Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a X-a de peste an
Anul A (B, C)
Lecturi:
Osea 6,3-6
Romani 4,18-25
Matei 9,9-13

Matei 9,9-13

În acel timp, Isus a văzut un om, cu numele de Matei, şezând la biroul lui de vameş şi i-a zis: “Urmează-mă!” Matei s-a ridicat şi l-a urmat. În timp ce stătea la masă în casa acestuia, au venit o mulţime de vameşi şi păcătoşi şi au luat loc alături de el şi de ucenicii lui. Văzând aceasta, fariseii au spus ucenicilor: “Pentru ce mănâncă Învăţătorul vostru cu vameşii şi păcătoşii?” Isus auzindu-i, le-a zis: “Nu cei sănătoşi au nevoie de medic, ci cei bolnavi. Învăţaţi ce vrea să spună Scriptura prin aceste cuvinte: «Milă vreau, nu jertfă». Căci n-am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi”.

 

Autori

pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC 2
volum colectiv ITRC
pr. Anton Iştoc
pr. Anton Dancă
pr. Şerban Tarciziu
pr. Alessandro Pronzato
pr. Ernest Munachi Ezeogu

 

* * *

 

Spirit şi materie

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Isus s-a născut la Betleem. Localitatea este un semn profetic pentru Isus, fiindcă el se oferă tuturor oamenilor ca hrană sub chipul pâinii, pentru ca toţi să ajungă la acelaşi fel de a gândi şi de a acţiona, să-şi însuşească aceleaşi sentimente care au fost şi în Cristos (Rom 15,5). Cei care mănâncă pâini diferite, vor gândi diferit despre adevăratele valori şi vor ajunge în conflict unii cu alţii. Săracul va jindui după pâinea bogatului; bogatul îşi va apăra cu forţa pâinea albă, fără a ţine cont de munca săracului. Ura va înflori, răzbunarea va degenera în crimă şi moartea îşi va pune amprenta tot mai mult asupra speciei umane.

Isus s-a aşezat la masă cu păcătoşii, arătând că le înţelege felul lor de a fi, de a gândi, de a acţiona, că vrea să-i ajute pe toţi, bogaţi şi săraci, să se ridice din starea lor de inferioritate, oferindu-le pâinea coborâtă din cer (In 6,51), cuvântul său, trupul său, viaţa sa, care este izvorul fericirii, armoniei în toate situaţiile sociale.

Ce a întrezărit vameşul Levi când Isus l-a chemat ca să-l urmeze? Ce a întrezărit Isus în Levi, când acesta l-a invitat la ospăţ împreună cu alţi vameşi şi păcătoşi? Cu ce dispoziţie sufletească s-a despărţit Levi de bunurile sale materiale, de casnicii săi, de colegii săi vameşi etc.? Nu-l mulţumeau bunurile pe care le avea? Se pare că nu. Conştiinţa îi spunea, şi el i-a dat ascultare, că omul este mai presus de materie; şi Isus îi oferă un ideal nou, măreţ, vrednic de luat în seamă. Să laşi toate şi să-l urmezi pe un sărac însoţit de alţi săraci, a fost necesar, nu atât un act eroic de voinţă, cât mai ales un har special din partea lui Dumnezeu.

Fariseii nu ştiau că omul este mai presus de materie prin sufletul pe care îl are?

Ştiau, dar căutau să compenseze lipsurile spiritului cu jertfele materiale, căutau să-l îmbuneze pe cel ce este spirit în esenţă cu lucruri materiale brute: viţei, miei, ţapi etc.; voiau să-l mulţumească pe Dumnezeu cu ceea ce nu se putea mulţumi nici sufletul lor. Bunurile materiale au fost create pentru oameni, spre folosul lor material. Isus ne învaţă că relaţiile noastre cu alţi oameni trebuie să se bazeze pe legea sa cea nouă, a iubirii, care singură poate sătura, fiindcă numai ea poate face pe cineva milostiv, caritabil faţă de alţii (cf. Mt 5,45). A-i jertfi, a-i oferi lui Dumnezeu ceea ce el a creat pentru oameni, apare ca un nonsens. Bunurile materiale le putem oferi celor materiali – Daţi cezarului cele ce sunt ale cezarului – dar spiritualitatea prin esenţă, iubirea trebuie oferită în primul rând celui spiritual prin esenţă – Daţi lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu (Mt 22,21) -, fiindcă jertfa adusă din interes personal, fără iubire faţă de Dumnezeu, este o insultă adusă spiritului.

Levi a lăsat toate bunurile sale materiale altora pentru a câştiga iubirea divină şi fericirea spiritului.

Abraham a crezut şi a devenit drept. Noi, urmând chemarea lui Isus de a participa la masa trupului său, trăim credinţa care ne face drepţi şi vrednici de învierea spirituală din această lume şi de învierea escatologică; când vom mânca la masa Mielului ospăţul de nuntă (cf. Ap 19,9).

Să credem! Sensul credinţei face parte din firea omului. Credinţa teologală, dar pus în suflet la Botez, îşi află mediul propice dezvoltării sale în simţul religios natural al omului şi îl face tot mai spiritual, îl înalţă peste lumea materială. Credinţa îl face pe om mai om. Omul fără credinţă rămâne handicapat din punct de vedere spiritual.

Sfânta Împărtăşanie, primită cât mai des, menţine în om spiritul de credinţă, îl face viu şi rodnic în fapte bune. Îndemnul profetic: Grăbiţi-vă să-l cunoaşteţi pe Domnul! este echivalent cu îndemnul Bisericii: Luaţi şi mâncaţi trupul Domnului, beţi sângele lui, fiindcă aşa cum Ploaia de toamnă şi de primăvară dau rodnicie pământului, tot aşa creştinul devine capabil de roade spirituale vrednice de Dumnezeu.

