprindem de adevăratul foc al iubirii lui Dumnezeu.

O mică istorioară ne povesteşte că într-o şcoală se făceau pregătiri intense în vederea unei sărbători care îi avea ca protagonişti pe bunicii copiilor. Se învăţau cântece, se pregăteau daruri, mesaje de felicitare şi altele. La un moment dat, una din fetiţele care participau la aceste pregătiri, ai cărei bunici trecuseră demult la cele veşnice, s-a retras într-un colţ şi a început să plângă. Văzând-o, mama ei s-a dus la ea imediat, a strâns-o la pieptul său şi i-a spus: “Draga mea, strângându-te la pieptul meu îţi pot comunica toată iubirea şi căldura pe care am primit-o de la părinţii mei – bunicii tăi! Ceea ce ei cu atâta afecţiune şi grijă mi-au transmis, eu ţi-am dăruit: ţi-am dăruit viaţa, ţi-am dat o educaţie, o credinţă”.

Aşa cum a procedat această mamă, la fel procedează şi sfânta Biserică. Fiecărui creştin îi este dăruit harul Cuvântului, al Sacramentelor şi al carităţii de către apostolii acestui timp. Ei ne transmit, într-o îmbrăţişare universală, ceea ce au primit de la Domnul Cristos. Ei ne fac cunoscut că moartea lui Isus pe cruce este în relaţie cu păcatele noastre, iar învierea sa înseamnă reabilitarea şi îndreptăţirea noastră, prin care Dumnezeu îndreaptă în mod eficace existenţa umană către viaţa de dincolo de moarte.

De aceea credinţa, care este o recunoaştere a propriei slăbiciuni şi, implicit, o acceptare a mântuirii oferite de puterea lui Dumnezeu, îşi găseşte împlinirea în marele eveniment al Învierii lui Isus Cristos, arvuna şi garanţia învierii noastre.

Eduard Soare

 

* * *

 

Duminica a XI-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Un mesaj profund parcurge liturgia cuvântului din această duminică, care nu este altul decât prezentarea semnificaţiei alianţei divine, a alegerii, a chemării şi trimiterii apostolilor în misiune.

La baza Alianţei cu Israel, Dumnezeu a pus această clauză: “de veţi asculta glasul meu…dintre toate neamurile îmi veţi fi popor ales… îmi veţi fi împărăţie regească şi neam sfânt” (Ex 19,5). Dumnezeu îi încredinţa lui Israel o misiune sacerdotală un rol de mijlocire, stabilind că credinţa şi mântuirea vor fi date prin el. O întrebare se ridică în faţa noastră: poporul israelit a fost într-adevăr sacerdotal, o naţiune sfântă, pentru ca credinţa şi mântuirea să vină prin el? Cum se explică acest lucru când pe buzele profeţilor, se află declaraţii în sens opus? Poporul israelit nu a fost un popor sacerdotal, o naţiune sfântă, datorită infidelităţilor sale. Şi astfel misiunea lui trece la noul popor al lui Dumnezeu: Biserica. Fiecare creştin este investit cu această misiune pentru că botezul îl determină nu numai să trăiască în mod fidel şi personal credinţa şi harul primit, dar şi să le iradieze în jurul său, făcându-le să pătrundă în lume.

Prima lectură evocă sosirea evreilor la poalele muntelui Sinai. La Rafidim, datorită rugăciunii lui Moise, evreii tocmai i-au învins pe amaleciţi. Domnul îi apare lui Moise, îi aminteşte de eliberarea din Egipt, apoi îl anunţă că a ales poporul israelit pentru a fi domeniul său privilegiat, împărăţie de preoţi, plini de onoare, slujind lui Dumnezeu printre celelalte popoare.

Lectura a doua afirmă că mântuirea noastră depinde de credinţa noastră în dragostea lui Dumnezeu, dragoste care s-a manifestat în Isus Cristos şi care a fost răspândită în inimile noastre prin Duhul Sfânt. Paul insistă asupra gratuităţii dragostei lui Dumnezeu când încă eram neputincioşi. Cristos a murit pentru noi, când noi eram încă păcătoşi; acum însă suntem împăcaţi, reconciliaţi “…nu prin meritele noastre am fost socotiţi neprihăniţi mai mult decât ceilalţi oameni…, ci numai din dragostea pe care a avut-o pentru noi…Dumnezeu ne-a iubit pe când mai eram încă păcătoşi”.

Evanghelia prezintă neamurile fără păstor, care sunt excluse de la mântuire, adică cei marginalizaţi, străinii, bolnavii, păcătoşii publici. Isus dă de înţeles că pentru aceştia a fost trimis, pentru aceştia instruieşte pe cei 12 şi-i trimite în lume să predice vestea cea bună. Oamenii – spune Isus, sunt ca oile fără păstor. Oare numai pe vremurile lui Isus erau aşa sau şi astăzi sunt la fel? Ori omul de azi care urcă tot mai sus pe calea ştiinţei şi a tehnicii mai are nevoie de păstori, de conducători? Nu este oare umilitor a asemăna societatea umană cu o turmă care nu ştie încotro merge şi ce ţeluri să urmeze? Oare omul devenit matur are într-adevăr nevoie de conducători? La aceste întrebări, cunoaşterea firii omeneşti în consens cu Revelaţia, răspund: da, are nevoie! Cine cunoaşte structura societăţii umane, acela nu se îndoieşte că ea are nevoie de conducători aleşi fie din misiune divină, fie din misiune omenească.

Sensul literar al expresiei: “oile pierdute ale casei lui Israel”, confirmat prin misiunea celor 72 de ucenici din Lc 10,1 ne duce cu gândul la faptul că discipolii nu au decât o misiune provizorie din Iudeea în Galileea. Dar această expresie are un sens mult mai profund şi universal: această casă este construită din cei sărmani chemaţi să formeze Biserica. De remarcat faptul că sfaturile date apostolilor sunt precedate de o rugăciune, şi în acest caz Dumnezeu rămâne stăpânul secerişului.

Ca oile fără păstor este strigătul Inimii lui Isus, strigăt care evocă argumentul folosit de Moise (Cf. Num 27,15-21) pentru a obţine de la Dumnezeu un succesor. Dumnezeu nu suportă ca aleşii săi să fie abandonaţi sau maltrataţi. Noi suntem departe de Dumnezeul filosofilor, de un Dumnezeu abstract, nesimţitor. Dumnezeu pe care noi îl celebrăm este un Dumnezeu al grijii, al preocupării faţă de oameni, un Dumnezeu care vede.

Tatăl care vede, Isus care vede şi se roagă, intervin. Dumnezeul lui Israel a purtat pe “aripile vulturului” poporul său departe de cel rău. Isus a început să anunţe venirea Împărăţiei, organizează în mod durabil evanghelizarea, El nu vrea ca turma să rămână fără păstor. Şi invitaţia la rugăciune pe care Isus ne-o adresează este în mod sigur o reluare a rugăciunii pe care El însuşi, în tăcere o adresează Tatălui “trimite lucrători în acest mare seceriş”. Se ştie impresia pe care o face o turmă părăsită asupra unui păstor adevărat: oile sunt flămânde, împrăştiate, devin neprietenoase, sălbatice. Isus păstorul prin excelenţă nu suportă aceasta şi încă mai mult îşi dă viaţa pentru oile sale.

În Ez 34 reproşuri sunt adresate nu numai păstorilor dar şi “oilor” care se corup una pe alta. Noi suntem un popor de păcătoşi. Oamenii, au ei puterea de a se recunoaşte printre aceste oi pierdute? Formăm noi oare o comunitate creştină încadrată în privilegiile mântuirii? Este foarte adevărat că unii nu slujesc numai propriilor interese materiale, tehnice sau politice. Dar lumea în care noi trăim poate deveni cauză de angoasă şi decepţie, dacă vom sluji mai mult interesele oamenilor, interesele materiale şi nu interesele spirituale, interesele lui Dumnezeu.

Avem nevoie de Cristos, de Cuvântul său, pentru a ne ghida şi orienta; de sacrificiul său pentru a ne deschide porţile vieţii şi a intra în Împărăţia sa.

Cu siguranţă că n-am iubit pe un om care sub pretextul de a ne salva, ne-ar adânci în păcatul nostru, în sentimentul că umanitatea este incapabilă de a se mântui prin Cristos. Cristos nu ne umileşte, nu ne reduce la un rol pasiv; pentru el noi nu suntem decât o turmă pe care mâna lui o călăuzeşte.

