Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a X-a de peste an
Anul C (A, B)
Lecturi:
1Regi 17,17-24
Galateni 1,11-19
Luca 7,11-17

Luca 7,11-17

Îndată după aceea s-a dus într-o cetate numită Nain. Mergeau împreună cu el discipolii şi o mare mulţime. Când s-a apropiat de poarta cetăţii, iată că era dus la mormânt un mort, singurul fiu al mamei sale, şi aceasta era văduvă; şi multă lume din cetate era cu ea. Când a văzut-o, Domnului i s-a făcut milă de ea şi i-a zis: “Nu plânge!” Apropiindu-se, a atins sicriul, iar cei care-l duceau s-au oprit. Şi a spus: “Tinere, îţi zic, scoală-te!” Mortul s-a ridicat şi a început să vorbească, iar el l-a dat mamei sale. Pe toţi i-a cuprins teama şi-l preamăreau pe Dumnezeu, zicând: “Un mare profet s-a ridicat printre noi” şi “Dumnezeu a vizitat poporul său”. Vestea aceasta despre el s-a răspândit în toată Iudeea şi în toată regiunea dimprejur.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Alessandro Pronzato
pr. Eduard-Mihai Coşa
pr. Pietro Righetto
pr. Alessandro Pronzato
pr. Anton Dancă
pr. Claudiu Dumea

 

* * *

 

Mama minunată şi minunea mamelor

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Lecturile de la Liturgia cuvântului de azi ne prezintă două minuni: învierea fiului văduvei din Sarepta Sidonului de către profetul Ilie şi învierea fiului văduvei din Naim de către Isus, precum şi o superminune, convertirea spectaculoasă a lui Saul de pe drumul Damascului, realizată de Isus înviat şi înălţat la dreapta Tatălui. Minuni şi superminuni care devin semne ale iubirii divine faţă de noi.

Unii cred că religia nu se poate ţine pe picioare fără ajutorul minunilor; de aceea, ca şi Goethe (poet german 1749-1832), susţin că minunea este copilul cel mai iubit al credinţei.

Noi cunoaştem importanţa minunilor din valoarea pe care o arată Sfintele Scripturi. Aici minunea are caracterul unui semn; nu caracter de unicitate şi de extraordinar; nu are importanţă că nu se repetă şi este peste puterile noastre şi ale naturii de a le înfăptui, ci importanţa stă în aceea că îl îndreaptă pe om spre Dumnezeu, spre ţinta fixată de el. Minunea are aceeaşi semnificaţie ca a unui simplu eveniment din istorie, ca a unui simplu fapt natural precum cerul roşu (cf. Mt 16,2) sau apariţia curcubeului după potop (Gen 9,16), care se repetă vara după ploaie şi au menirea de a descifra în ele chemarea Creatorului, fiind semnele vremii (Gen 16,3). Minunea este o chemare de a vedea mai mult decât arată realitatea ei. Ce a văzut văduva din Sarepta Sidonului în minunea învierii fiului ei? Ea însăşi o spune: Acum ştiu că eşti omul lui Dumnezeu şi că adevăratul cuvânt al lui Dumnezeu este pe buzele tale. Ce a văzut mulţimea din Naim în minunea învierii fiului sărmanei văduve care plângea nemângâiată? O spun toţi cei prezenţi: Un mare profet s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a vizitat pe poporul său. Ce a văzut Biserica primară în superminunea de pe drumul Damascului? Milostivirea divină faţă de păgâni: ca să le deschizi ochii şi să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de sub stăpânirea Satanei la Dumnezeu, ca să primească iertarea păcatelor şi să aibă parte cu cei sfinţi, prin credinţa în mine (Fap 26,17-18).

Minunea este un semn şi nu o forţă care robeşte, care constrânge, care ar limita libertatea omului, ci din contra, din moment ce provoacă uimire sau teamă, entuziasm sau aversiune, dă omului posibilitatea unor reflecţii profunde care dinamizează istoria mântuirii, o dirijează spre înţelegerea mesajului lui Cristos.

Unii vor minuni care să-i constrângă pentru a se convinge şi pentru a crede, pentru a se converti etc. Dar Dumnezeu, care a dat omului libertatea ca un dar suprem al demnităţii sale, nu vrea constrângere, ci să-l determine pe om să gândească, să reflecteze, să cumpănească, să dezvolte şi să cucerească adevăr după adevăr până la adevărul total.

Isus nu a dat minunii o importanţă mai mare decât cuvântului său; el a refuzat de mai multe ori să facă minuni, precum celor care îi cereau un semn din cer (Mt 12,38-39), lui Irod (Lc 23,8-9), celor care îi cereau să se coboare de pe cruce pentru a vedea şi a crede (Mc 15,32) etc. Se pare că pentru Isus minunea este un fel de dezordine în ordinea divină, un joc copilăresc (tatăl merge în mâini şi cu capul în jos, ca un scamator pentru a-şi uimi copilaşul care abia încearcă să se ridice pe propriile picioruşe, dându-i curaj). Pentru Isus, convertirea, întoarcerea omului de la păcat la virtute, de la sclavia Satanei la libertatea fiilor lui Dumnezeu, constituie minunea minunilor care are menirea să aducă o bucurie atât de mare încât să depăşească graniţele lumii pământene şi să cuprindă chiar cerul (cf. Lc 15,7). Dacă explozia mântuirii a început cu minunile lui Isus (la Cana Galileii, unde au crezut ucenicii în el) şi a continuat cu cele săvârşite de apostolii şi sfinţii primelor veacuri creştine, istoria mântuirii tinde acum spre aceste minuni simple şi tainice, dar atât de edificatoare şi aducătoare de fericire, care se numesc convertiri. Ceea ce Biserica ne îndeamnă să cerem în rugăciune pentru noi şi pentru alţii sunt învierile spirituale; ca Dumnezeu să binevoiască a ne da din viaţa sa, ca el să ne redea viaţa, spre a trăi cu adevărat viaţa lui Dumnezeu (L. Evely).

O idee nouă care contribuie la edificarea trupului mistic al lui Cristos, la edificarea Bisericii, poate fi mai mare ca învierea din morţi. Este ştiut că chiar din punct de vedere ştiinţific o simplă scânteie de gândire umană întrece în măreţie întreg Universul. Când în anul 1323 papa Ioan al XXII-lea l-a înscris în catalogul sfinţilor pe Toma de Aquino, s-au găsit unii care să-i reproşeze că acesta nu trebuia sanctificat, deoarece nu a făcut nici o minune în viaţă şi nici după moarte, la care papa a răspuns: Câte propoziţii teologice a scris, tot atâtea minuni a făcut.

Lecturile de azi, mai ales prima şi a treia, ne cheamă să medităm asupra rolului pe care îl au mamele în săvârşirea minunilor.

Din Sfânta Scriptură aflăm că mamele sunt chemate să sufere: În durere vei naşte (Gen 3,16). Sentinţa divină nu constituie un blestem, aşa cum am fi înclinaţi să credem la prima vedere, ci un indiciu că suferinţa îşi capătă sens prin maternitate. Dacă vrem să-l găsim şi să-l înţelegem pe Dumnezeu, trebuie să revenim la mama care ne-a născut şi să ne străduim să-i înţelegem iubirea care acceptă suferinţa. Atât pentru profetul Ilie cât şi pentru Isus, lacrimile mamei au fost acelea care le-au stors minunea. Mama creştină înseamnă mucenică, pentru că viaţa ei este o jertfă neîntreruptă; mama creştină înseamnă înălţare spre Dumnezeu pe aripile rugăciunii (Colombo). Întoarcerea spre mama creştină înseamnă o întoarcere spre înviere. Ilie învie tânărul din Sarepta şi-l încredinţează mamei sale; Isus învie tânărul din Naim şi-l încredinţează mamei sale. Aşa cum am mai spus-o altă dată, mama are ştiinţa vieţii ca dar din partea Duhului Sfânt. Învierea este desăvârşirea acestei ştiinţe. Menirea mamelor este de a păstra ceea ce Duhul Sfânt le-a dat şi ceea ce Isus a desăvârşit prin învierea sa, de a păstra fiinţa căreia Dumnezeu îi dă viaţă, de a păstra semnul care ne duce la Cristos, la credinţă, la înviere. Saul din Tars s-a convertit, a devenit superminunea care se cheamă sfântul Paul apostolul neamurilor, vasul ales de Dumnezeu şi predestinat Bisericii. Un rol deosebit în această minune l-a avut şi mama sa, din moment ce el însuşi recunoaşte că Dumnezeu l-a ales din sânul mamei spre a fi apostol (Gal 1,15); înseamnă că a fost o mamă credincioasă, care s-a rugat şi a plâns pentru viitorul iubirii sânului ei.