Suntem materie, suntem ţărână în mare măsură. Din pământ suntem făcuţi şi din pământ trăim, pământ şi praf iar ne-om face, spune un vers dintr-o cântare funebră. În acest pământ din care suntem făcuţi, din care trăim şi în care ne vom întoarce, Dumnezeu a voit să pună o viaţă nouă prin sămânţa cea bună care este cuvântul său (cf. Mc 4,14 ş.u.). Ca să încolţească şi să rodească, trebuie să arăm bine pământul din noi, ca să menţină cât mai mult apa de toamnă şi de primăvară. Duhul Sfânt este asemănat cu această apă roditoare. Plugul, menit să tragă în noi brazde adânci, este crucea de fiecare zi, suferinţele, încercările, pedepsele datorate păcatelor etc. Uneori acest plug care ne brăzdează spatele, ni se pare, ca şi psalmistului (Ps 129,3), că ne vine din partea duşmanilor, dar Isus ne arată că este paharul pe care ni-l dă Tatăl pentru a-l bea împreună cu el. Cel înţelept îşi bate copilul când îl trimite cu urciorul la apă, ca să nu-l spargă. Dumnezeu trimite multe necazuri asupra celor drepţi, nu numai ca să-i ferească de păcat şi să-i întărească în virtute, ci şi pentru a da faptelor lor putere de mântuire din izvorul harului. Aşa şi pământul, tot trebuie arat, nu numai cel bătătorit, pietros sau plin de rădăcinile bălăriilor, ci şi cel curat, ca să păstreze apa. Tot omul trebuie să sufere într-un fel sau altul pentru progresul său spiritual. Dumnezeu luminează ca soarele peste holdele întinse ale întregului pământ.

Ca să înţelegem acest plan divin, trebuie să ne împărtăşim des, să mâncăm trupul peste care Dumnezeu a tras brazdele cele mai adânci, ajungând până în măduva oaselor, până în adâncul inimii, ba chiar al sufletului, încât de pe cruce Isus a strigat cu disperare: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? (Mt 27,46).

Euharistia este Misterul credinţei (LR).

Fides est sperandarum substantia rerum, argumentum non apparentium, adică: Credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare în cele nu se văd (Evr 11,2), sau: Credinţa este dovada văzută (prin fapte) a celor nevăzute, deoarece: Credinţa, fără fapte, este moartă, spune sfântul Iacob (Iac 2,17). Faptele credinţei se arată, în primul rând, prin primirea Misterului credinţei, adică a sfintei Împărtăşanii.

Ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu acela care trăieşte viaţa lui Dumnezeu. Dumnezeu ne dă viaţa sa cea nouă în Euharistie fiindcă îi este milă de sufletul nostru flămând după viaţa spiritului şi după fericirea veşnică.

Suntem fiii lui Abraham prin credinţă (Gal 3,7) când credem că Euharistia ne aduce învierea din morţi (cf. In 6,54).

Euharistia este obiectul credinţei noastre care ne apără de sincretismul religios modern (combinaţie incoerentă de culte păgâne şi secte creştine) care poate duce pe mulţi în rătăcire, la gândul că toate religiile sunt bune, sau că nici una nu este bună.

Euharistia este un dar. Nu o primim pentru meritele noastre, ci pentru a o merita. Greşesc mult acei care n-o primesc pe motivul că nu sunt vrednici. Toţi suntem nevrednici de acest dar, dar suntem vrednici de mila lui Dumnezeu şi Euharistia este tocmai mila lui Dumnezeu materializată pentru a ne da viaţa nouă prin care să devenim euharistie, comuniune cu alţii, pentru a ne face asemenea îngerilor lui din ceruri care îi aduc lui Dumnezeu închinare, mulţumire şi laudă veşnică în spirit şi adevăr.

Un ministrant l-a însoţit pe preotul care ducea sfântul Viatic unui bolnav, pictor de meserie. Cum era obiceiul pe atunci, au mers în procesiune, cu lumânări, clopoţei şi cu cădelniţa plină de parfumul tămâiei. A văzut cum bolnavul a primit sfânta Ostie cu toată evlavia şi, după ce s-a recules un timp, a privit cădelniţa, a luat din ea un cărbune stins şi, din câteva linii făcute pe peretele alb, a desenat chipul minunat al lui Isus Cristos. Copilul a rămas uimit şi a exclamat: Şi eu aş dori să pot desena atât de frumos chipul Domnului. Bolnavul a lăsat să-i cadă cărbunele din mână şi i-a spus încet: Pentru a-l arăta altora pe Domnul în frumuseţea lui, trebuie mai întâi să-l ai în inimă. Înţelegând lecţia, copilul a căutat să se împărătească tot mai des şi a devenit renumitul pictor spaniol Murillo (1617-1682).

Datoria noastră este, nu să-l pictăm pe perete, pe pânză, pe sticlă sau pe hârtie, ci să-l facem viu în toată fiinţa noastră. Amin.

 

* * *

 

Duminica a X-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

“Am venit să chem pe cei păcătoşi, nu pe cei drepţi”. (Mt 9,13c)

În viaţa fiecăruia dintre noi au loc uneori diverse evenimente. Pe lângă unele trecem fără să le dăm nici o importanţă, altele ne afectează doar temporar, însă unele ne invită să ne schimbăm cursul vieţii. Din această ultimă categorie face parte şi întâlnirea noastră cu Evanghelia, cu Cristos.