Cei 12 apostoli sunt concomitent primii ajutători ai Mântuitorului şi nucleul unei noi umanităţi, care prin puterea încredinţată de Cristos, vor fi capabili să alunge spiritele rele şi să lupte cu infirmităţile noastre. Isus alege oameni din turma sa, oameni păcătoşi ca şi alţii. Deci prin oameni Isus adună şi menţine turma pe drumul cel bun. Sfaturile date de Isus apostolilor nu dispensează pe creştinul de azi: rugaţi-vă! daţi gratuit! vestiţi Împărăţia lui Dumnezeu!

Cuvântul “apostol” înseamnă trimis. Preotul deci este un om chemat şi trimis care trebuie să înfăptuiască intenţia celui care l-a trimis. Noi trebuie să-l predicăm pe Cristos, trebuie să-i conducem la oameni la viaţa cristică. Principala lor menire este de a ne face pe noi oameni mai buni; “fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru desăvârşit este”.

Să ne întoarcem şi să privim la Cristos: “…văzând mulţimile, l-a cuprins mila”. Mila nu este un sentiment lipsit de fundament, nu este un sentiment lipsit de importanţă, nu este numai un sentiment patern care cade asupra acelui de care se are milă; dar este mult mai mult: mila înseamnă a suferi cu aproapele, a împărţi condiţia de viaţă cu el. Cristos ca om s-a aşezat în rândul celor umiliţi, al săracilor, între oamenii acelei mulţimi obosite şi abătute, îşi dă viaţa pentru mulţime, pentru oameni. Cristos într-adevăr suferă în locul lor.

Colaboratorii lui Cristos care vin astăzi în ajutorul poporului lui Dumnezeu, care asemenea israeliţilor merg prin deşert spre Patrie trebuie să aibă mereu prezente: marile opere ale lui Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu în Cristos precum şi necesitatea de a asculta glasul lui Dumnezeu şi de a păzi alianţa încheiată cu el.

Pentru noi creştinii, a aparţine lui Cristos nu înseamnă a intra într-o situaţie comodă, ci de a ne asuma o serie de responsabilităţi: creştinul mesagerul Evangheliei trebuie să muncească personal în raport cu lumea în care trăieşte şi niciodată să nu înceteze să facă referinţă la Cristos şi să se înrădăcineze prin puterile lui.

Pentru noi a participa la Sfânta Euharistie nu înseamnă numai a deveni plăcuţi lui Dumnezeu şi a dobândi pacea conştiinţei, dar înseamnă a ne uni la oferirea lui Cristos şi a ne pune cu hotărâre de partea lui Dumnezeu, lucrând pentru împărăţia sa.

Robert Matei

 

* * *

 

Duminica a XI-a de peste an

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

Sunt anumite momente în viaţă când simţim în interiorul nostru o adevărată bucurie de a trăi. Dar sunt şi multe altele în care ne dăm seama de greutatea şi truda de a trăi în toată amploarea ei…

De obicei ne gândim că este vorba despre problema banilor: cel care are bani se poate bucura de viaţă; celui care nu are, sau are prea puţini bani, îi vine foarte greu să meargă înainte; având la dispoziţie bani, într-un mod sau altul, se rezolvă toate problemele; fără bani duci o viaţă mâhnită şi îndurerată…

Aceasta-i adevărat, dar numai până la un anumit punct. Am cunoscut persoane sărace şi simple care erau totdeauna mulţumite, totdeauna bine dispuse; şi am întâlnit lume bogată şi instruită cu un aer totdeauna obosit, îngrijorat, neliniştit şi nemulţumit.

Atunci poate că este vorba mai ales să te bucuri de o sănătate bună: “Sănătate să fie…”.

Şi este la fel de adevărat. Dar tot numai până la un anumit punct. Uneori ne putem simţi trişti “cu moralul la pământ”, mâhniţi, chiar dacă din punct de vedere fizic suntem bine şi sănătoşi. În schimb pot să mărturisesc că am întâlnit persoane cu mari handicapuri şi bolnave conştiente că sunt aproape de moarte, care m-au impresionat cu seninătatea lor.

Nu este vorba numai de bani sau sănătate. Şi nici nu este vorba numai de o chestiune de stres, de epuizare nervoasă sau probleme psihologice. Mult mai profund, dincolo de toate posibilităţile diferite de situaţii persoanele sau sociale, este problema condiţiei umane, oricare ar fi condiţia economică, socială sau sanitară a fiecăruia.

Tocmai în viaţa umană ca atare se întâlnesc aspecte de incertitudine şi contradicţie, o dimensiune de gol şi rătăcire, care stă la rădăcina anumitor sentimente indefinibile de nelinişte, oboseală, plictiseală şi nelinişte pe care le trăim.

Lăsaţi în voia noastră, numai cu inteligenţa şi stupiditatea noastră, cu tehnologiile şi nedreptăţile noastre, cu solidarităţile şi violenţele noastre, toţi suntem “ca nişte oi fără păstor” (aşa cum o spune şi Evanghelia). Într-adevăr aşa se prezintă întreaga omenire de pe pământ.

Suntem risipiţi şi rătăciţi în drumul existenţei noastre şi al istoriei lumii, pentru că ne lipseşte un punct sigur de referire pentru a da un sens vieţii şi morţii, bucuriei şi durerii, binelui şi răului.

Evanghelia ne spune că acest punct de referire este Isus Cristos.

Tocmai de aceea se numeşte “Evanghelie”: este o veste bună, veselă, o veste frumoasă pentru toată omenirea. Putem “înţelege ceva” din misterul vieţii şi al istoriei, dacă ascultăm cuvântul lui Cristos şi credem în el, răstignit şi înviat din morţi.

Nu vom găsi niciodată orientarea corectă a existenţei noastre, dacă-l excludem pe Dumnezeu din orizontul nostru. Numai căutând adevărul lui Dumnezeu, putem găsi adevărata “identitate” a omului, a noastră.

Isus Cristos este acela prin care Dumnezeu însuşi ne-a venit în întâmpinare: cu el şi în el “împărăţia cerurilor”, realizarea planului lui Dumnezeu despre noi, a devenit “aproape”, a început “să se realizeze”. Pentru că numai prin raportul pozitiv cu Dumnezeu, noi ne putem “realiza” într-adevăr pe noi înşine; şi numai Cristos, Fiul lui Dumnezeu făcut om, este adevăratul punct de întâlnire între Dumnezeu şi om.

Isus a venit să-i cheme pe toţi oamenii la această întâlnire prin anunţul “Evangheliei”. Dar nu a voit “să facă totul de unul singur”. A chemat doisprezece apostoli care să colaboreze cu el în misiunea sa. Mai întâi în cadrul restrâns al poporului său (“oiţele pierdute ale casei lui Israel”); apoi, după înviere, în cadrul fără hotare şi limite al “tuturor popoarelor” (cf Mt 28,19).

Acei “doisprezece apostoli” constituie începutul şi simbolul misiunii permanente a Bisericii în istorie: comunicarea bucuriei de a trăi, în numele lui Cristos, celui care se simte “obosit şi împovărat” (cf Mt 11,28-30).

 

* * *

 

Preoţi păstori şi preoţie comună

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Două cuvine cheie unesc lecturile acestei duminici: păstori şi preoţie comună.

După cum este cunoscut, Evanghelia lui Matei se axează pe cinci mari discursuri ale lui Isus, care cuprind ceea ce Evanghelistul a apreciat mai mult în cuvântul lui Isus în calitate de Mesia. Fragmentul prezentat face parte din al II-lea discurs (cap. X) în care a adunat exigenţele necesare pentru a fi cu adevărat ucenicul lui Isus. Ucenicia este determinată de vestirea “cuvântului” şi de “vindecarea” a orice fel de infirmitate; cu alte cuvinte, ucenicii trebuie să prelungească în istorie opera lui Isus, pe care el a desfăşurat-o cât a trăit pe pământ spre a forma un “nou popor al lui Dumnezeu”.

Poporul lui Dumnezeu, Israelul, şi-a încheiat misiunea?

Israelul era considerat în mijlocul popoarelor păgâne, aşa cum era considerat tribul lui Levi în mijlocul poporului ales: trib preoţesc. Toate triburile sunt ale lui Dumnezeu, dar numai cei din tribul preoţesc se puteau apropia de Iahve. Tot astfel, toate popoarele aparţin lui Dumnezeu, dar Isus vrea un nou popor ales, care, înzestrat cu puteri noi, să-l poată întâlni pe Dumnezeu în liturgie şi în cuvânt, să poată sta înaintea lui ca reprezentant al întregii umanităţi şi de a fi “semn” pentru popoare ca deplină voinţă a lui Dumnezeu.