Credinţa scade. Convertirile mari se pare că sunt tot mai rare. Multe ţări duc mare lipsă de apostoli. Tineretul dezorientat, mai ales din cauza drogurilor, se lasă tot mai mult pradă viciilor. Mai mult ca oricând se pune întrebarea: Oare când va veni Fiul Omului, va mai găsi credinţă pe pământ? (Lc 18,8). Şi dacă nu va găsi, o mare parte din vină o vor avea mamele care nu au plâns, nu s-au rugat, n-au preţuit darul ştiinţei vieţii, nu l-au împărtăşit etc.

Isus a întemeiat o societate nouă care se cheamă trupul său mistic şi este cunoscut drept sfânta Biserică. Menirea ei este de a fi cu adevărat mamă: de a suferi chinurile naşterii fiilor ei la credinţă, de a se jertfi, de a plânge, de a se ruga pentru fiecare persoană umană. Pe noi, care suntem în sânul acestei sfinte Biserici, Dumnezeu ne cheamă la convertire şi apostolat, să fim semne ale îndurării divine în lume. Să plângă pentru tine, se adresează sfântul Ambrozie celui păcătos, sfânta maică Biserică, ea care intervine pentru fiecare dintre fiii săi, aşa cum a intervenit mama văduvă pentru unicul său fiu. Şi un popor numeros să ia parte la durerea bunei mame (cf. Evangheliei după sfântul Luca V,92). Sfântul Augustin, minunea lacrimilor mamei sale Monica, a spus: Aflăm din evanghelii că Isus a înviat trei morţi în chip văzut, dar el a înviat mii de morţi în chip nevăzut. Când a spus aceste cuvinte, desigur că s-a gândit mai întâi la sine însuşi, înviat de lacrimile mamei sale.

Doamne Isuse, fă să fiu şi eu un semn al îndurării tale, datorită lacrimilor preacuratei Fecioare Maria de sub crucea ta de pe Calvar. Amin.

 

* * *

 

Cristos, Răscumpărătorul omului

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Copyright: Predici.cnet.ro

Episodul istorisit în Evanghelia de astăzi – Învierea fiului văduvei din Nain – se află numai în Evanghelia lui Luca, şi face parte din tradiţiile particulare pe care acest evanghelist le-a scos pe cont propriu din acea cercetare sârguincioasă despre care vorbeşte la începutul Evangheliei sale. De fapt, aici nu vom putea distinge unde sfârşeşte faptul istoric şi unde începe interpretarea eclesială şi teologică a faptului. Este evident că în această povestire avem un plan catehetic, care reflectă folosirea episodului de către comunitatea primară. Punerea în paralel cu învierea fiului văduvei din Sarepta, pe care am auzit-o în prima lectură, trădează intenţia de a-L indica pe Isus ca “Marele Profet”. Uşurinţa cu care Isus face minunea (Ilie a trebuit să se întindă de trei ori peste copil, Isus spune pur şi simplu “Scoală-te!”), arată că El este mai mare decât Ilie. Ilie cheamă Numele Domnului, Isus însuşi este Domnul – Luca pentru prima dată îi dă aici acest titlu lui Isus.

Cine citeşte Evanghelia de astăzi nu se poate mulţumi numai cu citirea istorică sau literală, nici cu cea eclesială, ci trebuie să ajungă la citirea spirituală. Lectura spirituală, care deseori coincide cu cea istorică, nu este un mod de manipulare a faptului şi de a-l face să spună ceea ce în realitate nu spune, ci tocmai contrariul: ea slujeşte la a descoperi exact ceea ce conţine faptul, dar care nu poate fi văzut cu ochiul liber; înseamnă a pătrunde dincolo de aparenţe, în acel fond al lucrurilor care nu se revelează decât întru Duhul Sfânt.

Lectura spirituală a pericopei noastre începe de la această simplă constatare: Isus în Evanghelii, ne vorbeşte când prin cuvinte, când cu gesturi. Minunile pe care le săvârşeşte – ca şi cea de astăzi – sunt ca tot atâtea cuvinte în acţiune, cuvinte mute, dar care fac să li se audă glasul până la marginile pământului, şi care pot fi citite chiar şi de analfabeţi. Ce ne spune nouă, în credinţa noastră, acel gest al lui Isus, căruia i se face milă, se apropie de sicriu şi spune mortului să se scoale, iar mortul ascultă cu cea mai mare grabă?

Este clar că aici este vorba despre simbolul unei realităţi mai mari, pe care o aflăm în toată scriptura şi care poate fi exprimată în felul acesta: Fiul lui Dumnezeu, prin întrupare, s-a apropiat de omenirea moartă din cauza păcatului, şi a înviat-o. Isus nu numai că a săvârşit câteva învieri din morţi (Lazăr, tânărul din Nain, fiica lui Iair), ci El însuşi este Învierea: “Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în mine nu va muri în veci”. Iată, aşadar, mesajul spiritual din această duminică, pe care trebuie să-l desluşim şi să-l aprofundăm.

Pentru a-l înţelege, trebuie să plecăm de la un punct ceva mai îndepărtat: la început Dumnezeu l-a creat pe om “după chipul şi asemănarea Sa”: să fie inteligent, liber şi investit cu suveranitate asupra lucrurilor, cu acea suveranitate care izvorăşte din însăşi suveranitatea lui Dumnezeu. Tocmai aceasta era ceea ce a voit Dumnezeu, adică o creatură creată pentru viaţă şi pentru slavă. Peste această faţă glorioasă a omului a trecut cataclismul păcatului, care a devastat totul, iar omul a rămas asemenea unei grădini asupra căreia s-a abătut furtuna şi grindina, din care n-a mai rămas aproape nimic sănătos!

Cu toate acestea, Dumnezeu, în mila Sa, nu l-a lăsat pe om în puterea morţii, ci i-a venit în întâmpinare (canonul IV) şi a trimis pe Fiul Său Unul-Născut. Aceasta este cea mai înaltă culme a istoriei: în Isus, Dumnezeu se face om între oameni, se pune în situaţia umană, şi pentru a spune aşa, se coboară până la nivelul răufăcătorilor; este purtat în trupul unei fiinţe omeneşti: se naşte, plânge, se dezvoltă… Prima lectură de astăzi ne pune în faţă un simbol pentru a ne reprezenta acest mister: Ilie, care se întinde asupra copilului mort, punându-şi gura pe gura copilului, mâinile sale pe mâinile acestuia. Tocmai aceasta a făcut Cuvântul cu umanitatea întreagă, prin întruparea Sa.

Însă acest lucru nu este suficient: Isus nu numai că s-a făcut om, ci a luat asupra Sa toate slăbiciunile noastre; a absorbit, să spunem aşa, tot răul care se abătuse asupra omului, chiar şi păcatul, care este cel mai îngrozitor lucru în faţa lui Dumnezeu: “Pe cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El”. Despre acest om, care, chiar şi în ţinuta lui exterioară, era redus la însuşi chipul pedepsei lui Dumnezeu, s-a spus: “Ecce homo!” Iată în ce hal a fost redus omul; iată în cele din urmă adevărul adevărat cu privire la om!

Dar iată a doua culme a istoriei: Isus învie din morţi, şi înviind, este ca şi cum toată acea sarcină a păcatului a dispărut; rănile Sale ne-au vindecat. Omenirea a trecut ca printr-un mare botez şi printr-o altă Mare Roşie. Înverşunaţii ei duşmani – păcatul, sclavia, moartea – au urmărit-o numai până aici, unde s-au şi înecat: “A năpustit în mare, pe cal şi pe călăreţ… I-au acoperit valurile şi s-au pogorât în fundul apelor ca o piatră”. Strigătul din Vinerea Mare: “Iată omul!”, răsună şi în dimineaţa Paştelui, dar cu un alt înţeles, şi care vrea să spună: “Iată omul cel nou!” Iată omul adevărat, liber însă ascultător, “Noul Adam”, şi chiar mai mult decât noul Adam.