O astfel de schimbare ne este relatată astăzi de liturgia cuvântului. Evanghelistul Matei şi-a rezervat în evanghelia sa un colţişor numai pentru sine, pentru a ne prezenta prima sa întâlnire cu Domnul. Este o relatare sinceră, umilă şi în acelaşi timp utilă pentru noi, pentru că reiese uşor din această relatare că întâlnirea păcătosului disponibil cu milostivirea lui Dumnezeu transformă.

Dar să vedem cine este Matei. El este un vameş, adică perceptor de impozite în contul romanilor, urât de popor de două ori: ca hoţ de profesie şi totodată ca trădător, considerat păcătos public. Era ultima persoană la care s-ar fi putut gândi cineva că ar putea fi potrivită pentru o vocaţie religioasă. Dar iată că Isus îl cheamă. Relatarea este foarte simplă. Isus îi spune: “Urmează-mă”. Iar el “se ridică şi-l urmă” (Mt 9,9b). Promptitudinea răspunsului lui Matei surprinde.

Cum e posibil? Cu siguranţă că Matei era pregătit. Cu siguranţă avea un sentiment de neplăcere pentru existenţa sa. Probabil dorea să-şi schimbe viaţa, dar nu găsea modul şi momentul potrivit. Poate îşi dorea chiar să fie lângă Isus, să-i audă mai de-aproape cuvintele; poate îşi dorea chiar această chemare pe care cu siguranţă nu îndrăznea să o spere. Isus însă, care nu judecă după gândirea noastră, a văzut toate aceste frământări şi disponibilităţi din interiorul lui Matei şi l-a chemat. A văzut dincolo de masca pe care Matei o purta pentru cei din jur şi l-a chemat. Matei îl invită pe Isus în casa sa. Era bogat, ca cei de condiţia lui. El îl invită pe Isus la el, probabil, pentru ca şi prietenii lui să-l poată cunoaşte mai bine şi astfel să-şi schimbe şi ei viaţa.

Totuşi, cum e posibil ca Isus să cheme un asemenea om? – se întreabă fariseii (fariseii, după cum bine ştim, sunt persoane care respectă riguros, făţarnic şi adesea ipocrit, legea; o respectă doar în exterior). Ei se considerau model de religiozitate şi de fidelitate faţă de legea lui Dumnezeu. Fariseii, care profesau public angajarea lor în păzirea fidelă a legii lui Dumnezeu, considerau o datorie faptul de a nu se amesteca cu păcătoşii (adică cu cei care nu păzeau legea), ca semn concret al faptului că ei sunt deosebiţi de aceştia, precum şi ca semn al detestării conduitei lor. A sta împreună cu ei, mai ales la masă, ar fi însemnat contaminarea, oarecum pierderea propriei curăţii înaintea lui Dumnezeu, compromiterea demnităţii proprii şi a onoarei de persoane bune. Aşadar erau foarte contrariaţi de comportamentul lui Isus care stătea la masă cu astfel de oameni. Astfel, scandalizaţi de atitudinea lui Isus, îi întreabă pe ucenici: “De ce mănâncă Învăţătorul vostru cu vameşii şi cu păcătoşii?” La această întrebare Isus le răspunde: “Nu cei sănătoşi au nevoie de medic” (Mt 9,12). Am putea parafraza: nu cei drepţi au nevoie de convertire; dar cine se poate considera drept?

În opera lui Pascal putem citi această maximă: “Sunt două tipuri de oameni: cei drepţi care se cred păcătoşi şi cei păcătoşi care se cred drepţi”. Este o frază înţeleaptă care trebuie să ne pună pe gânduri. Acum este momentul să facem un examen de conştiinţă şi să ne întrebăm: “Ce fel de om mă consider eu? Ce fel de om sunt eu?” Şi să nu ne temem să ne umilim şi să recunoaştem că suntem păcătoşi. Să nu uităm că Isus alege păcătoşii. El alege păcătoşii pentru că aceştia, recunoscându-şi vina, pot primi iertarea; dar cel care nu se crede vinovat, nu se căieşte, consideră că nu are păcat, nu are pentru ce să fie iertat; fără căinţă nu poate exista iertare.

Fariseii, în schimb, se cred fără păcat, se cred drepţi. Isus are tot dreptul să-i considere ipocriţi căci “dacă spunem că suntem fără păcat, ne înşelăm” (1In 1,8).

Însă alegerea lui Isus pentru cei păcătoşi nu este alegerea pentru şi de partea păcatului, ci dimpotrivă, pentru a-i elibera pe cei păcătoşi de păcate. Isus răstoarnă perspectiva în modul de a vedea lucrurile. El nu se preocupă de compromiterea integrităţii sau a reputaţiei sale stând împreună cu păcătoşii, ci este preocupat de faptul de a ieşi în întâmpinarea acestor persoane, pentru a le ajuta să iasă din păcat – adevărata boală a condiţiei umane – şi să regăsească imaginea corectă a lui Dumnezeu şi încrederea în milostivirea sa.