Evanghelia ne prezintă începutul acestui “semn”, al noului “popor preoţesc“. Apostolii, aleşi şi chemaţi direct de Isus, sunt rânduiţi ca temelie a acestui nou popor, care se adună în jurul noului Moise. Acest popor nou nu-i numai un semn şi depozitar al noii alianţe dintre Dumnezeu şi omenire, dar este un popor de misionari, de vestitori. Dinamismul misionar şi slujirea activă în a vesti Împărăţia sunt caracteristicile noului popor, caracteristica Întemeietorului.

În mod diferit faţă de rabinii timpului său, care se înconjurau de unii ucenici într-o şcoală sau la poarta cetăţii, Isus vrea să fie un “rabin” care cutreieră pământul din loc în loc şi nu pune problema ca ascultătorii să vină la el, fiindcă el însuşi le iese în întâmpinare şi se apropie de condiţia lor de viaţă. Cristos nu este, prin urmare, la fel ca preoţii din acel timp, care primeau materialul pentru jertfe şi plata din partea credincioşilor, fără a se ocupa de mântuirea lor. Nu este nici asemenea fariseilor, care se ocupau în chip preferenţial de elite. Isus merge la “oile rătăcite” ale lui Israel.

Misiunea lui Isus devine misiunea ucenicilor, chiar dacă misiunea lor, pentru moment, priveşte numai oile rătăcite ale Israelului, excluzând, deocamdată, pe păgâni şi samariteni, dar prin moartea şi învierea sa, vestea cea bună trebuie să cuprindă întreaga lume. Sfântul evanghelist Matei foloseşte două asemănări care urmăresc să pună în evidenţă pe destinatarii misiunii ucenicilor. Prima este “icoana turmei fără păstor”. În Vechiul Testament icoana turmei a fost folosită adesea spre a desemna poporul lui Dumnezeu. Orice turmă are trebuinţă de un păstor. Aceasta va fi misiunea ucenicilor: de a fi păstorii poporului lui Dumnezeu, după cum a fost Moise şi, când el a dispărut, i-a urmat altul ca Iosue. “Domnul… va pune în fruntea acestei comunităţi un om care să o preceadă la ieşire şi la intrare, ca poporul lui Dumnezeu să nu fie fără păstor” (Num 27,16-17). Cuvintele lui Isus sunt ecoul proxim al celor citate din cartea Numerilor. Noul popor se naşte numai datorită noului Păstor, noului Moise. Când noul Moise va dispărea, va fi necesar, exact aşa cum s-a petrecut când a dispărut vechiul Moise, ca să se rânduiască păstori care să o conducă poporul care s-a născut graţie vieţii Bunului Păstor (cf. In 10).

A doua imagine este cea a secerişului. Raţiunea care a dus la folosirea acestei asemănări este necesitatea de a pune în evidenţă urgenţa misiunii: holdele sunt coapte, dacă secerătorii nu intervin la timp, roadele sunt compromise, se pot pierde.

De obicei, secerişul este icoana folosită pentru a descrie judecata din urmă. Dar, din moment ce judecata trebuie să fie un rezultat al trimiterii, al misiunii, adică un examen asupra credinţei sau necredinţei, munca secerătorilor apare ca urgentă ca să imprime holdelor această trăsătură a Revelaţiei. Aşa se explică de ce imaginea şi-a schimbat, într-un fel, aspectul său. De fapt, în mod tradiţional, secerătorii erau consideraţi îngerii (cf Mt 22,30). Acum, din contra, apar ucenicii, însărcinaţi special spre a provoca credinţa, spre a duce la bun sfârşit misiunea lui Isus însuşi: predicarea credinţei şi oferirea credibilităţii prin vindecările realizate (v. 9). Ca urmare, contrar ambulanţilor vânzători de cuvinte şi minuni – atât de răspândiţi printre exorciştii şi taumaturgii din acea vreme – care adunau mari averi cu arta lor – ucenicii lui Isus sunt caracterizaţi de generozitatea lor: au primit gratis şi nu trebuie să-şi folosească puterile spre a nedreptăţi pe cei nevoiaşi.

Toţi eram păcătoşi, dar Isus a murit pentru păcatele noastre. Iubirea lui Isus nu se opreşte aici: vom fi salvaţi de mânia viitoare – de moarte şi judecată – prin mijlocirea lui, fiindcă ne-a dat “slava sa” (cf. In 17,24) adică pe Duhul Sfânt, prin care să-l preamărim în Dumnezeu, fiindcă am încetat de a fi “un oarecare” popor, suntem “copii ai lui Dumnezeu” (cf. Gal 3,26). Acest popor are drept cap pe Cristos; are drept condiţie specifică demnitatea şi libertatea fiilor lui Dumnezeu are în inimă bogăţia cerească, pe Duhul Sfânt; are ca lege porunca cea nouă de a iubi în felul lui Cristos, aşa cum ne-a iubit el; are ca ţintă Împărăţia lui Dumnezeu, de a o răspândi pe toată faţa pământului; este instrument de mântuire pentru toţi şi se îndreaptă spre Cetatea viitoare; este sacrament vizibil al unităţii care duce la mântuire (cf. LG 9b).

Noul popor al lui Dumnezeu este înzestrat cu o preoţie comună pe care n-a cunoscut-o poporul israelit. Avem, pe lângă textul paulin din lectura a doua, celebrul text al sfântului Petru: “Zidiţi-vă voi înşivă ca pietre vii ale casei spirituale, să deveniţi o preoţie sfântă şi să aduceţi jertfe spirituale, plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos. Voi sunteţi viţă aleasă, preoţie regească, naţiune sfântă, popor care a devenit un bun al lui Dumnezeu, ca să vestiţi faptele mari ale celui care v-a chemat din întuneric la minunata sa lumină” (1Pt 2,5.9). Textul Vechiului Testament (Lectura I) arată că Iahve este regele lui Israel. El şi-a sfinţit poporul şi de aceea Israelul are datoria de a trăi în sfinţenie şi să răspândească sfinţenia. Textul nu se rezumă la afirmaţia că acest popor va fi condus de preoţi, deşi acest lucru nu este exclus, dar că va fi “popor sacerdotal”, popor de preoţi. Popoarele păgâne vor numi pe israeliţi “preoţi ai lui Iahve” şi “slujitori ai Dumnezeului nostru”, ceea ce înseamnă că naţiunea ebraică va mijloci pentru păgâni prin cult şi rugăciune. Spre deosebire de acest text, cel citat din epistola sfântului Petru prezintă caracteristica unei omilii boteziale. Conciliul Vatican II ia de la această cateheză ideea renaşterii prin intermediul botezului şi-i adaugă nuanţa de uncţiune prin opera Duhului Sfânt, conchizând că în acest fel credincioşii sunt consacraţi pentru a deveni un “sanctuar” spiritual şi o preoţie sfântă. În acest templu, în care ei intră ca “pietre vii”, se apropie de Dumnezeu şi primesc o misiune dublă: aceea de a oferi jertfe spirituale, adică faptele şi toate actele meritorii ale creştinilor şi de a vesti faptele minunate ale Aceluia care i-a chemat. “Ofertele spirituale” înseamnă, în limbaj liturgic, oferte făcute sub impulsul Duhului Sfânt. “Toate operele, rugăciunile şi iniţiativele apostolice, viaţa conjugală şi familială, munca lor cotidiană, relaxările spirituale şi trupeşti, dacă sunt săvârşite în Duhul Sfânt, şi chiar neplăcerile vieţii, dacă sunt suportate cu răbdare, devin sacrificii spirituale plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos; şi aceste fapte, în celebrarea Euharistiei, sunt oferite cu pietate Tatălui împreună cu jertfa trupului Domnului. Astfel şi laicii, acţionează pretutindeni cu sfinţenie ca adoratori, consacră lui Dumnezeu lumea însăşi” (LG 34).

Noul “popor sacerdotal”, Biserica, nu-i o entitate separată de lume, închisă în sine. Biserica şi lumea se intersectează reciproc. Biserica există în lume şi aici îşi desfăşoară activitatea şi lumea nu-şi poate atinge deplina realizare dacă Biserica nu-i dă acel “ferment” evanghelic al Duhului Sfânt. “Creştinii – se spune în scrisoarea către Diognet – sunt sufletul lumii”. În prezent, misiunea Bisericii este aceea de a duce lumea la Dumnezeu, de a înlesni fiecărui om întâlnirea personală cu Persoanele divine. “Pentru aceasta – spune papa Paul al VI-lea – când Biserica îşi capătă conştiinţa de sine, devine misionară”.