De fapt, aceasta nu este o simplă reînnoire a ceea ce a fost vechi, ci o reînnoire în mai bine (“o, felix culpa”). Acum, dacă un om este în Cristos, el este o creatură nouă. Să revenim la situaţia noastră: cum se face oare că după venirea lui Cristos, parcă nimic nu s-ar fi schimbat în lumea aceasta, ca şi cum Cristos nu ar fi venit şi nu ar fi înviat? Ştim prea bine că Isus ne-a eliberat de păcatul original, însă nu şi de unele urmări ale păcatului, cum ar fi concupiscenţa, dorinţa pătimaşă, aviditatea, cu alte cuvinte nu ne-a eliberat de libertatea noastră. Izvorul otrăvit, care este inima egoistă a omului, continuă a mai revărsa încă tot ceea ce întinează şi infectează întreaga omenire. Sclavia se perpetuează, umbra morţii se reîntoarce pentru a acoperi lumea. Periodic, ne regăsim în Egipt, cu lanţuri la glezne, chiar după ce am traversat Marea Roşie.

Astăzi există câteva forme ale sclaviei, de mari dimensiuni, iar cea mai apropiată de noi este “consumul”. Trebuie să consumăm şi iar să consumăm, pentru a produce iar şi iar, pentru ca în felul acesta să se menţină lanţul intereselor şi al profiturilor. Omul, fără să-şi dea seama, se reduce la nivelul unei maşini: unul are o maşină de producţie, altul una de consum, şi tocmai în aceasta se află o mare nedreptate, pentru că pofta de câştig şi bunăstarea unora provoacă şi menţin mizeria a milioane şi milioane de oameni. Aceasta este o sclavie mascată pe care mass-media o fac să treacă drept bunăstare, progres, viaţă adevărată şi trăită din plin. Omul este manipulat şi nu mai trăieşte în el decât dimensiunea corporală şi pământească, restul, adică dimensiunea spirituală a omului, s-a atrofiat şi a pierit.

Noi nu spunem că nu trebuie să muncim, că nu trebuie să ne folosim toate talentele: pentru noi, pentru familie, pentru societate. Însă, aşa cum toate lucrurile “îşi au vremea lor”, trebuie să existe o vreme “pentru toate”, chiar şi pentru suflet, şi o vreme pentru toţi, deci şi pentru cei care nu se pot gândi la suflet pentru că sunt hărţuiţi de nevoile elementare. “Aminteşte-ţi, creştinule, de demnitatea ta”. Aceste cuvinte ale Sfântului Leon cel Mare trebuie să circule în mijlocul poporului creştin, aşa cum circulau cuvintele lui Moise printre evreii din Egipt, înflăcărându-i de nostalgia libertăţii pierdute. Trebuie recuperat sensul valorilor morale şi redată întâietatea spiritualului asupra a tot ceea ce este material: să aibă întâietate adevărul, nu minciuna; dreptatea, nu nedreptatea… Iată sensul Euharistiei, al Împărtăşaniei pe care o vom primi peste câteva minute: acel Isus, care a spus atunci tânărului mort: “Tinere, scoală-te”, acum ne repetă fiecăruia dintre noi aceleaşi cuvinte: “Îţi spun ţie: “Scoală-te!” Te-am eliberat pentru a fi liber; am murit pentru ca tu să trăieşti. Acum vin la tine pentru a-ţi reînnoi toate aceste daruri ale Mele: Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, are viaţă veşnică”.

 

* * *

 

S-a prăbuşit ultima siguranţă

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: Predici.cnet.ro
Copyright: Presa Bună

Cuvântul este adevărat când este eficace

Văduva din Sarepta (încă o străină!) recunoaşte în faţa lui Ilie: – Acum ştiu că tu eşti omul lui Dumnezeu şi că adevăratul cuvânt al Domnului este în gura ta. Dar o spune după ce profetul i-a “încredinţat”, viu, fiul care încetase să mai respire (prima lectură).

La porţile din Naim (evanghelia), lumea, uimită, exclamă: – Un mare profet s-a ivit între noi şi Dumnezeu a vizitat pe poporul său. Dar o spune după ce Cristos a redat unei sărmane văduve “fiul unic” care era condus la mormânt. Atât Isus cât şi Ilie sunt acreditaţi ca profeţi după ce cuvântul lor s-a revelat “cu putere”, capabil de a pune pe picioare un mort. Mai mult: cuvântul lor este recunoscut ca adevărat, pentru că a fost eficace, în stare de a produce, de a face să se întâmple ceva.

Îmi este de ajuns această simplă constatare pentru a avertiza îndată că roşeaţa mi se urcă la obraji. Desigur, şi eu am participat la bucuria văduvei din Sarepta. Mă unesc cu corul plin de bucurie al celor prezenţi la înmormântare, din părţile Naimului, constrânşi să întrerupă pe neaşteptate alaiul funebru şi să înghită, în grabă, lacrimile… Totuşi nu mă pot împiedica să nu mă ruşinez. De multe ori m-am aflat în faţa unei mame disperate, a părinţilor, soţilor, prietenilor cărora le-a fost răpită brutal persoana cea mai dragă. Şi deşi mi-a fost încredinţat “adevăratul cuvânt al Domnului”, nu am ştiut să-l folosesc pentru a schimba acea situaţie de doliu. Nu am cerut niciodată minunea. Mi-a fost frică să cer minunea. Şi atunci, în faţa relatărilor ca cele conţinute în lecturile de astăzi, ]mi dau seama că mai ales credinţa mea trebuie să fie înviată.

Lacrimile, pentru a mi se ierta cuvintele

Desigur, şi eu am repetat aceeaşi frază a lui Cristos: – Nu plânge! Dar am pretins ca mama, prietenul, să nu plângă pentru că eu m-am pregătit să le ţin o lecţie, să le explic, să le demonstrez că… Cristos, în schimb, a impus femeii din Naim să nu plângă pentru că El este în stare să-i redea fiul. Poate, în anumite cazuri, este mai bună tăcerea. Sunt mai eficace lacrimile decât explicaţiile, predicile şi invitaţiile la resemnare.

Îmi amintesc sicriul unui prieten, de treizeci şi trei de ani, carbonizat de un fulger în curtea casei. Era un tânăr preot. Parohul a intonat “Dintru adâncuri” cu vocea întreruptă de plâns. Eu am încercat să răspund, dar lacrimile au astupat pronunţarea cuvintelor. Mă gândesc, cu modestie, că predica cea mai eficace pentru toţi participanţii a fost aceasta: doi preoţi care nu se ruşinau să plângă în hohote. Doi preoţi care nu mai găseau cuvintele din “Dintru adâncuri”. Uneori este mai bine să pierzi cuvintele şi să regăseşti, în compensaţie, lacrimile ca sacrament al omeniei şi al adoraţiei misterului. Uneori este cazul, în loc de a spune “nu plânge”, de a cere puterea de a plânge împreună. Şi pentru a fi iertat de cuvântul ineficace, lipsit de putere, devitalizat, golit de forţa credinţei.

Învieri posibile, ba chiar obligatorii

Totuşi o oarecare înviere trebuie s-o încercăm. Înăuntrul nostru, înainte de toate. Putem avea, într-adevăr, o credinţă moartă. O speranţă stinsă. O iubire îngropată sub lespedea groasă de gheaţă a egoismului, a indiferenţei. Idealuri sugrumate de strânsoarea mortală a intereselor. Conştiinţa redusă la tăcere de timpul imemorabil, lipsită fie de primul fie de ultimul cuvânt. Sentimentele autentice umane congelate pentru ca să nu deranjeze afacerile. Poate să existe de-a dreptul un suflet mort înăuntrul nostru. Cele mai rele descompuneri, chiar dacă nu se manifestă în exterior, sunt cele ale spiritului.

Iată un tărâm în care ne putem exercita încercarea de… a restitui viaţa. Şi apoi sunt atâţia vii de înviat. Persoane care nu se mai aşteaptă la nimic. Rău-iubiţi, sau niciodată-iubiţi. Indivizi paralizaţi de disperare sau de singurătate. Vieţi “aparente”. Lume care a pierdut voinţa de a trăi, sau a pierdut sensul vieţii. Mai pot exista cei care sunt obosiţi de a mai trăi. Şi de-a dreptul cei care trebuie să înceapă încă să trăiască într-adevăr. Isus nu a ezitat să propună unui om cu părul alb, Nicodim, care a ajuns la un loc important pe scara socială, să se decidă să se nască! Da, există cineva în jurul nostru care are nevoie de un cuvânt eficace, miraculos, pentru a se naşte ca om. Iată, deci, un alt amplu evantai de posibilităţi pentru a mărturisi şi a-l reprezenta pe Dumnezeu care iubeşte viaţa, vrea viaţa, redă viaţa, schimbă viaţa, face din noi oameni vii.