Comportamentul lui Isus faţă de Matei şi faţă de cei păcătoşi evidenţiază un aspect important al lui Dumnezeu: paternitatea sa care poartă amprenta milostivirii. Comportamentul lui Isus pe de o parte şi criticile fariseilor pe de altă parte, sunt indicatorul unui mod diferit de a gândi la Dumnezeu şi la raportul trăit cu el. Celor care-i critică conduita Isus le răspunde: “Mergeţi şi învăţaţi ce înseamnă: «milă vreau şi nu jertfă»” (Mt 9,13b). Aceste cuvinte luate din profetul Osea – după cum citim şi în prima lectură – sunt citate de Isus de două ori (Mt 9,13 şi 12,7) şi în ambele cazuri ca răspuns polemic adresat celor care-i reproşau lui sau ucenicilor că nu observă anumite reguli şi prescrieri de natură religioasă. Textul original din Osea este de fapt puţin diferit: “Iubire vreau şi nu jertfă” (Os 6,6a). Este unul din multele pasaje din profeţi în care poporul lui Israel este atenţionat asupra adevăratului cult adus lui Dumnezeu, care să nu se limiteze la rituri şi practici exterioare, dar care să constea înainte de toate din iubire sinceră, fidelitate şi ascultare faţă de poruncile sale, din dreptate, solidaritate, respect şi iubire faţă de aproapele. În aceasta constă adevărata religiozitate, acesta este modul corect de a-l cinsti pe Dumnezeu; aceasta este ceea ce interesează într-adevăr pe Dumnezeu, ceea ce el aşteaptă de la noi: adevărata religiozitate.

“Milă vreau şi nu jertfă” (Mt 9,13b). Cuvinte senzaţionale; ele concretizează două concepţii de viaţă, în contrast între ele. Pe de o parte o religiozitate de faţadă, de suprafaţă, fariseică, practicată de unii pe vremea profetului Osea, ca şi de farisei pe timpul lui Isus, care credeau că-şi pot reglementa conturile cu Dumnezeu prin rituri, doar prin cultul exterior. Pe de altă parte, profetul Osea, pentru poporul israelit şi mai apoi Isus, pentru noi toţi, au recondus dialogul nostru cu Dumnezeu la nivelul spiritului. Ceea ce ne mântuieşte este recunoaşterea păcatului nostru şi încrederea în milostivirea Domnului. De aceea, la începutul Sfintei Liturghii cerem iertare, de asemenea la spovadă cerem iertare pentru greşelile, pentru păcatele noastre.

Pe acelaşi ton, psalmul de azi, psalmul 49, nu condamnă sacrificiile sau cultul în general. El denunţă formalismul care se mulţumeşte să împlinească rituri. Omul nu-l poate cumpăra pe Dumnezeu; se poate însă apropia de Dumnezeu prin rugăciune şi aducere de mulţumire; aceasta a fost atitudinea statornică a lui Isus în faţa Tatălui său. Omul cu adevărat religios îşi cunoaşte limitele, aşteaptă totul de la Dumnezeu şi ştie că îi datorează totul.

Să-l luăm de model pe Abraham, părintele nostru în credinţă. El “nu s-a îndoit cu neîncredere de făgăduinţa lui Dumnezeu, ci, prin credinţă, s-a întărit şi i-a dat mărire lui Dumnezeu, convins pe deplin că el poate înfăptui ceea ce a făgăduit. Pentru aceea i s-a socotit ca dreptate” (Rom 4,20-22), citim astăzi în lectura a doua, luată din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani.

Înaintea lui Dumnezeu nu suntem drepţi, la adăpost, prin faptul că păzim anumite reguli, norme, obiceiuri. Isus ne arată modul corect de a-l gândi pe Dumnezeu şi deci de a ne comporta ca persoane religioase şi evlavioase. Ceea ce contează nu este observarea formală a prescrierilor şi practicilor aşa numite religioase. Ceea ce contează este a învăţa de la Dumnezeu însuşi marea normă a milostivirii. Suntem plăcuţi lui Dumnezeu atunci când căutăm să fim milostivi faţă de toţi, aşa cum este Dumnezeu însuşi: el “care face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Mt 4,45). Nu trebuie să ne fie teamă că ne spurcăm prin contactul cu cineva. Condiţia este ca raportul nostru cu aceste persoane să fie totdeauna călăuzit de respect şi iubire, nu de interes, iar inima noastră să fie departe de ipocrizie.

Aşadar, să ne ferim de păcat, să încercăm să-l evităm. Acest lucru cere efort din partea noastră. Şi reuşim să-l evităm convertindu-ne inima. În Bula de declarare a marelui jubileu al anului 2000, Incarnationis mysterium, Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea ne aduce aminte că prin convertire şi pocăinţă putem găsi ceea ce nu putem dobândi doar prin puterile proprii, şi anume: prietenia lui Dumnezeu, harul său, viaţa supranaturală, singura în care pot fi satisfăcute cele mai profunde aspiraţii omeneşti. Pe de altă parte, Sfântul Părinte ne conştientizează că păcatul nostru nu ne dăunează numai nouă, dar că el “a împiedicat acţiunea Duhului în inima multor persoane şi le-a îndepărtat de la o întâlnire autentică cu Cristos” (Incarnationis mysterium 11). De aceea îndeamnă insistent ca Biserica, adică noi toţi care o formăm, “întărită de sfinţenia pe care o primeşte de la Cristos, să îngenuncheze înaintea lui Dumnezeu şi să implore iertare pentru păcatele prezente şi viitoare ale fiilor săi” (Incarnationis mysterium 11). Toţi am păcătuit şi nimeni nu se poate numi drept înaintea lui Dumnezeu (cf. 1Rg 8,46). Sfântul Părinte ne recomandă să repetăm fără încetare “am păcătuit” (Ier 3,25), dar să ne menţinem siguranţa că “acolo unde păcatul a sporit, şi mai mult a întrecut harul” (Rom 5,20).

În timpul unei cruciade, creştinii au reuşit să-i învingă pe turci şi să-i alunge din Ţara Sfântă. Dar după această victorie, creştinii s-au dedat la tot felul de acte de huzur şi dezmăţ, uitând de acela ce i-a ajutat. Turcii, reorganizaţi, au revenit la luptă şi au învins la rândul lor armatele creştine. Pe un drum pe care se retrăgeau armatele creştine, un bătrân turc întâlni un tânăr cavaler care plângea. La întrebarea “De ce plângi?” adresată de bătrân tânărului, acesta răspunde:

“Pentru că Dumnezeu ne-a părăsit şi vă ajută pe voi, turcii”.