Mai mult decât “o cetate întărită” pe munte, din care creştinii ar întreprinde din când în când câte o incursiune în lume spre a-şi dovedi prezenţa activă, Biserica este ferment, aluatul care pătrunde lumea din interior; este sarea răspândită în toată frământătura, pe care o pătrunde cu forţa sa şi pregăteşte pentru a se întâlni cu Dumnezeu. Biserica, asistată de Duhul Sfânt şi atenţionată de Conciliul Vatican II chiar în conştiinţa sa, scrutează “semnele timpului” şi se străduieşte să le interpreteze în lumina Evangheliei, folosind orice clipă spre a nu zădărnici harul.

Nu numai Biserica este misionară în structura sa complexă, ci şi fiecare creştin în parte, mântuit de Cristos (Lectura a II-a), este chemat să colaboreze în această viaţă pentru construirea Impărăţiei. El este “semnul” care trebuie să lumineze în ochii tuturor; este “trimisul” să vestească cuvântul şi este “responsabil” faţă de cuvântul Domnului (cf. RdC 2). Trebuie să răspândească în jurul lui, în mediul în care trăieşte, căldura şi datoria pe care Cristos le-a adus în lume.

Se spune despre regele Alfons al Spaniei, al cărui fiu a căzut în mâinile arabilor care îi asediau capitala, că cerându-i să predea oraşul în schimbul vieţii fiului său, a răspuns: “Mai bine să moară fiul meu spânzurat, ca poporul să trăiască liber”.

Fiecare este chemat să se jertfească pentru libertatea fiilor lui Dumnezeu.

 

* * *

 

Duminica a XI-a (A)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Fiii lui Israel plecând din Rafidim, au ajuns în pustiul Sinai şi şi-au stabilit tabăra acolo, chiar în faţa muntelui. Moise a urcat la Dumnezeu. Domnul l-a chemat de pe înălţimea muntelui şi i-a zis: “Spune casei lui Iacob şi vesteşte fiilor lui Israel: « Voi înşivă aţi văzut ce am făcut eu în Egipt, cum v-am purtat ca pe aripi de vultur, pentru a vă aduce până la mine. Acum, dacă ascultaţi glasul meu şi păziţi legământul meu, veţi fi partea mea aleasă între toate popoarele… Veţi fi pentru mine o împărăţie de preoţi şi un popor sfânt »” (Ex 19,2-6)

Pentru ca să înţelegem valoarea acestui text trebuie să ne reamintim faptul că, deşi Dumnezeu a intervenit în favoarea urmaşilor patriarhilor stabiliţi deja de mult timp în Egipt (v. cele zece plăgi), în ziua ieşirii lor din ţara sclaviei lor, evreii (şi împreună cu ei oameni din multe alte neamuri) au plecat în dezordinea cea mai mare. În plus, în drumul către muntele Sinai a fost întrerupt în permanenţă de vociferări, revolte şi neîncredere în prezenţa salvatoare a lui Dumnezeu în mijlocul lor. Or, iată această “turmă” ajunsă, cum-necum, la poalele muntelui unde Domnul i se va revela şi nu doar că îi va reaminti toate câte a făcut în favoarea lor, ci le propune, dacă vor asculta glasul lui şi vor păzi legământul lui, să facă din ei parte aleasă între toate popoarele, împărăţie de preoţi, popor sfânt… Mulţimea acceptă acest Legământ (Ex 20) şi va pleca de acolo bine organizat, ca un adevărat popor purtând în mod solemn într-un chivot preţios cele două table ale Legii. Această zi poate fi, aşadar, considerată ca o adevărată ziua de naştere a Poporului ales pe care Dumnezeu şi l-a constituit dintr-o mulţime de fugari neisprăviţi. Cum să nu vedem în acest gest a lui Yahve manifestarea iubirii neţărmurite faţă de cei pe care i-a purtat ca pe aripi de vultur până la locul consacrării lor?

Văzând mulţimile, lui Isus i s-a făcut milă de ele, pentru că erau istovite şi abătute ca nişte oi fără păstor. Atunci le-a zis ucenicilor săi: “Secerişul este într-adevăr mare, dar lucrătorii sunt puţini. Rugaţi, aşadar, pe Stăpânul secerişului să trimită lucrători în secerişul lui”. Apoi, chemându-i la el pe cei doisprezece ucenici, le-a dat putere asupra duhurilor necurate, ca să le scoată şi să vindece orice boală şi orice neputinţă… (Mt 9,36-10,8)

Şi textul evanghelic al acestei duminici ne vorbeşte despre acele mulţimi care se apropie de Isus, iar lui i se face milă de ele deoarece erau istovite şi abătute ca nişte oi fără păstor. Apropierea mulţimilor de Isus (reamintindu-ne, oarecum, scena din prima lectură) semnifică aici căutarea acelui conducător care să facă din ei un popor, în timp ce secerişul nu se vrea altceva decât reunirea într-un popor ordonat aidoma spicelor de grâu în snopii care trebuie apoi duşi în hambar. Isus se angajează să înfăptuiască această reunire a celor care îl caută prin instituirea grupului celor doisprezece ucenici cărora le-a dat puteri speciale de a vindeca în mulţimi orice boală şi neputinţă. Interesant este că această vindecare are trăsăturile unui exorcism. Cu alte cuvinte aceste mulţimi sunt deja victime ale unor duhuri şi boli de care trebuie să fie eliberaţi. Or, nu poţi “intra într-un snop” atâta timp cât eşti afectat de vreun “duh necurat” sau de vreo “boală”.

Ceea ce noi avem de făcut este să vedem ce “duhuri” sau “boli” ne istovesc astfel încât noi, deşi trăim, în realitate să simţim că viaţa noastră este fără sens şi, mai apoi, lăsându-ne “eliberaţi” (printr-o spovadă bună şi printr-o dăruire totală în braţele Mântuitorului) să redescoperim gustul adevăratei vieţi.

 

* * *

 

Acum, dacă vrei…

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Să ne oprim asupra situaţiei

Vine momentul în care Israel se opreşte la poalele muntelui. Şi Dumnezeu îl interpelează prin intermediul lui Moise. Se opreşte asupra situaţiei. Îl ajută să descopere sensul evenimentelor pe care le-a trăit. “Voi înşivă aţi văzut ceea ce i-am făcut Egiptului…” Toţi trebuie să fie conştienţi că aparţin unui popor “eliberat”, că nu mai sunt sclavii nici unei puteri. Dumnezeu prezintă propunerea sa: “Acum, dacă vreţi să ascultaţi glasul meu şi să păziţi alianţa mea, voi veţi fi pentru mine proprietatea mea între toate popoarele… Voi veţi fi pentru mine o împărăţie de preoţi şi un popor sfânt”.

Dumnezeu nu impune nimic: “Dacă vreţi să ascultaţi glasul meu…” Este totdeauna numai o invitaţie. Nici o constrângere. Nici o forţare. Dumnezeu pune de o parte pe Israel pentru proiectul său, pentru planul său. “…Dacă vreţi”, putem să împlinim împreună lucruri mari. Lanţurile au fost sfărâmate de Dumnezeu. Acum, dacă poporul este de acord, ar putea rămâne liber ca să aparţină în totalitate Lui, descoperind propria vocaţie “sacerdotală” şi de “naţiune sfântă”.

Dumnezeu nu constituie o împărăţie punând în frunte preoţi. Vrea să formeze o împărăţie “de preoţi”.

Nu se mulţumeşte ca în poporul său să fie sfinţi. Pretinde să aibă un popor “sfânt”. Deci, aşa cum observă p. Ernesto Balducci, “prima caracteristică a acestui popor este să elimine din toate puterile ceea ce ar vrea să supună conştiinţa poporului şi a fiecărui credincios”. De notat şi că recompensa care este asigurată de exigenţele legământului nu se referă la acele binecuvântări particulare şi materiale (bogăţia recoltelor, succesul, bunăstarea), ci alcătuiesc o unică binecuvântare care cuprinde pe toate celelalte: comuniunea cu Domnul şi apartenenţa la El. “Veţi fi pentru mine o proprietate (în ebraică segulla) dintre toate popoarele: al meu este într-adevăr tot pământul”.

Eşti dispus să mai primeşti?

Vine momentul în care trebuie să te opreşti şi tu. Să te întrebi asupra sensului existenţei tale. Să cauţi să afli un fir călăuzitor. Să citeşti şi să interpretezi evenimentele care te privesc pe tine înscriindu-le într-un plan unitar trasat “în altă parte”. “Voi înşivă aţi văzut ceea ce v-am făcut…” Este ca şi cum Dumnezeu ar spune: “Nu ţi-ai dat seama încă de nimic? Nu ai bănuit nimic? Nu ţi-ai dat seama că în spatele acestor evenimente decisive era mâna mea?”