Moartea este a-normală

Încerc totuşi să-mi imaginez faţa locuitorilor din Naim, după destrămarea alaiului funebru. Au fost spectatorii unui eveniment ne mai auzit. Au constatat un fapt paradoxal, ne mai auzit: nu totdeauna este posibil să îngropi un mort, chiar dacă se merge la cimitir pentru aceasta, chiar dacă toate sunt aranjate pentru aceasta! În lume a intrat o forţă nouă, care schimbă totul. O forţă capabilă de a pune în discuţie moartea. În această lume a năvălit “o altă lume”, şi a avut loc sub ochii lor un lucru din această altă lume. S-a năruit siguranţa cea mai “raţională”, siguranţa cea mai indiscutabilă.

Omul raţional găseşte în limită (adică în moarte) sprijinul său cel mai solid. Acum cineva a tăiat de la bază acel sprijin care părea de nezdruncinat. Din acest moment trebuie să ne aşteptăm la orice. Imposibilul este înserat în registrul posibilităţilor. În faţa dominaţiei necontestate a morţii, unica atitudine “raţională” nu mai este resemnarea. Din acest moment se poate cere (sau crede!) incredibilul.

“Un mare profet” a făcut să înţelegem că moartea este a-normală. Ne-a amintit că Dumnezeu l-a creat pe om pentru viaţă. Şi că speranţa, de acum, nu mai este constrânsă să stea în afara grilajelor cimitirului.

Un individ “funebru” devine purtătorul unui mesaj de viaţă

Chiar şi Paul (a doua lectură) se prezintă, într-un oarecare sens, ca un înviat. Viaţa sa – chiar dacă el se agita atâta – era îmbălsămată în “tradiţiile părinţilor”, întemniţată în paginile aride ale Legii. A fost o cotitură, pe care el o documentează în fragmentul sugestiv autobiografic de astăzi. Dumnezeu îl aştepta, pe drumul Damascului, de-a lungul unuia din itinerariile sale parcurse cu frenezie, pentru a-i încredinţa un mesaj total nou. Graţie “revelaţiei”, şi nu datorită unei descoperiri ale sale, sau a unei însărcinări din partea oamenilor, Paul din fanatic devine apostol pasionat, purtător al unui cuvânt eficace, care schimbă totul. Nu are timp, şi nu simte nevoia, de a consulta pe nimeni.

Pentru a face o înmormântare, trebuie autorizaţii. Dar pentru a purta lumii un mesaj de viaţă este suficientă demonstrarea de a fi fii ai Învierii. Paul devine cu adevărat liber şi eliberator când încetează de a mai fi paznicul unui mausoleu, de a se prezenta ca un temut individ “funebru”, şi acceptă să se nască un “Om nou” şi de a pune pe picioare “creaturi noi”. Din întâmplare, învierea nu va fi ceva care poate şi trebuie să se întâmple înaintea morţii?

 

* * *

 

Duminica a X-a (C)

Autor: pr. Eduard-Mihai Coşa
Copyright: Predici.cnet.ro

“Domnul este lumina şi mântuirea mea: de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele: de cine mă voi înfricoşa? Prigonitorii şi duşmanii mei se clatină şi cad”( Ps 26,1-2).

Cuvintele antifonei de la intrare ne introduc în tematica duminicii de astăzi, a X-a de peste an. Dumnezeul nostru, Dumnezeul Revelaţiei, este un Emanuel, un Dumnezeu cu noi, care este aproape de creatura sa, o urmăreşte cu iubirea sa şi nu o abandonează în momentele de suferinţă.

În prima lectură asistăm la un episod din viaţa profetului Ilie care, fiind într-o ţară păgână, este mişcat de durerea unei văduve din Sarepta Sidonului şi, prin invocarea lui Dumnezeu, îi învie fiul rămas fără suflare, obţinând şi o mărturisire de credinţă din partea femeii: “Acum ştiu că eşti omul lui Dumnezeu şi că, într-adevăr, Cuvântul Domnului este pe buzele tale”.

Urmărind şi Evanghelia zilei şi intervenţia miraculoasă a lui Isus în favoarea văduvei din Naim, îndurerată de pierderea unicului ei fiu, descoperim acelaşi adevăr fundamental, că Domnul este apărătorul vieţii mele şi atât de mult a iubit lumea încât ni l-a trimis pe fiul său…. Isus ne-a dovedit că este mai mult decât un profet, El este Fiul lui Dumnezeu care ne-a asigurat că va fi cu noi până la sfârşitul veacurilor.

Dar revenim la evenimentul prezentat de Evanghelie, nu însă înainte de a face o precizare. E bine să clarificăm faptul că acest miracol al lui Isus nu este o înviere propriu-zisă, ci o … reanimare, adică o reîntoarcere la viaţă pentru a muri din nou. Învierea, în schimb reprezintă o condiţie de viaţă în care nu mai e posibilă moartea. Este starea de viaţă pe care a dobândit-o Isus Cristos prin Învierea sa minunată şi care va fi şi starea noastră la sfârşitul lumii, când se va termina aşteptarea şi se vor termina şi încercările. Este importantă această precizare. Prin miracolul săvârşit de Isus, Mântuitorul vrea să descopere intenţia lui Dumnezeu, adică faptul că El doreşte să elimine moartea iar, prin Atotputernicia sa, va realiza aceasta.

Aşadar, atenţie, această reanimare a tânărului este doar un “semn” pentru a ne da speranţă şi pentru a garanta angajarea lui Dumnezeu în favoarea noastră. De bună seamă, marea preocupare a lui Dumnezeu în această fază a istoriei este aceea de a ne elibera de prima si adevărata moarte, adică păcatul.

Aceasta este moartea pe care Dumnezeu vrea s-o elimine înainte de toate, distrugând-o din rădăcină, din inima fiecăruia. Această moarte, adică păcatul, este adevăratul rău şi marea tragedie a omului.

Să fim conştienţi de aceasta! Să trăieşti mulţi sau puţini ani, nu are importanţă în faţa lui Dumnezeu: ceea ce valorează este să fii şi să rămâi viu cu sufletul, luptând permanent împotriva păcatului. Iar noi constatăm că de fapt există atâtea persoane care par că sunt vii, dar în realitate sunt moarte: unii crapă de sănătate, par să fie în culmea carierii şi a dominării, dar în inimă au deja putregaiul morţii şi într-o zi vor fi învinşi definitiv de teribila moarte.

Din contră, există evident şi atâtea persoane ruinate de boală, lovite de nenorociri, încercate de persecuţii: toate acestea dacă au inimă bună şi sunt unite cu Dumnezeu, au deja în suflet sămânţa vieţii care într-o zi va înflori minunat. Pentru aceşti creştini, viaţa creştină este însemnată de această siguranţă şi interpretează totul în lumina acestei certitudini. Sunt credincioşii care ştiu să valorifice ziua de astăzi, prezentul, în perspectiva veşniciei; sunt persoane care trăiesc cu certitudinea că Domnul este lumina şi mântuirea mea, şi că va veni ora lui Dumnezeu, timpul mântuirii.

Revenind la textul evangheliei, observăm modul în care Isus se apropie de durerea persoanelor care însoţesc cortegiul funebru, în special faţă de văduva îndurerată către care se îndreaptă cu milă şi-i spune: “Femeie, nu plânge!”

Să ne oprim asupra acestui aspect particular: Isus este cuprins de milă. Această atitudine de milă, Dumnezeu o arată faţă de noi în atâtea situaţii de durere, chiar şi în acele situaţii pe care El nu le rezolvă după cum am vrea noi şi după cum ne-am aştepta.

Însă un lucru este sigur: durerea este o consecinţă a păcatului uman, iar Dumnezeu nu se bucură pentru durerea cuiva aşa cum nu se bucură nici pentru păcat.

El are milă!: e o milă concretă, este o milă care vrea să modifice dureroasa situaţie creată de păcatul omului.

Femeie nu plânge! Această poruncă, Isus o repetă în faţa tuturor situaţiilor dureroase.

Nu plânge: dacă boala îţi macină trupul, aminteşte-ţi că nu sănătatea este primul şi marele bine al vieţii….

Nu plânge: dacă moartea surprinde pe cineva la o vârstă tânără, nu te revolta. Nu numărul anilor dă valoare vieţii, dar este calitatea morală a vieţii cea care dă valoare anilor.