Bătrânul insistă:

“Spune-mi, cine este mai vinovat: sluga care îşi jigneşte stăpânul sau copilul care îşi bate joc de tatăl său?”

“Copilul” – răspunde cavalerul.

“Ei bine, concluzionează bătrânul, noi turcii, servitori fiind, l-am supărat pe stăpânul nostru, dar voi, creştinii, v-aţi bătut joc de tatăl vostru”.

Să nu uităm de datoria noastră de a fi sfinţi. Păcatul nostru este neascultare faţă de Tatăl nostru şi prin păcate îl îndepărtăm de la noi, nemaifiind astfel sprijiniţi de harul său care ne poate salva de la moarte. Să învăţăm din acest exemplu că botezaţi fiind, am devenit copiii lui Dumnezeu. Aşadar, păcatul nostru este mai grav şi-l supără mai mult pe Dumnezeu, Tatăl nostru, decât păcatele necreştinilor.

Convertiţi, şi astfel iertaţi, putem descoperi caritatea care ne va face să uităm problemele noastre şi să devenim solidari cu aproapele, să-i vedem situaţia şi să-l ajutăm în modul în care putem.

Nouă ne revine aşadar alegerea între comportamentul lui Matei şi cel al fariseilor. Spunea sfântul paroh de Ars: “Nu toţi sfinţii au început-o bine, dar toţi au terminat-o bine”. Să ne ajute Dumnezeu ca acest dicton să fie valabil şi pentru noi. Nu are importanţă cum am început, ce am făcut până acum, important este ceea ce intenţionăm să facem de acum înainte. Să ne recunoaştem vinovăţia, păcatele noastre în faţa lui Dumnezeu şi să le mărturisim la spovadă, pentru a primi garanţia că am fost iertaţi şi mântuiţi. Părintele milostiv nu ţine cont de păcatele de care ne-am căit cu adevărat (cf. Is 38,17). Să recapete aşadar curaj credinţa, să crească speranţa şi să devină tot mai activă dragostea.

Să-l rugăm în mod deosebit astăzi pe Tatăl nostru astfel: Doamne, mă iei de acolo de unde mă aflu pe cale pentru a face din mine o fiinţă după inima ta. Mă chemi să te urmez însufleţit de dorinţa sfinţeniei. Dincolo de slăbiciunea şi imperfecţiunile mele, fii tu puterea şi încrederea mea! Amin.

Gabriel Bucur

 

* * *

 

Duminica a X-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Cu siguranţă, fiecare dintre noi cunoaşte că în Sfânta Scriptură sunt descrise mai multe momente în care Isus ia contact în mod direct cu cei suferinzi, cei săraci, cei marginalizaţi şi dispreţuiţi. Aceştia aparţineau unei clase sociale inferioare şi erau consideraţi de mentalitatea iudaică a timpului ca fiind uitaţi şi pedepsiţi de Dumnezeu, datorită nelegiuirilor sau a păcatelor pe care le-ar fi săvârşit mai înainte de a ajunge în aceste condiţii, îşi suportau acum consecinţele vieţii; erau consideraţi ca vrednici de dispreţ la fel ca şi orice alt păcătos public. Însă, atitudinea lui Isus nu numai că era diferită de cea a evreilor, dar era chiar contrară cu a lor: dacă iudeul se îndepărta de cel considerat păcătos şi lua o atitudine potrivnică faţă de el, dimpotrivă, Isus se apropia şi-şi manifesta faţă de el, fie prin cuvinte, fie prin fapte, o deplină deschidere şi iubire; în orice situaţie el avea un cuvânt de încurajare, de consolare sau de iertare pentru aceşti oameni, arătându-şi în felul său afecţiunea, bunătatea şi îndurarea sa.

Liturgia cuvântului din această duminică ne pune în faţă spre a medita un caz concret din viaţa lui Isus, în care el îşi exprimă atât prin cuvinte cât şi prin fapte, iubirea şi îndurarea faţă de cei mai înjosiţi oameni. În acelaşi timp ne demonstrează cum Cristos nu ţine cont de mentalitatea iudaică, depăşind orice logică contemporană şi acţionând în virtutea iubirii divine, care este fără limite şi pe care şi-o manifestă faţă de toţi oamenii, indiferent de condiţia lor socială, economică sau culturală, fie că este sărac ori bogat, fie că este evreu ori păgân, drept ori păcătos. Iubirea divină îi cuprinde pe toţi, toţi pot fi părtaşi de îndurarea lui Dumnezeu, deoarece mântuirea este pentru toţi.

Alegerea lui Matei pe care el însuşi o relatează în Evanghelia sa apare ca un gest de îndurare, de iubire şi de încredere al Domnului faţă de el, care este un vameş. Este cunoscut faptul că pe timpul lui Cristos, vameşii reprezentau o categorie socială dintre cele mai dispreţuite în lumea iudaică. Erau consideraţi ca făcând parte dintre cei mai mari păcătoşi publici şi erau situaţi pe aceeaşi treaptă cu prostituatele şi adulterii. Funcţia lor implica o colaborare cu puterea romană, care era păgână, iar pentru iudei oricine venea în contact cu un păgân sau cu o persoană sau lucru necurat, devenea el însuşi necurat şi era tratat ca un păcătos.