Dumnezeu vrea să fii conştient că tot ce ai, tot ceea ce eşti, îi datorezi Lui. Dacă ai depăşit anumite etape, dacă ai ajuns până aici, este pentru că El te-a “înălţat pe aripile vulturului”. Orice izbândă a ta este har. Tot ce posezi ai primit. Şi atunci vine momentul în care Dumnezeu îţi prezintă conturile. Nu pentru a te face să plăteşti preţul, cu atât mai puţin pentru a te şantaja. Pur şi simplu pentru a-l autoriza să continue. “Dacă vrei, dacă îmi permiţi, Eu îţi voi oferi şi mai mult”. Dumnezeu vrea să verifice disponibilitatea ta de a primi. De a continua cu El. De a fi datornic.

Dresare pe aripile vulturului

Semnificativă este imaginea născocită pentru a indica grija lui Jahweh în privinţa “poporului său”: “V-am înălţat pe voi pe aripile vulturului şi v-am făcut să veniţi până la mine”. Vulturul, spre deosebire de alte păsări, nu apucă puii săi cu ghearele. El zboară mai sus decât celelalte păsări, şi deci pericolul nu poate veni de sus. Îi poartă de aceea liniştit pe aripi. Imaginea devine şi mai expresivă dacă o completăm cu un fragment din cântul lui Moise:

“El l-a găsit într-o ţară pustie,
într-o câmpie cu urlete solitare.
L-a crescut, a avut grijă de el,
l-a păzit ca pe lumina ochilor.
Ca un vultur care veghează asupra cuibului său,
care zboară deasupra puilor săi,
el a desfăcut aripile şi l-a luat,
l-a înălţat pe aripile sale.
Domnul îl călăuzeşte singur,
Nu era cu el nici un dumnezeu străin” (Dt. 32, 10-12).

Comentează J. Plastras: “Pasărea tânără, încă prea timidă şi slabă pentru a zbura singură, va fi solicitată şi îndemnată la zbor de părinte care zboară şi planează deasupra cuibului. La umbra acelor aripi puternice, ridicat în aer de curentul produs de mişcarea lor, el se aventurează pentru prima oară în aer. Imaginea descrie destul de bine incapacitatea Israelului în momentul alegerii şi delicateţea pedagogiei divine. Dumnezeul legământului înalţă cu delicateţe pe oameni şi îi atrage la sine cu magnetismul iubirii sale, preferând să obţină de la ei un răspuns liber în loc să impună cu forţa supunerea”.

Pentru a sublinia atracţia extraordinară exercitată de iubirea lui Dumnezeu, trebuie citat şi un text din Ieremia: “Te-am iubit cu o iubire veşnică, pentru aceasta te-am atras cu bunătatea mea (hesed) (31,3). Chouraqui traduce: “… Eu te atrag cu mângâiere” (ceva ca: te atrag cu gingăşie). Oricum, pedagogia divină este alcătuită din protecţie, dar şi de solicitare, aş îndrăzni să spun de provocare, în sensul de “a chema afară”. Vulturul nu poartă continuu puii săi pe aripi. Îi face să experimenteze ameţeala înălţimilor, pentru ca să înveţe să zboare.

Dumnezeu ne atrage spre sine, dar ne îmbrânceşte şi afară. Ne constrânge să riscăm. El nu vrea în nici un fel să se substituie nouă. Intimitatea cu El este în vederea unei asumări a responsabilităţii din partea noastră. Dumnezeu veghează asupra noastră… lansându-ne în aventura credinţei. Dumnezeu nu ne face puerili, ci ne responsabilizează. Nu are nici o intenţie de a ne ţine sub tutelă. Vrea ca să devenim adulţi şi să ne comportăm ca atare. În mod paradoxal, nu putem face mai puţin decât să depindem de El pentru a deveni capabili de ne descurca singuri. El ne atrage… pentru a ne desprinde. Este prezent… lăsându-ne singuri. Ne poartă… părăsindu-ne. Ne protejează întărind aripile noastre (sau, mai bine, picioarele noastre). El ne susţine… luându-ne toate proptelele. Avem nevoie de El pentru a descoperi autonomia noastră. Putem să spunem că ascultăm de El cu adevărat numai când devenim creaturi libere.

Mort pentru o cauză pierdută

“…În timp ce mai eram păcătoşi, Cristos a murit pentru noi”. Să înlăturăm orice echivoc şi iluzie. Nu sunt meritele noastre, virtuţile noastre, jertfele noastre care au dobândit iubirea lui Cristos. Totul a fost de mai înainte. El ne-a iubit “mai întâi” când încă mai eram păcătoşi. Noi eram “încă” fixaţi pe terenul duşmăniei sau al indiferenţei. Şi El a trecut “deja” linia prieteniei. Noi nu eram “încă” convertiţi. Şi El ne considera “deja” sfinţi.

Desigur, expresiile lui Paul, aşa cum răsună în fragmentul din scrisoarea către Romani, apar “scandaloase”. Mărturisesc iubirea nebună a lui Dumnezeu, care pune cu gravitate în încurcătură toate cele mai prudente teologii, chiar şi pe cele clasice. Cristos nu a murit din cauza păcatelor noastre, ci în ciuda păcatelor noastre. Jertfa sa, înainte de a fi ispăşire, este o jertfă de oferire, spontană, gratuită, ne condiţionată.

În mod paradoxal, urmând afirmaţiile lui Paul, Cristos nu a murit pentru cauza binelui, ci pentru o cauză pierdută. Totuşi, pe Golgota s-a sfârşit atât mânia lui Dumnezeu cât şi duşmănia mea. “Noi suntem justificaţi de Dumnezeu: aceia cu ochii (orbiţi) de care însuşi Dumnezeu s-a justificat ca Dumnezeu, aceia pe care El i-a reclamat pentru dreptul său şi împărăţia sa, aceia pe care El i-a pus sub semnul iertării, la adăpostul judecăţii sale de iertare, aceia pe care el i-a aşezat în aria, unde numai El poate să-i susţină” (K. Barth).

Concluzia, pentru noi, este de-a dreptul sublimă: dacă jertfa lui Cristos a fost, împotriva oricărei logici, eficace pentru noi păcătoşii, cu cât mai mult va fi pentru indivizii care nu mai sunt păcătoşi. Iubirea lui Dumnezeu a reuşit să spargă carapacea duşmăniei noastre. Ce nu va putea face pentru prietenia noastră? Dacă iubirea lui Dumnezeu a învins toate refuzurile noastre, ce nu va reuşi să realizeze cu adeziunea şi colaborarea noastră? Dacă “înainte” a fost ceva de negândit, “acum” nu va fi oare semnul unei surprize infinite?

Capabili de a număra până la unu

“Isus, văzând mulţimile, i s-a făcut milă…” Mă simt încurajat de această notare. Nu-mi este teamă de a “dispărea” în mulţime, de a fi înghiţit de ea. Ştiu că Isus, chiar şi când vede mulţimile, vede pe fiecare individ. Pe El nu-l interesează atât mulţimile, cât persoanele care le compun. Aceasta de aici, şi cealaltă, şi încă cealaltă. Fiecare cu chipul său, cu numele său propriu, cu istoria sa proprie. Aş îndrăzni să spun că Isus nu vede numai mulţimile, ci numai o persoană.

El, probabil, nu a mai socotit mulţimile. Şi chiar dacă a făcut-o, este sigur că suma ar fi dat totdeauna cifra unu. Mulţimile, pentru El, nu au mai fost pur şi simplu cadrul pentru a celebra triumful său (care triumf?). Ci ocazia pentru a lega un raport “unic” cu fiecare, pentru a transmite fiecăruia expresia interesului propriu, care derivă dintr-o cunoaştere personală. El, din mulţime, “trage afară” persoanele.

Compătimirea sa nu este una abstractă, un interes generic. Privirea sa se îndreaptă spre “unul”, iubirea sa cuprinde cu gingăşie un singur individ. Deci şi eu mă simt recunoscut şi iubit şi când stau în mijlocul mulţimii. Cu El nu este pericolul anonimatului, al impersonalităţii, al aplatizării, al nivelării birocratice. Eu exist înaintea Lui cu problemele mele, dificultăţile mele, tulburările mele, exigenţele mele specifice, cu aşteptările mele. Şi îndrăznesc să sper că şi apostolii de astăzi, cărora continuă să le încredinţeze “secerişul” său, nu se mulţumesc cu mulţimile, nu vorbesc în general “despre lume” sau “pentru lume”.