Nu plânge: deoarece durerea limpezeşte privirea şi te ajută să îl descoperi mai uşor pe Dumnezeu. Un bolnav, brazilian, membru al unui grup de colaboratori ai fericitei Tereza de Calcuta, scria (ceea ce mulţi alţii au spus-o cu alte cuvinte): în durere l-am întâlnit pe Dumnezeu şi am găsit calea prin care să fac bine”. În durere!.

Evanghelia de astăzi ne prezintă minunea săvârşită de Isus: Tinere, îţi poruncesc, ridică-te. Iar mortul s-a ridicat şi a început să vorbească.

Cu siguranţă, o mare minune, dar, adevărata minune este dorinţa lui Dumnezeu de a da o viaţă veşnică tuturor celor care o doresc şi de a ne elibera de orice durere umană. Cine crede, se lasă călăuzit de Dumnezeu şi va vedea împlinirea promisiunilor sale. Să primim Evanghelia de astăzi ca pe un dar ceresc care să ne facă să creştem în credinţă. Să credem cu tărie că El este lumina şi mântuirea noastră… dătătorul şi apărătorul vieţii noastre. Amin

(după A. Comastri, Predicate la buona notizia, Elledici, 2000, pp. 147-150)

 

* * *

 

Duminica a X-a (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Părintele F. Puységur, un călugăr foarte cunoscut în Franţa, după ce a primit sacramentul Ungerii bolnavilor, s-a ridicat în şezut pe pat şi, arătându-le confraţilor un raft din biblioteca sa, a murmurat:

- Da… acolo… acolo în spate…

Unul dintre cei prezenţi a mers tremurând să privească în colţul indicat şi a scos din el… o sticlă prăfuită de Beaujolais. Toţi s-au privit contrariaţi.

- Trebuie să sărbătorim! a explicat muribundul cu un fir de voce. Nu mori în fiecare zi!…

2. Tema

“Domnul este lumina şi mântuirea mea: nu mă tem nici măcar de moarte!”

3. Mesajul zilei

Moartea este dureroasă, mai ales dacă apare subit şi îi loveşte pe cei tineri.

- În faţa misterului morţii nu ştii ce să mai spui: unii se resemnează, alţii cad în disperare, alţii se abandonează în mâinile Tatălui.

Ce ne povesteşte Evanghelia pe care am citit-o? Ce face şi ce spune Isus?

- Isus merge pe drumurile noastre… vede o înmormântare: mortul era tânăr, mama era văduvă, mulţimea era mare… văzând-o pe mamă, lui Isus i se face milă şi spune: Nu plânge! Îl învie pe tânăr şi îl încredinţează mamei.

- Întâlnindu-l pe Isus, înmormântarea devine sărbătoare!

Dar permiteţi-mi o altă întrebare:

- Unde a ajuns tânărul înviat? A murit a doua oară!

- Isus le asigură viaţa veşnică şi învierea, chiar şi a trupurilor, fără să mai moară, celor care acceptă prin propria comportare mântuirea sa.

La “Aleluia”, înainte de a proclama Evanghelia, este această veste a lui Isus: “Eu sunt învierea şi viaţa, spune Domnul. Cel care crede în mine nu va muri în veci”.

- În Isus îl întâlnim pe Domnul care învinge chiar moartea, şi o învinge pentru totdeauna, dăruindu-ne viaţa!

- Suntem nemuritori! Da, pentru că suntem, asemenea lui Isus, fii ai lui Dumnezeu, ai Dumnezeului celor vii, şi nu al celor morţi.

Să purtăm acest dialog cu Isus:

- Tu ne spui că eşti învierea: demonstrează-ne! Am demonstrat-o înviindu-l pe tânărul văduvei din Naim şi pe alţii: îţi aminteşti?

- Da, sigur, ai redat viaţa pământească unor persoane care apoi au murit din nou. Arată-ne că eşti cu adevărat mai puternic decât moartea!

- A demonstrat-o Tatăl meu, înviindu-mă din morţi. Astăzi sunt aici, viu, cu voi, pentru a vă aduce viaţa care va dura pentru totdeauna: “Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu va avea viaţa veşnică şi eu îl voi învia în ziua de pe urmă”.

- Ce spunem la sfârşitul Crezului? Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va veni!

- Închei: Dumnezeu ne iubeşte aşa cum suntem: suflet şi trup, pentru totdeauna!

Exemplu clarificator asupra credinţei în înviere avem în martiriul celor şapte fraţi Macabei (cf. 2Mac 7). Cf. şi viziunea lui Ezechiel (Ez 37).

4. Exemple

a) O mamă îşi pierduse un fiu în război. A vrut cu orice preţ să meargă să vadă unde era înmormântat. A ajuns la mormânt, a plâns şi s-a rugat îndelung. Apoi, cu un gest de credinţă, a scos din geantă o pungă cu seminţe de grâu. A scormonit pământul de pe mormânt şi a semănat acele boabe de grâu. Apoi, i-a spus îngrijitorului:

- Aveţi grijă de aceste seminţe pe care le-am pus pe mormântul fiului meu. După ce vor creşte, când vor deveni spice, aş vrea să se facă din ele ostii pentru sfânta Liturghie. Vreau ca fiul meu să fie unit cu cel care ne-a spus: “Eu sunt pâinea vieţii. Cine mănâncă din această pâine va trăi în veci şi eu îl voi învia în ziua de apoi”.

b) Frază de încheiere: “Chiar dacă aş merge prin valea întunecată a morţii, nu mă tem de nici un rău, căci tu eşti cu mine, Doamne”.

 

* * *

 

Lui nu-i plac înmormântările

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

“Ilie a spus: “Uită-te fiul tău trăieşte”.1Regi. 17, 17-24

“Dar când Dumnezeu m-a pus deoparte chiar din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin Harul Său, a găsit cu cale, să descopere în mine pe Fiul Său, ca să-l vestesc între neamuri.” Gal. 1, 11-19

“Apoi s-a apropiat şi s-a atins de raclă; cei ce o duceau s-au oprit. El a zis: “Tânărule, scoală-te!”. Lc. 7, 11-17

În lecturile de astăzi, unicul lucru în comun este “restituirea”. Două văduve care plâng pierderea copiilor lor şi care şi-i văd readuşi la viaţă: unul de către prorocul Ilie (prima lectură), şi celălalt de către Isus Cristos (Evanghelia). În realitate, felurile restituirii diferă atât în substanţă cât şi în formă. Este suficient de a citi cu atenţie cele descrise în prima carte a Regilor, ca şi cele istorisite de către evanghelistul Luca (singurul dintre evanghelişti care povesteşte acest episod), spre a ne da seama de aceste două deosebiri.

În primul caz, Ilie nu lucrează cu propria lui putere, ci ca un simplu mijlocitor pe lângă Dumnezeu. Însă Domnul Cristos lucrează cu propria Lui putere. El este Fiul care dă viaţă. Prima minune al cărui protagonist este prorocul găzduit în casa femeii din Sarepta, minunea este săvârşită printr-un ceremonial complex, oarecum chiar mecanic. Însă, acţiunea lui Cristos se înscrie în cadrul celei mai mari esenţialităţi şi simplităţi, cu toate că se desfăşoară în faţa unei mari mulţimi (în vreme ce Ilie se retrage în propria-i cameră de sus). Gesturile şi cuvintele sale vădesc o autoritate şi o linişte extraordinară.

În sfârşit, în povestirea lui Luca, există o particularitate, care nu poate fi trecută cu vederea: compătimirea lui Isus: “Domnul când a văzut-o, i s-a făcut milă de ea şi i-a zis: “Nu plânge!”. (Lc. 7, 13) Cristos, nu socoate că moartea ar fi ceva normal. O vede în negativitatea ei, în unele ocazii chiar se întristează, aşa ca în faţa mormântului lui Lazăr. Prin urmare, pentru el moartea nu poate fi acceptabilă pentru că este în contradicţie cu planul lui Dumnezeu şi că a fost introdusă în lume de duhul cel rău aşa cum aminteşte foarte bine cartea Înţelepciunii. (Înţ. 2, 23-24) Prin atitudinea sa în faţa durerii şi a plânsului unei creaturi, Isus este manifestarea gingăşiei materne a Tatălui. Aici, Cristos este numit “Domnul”. Însă El este un Domn care se înduioşează în faţa durerii, şi chiar plânge.