Cu toate acestea Cristos se apropie de acest vameş păcătos şi îi spune: Urmează-mă!, iar Matei fără ezitare se ridică şi merge după Cristos. Ştia prea bine că odată părăsit postul său nu mai putea fi recuperat. Deci renunţarea lui era totală. Cu siguranţă Cristos nu-i promisese nici bani mulţi nici o slujbă mai comodă, nici hrana cea de toate zilele, nici o viaţă mai uşoară şi totuşi îl urmează. Din aceste cuvinte pe care le adresează, Cristos îşi exprimă de fapt marea iubire şi încredere pe care o are faţă de un păcătos public, în cazul nostru, faţă de Matei pe care îl cheamă la o mare demnitate, aceea de a fi ucenicul său. Acest comportament al lui Isus sfidează gândirea contemporanilor săi şi scandalizează pe farisei care susţineau cu înverşunare observarea strictă a legii, încât atunci când îl văd şezând la masă cu vameşii şi păcătoşii în casa lui Matei, îi întreabă indignaţi pe ucenicii săi: “Pentru ce Învăţătorul vostru stă la masă împreună cu vameşii şi păcătoşii?“. Însă nu ucenicii sunt cei care au răspuns la această întrebare; probabil că şi ei au rămas nedumeriţi şi încurcaţi cu privire la comportamentul Învăţătorului lor şi nu ştiau ce să răspundă. Isus era abia la începutul vieţii sale publice, iar ei nu-l cunoşteau destul de bine, nu erau convinşi pe deplin de misiunea Lui; şi nici nu aveau cum să înţeleagă totul. Nu erau capabili de a înţelege totul, decât după Înviere, şi mai concret la Rusalii, când Duhul Sfânt avea să-i lumineze, descoperindu-le tot adevărul cu privire la persoana şi opera lui Cristos. De aceea, la obiecţia fariseilor este Isus cel care a răspuns, folosindu-se de un proverb cunoscut şi înţeles chiar şi de cei mai simpli oameni: “Nu cei sănătoşi au nevoie de medic, dar cei bolnavi“. Acesta era modul lui Isus de a învăţa poporul: uneori relata o parabolă simplă accesibilă tuturor. Alteori introducea în discursurile sale câte un proverb care făcea parte din literatura populară ebraică, iar de cele mai multe ori cita din Psalmi şi Profeţi. În general se folosea de imagini şi simboluri cunoscute de toţi evreii pentru că era mai practic şi nimeni nu se putea scuza că nu înţelege decât dacă cineva avea o inimă împietrită şi nu voia să renunţe la concepţia sa greşită. Şi continuă Isus: “Învăţaţi ce vrea să spună. Scriptura prin aceste cuvinte: milă vreau nu jertfă. Căci eu am venit să chem pe cei păcătoşi, nu pe cei drepţi“. Aici Isus îl citează pe profetul Osea din care am ascultat prima lectură. El rosteşte, în răspunsul dat fariseilor, aceleaşi cuvinte pe care Dumnezeu le adresase odinioară în Vechiul Testament părinţilor lor prin profet: “Milă vreau nu jertfă“. Aşadar, fariseii săvârşeau aceeaşi greşeală pe care o săvârşiseră şi părinţii lor în cultul pe care îl aduceau lui Dumnezeu: observau cu stricteţe legea, dar rămâneau numai la aspectul exterior, îndeplineau totul cu cea mai mare regularitate, dar neglijau ceea ce era mai important în ochii lui Dumnezeu, şi anume atitudinea interioară, cultul inimii. Dar aceeaşi greşeală e posibil să o comitem şi unii dintre noi, ori de câte ori participăm la celebrările liturgice sau facem o faptă bună numai pentru că suntem constrânşi de situaţie, sau numai ca să fim şi noi în rând cu cei din jurul nostru, sau ori de câte ori nu ne îndeplinim datoriile stării noastre cu acea bucurie demnă de un creştin şi cu inima deschisă şi sinceră.

Adevărata mărturie pe care trebuie să o dea un creştin este izvorâtă din dorinţa inimii de a-l urma pe Cristos fără ezitare, asemenea lui Matei, renunţând la tot ceea ce nu este necesar pentru mântuirea noastră şi a altora, angajându-se cu toată energia în a fi cât mai fidel misiunii sale şi fără a regreta vreun moment, deoarece: “Cine pune mâna pe plug, şi se uită înapoi nu este vrednic de mine“, spune Cristos; iar această dorinţă a adevăratului creştin de a-l urma pe Cristos este fundamentată pe o adevărată credinţă şi încredere în Cel care cheamă şi în misiunea care îi este încredinţată. Chemarea este adresată tuturor oamenilor, fiecare îşi are vocaţia sa, dar nimeni nu poate îndeplini această vocaţie fără credinţă, iar cine nu-şi îndeplineşte vocaţia nu poate fi mântuit. Aşadar, mântuirea omului depinde de credinţa şi de felul cum răspunde la chemarea care îi este adresată.