Un păstor nu se poate reduce la… a iubi pe toţi. Nu se poate limita să se intereseze… de toţi. Prea puţin. Şi prea uşor. Un apostol mă convinge, nu când este înconjurat de o mulţime, ci atunci când este capabil de a se opri pentru o întâlnire personală, când ascultă şi dedică timpul propriu unei persoane. Păstorul adevărat, căruia îi este încredinţat poporul nou al lui Dumnezeu, eliberat de formele infinite ale sclaviei, trebuie să demonstreze că ştie să numere… până la unu.

O turmă care îşi dă demisia

Dacă păstorul nu ajunge la persoană, mulţimile vor continua să rămână lipsite de păstor, aşa cum i s-a întâmplat cu mulţimile faţă de care Isus a arătat milă şi pentru a se ocupa de cei pe care “îi cheamă” cei Doisprezece, dându-le lor “puterea de a alunga duhurile necurate şi de a vindeca tot felul de boli şi infirmităţi”. Apostolii, deci, sunt oameni cu “putere”. Numai că aceea oferită lor de Isus este puterea de a “elibera”, de a vindeca. Când nu sunt capabili de aceasta, atunci se agaţă de puterea pur şi simplu care, într-o perspectivă evanghelică, este mereu semn de lipsă de putere.

“…Obosite şi leşinate ca oile fără păstor”. Totuşi nu pare că ar fi lipsit păstorii, în acel timp. Atunci când păstorii nu sunt ceea ce ar trebui să fie; structurile sufocă viaţa; contează să fie înregistrate, şi funcţionarea şi ordinea şi conformismul au precădere asupra spontaneităţii şi originalităţii; nu este posibil de a face să fie ascultat glasul propriu; ele sunt obiectul dispoziţiilor şi regulilor impuse de altul; sunt constrânse să se supună deciziilor venite din vârful piramidei; nu sunt educate în exercitarea libertăţii; le este teamă de conştiinţă şi de creier; este premiat oportunismul mai mult decât sinceritatea şi coerenţa; se interzice orice tentativă de a promova o mentalitate comunitară; opinia publică este ţinută, da, la mare cinste, dar numai în documentele oficiale; nu este spaţiu pentru o creativitate adevărată, atunci turma are impresia – şi nu numai impresia – de a nu avea păstori, ci funcţionari, şi de a fi risipită, de a nu mai conta deloc.

În acest caz, avem o turmă “lipsită de interes”, dezamăgită, dimisionară. Pune stăpânire oboseala, simţul de înstrăinare, inerţia, resemnarea. Docilitatea aparentă maschează oboseala interioară. Se caută liniştea, renunţând la speranţă, renunţând la idealuri. “Este dificil de a trăi în fiecare zi stimulând deciziile noastre pe impulsul conştiinţei” (E. Balducci). Atunci ne dăm seama de faptul că cineva se gândeşte în locul nostru, decide pentru noi, ne dispensează de riscul de a căuta. Cu alte cuvinte: se substituie calităţii noastre de oameni şi de creştini. Turma cedează propria siguranţă plătind preţul renunţării la responsabilitatea şi demnitatea personală.

Apostolii, care au primit totul “gratuit”, sunt obligaţi să dea “gratuit”. Dezinteresul trebuie să fie scrisoarea lor de acreditare determinantă. Unicul interes permis pe care îl pot cultiva este pentru maturitatea şi creşterea în libertate a persoanelor. “A secera”, apoi, nu înseamnă evident a culege succese, aplauze, onoruri, aprobări, privilegii şi triumfuri. Ci de a semăna cu răbdare în brazdele deschise de compasiunea lui Cristos.

 

* * *

 

Să dăm pe măsură ce primim

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Există două mări în Ţara Sfântă: Marea Galileei şi Marea Moartă. Ambele mări (lacuri, de fapt) sunt alimentate de acelaşi râu, Iordanul. Unul este un lac cu apă dulce plin de peşti şi alte forme de viaţă marină, în timp ce celălalt are o apă sărată super-concentrată în care nu poate supravieţui nici un organism viu. Dacă ambele lacuri sunt alimentate acelaşi râu, cum se face că unul are apă dulce şi este plin de vieţuitoare, iar celălalt este mort? Răspunsul este acela că Marea Galileei are o scurgere pe unde iese apa din ea, în timp ce Marea Moartă nu are o astfel de scurgere. Cu alte cuvinte, Marea Galileei primeşte şi dă apă continuu, în timp ce Marea Moartă doar primeşte şi nu dă decât prin evaporare. Ca şi în cazul celor două mări, a da şi a primi ne ţine vii, a primi fără a da ne face să stagnăm şi să murim.

În Evanghelia de astăzi, Isus îi învaţă pe apostoli că El i-a trimis în misiune pentru ca ei să dea înapoi ceva din ceea ce au primit. Cuvintele lui sunt: “În dar aţi primit, în dar să daţi” (Matei 10,8). Generozitatea misionară, punerea propriei persoane, a timpului personal, a serviciilor şi a resurselor în slujba împărăţiei lui Dumnezeu devine posibilă doar atunci când înţelegem că tot ce suntem şi tot ce avem, inclusiv viaţa însăşi, este un dar de la Dumnezeu. Aşa cum spune Apostolul Paul: “Ce ai ce nu ai primit?” (1Corinteni 4,7).

A fi creştin înseamnă, de fapt, o viaţă în care în mod conştient primim şi dăm înapoi lui Dumnezeu. Din păcate adesea acordăm mult mai multă atenţie la a primi decât la a da. Ca şi copii ai lui Dumnezeu primim harul credinţei, primim cuvântul lui Dumnezeu, primim iertare, primim sacramentele, şi primim o viaţă nouă în Duhul Sfânt. Dar completăm circuitul harului lui Dumnezeu doar atunci când mergem şi împărtăşim aceste binecuvântări cu aceia care nu se bucură încă de ele. Dacă nu facem acest lucru devenim ca Marea Moartă, stătătoare şi moartă pentru că doar primeşte şi nu dă înapoi.

Marcu are un verset interesant în relatarea lui despre chemarea Apostolilor, în care spune: ” A constituit doisprezece, pe care i-a numit şi apostoli, ca să fie cu el, să-i trimită să predice” (Marcu 3,14). Mai clar decât Matei, Marcu arată aici că există două aspecte ale chemării lui Isus, adică (a) a fi cu El, a învăţa de la El, a primi harul şi binecuvântarea Sa, şi (b) a fi trimis să proclami mesajul, să împărtăşeşti cu ceilalţi ceea ce ai învăţat de la Isus, a merge şi a fi la rândul tău un har şi o binecuvântare pentru ceilalţi. Misiunea, evanghelizarea, a merge spre ceilalţi, mărturia, a împărtăşi credinţa cu ceilalţi, orice nume i-am da, este o parte esenţială a ceea ce înseamnă a fi creştin, şi nu o extra-activitate opţională pentru aceia care au chef să o facă.

Când ne confruntăm în acest fel cu responsabilitatea noastră creştină, mulţi dintre noi încep să se întrebe de unde oare să ne luăm curajul şi puterea de a ne împărtăşi credinţa cu ceilalţi. Tăria de care avem nevoie vine direct din cer. După cum citim în Evanghelia de astăzi, “Chemându-i pe cei doisprezece discipoli ai săi, le-a dat putere asupra duhurilor necurate, ca să le alunge şi să vindece orice boală şi orice neputinţă” (Matei 10,1). Isus nu ne trimite în lume cu mâna goală. El ştie că în misiune trebuie să ne confruntăm cu conducători şi autorităţi şi cu forţele spirituale ale răului (Efeseni 6,12). Aşadar ne dă dinainte putere şi autoritate asupra oricărei provocări umane şi spirituale pe care am putea-o întâlni în lucrarea de răspândire a împărăţiei de pace şi iubire a lui Dumnezeu.

Aşadar, ne putem întreba: de unde să începem? Isus i-a instruit pe apostoli să înceapă cu “oile pierdute ale casei lui Israel” (Matei 10,6), adică să înceapă pe un teritoriu familiar. Mai târziu îi va trimite să facă ucenici din toate naţiunile (Matei 28,19), dar deocamdată trebuie să se limiteze la propriul lor popor. Misiunea, ca şi caritatea, începe în casă. Trebuie să începem, aşadar, de la membrii îndepărtaţi de credinţă şi de la cei lipsiţi de zel din familiile şi din parohiile noastre. Trebuie să găsim o modalitate de a da înapoi credinţa pe care am primit-o. Este singurul mod prin care putem rămâne vii şi activi în credinţă asemenea Mării Galileei – proaspătă şi dătătoare de viaţă.