Când apare viaţa

După săvârşirea minunii, oamenii vorbeau între ei: “Un mare proroc s-a întors între noi, şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său”. (Lc. 7, 16) Semnul hotărâtor al vizitei lui Dumnezeu printre oameni este dat de faptul că omul înviat se prezintă ca purtător al vieţii. Cuvântul viaţă, cu care ne întâlnim la tot pasul în Evanghelia lui Ioan, nu se referă numai la viaţa de dincolo, de după moarte. Ci este vorba de viaţa de aici de pe pământ întrucât viaţa cea veşnică începe chiar astăzi.

Nimeni dintre noi nu este în stare să învie un mort. Dar aceasta nu ne scuteşte de a fi purtătorii unui mesaj al vieţii. Creştinul nu trebuie să grăbească îngroparea celor vii. Nu are dreptul de a se dedica practicilor morţii. Noi ne aflăm în slujba vieţii numai în măsura în care avem gustul vieţii. În cazul acesta chiar şi moartea cu toată tragismul ei, ne poate bucura. Atunci când medicul i-a spus lui Francisc din Assisi, că nu mai are de aşteptat altceva decât moartea, sărăcuţul a spus: “Fii binevenită, soră moarte!”

Tot atunci i-a chemat pe doi fraţi pentru ca să intoneze “Cântarea fratelui Soare” şi când au terminat de cântat au mai adăugat strofă care în traducerea lui Ion Acsan şi publicată în “Deşteptarea” din 24 februarie 1990, sună aşa:

“Fii lăudat, o, Doamne, prin cei care de dragul tău se-mpacă
şi-ndură slăbiciunea şi necazul.
Sunt fericiţi cei ce le rabdă-n pace,
Căci ei vor fi de tine-ncoronaţi Stăpâne!
Fii lăudat, o, Doamne, şi prin trupeasca moarte, sora noastră
De care nu-i om viu să scape!
Vai celor ce mor plini de păcate grele.
Ferice de cei ce-ascultă divinele-ţi porunci
Căci nu le va aduce nici un rău a doua moarte.”

Când îl întâlnim pe cel viu

Aşadar, Dumnezeul revelat de Cristos, este Dumnezeul iubitor al vieţii. De aceea şi Sfântul Paul în frumosul său text autobiografic din scrisoarea către galateni (prima lectură), preferă să vorbească mai mult despre revelaţie, decât despre convertire. Întâlnirea cu Cristos, revelator al adevăratei feţe a lui Dumnezeu, implică întreaga Sa existenţă şi imprimă o orientare absolut nouă, o cotitură neaşteptată. Râvna, pe care mai înainte o punea în susţinerea şi promovarea tradiţiilor bătrâneşti, acum o pune la dispoziţia Evangheliei lui Cristos, care nu a fost modelată după măsura omului şi pe care el nu a primit-o şi nici nu a învăţat-o de la oameni.

Atunci când un om se întâlneşte cu cel viu, nu se poate sustrage de la obligaţia de a se face crainicul “Vestei cele Bune” a vieţii. În primul rând apostolul este o creatură, care-şi trăieşte viaţa din plin, nu este o mumie, un mâncător de colivă, un comentator de legi, nici numai un cititor de molifte ori un organizator de funeralii. Biserica, dacă vrea să primească lumina şi revelaţia lui Dumnezeu trebuie să se ocupe în primul rând de a crea nişte oameni vii, integri, nu numai nişte paiaţe de mers cu ele pe la iarmaroace cu scopul numai şi numai de a face vizibilă şi experimentabilă viaţa.

Însăşi biserica, mai înainte de a fi “lumina lumii”, are obligaţia de a fi “vita”, nu instituţie ori structură. Aşadar, biserica, luată ca loc al vieţii. Lumina adevărului emană numai din splendoarea vieţii. Acolo unde viaţa este umilită, înjosită, acolo, zic, nu mai poate fi loc şi pentru adevăr.

 

* * *

 

Isus, apropiindu-se, a atins sicriul

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Liturgia cuvântului de azi are menirea să înlăture o teamă, de aceea antifona de la început caută să dea motivul încrederii: “Domnul este lumina şi mântuirea mea: de cine mă voi teme? Domnul este ocrotitorul vieţii mele: de cine mă voi înfricoşa? Prigonitorii şi duşmanii mei se clatină şi cad” (Ps 26,1-2). Cel mai mare duşman al omului care îi trezeşte cea mai mare teamă este moartea.

Poporul ales aştepta cu nerăbdare sosirea lui Mesia spre a-l elibera, printre altele, de moarte, de frica morţii. Orice pierdere de viaţă a deschis în toate timpurile o rană dureroasă în credinţa oamenilor prin îndoiala: nu cumva toate se termină cu moartea?

Pentru evanghelistul Luca învierea tânărului din Naim este semnul sosirii vremurilor mesianice.

Ioan Botezătorul a trimis la Isus pe câţiva dintre ucenicii săi ca să-l întrebe: “Tu eşti cel care trebuie să vină?” (Lc 7,19). Isus le pregătise răspunsul încă înainte de a fi fost întrebat prin cele două minuni: vindecare slujitorului centurionului roman (cf. Lc 7,1-10 din dum. a IX-a) şi învierea fiului văduvei din Naim (evanghelia de azi: Lc 7,11-17), care au trezit conştiinţa şi convingerea că Dumnezeu a vizitat pe poporul său, că este în mijlocul său, că merge cu el şi-i arată ţinta: viaţa veşnică.

De timpurile mesianice era legată speranţa că morţii vor învia, după cum prezisese Isaia (51,1; 55,5-6; 26,19). Numai că învierea tânărului din Naim este doar un simplu semn care prevesteşte adevărata înviere. Aceasta este numai reanimarea trupului, pe când adevărata înviere este o însufleţire nouă, glorioasă, diferită de cea a întrupării, este asemenea cu aceea pe care o va realiza Cristos, adică este intrarea definitivă într-o nouă condiţie de existenţă. Ca omul să poată ajunge la această nouă stare existenţială este necesar ca Isus, nu numai să se atingă de sicriul mortului, rămânând vizavi de om, ci trebuie să intre în sufletul, în întreaga fiinţă a omului prin consimţământul liber şi responsabil al acestuia (cf. MAC pag. 1073).

Omul trebuie să reziste ispitei de a face din Isus un premergător al învierii sale, aşa cum Ilie şi Ioan Botezătorul au fost premergătorii lui Isus. Cristos nu-i premergătorul învierii omului, el este deja în fiecare creştin prin Duhul său, prin care viitorul omului este deja prezent: am înviat cu Cristos la o viaţă nouă deoarece căutăm cele de sus (Col 3,1-17) prin Duhul Sfânt care l-a înviat (Rom 8,11). Nu am putea căuta nimic de sus, dacă Duhul nu ar fi şi nu ar lucra la conformitatea omului cu Cristos; n-am fi aici, dacă Duhul lui Cristos nu ne-ar fi adus la izvorul vieţii: să-i ascultăm cuvântul şi să ne împărtăşim cu Trupul său euharistic. Cristos înviat din noi este viitorul nostru prezent. Creştinul autentic poate gusta bucuria împărăţiei lui Dumnezeu din mijlocul nostru (Mt 12,28) ori de câte ori acţionează în Duhul lui Cristos, adică din iubire faţă de cei care plâng de foame, de sete, din cauza sărăciei, persecuţiei, bolilor, morţii etc.

Văduva din Sarepta Sidonului (Lec. I: 1Rg 17,17-24) ştie că a primit în casa ei pe un om al lui Dumnezeu care suferă de foame şi de sete; ştie că o dată cu Ilie a intrat în casă Dumnezeu însuşi. Faptul că i-a murit copilul îl consideră drept o pedeapsă din partea lui Dumnezeu pentru trecutul ei păcătos. Dar ceea ce nu ştie ea este faptul că Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii, aşa cum o afirmă Duhul Sfânt în cartea Înţelepciunii (1,13). Ilie îi descoperă acest adevăr invocându-l de trei ori pe Iahve, care se dovedeşte a fi cu adevărat Dumnezeul vieţii, făcând să tresară de bucurie sărmana văduvă văzându-şi fiul viu şi să exclame: Acum ştiu că tu eşti omul lui Dumnezeu şi că adevăratul cuvânt al Domnului este pe buzele tale. O mărturisire de credinţă asemănătoare a făcut şi Naaman sirianul când a fost vindecat de lepră (2Rg 5,15) şi Isus a ţinut să-i evidenţieze pe amândoi chiar de la începutul activităţii sale publice ca pe adevăraţi reprezentanţi ai popoarelor păgâne care, primind vestea cea bună, intră în sânul Bisericii sale (Lc 4,25-27; cf. CBL pag. 354).