Iar în lectura a doua din liturgia cuvântului de azi, Sfântul Paul ne dă un exemplu de credinţă statornică şi încredere în Cuvântul lui Dumnezeu, în persoana Patriarhului Avram, supranumit şi “Părintele celor ce cred“. El a crezut împotriva oricărei speranţe că Dumnezeu îşi va ţine făgăduinţele sale şi el va deveni tată al unui număr mare de popoare. Chiar dacă îl va fi jertfit pe unicul său fiu Isac, după cum primise poruncă, el era pe deplin convins că Dumnezeu are puterea de a împlini ceea ce a promis şi nu a avut nici un dubiu în credinţa sa, de aceea, spune Scriptura: “Pentru credinţa sa Dumnezeu l-a socotit drept“, adică vrednic de a primi răsplata cuvenită, de a fi mântuit. La fel şi noi ne facem părtaşi de milostivirea Domnului dacă avem credinţă în mântuirea gratuită adusă de Cristos. Sf. Paul afirmă, insistând chiar deseori în scrisorile sale, că “mântuirea vine numai din credinţă“, din credinţa în Fiul lui Dumnezeu, în cuvintele şi faptele sale, dar nu dintr-o credinţă teoretică sau abstractă, ci dintr-o credinţă activă, dintr-o credinţă concretizată în fapte. Tocmai la aceste fapte izvorâte din credinţă ne îndeamnă Cristos pe noi, ca să-i urmăm exemplul şi să-l imităm, manifestându-ne şi noi astfel bunătatea faţă de aproapele în orice situaţie grea s-ar afla. Viaţa comunităţii creştine primare ne poate fi un exemplu edificator în acest sens. Dacă răsfoim numai câteva pagini din Faptele Apostolilor, putem observa cum creştinii de atunci îşi arătau în multe moduri iubirea lor fraternă, semn că au înţeles bine mesajul transmis de Cristos, îndeplinind totul cu conştiinciozitate şi responsabilitate creştinească. Trăindu-ne şi noi astfel credinţa, putem fi siguri că suntem pe calea cea dreaptă şi astfel îl preamărim pe Dumnezeu, conformându-ne totodată şi cu îndemnul psalmistului de azi: “Preamăriţi-l pe Domnul, mergând pe calea cea dreaptă“.

Omul, începând chiar din primele momente ale creaţiei, s-a dovedit a fi slab în a îndeplini cu fidelitate cuvântul Creatorului său, deşi permanent de-a lungul istoriei a avut posibilitatea de a reînnoi credinţa şi încrederea în Dumnezeu. Totuşi Dumnezeu mereu şi-a dovedit fidelitatea, milostivirea şi apropierea sa faţă de creatura lui, nu a uitat-o şi nu a părăsit-o niciodată. În cele din urmă l-a oferit pentru noi ca hrană spirituală chiar pe unicul său Fiu, iar împărtăşirea cu trupul şi sângele lui Cristos de pe altarul de jertfă constituie sprijinul cel mare de care poate dispune cel care s-a decis să dea curs chemării adresate de Cristos. Primindu-l pe Cristos în noi ne transformăm în ceea ce primim, ne este comunicată din acea iubire universală şi activă pe care o posedă Isus. Astfel modul lui de a acţiona va deveni şi modul nostru de a acţiona, numai cu condiţia să ne lăsăm pătrunşi de toate harurile pe care vrea să ni le comunice. Iar pe buzele noastre să răsune permanent rugăciuni de laudă, de mulţumire ori de cerere aşa cum ne-am rugat la începutul Liturghiei de azi: “Dumnezeule, izvorul oricărui bine, inspiră-ne propuneri drepte şi sfinte şi dă-ne ajutorul tău ca să le putem aduce la îndeplinire“.

Claudiu Iştoc

 

* * *

 

Duminica a X-a de peste an

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

Matei, “vameşul”: adică perceptorul de impozite în contul romanilor, urât de două ori de popor ca hoţ de profesie şi trădător, considerat ca “păcătos public”… Era ultima persoană la care te-ai fi putut gândi să fie un om potrivit pentru o “vocaţie religioasă”.

În schimb Isus l-a chemat: “Urmează-mă”. Iar Matei “s-a ridicat şi l-a urmat”. Şi a devenit unul din “Cei Doisprezece”, unul dintre aceia cărui Isus îi va încredinţa misiunea de a predica evanghelia la toate popoarele.

Acest fapt trezeşte stupoare şi curiozitate, începând chiar de la colegii lui Matei. Oare cum era posibil ca un “rabbi”, un maestru în cele religioase, să cheme pentru a-i deveni ucenic un tip ca Matei? Normal că “autorităţile religioase” ale timpului evitau orice contact cu oameni de acest fel…

Astfel că şi alţi prieteni ai lui Matei s-au îndreptat spre casa lui, unde se afla deja Isus, “şi s-au aşezat la masă cu Isus şi cu ucenicii”. Şi urmează un mare scandal pentru multe persoane care erau considerate (sau se considerau…) model de religiozitate şi de fidelitate faţă de legea lui Dumnezeu: “De ce învăţătorul vostru stă la masă împreună cu vameşii şi păcătoşii?”.

Cei care profesau public angajarea lor în păzirea fidelă a legii lui Dumnezeu considerau o datorie faptul de a nu se amesteca cu “păcătoşii” (adică cu cei care nu păzeau legea), ca semn concret al faptului că ei sunt deosebiţi de aceştia, precum şi ca semn al detestării conduitei lor. A sta împreună cu ei, mai ales la masă, ar fi însemnat “contaminarea”, oarecumva pierderea propriei “curăţii” înaintea lui Dumnezeu, compromiterea demnităţii proprii şi a onoarei de persoane bune…

“Nu cei sănătoţi au nevoie de medic, dar cei bolnavi… Nu am venit să-i chem pe cei drepţi, dar pe cei păcătoşi”.

Isus răstoarnă perspectiva în modul de a vedea lucrurile, referitor la cei care considerau că trebuie să râdă sau să dispreţuiască comportamentul său. De fapt, El nu se preocupă de compromiterea integrităţii sau reputaţiei sale stând împreună cu “păcătoşii”. În schimb este preocupat de faptul de a ieşi în întâmpinarea acestor persoane, pentru a le ajuta să iasă din păcat – adevărata “boală” a condiţiei umane – regăsind imaginea corectă a lui Dumnezeu şi încrederea în milostivirea sa.