 

* * *

 

Duminica a XI-a (A)

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

“Nu mergeţi la păgâni şi nu intraţi în nici o cetate a samaritenilor. Mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel”.

Ni se pare ciudată această recomandare pe care Isus o dă ucenicilor săi mai înainte de a-i trimite în misiune. Ce înseamnă aceasta? De ce a recomandat acest lucru? A cedat El oare mentalităţii poporului său? Dacă ar fi fost aşa, cum ar trebui să înţelegem porunca pe care o dă la sfârşitul Evangheliei apostolilor: “Mergeţi în lumea întreagă, faceţi ucenici din toate popoarele”?

Această recomandare e expresia strategiei lui Dio: pentru a face să ajungă mântuirea la toate popoarele, Domnul şi-a ales un popor, poporul evreu, “fiul său primul născut”, (Ex 4,22), şi l-a constituit ca semnul grijii şi al atenţiei sale deosebite; l-a voit sfânt pentru a arăta tuturor popoarelor sfinţenia sa; l-a făcut “lumină a popoarelor pentru a duce mântuirea sa până la marginile pământului” (Is 49,6).

“Dumnezeu nu a respins poporul său” (Rom 11,2), “darurile şi chemarea lui Dumnezeu sunt irevocabile” (Rom 11,29). Isus e în acord cu pedagogia lui Dumnezeu: e atent mai întâi faţă de poporul lui Israel (Mt 15,24) pentru ca să poată împlini misiunea sa de mijlocitor al mântuirii.

Astăzi, depozitarul promisiunilor şi al alianţei lui Dumnezeu cu umanitatea este comunitatea creştină. Biserica, chemată să sfinţească lumea, trebuie înainte de toate să se sfinţească pe ea însăşi; însărcinată să proclame libertatea, egalitatea, pacea, respectul persoanei, trebuie să trăiască în interiorul ei aceste valori; destinată să fie cetate aşezată pe munte şi lumină care luminează casa, are nevoie de a se lăsa luminată, mai întâi ea, de Cuvântul Domnului ei.

Prima lectură

După eliberarea din Egipt, israeliţii au mers prin pustiu până au ajuns la Muntele Sinai. Acolo, Dumnezeu a încheiat cu ei o alianţă.

A încheia o alianţă e ca şi cum s-ar semna un contract, este promisiunea de a rămâne fideli unei angajări asumate în mod liber în faţa unor martori.

Lectura de azi ne redă cuvintele cu care Dumnezeu a propus israeliţilor să încheie alianţa cu El. Pentru a-i convinge, mai întâi le-a amintit ceea ce a făcut în trecut pentru ei: i-a eliberat din sclavia Egiptului şi, ca un vultur care, cu puternicile sale aripi îşi poartă puii, i-a condus printre munţii deşertului.

După această autoprezentare, îşi exprimă propunerea sa, prezintă condiţiile pactului, alianţei, şi promisiunile: dacă aţi vrea să ascultaţi glasul meu, dacă veţi păzi legământul meu, veţi deveni poporul pe care eu îl voi proteja în orice situaţie, veţi fi pentru mine o împărăţie de preoţi şi o naţiune sfântă.

Aceste ultime cuvinte ne interesează în mod deosebit pentru că sunt în legătură cu Evanghelia de azi.

Poporul lui Israel trebuia să fie “sfânt”, adică “separat” de celelalte popoare şi rezervat Dumnezeului său.Aceasta nu înseamnă că trebuia să rămână izolat, dar că trebuia să fie diferit de păgâni prin viaţa sa religioasă şi morală. Ar fi trebuit să fie şi un popor de preoţi pentru că fiecare, prin viaţa sa personală, ar fi trebuit să aducă cult lui Dumnezeu.

Ceea ce s-a întâmplat cu poporul lui Israel este imaginea a ceea ce trebuia să se întâmple cu noul popor al lui Dumnezeu, Biserica. Evanghelia de azi ne vorbeşte de începutul acestui nou popor prin chemarea şi trimiterea celor doisprezece apostoli.

Evanghelia

Numărul preoţilor şi surorilor este într-o constantă şi dramatică scădere, defectele lor cresc, vârsta medie creşte şi ea şi perspectivele unei schimbări de situaţii sunt practic nule.

Ce trebuie făcut?

Răspunsul se poate da uşor: ” Rugaţi-l pe Stăpânul secerişului să trimită lucrători în secerişul său”.

Fără îndoială trebuie să ne rugăm pentru vocaţiile la preoţie şi la viaţa religioasă, dar, a restrânge aplicarea acestui fragment evanghelic la această categorie de creştini este complet greşit şi chiar periculos: ne face să ne gândim la faptul că doar aceste persoane trebuie să se angajeze în serviciul comunităţii şi presupune că poporul lui Dumnezeu ar fi “o turmă fără păstor” sau “un seceriş” care nu este strâns şi se pierde astfel din lipsă de secerători.

Obiecţia cea mai puternică împotriva acestei interpretări se naşte din faptul că nu se întelege de ce Dumnezeu trebuie rugat să trimită păstori pentru turma sa şi lucrători în ogorul său.

Dacă ar fi aşa, s-ar comporta într-un mod supărător: noi ne zbatem cu toate puterile, dedicăm nopţi şi zile studiului Cuvântului lui Dumnezeu, vestirii Evangheliei, în timp ce El asistă nepăsător la destrămarea turmei şi la ruinarea recoltei. Acest lucru ne-ar face să abandonăm totul şi să ne gândim la altceva.

Cei 12 apostoli nu reprezintă preoţii şi surorile, ci tot poporul lui Dumnezeu; luând în considerare această pespectivă, interpretarea fragmentului se schimbă. Fiecare discipol are o misiune în câmpul său indiferent de condiţia sa de viaţă (căsătorit sau nu, doctor sau ignorant, puternic sau slab) toţi suntem chemaţi să ne angajăm în construirea Împărăţiei lui Dumnezeu.

Acum devine clar motivul pentru care este necesară rugăciunea: nu este vorba de a-l convinge pe Dumnezeu, ci de a transforma inima omului. Lui i se cere să-şi dezlipească inima şi mintea de criteriile şi judecăţile acestei lumi; el trebuie să asimileze gândurile lui Dumnezeu şi să primească viaţa nouă propusă de Cristos.

Cum se poate obţine această convertire, această transformare radicală? Numai dialogul cu Dumnezeu şi meditarea Cuvântului său pot împlini acest scop. Aceasta este rugăciunea recomandată de Isus.

Să ne întoarcem acum la chemarea şi trimiterea celor doisprezece.

Este o diferenţă notabilă între comportamentul lui Isus si cel al rabinilor din timpul său. Aceştia din urmă se înconjurau de ucenici pentru a-i face să devină la rândul lor viitori rabini onorabili, serviţi şi plătiţi. Însă, Isus îi cheamă pe apostoli pentru slujire.

Simte compasiune pentru poporul său, căci nu vede pe nimeni care să se îngrijească de el: nici capii politici, nici autorităţile religioase. Toţi sunt motivaţi de căutarea propriilor interese, avantaje, de perspectiva unei cariere. Se ghidează după privilegii, vor să-şi îmbunătăţească propria viaţă şi subjugă poporul căruia îi este foame, un popor bonav, oprimat, supus abuzurilor.

Isus este sensibil la nevoile şi la durerea omului. Verbul “i s-a făcut milă” apare de 12 ori în Evanghelii şi este folosit mereu pentru a exprima mila lui Dumnezeu sau a lui Cristos faţă de om. În acest fragment arată sentimentele lui Isus: el nu rămâne nepăsător, nu priveşte cu dezinteres şi indiferentă la situaţia în care se află poporul său, dar este mişcat, încearcă o emoţie profundă.

Această compasiune îl determină să intervină. Formează un nou popor: îi cheamă pe cei 12 -număr ce se referă la cele 12 triburi ale lui Israel.

Isus le dă acestor discipoli misiunea de a continua lucrarea sa, îndemnându-i înainte de toate să se roage, pentru că numai prin rugăciune pot dobândi sentimentele lui Dumnezeu; apoi, le conferă autoritatea de a alunga duhurile rele şi de a vindeca bolnavi.

Nu trebuie să ne imaginăm însă că toţi creştinii (preoţii, în special) au primit vreo putere miraculoasă de a vindeca. Duhurile rele şi bolnavii sunt simboluri a tot ceea ce se opune vieţii fizice, psihice, spirituale a omului, sunt expresiile acelor forme ale morţii cu care ne confruntăm în fiecare moment.