Gestul, prin care Ilie îl învie pe fiul văduvei din Sarepta pare destul de curios: se aşază peste copil cu întreaga sa fiinţă; dar el exprimă totala disponibilitate, dăruire de sine, ca mortul să prindă viaţă din viaţa proprie ca dintr-o jertfă şi astfel să fie salvată onoarea lui Iahve de “izvor al vieţii” împotriva cananeilor care îl cinsteau pe zeul Baal drept dumnezeul vieţii.

Gestul lui Isus de la porţile localităţii Naim este pe cât de simplu pe atât de semnificativ. Mai întâi de toate atingerea sicriului a fost o invitaţie plină de iubire, de compătimire faţă de sărmana mamă, că el vrea să-i ofere o alinare. Gestul lui Isus a trezit în sufletul copleşit de durere o rază de speranţă; iar când i-a zis: Nu plânge! i-a trezit credinţa că nu este singură în necaz, că mai există cineva care o poate ajuta şi alina.

Ca să fie crezut ca Mesia, Isus trebuia să se arate mai mare decât Moise. Moise a lovit stânca de două ori cu toiagul şi din piatră a ieşit apă (Num 20,11), de aceea Mântuitorul atinge sicriul şi din el iese viaţa, fiul văduvei învie, iar mulţimea prezentă crede că Dumnezeu a vizitat pe poporul său, chiar dacă deocamdată îl numesc pe Isus drept profet mare, vor crede în el când le va spune că este mai mare decât Moise.

O femeie bolnavă de hemoragie îşi zicea în sine: “Dacă mă voi atinge chiar numai de poalele hainei lui, mă voi vindeca”. S-a atins şi s-a vindecat. Isus a simţit puterea credinţei ei care a pus în mişcare atotputernicia divină din sine şi, nu că n-ar fi ştiut cine l-a atins, dar a întrebat: “Cine m-a atins?” (Mc 5,25-31), pentru ca cei din jur să-şi dea seama de puterea credinţei. Acum Isus în mod vădit atinge sicriul, cu gestul cel mai simplu şi normal, ca al unui stăpân care se mulţumeşte să facă un simplu semn slujitorului pentru a-şi exprima voinţa şi acesta ascultă îndată. Gestul lui Isus proclamă sus şi tare că “el este învierea şi viaţa” (In 11,25).

Toma a voit să atingă rănile lui Isus, ca să se convingă de învierea lui.

Isus a atins sicriul ca să se facă părtaş de moartea noastră. Mângâierea nu-i cea adusă de cuvinte, ci aceea care constă în a lua asupra sa tot necazul morţii noastre şi a face din ea un mijloc de preamărire a lui Dumnezeu, înviind şi arătând că însăşi moartea lui Petru va fi o preamărire adusă Creatorului prin faptul că va accepta să se atingă de crucea lui Isus: acceptând moarte din iubire faţă de Isus, faţă de opera mântuirii lumii.

Cuvintele lui Isus “Tinere, îţi spun: scoală-te!” nu-s altceva decât un îndemn dat celui înviat prin atingerea sicriului de a se ridica pentru a asculta cuvântul Domnului.

Şi noi, înviaţi prin atingerea divină cu apa botezului, suntem chemaţi să ne ridicăm şi să ascultăm vestea cea bună de atâtea ori. Exerciţiul ridicării din sicriu trebuie să-l repetăm acum, ori de câte ori avem nefericirea de a cădea în păcatul de moarte!

Tânărul înviat este încredinţat mamei sale, este încredinţat iubirii care i-a dat viaţă şi care plânge ori de câte ori viaţa se stinge şi se bucură ori de câte ori viaţa învinge (când femeia naşte, de bucurie că un om a apărut în lume), uită de durere (In 16,21).

Orice om în starea păcatului de moarte este mort sufleteşte. Trupul său, deşi viu, este ca un sicriu. Când îl atinge Isus prin prezenţa sa euharistică, mortul învie şi Isus îl încredinţează Mamei sale, preacuratei Fecioare Maria, adică Bisericii, a cărei icoană este Mama sa, predestinată pentru viaţa veşnică.

În lectura a II-a (Gal 1,11-19) sfântul Paul arată gratuitatea apostolatului său: “I-a plăcut lui Dumnezeu să-mi descopere pe Fiul său, ca să-l vestesc păgânilor”.

Din moment ce şi noi am fost chemaţi la viaţa harului tot printr-un dar gratuit al lui Dumnezeu, putem spune acelaşi lucru: i-a plăcut lui Dumnezeu să mi-l descopere pe Fiul său, ca să-l vestesc păgânilor. Dat fiind faptul că eu nu am alţi păgâni mai mari în jurul meu decât patimile mele, trebuie să le recunosc şi să le mărturisesc cu sinceritatea lui Paul: Am persecutat Biserica lui Isus, am făcut-o pe Mama să plângă. Acum este timpul să-i spun: Nu mai plânge! Am înviat prin Cristos! Amin.

 

* * *

 

Un profet mare s-a ridicat între noi; Dumnezeu a vizitat poporul său

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: Editura Sapientia

Scriitorul Antonio Fogazzaro, în cartea sa “Lumea cea mică a vremurilor străvechi” a scris pagini înduioşătoare despre o mamă, Luiza, care încerca în zadar să redea viaţa fetiţei sale Ombretta care se înecase, căzând într-un lac. Disperată, ajunsă în pragul nebuniei, rosteşte împotriva lui Dumnezeu cuvinte de hulă pe care nu le-ar fi rostit într-un moment de luciditate. Preotului care încearcă să o consoleze, spunându-i că fetiţa ei era acum în paradis, îi spune: “Dar Dumnezeu nu a înţeles că paradisul meu e aici, că paradisul e fetiţa mea?” Sărmana femeie, cu inima profund rănită, nu mai vedea altceva decât durerea; ea îşi plângea propria durere, nu voia să mai ştie de nimic altceva, nici măcar de Dumnezeu.

Ascultând astăzi în lecturile biblice istorisirea sfâşietoare a nenorocirii care le-a lovit pe cele două mame, amândouă văduve, amândouă pierzându-şi unicul copil, am putea să rămânem şi noi la pojghiţa, am zice sentimentală, a celor două relatări, adică la cumplita suferinţă a celor două mame, să ne imaginăm jalea, bocetele, strigătele disperate de durere, să ni le imaginăm cum îşi smulgeau părul din cap, cum aruncau cu ţărână şi colb în văzduh, aşa cum se obişnuia şi cum se mai obişnuieşte şi azi la semiţi, la arabi, şi să uităm miezul, conţinutul spiritual, mesajul de mântuire pe care vor să ni-l transmită lecturile biblice ale Liturghiei.

Şi profetul Ilie în prima lectură, şi Isus în Evanghelie redă fiecare viu mamei un copil care murise. Dar este o mare deosebire în privinţa modului în care profetul Ilie şi Isus îi redau vii pe aceşti copii mamelor lor. Ilie se întinde de trei ori peste copilul mort; Isus nu are nevoie de un asemenea ritual. El rosteşte un singur cuvânt: ridică-te! Iar copilul se ridică şi coboară de pe năsălie. Profetul Ilie îl roagă pe Domnul să redea viaţa copilului mort. Isus nu se roagă Domnului, ci o porunceşte direct, cu propria autoritate: ridică-te! Ceea ce înseamnă că el este mai mare decât Ilie, şi e mai mult decât un profet. “Un mare profet s-a ridicat între noi şi Dumnezeu l-a cercetat pe poporul său”, comentează mulţimea care a asistat la miracol. El este Domnul, stăpânul vieţii şi al morţii, el este mai mult decât un profet. De subliniat faptul că evanghelistul, descriind învierea tânărului din Naim, îi aplică pentru prima dată lui Isus titlul de domn.