Autoritatea pe care Isus o conferă nu este asupra persoanelor, ci asupra răului, este forţa minunată a Cuvântului său care este capabil să distrugă răul şi să creeze o lume nouă.

În ultimele versete, este reamintită misiunea la care sunt chemaţi apostolii: “Mergând, predicaţi zicând: Împărăţia cerurilor este aproape. Vindecaţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, scoateţi diavolii”.

Este vorba despre ce a făcut însuşi Cristos. Deci, creştinii sunt chemaţi să-şi folosească toate energiile pentru a “reproduce”, pentru a face prezent în lume pe Învăţătorul lor. El este primul lucrător trimis în vie, apostolii sunt colaboratorii săi aşa cum a înţeles bine şi Sf. Paul.

Îndemnul cu care se încheie fragmentul: “În dar aţi primit, în dar să daţi”, este cererea de distanţare completă faţă de orice formă de interes egoist în dezvoltarea activităţii apostolice.

Ucenicul lui Isus nu lucrează pentru avantaje personale: pentru a fi cunoscut, stimat, apreciat sau pentru a se îmbogăţi. Oferă în mod gratuit disponibilitatea sa asemenea Învăţătorului. Unica sa răsplată va fi bucuria de a sluji, de a iubi pe fraţii săi cu generozitatea pe care a văzut-o la Isus.

E adevărat că, aşa cum spunea un anonim, cuvântul “gratis” e atât de străin modului nostru de a trăi încât a fost necesar să-l împrumutăm dintr-o limbă moartă, latina.

Gestul liber şi gratuit, darul în sensul genuin al cuvântului, făcut fără a aştepta ceva în schimb, actul creativ al iubirii care nu cere recompensă: toate acestea sunt tot mai rare.

E greu să acceptăm cuvintele lui Isus din Evanghelie: “În dar aţi primit, în dar să daţi”.

Un psihanalist american spunea: “Privind viaţa de fiecare zi găsim concepte precum: câştig, salariu, economie, evaluare, schimb, a poseda, a vinde”… Care sunt consecinţele acestei mentalităţi? Se pierde gustul iubirii, care e prin natura sa gratuită.

Autorul romanului Contele de Montecristo spunea: “În afaceri nu sunt prieteni, ci numai tovarăşi”. (Alexandru Dumas) Care apoi devin suspicioşi, neîncrezători: “Aceasta e regula afacerilor – scria un autor american – Faceţi altora pentru că ei sigur vă vor face vouă”.

Se răstoarnă scara valorilor; şi astfel se strică relaţiile cu ceilalţi. Chiar şi în familie; cu rudele, cu prietenii… se uită că “fericirea nu constă în a fi iubiţi: aceasta este doar o satisfacţie a vanităţii îmbinată cu dezgustul. Fericirea constă în a iubi” (Thomas Mann). Dacă cumva am pierdut-o, să redescoperim virtutea gratuităţii!

Să ne amintim şi de celălalt cuvânt al lui Isus: “Mai multă bucurie este în a da decât în a primi”. Papa Ioan al XXIII spunea: “Aceasta este sărbătoarea mea: a dărui”.

Adevărata măreţie a unei persoane nu constă în puterea sa, şi nici în inteligenţa sa, dar în dăruirea de sine altora. Să reţinem că ne construim viaţa cu ceea ce dăruim.

Prelucrare realizată de pr. Nicu Farcaş după Fernando Armellini

 

* * *

 

Duminica a XI-a de peste an (A)

Autor: pr. Paul Butnaru
Copyright: Predici.cnet.ro

Nu cei sănătoşi au nevoie de medic, ci cei bolnavi… căci n-am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi. Sunt cuvintele pe care le-am ascultat duminica trecută şi care nu ar trebui să înceteze niciodată a răsuna în mintea şi în inima noastră. Sunt cuvinte care ne descoperă pe de o parte adevăratul chip al lui Dumnezeu care nu este un judecător crud ci un tată milostiv; sunt cuvinte care explică prezenţa lui Isus printre oameni şi ne fac cunoscut adevărata semnificaţie a cuvintelor si faptelor sale: toate descoperindu-ne milostivirea lui Dumnezeu.

Aceste cuvinte şi mesajul lor rămân şi în această duminică în atenţia noastră, invitaţi fiind să le descoperim mai bine înţelesul: lectura a doua de astăzi ne poartă, am putea spune, înaintea lor pentru a le descoperi fundamentul; Evanghelia însă ne conduce după ele pentru a le recunoaşte rodul, concreteţea.

Cristos a murit pentru cei nelegiuţi iar Dumnezeu îşi arată iubirea faţă de noi în faptul că, pe când eram încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi. Aşadar, izvorul milostivirii divine este tocmai această gratuitate a iubirii lui Dumnezeu, o iubire care pentru a se manifesta, nu află nicio motivaţie în noi, în meritul nostru, ci doar în inima lui Dumnezeu.

Mult mai profundă însă îmi pare Evanghelia care pune parcă împreună milostivirea lui Dumnezeu şi prezenţa lui Isus în mijlocul poporului său, o unire care face să răsară un mare dar. Iată cât de explicită este Evanghelia: Isus , prezenţa milostivă a lui Dumnezeu printre oameni, văzând mulţimile istovite şi abătute, simte compasiune, iar răspunsul pe care-l dă care este? Cheamă şi-i trimite pe ucenici ca şi păstori ai poporului său. Ce anume se poate observa cu destulă uşurinţă în gestul său? Că păstorii sunt tocmai rodul milostivirii şi compasiunii lui Dumnezeu faţă de poporul său. Aş spune că tocmai acest adevăr suntem invitaţi să-l recunoaştem şi să-l avem prezent astăzi: adevărata identitate a păstorilor şi adevărata lor misiune, identitate şi misiune într-adevăr deosebite şi divine întrucât iau naştere tocmai din milostivirea lui Dumnezeu.

Înainte de orice posibilă reacţie sau obiecţie, recunosc eu însumi: este o invitaţie dificilă! Pentru că dificil este uneori să recunoaştem această amprentă divină în păstorii pe care îi avem înaintea ochilor. Vedem mai degrabă limitele lor şi le cunoaştem mai ales lipsurile; de aceea nu mereu reuşim să privim dincolo de acestea. Însă, cu toate acestea, trebuie să privim dincolo, întrucât ceea ce stă drept fundament al identităţii şi misiunii lor este mult mai sigur şi mult mai trainic decât orice lipsă pe care ar avea-o: este voinţa şi iubirea lui Dumnezeu care depăşeşte mereu orice slăbiciune umană şi lucrează chiar şi slujindu-se de ea. De aceea nu este nicidecum justificat să găsim în faţa semnelor slăbiciunii naturii umane o scuză pentru a întoarce spatele lui Dumnezeu. Ceea ce trebuie făcut este să plecăm genunchiul şi să împreunăm mâinile pentru sprijinul păstorilor, aşa cum Isus însuşi ne invită în Evanghelia de astăzi: rugaţi pe stăpânul secerişului să trimită lucrători în secerişul său şi, aş adăuga, rugaţi-l şi ca să susţină lucrătorii deja trimişi în secerişul său.

Preaiubiţilor, vă asigur că într-adevăr păstorii au nevoie de sprijinul vostru, întrucât nu sunt puţine dificultăţile pe care le întâlnesc, întrucât nu este mică ispita deznădejdii ce le dă târcoale, întrucât nu este lipsită de importanţă lupta pe care trebuie să o poarte în fiecare zi în lumea de astăzi. Nu spun că trebuie negat vreo ceva ce priveşte viaţa lor chiar dacă nu este lăudabil, însă trebuie să ne rugăm de două ori înainte să vorbim o dată, orice păstor trebuie păstrat în inimă înainte de a fi îndepărtat din faţa ochilor.

Încheind, în litera şi în spiritul aceleaşi Evanghelii de astăzi, vă repropun invitaţia de a susţine păstorii în misiunea lor care este acum într-adevăr cea mai urgentă: de a merge mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel. Voi înşivă, în familiile voastre, la locul de muncă, în viaţa de fiecare zi, vedeţi cât de multe sunt oile pierdute ale Bisericii. Vă daţi bine seama voi înşivă cât de urgentă este această misiune a păstorilor. Uniţi-vă lor dând o convingătoare mărturie, arătând tuturor că poporului lui Dumnezeu, neamul său sfânt, de care vorbeşte prima lectură, încă există, suntem noi, Biserica. Faceţi-o prezentă în lume pentru ca lumea să recunoască şi să se apropie de Dumnezeu.