Isus le vorbeşte oamenilor în două feluri: prin cuvinte rostite cu gura, şi prin cuvinte rostite cu fapta, prin gesturi, prin minuni, cum este cea din Evanghelia de astăzi. Minunile lui Isus sunt cuvinte în mişcare, cuvinte mute, care se fac totuşi auzite până la marginile pământului, chiar şi de cei care nu ştiu să citească şi să scrie. Ce ne spune nouă, privit cu ochii credinţei, gestul lui Isus care se apropie de năsălie şi porunceşte mortului să se scoale? Acest gest, această minune este simbolul, semnul unei realităţi mult mai mari pe care nu o putem vedea decât cu ochii credinţei şi care poate fi exprimată astfel: Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos, la Întrupare, s-a apropiat de omenirea care zăcea moartă pe năsălie din cauza păcatului, şi a înviat-o. Isus nu numai că a înviat câţiva morţi: pe fiul văduvei din Naim, pe fiica lui Iair, pe Lazăr, dar el însuşi este învierea: “Eu sunt învierea şi viaţa, ne spune în versetul dinainte de Evanghelia de azi. Cine crede în mine nu va muri în veci”. Iată, aşadar, mesajul spiritual pe care trebuie să-l reţinem din Evanghelia de azi şi pe care vrem să-l aprofundăm. Locul şi momentul ales de Isus ca să fie înviat acest mort nu au fost alese la întâmplare. Sătucul Naim e situat la poalele muntelui Tabor, muntele pe care, cu puţin înainte, dezvăluise anticipat celor trei apostoli strălucirea şi gloria trupului său înviat: “Dumnezeu l-a vizitat pe poporul său”. În Cristos, Dumnezeu vizitează omenirea. Isus e purtătorul de viaţă. Viaţa, lucrul cel mai preţios pe care şi-l poate imagina mintea omului. Acest cuvânt, viaţă, străbate de la un capăt la altul Evanghelia. Sfântul Ioan îl pomeneşte de peste 50 de ori.

Isus nu a iubit moartea, dimpotrivă, a urât-o, a respins-o. În faţa mormântului lui Lazăr s-a cutremurat, s-a tulburat şi a plâns. În faţa propriei morţi a simţit repulsie, dezgust. Când la Naim a întâlnit convoiul mortuar şi pe mama mortului plângând, lui Isus i s-a făcut milă. Dacă s-ar traduce exact textul original ebraic s-ar spune: a simţit sfâşiindu-i-se măruntaiele.

Dumnezeu nu a vrut moartea. La început, Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa: după asemănarea sa, adică inteligent, cu voinţă liberă ca şi Dumnezeu, rege al creaţiei, poruncind cu autoritatea lui Dumnezeu; o făptură făcută pentru viaţă şi măreţie: “L-ai făcut cu puţin mai prejos decât pe îngeri; l-ai încoronat cu glorie şi cinste”, cum cântă psalmistul (cf Ps 8,6).

Dar peste chipul glorios al omului a trecut cataclismul păcatului care a pustiit totul, ca o grădină peste care se abate o furtună, lăsând în urmă plante smulse din rădăcini: flori rupte şi culcate la pământ, dezolare totală.

Dar Dumnezeu, în marea sa îndurare, nu l-a lăsat pe om în stăpânirea morţii, ci i-a venit în întâmpinare. În Isus Cristos, Dumnezeu s-a făcut om între oameni, a îmbrăcat chipul robului. S-a întins, am putea zice, asupra întregii omeniri, ca şi profetul Ilie din prima lectură: gură peste gură, ochi peste ochi, mâini peste mâini. Atingând cu gura sa gura omenirii, a luat asupra sa, a absorbit, ca să spunem aşa, bolile, infirmităţile, nelegiuirile, păcatele omenirii şi chiar moartea. Dar a înviat şi, înviind, toate infirmităţile şi bolile noastre sunt vindecate, păcatele sunt spălate, moartea moştenită de la primul om este învinsă. Omenirea a cunoscut un mare botez, traversând o altă Mare Roşie. Puternicii ei duşmani, păcatul, sclavia, moartea au urmărit-o până la această Mare Roşie, dar s-au înecat şi au pierit în ea: “El l-a aruncat în apă pe cal şi pe călăreţ… i-au acoperit valurile şi s-au coborât în fundul apelor ca o piatră” (Ex15, 1.5).

În dimineaţa Paştelui, împreună cu Cristos, iese afară din mormânt omul nou, omul adevărat, omul aşa cum l-a gândit Dumnezeu dintru început. “Acum, dacă cineva este în Cristos, este o făptură nouă” (2Cor 5,17), scrie apostolul Pavel. Prin taina botezului noi suntem una cu Cristos. La Botez am devenit o făptură nouă, eliberată de sclavia păcatului, a satanei, a morţii, şi am înviat împreună cu Cristos la o viaţă nouă, viaţă pe care o purtăm deja în noi pe pământ şi care se va arăta în toată strălucirea sa la învierea de apoi atunci când va avea loc schimbarea noastră la faţă.

O întrebare se naşte firesc în mintea fiecăruia dintre noi: prin Botez, Cristos ne-a eliberat de sclavie, de păcat, de frică şi de disperarea morţii; dar nu ne-am întors noi oare înapoi în Egipt, cu lanţurile la picioare, după ce am traversat Marea Roşie a Botezului? “Nu mai plânge!” Aceste cuvinte de mângâiere şi încurajare spuse în Evanghelia de azi văduvei din Naim, Isus ni le spune şi nouă tuturor. Învierea fiului unic al acestei văduve ne arată că înmormântarea se poate transforma în sărbătoare, şi jalea, doliul, în bucurie. Ne arată că moartea nu mai are nimic tragic în ea. Când medicul îi spune sfântului Francisc de Assisi să se pregătească de moarte căci nu mai este nici o speranţă de vindecare, Francisc exclamă: “Fii binevenită, sora mea moarte!” Apoi îi cheamă pe doi dintre fraţi, care ştiau să cânte la chitară, ca să intoneze Cântarea Fratelui Soare, la care Francisc mai adaugă o strofă:

“Lăudat să fii, Doamne,
Pentru sora noastră, moartea trupească,
De care nici un om care trăieşte nu poate să scape.
Vai celor care vor muri în păcate de moarte!
Fericiţi vor fi cei pe care îi va găsi împlinind voinţa ta preasfântă,
Căci moartea cea de-a doua nu le va face nici un rău!”

Cântarea nu s-a întrerupt toată noaptea în palatul episcopal unde Francisc era găzduit. Unele persoane pioase erau scandalizate de atâta uşurătate la un călugăr ce se afla la un pas de moarte. Nici superiorul general al Ordinului, fratele Ilie, nu era foarte mulţumit de acea veselie care i se părea absolut deplasată. Mai degrabă, Francisc s-ar fi gândit la moarte. Francisc se mulţumeşte să-i spună: “Frate, lasă-mă să mă bucur în Domnul.”

Şi, ca şi cum asta nu ar fi fost de ajuns, când a fost dus într-un bordei la S. Maria degli Angeli, a continuat să scandalizeze persoanele de bine, cerând să vină de la Roma o fiică a sa spirituală, o văduvă bogată, Jacopa da Settesoli, permiţându-i să intre la el, încălcând legea clauzurii. I-a cerut să-i aducă toate cele de trebuinţă pentru înmormântare şi totodată să-i aducă şi prăjiturile lui preferate făcute din făină, miere şi migdale, din care mâncase odată la Roma, într-o perioadă când fusese bolnav. Evenimentul trebuia sărbătorit aşa cum se cuvine.

Euharistia pe care o celebrăm acum e sărbătoarea vieţii. Sărbătorim împreună cu Cristos biruinţa vieţii asupra morţii. Pâinea euharistică e garanţia vieţii veşnice, este medicamentul nemuririi. “Nu plânge!”, ne spune tuturor Isus. Nu plânge ca cei care n-au credinţă şi speranţă, atunci când moartea îţi răpeşte pe cineva drag. O mamă îşi pierde un fiu în război. A vrut cu orice preţ să meargă şi să vadă unde era înmormântat. A ajuns la mormânt, a plâns şi s-a rugat îndelung. Apoi, a făcut un gest de profundă credinţă. A scos din poşetă o pungă cu boabe de grâu. A scormonit cu degetele pământul de pe mormânt şi a semănat acele boabe de grâu. I-a spus îngrijitorului cimitirului: “Ai grijă de aceste seminţe pe care le-am pus pe mormântul fiului meu. După ce vor creşte, când vor deveni spice, vreau să fac din ele ostii pentru Sfânta Liturghie. Vreau ca fiul meu să fie unit cu cel care a spus: «Eu sunt pâinea vieţii. Cine mănâncă din această pâine va trăi în veci şi eu îl voi învia în ziua de apoi»”.

Împărtăşindu-ne cu cel care este învierea şi viaţa, noi putem spune cu psalmistul: “Chiar dacă ar fi să umblu prin valea întunecată a morţii, nu mă tem de nici un rău, căci tu eşti cu mine”, Doamne.