Tocmai acesta este punctul decisiv. Comportamentul lui Isus, pe de o parte, şi criticile farizeilor, pe de altă parte, sunt indicatorul unui mod diferit de a gândi la Dumnezeu şi la raportul trăit cu el. Celor care-i critică conduita, Isus le răspunde: “Mergeţi şi învăţaţi ce înseamnă: milă vreau şi nu jertfă”.

Aceste cuvinte – luate din profetul Osea (cf prima lectură) – sunt citate de două ori de Isus în Evanghelia după Matei (în 9,13 şi 12,7); şi totdeauna ca răspuns polemic faţă de cei care-i reproşau lui sau ucenicilor lui că nu observă anumite reguli şi prescrieri de practică religioasă.

La drept vorbind, textul original din Osea este un pic diferit: “Iubire vreau şi nu jertfă”. Este unul din multele pasaje din profeţi în care poporul lui Israel este atenţionat asupra adevărului unui cult adus lui Dumnezeu, care să nu se limiteze la rituri şi practici exterioare, dar care să constea înainte de toate din iubire sinceră, fidelitate, şi ascultare faţă de poruncile sale; şi deci din dreptate, solidaritate, respect şi iubire faţă de aproapele.

În aceasta constă adevărata religiozitate, acesta este modul corect de a-l cinsti pe Dumnezeu, aceasta este ceea ce-l interesează într-adevăr pe Dumnezeu din partea noastră, ceea ce el aşteaptă de la noi.

Modul de acţiune al lui Isus arată care este modul corect de a-l gândi pe Dumnezeu şi deci de a ne comporta ca persoane “religioase şi evlavioase”. Ceea ce contează nu este observarea formală a prescrierilor şi practicilor aşa numite “religioase”… Ceea ce contează este a învăţa de la Dumnezeu însuşi marea normă a milostivirii.

Înaintea lui Dumnezeu nu suntem “drepţi”, “la adăpost”, prin faptul că păzim anumite reguli, norme obiceiuri. Şi cu atât mai puţin prin faptul că “nu ne amestecăm” cu necredincioşii şi păcătoşii.

Suntem într-adevăr plăcuţi lui Dumnezeu atunci când căutăm să fim milostivi faţă de toţi, aşa cum este Dumnezeu însuşi: el “care face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Mt 5,45).

Integritatea noastră morală (să presupunem…) precum şi religiozitatea noastră, nu ne dau niciodată dreptul de a judeca şi cu atât mai puţin de a dispreţui în inima noastră pe cineva. Nu trebuie să ne fie teamă că “ne spurcăm” prin contactul cu cineva, nici chiar cu acela (să presupunem) care ar fi vinovat de mari delicte. Dar cu condiţia ca raportul nostru cu aceste persoane să fie totdeauna călăuzit de respect şi iubire (nu de interes, de orice gen…), iar inima noastră să fie departe de orice ipocrizie.

 

* * *

 

“Vreau iubire”

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Predici.cnet.ro

Pe paginile sfintelor Evanghelii întâlnim o categorie de persoane faţă de care Isus are un fel de alergie, un fel de nepotrivire instinctivă de caracter: sunt acei oameni care se pretind a fi drepţi. În faţa lor Isus pare dezarmat şi neputincios. Nu poate intra în dialog cu ei, fiindcă se simt stăpâni pe situaţie, n-au nevoie de mântuire şi iertare, se simt siguri pe ei că n-au păcat şi prin urmare şi-au asigurat singuri mântuirea prin jertfe, datini strămoşeşti sau rugi făcute prin pieţe sau pe la colţuri de stradă.

Dar cine poate fi drept şi fără de păcat în faţa lui Dumnezeu care găseşte pete chiar şi în îngeri (cf. Iob 4,18), dacă Dumnezeu nu-l îndreptăţeşte prin iubirea sa plină de milostivire?

De ce se credeau fariseii oameni drepţi şi credeau că nu au trebuinţă de Cristos?

Pentru că împlineau legea lui Moise. Dar o împlineau numai în partea ei materială, externă, şi nu în partea ei formală, în spiritul ei adevărat.

Legea, fiind dată de Dumnezeu pe muntele Sinai (cf. Ex 20,1 ş.u.), poartă în sine spiritul lui Dumnezeu, iubirea lui faţă de toţi oamenii. Omul, primind Legea, trebuie să primească şi iubirea care o dă. Împlinind numai partea materială a Legii, adică “litera” “care ucide, spiritul dă viaţă” (2Cor 3,6), fariseii se îndepărtau mai mult de spiritul ei şi au ajuns până acolo că dispreţuiau şi excludeau din adunările lor o mare parte dintre chiar dintre concetăţenii lor: pe cei săraci, pe cei orbi, pe cei şchiopi etc, aşa cum o confirmă Cartea a II-a a lui Samuel (5,8): “Orbul şi şchiopul să nu intre în casă!”, adică la adunare, după cum de altfel erau excluşi publicanii şi păcătoşii, pe care îi socoteau bătuţi de Dumnezeu şi vrednici de dispreţ. Crezându-se drepţi, fiindcă îi respingeau pe aceştia, se arătau scandalizaţi de atitudinea lui Isus şi spuneau ucenicilor lui: “Pentru ce Învăţătorul vostru mănâncă împreună cu publicanii şi păcătoşii?”

Din răspunsul lui Isus că “Nu cei sănătoşi au trebuinţă de medic, ci doar cei bolnavi… Milă vreau şi nu jertfe”, se desprind două adevăruri fundamentale: 1) păcătosul este un bolnav vrednic de milă şi 2) Dumnezeu vrea să vadă în om ceea ce el însuşi a investit în om: caritatea, adică iubirea plină de milostivire sau “spiritul care dă viaţă”, esenţa Legii.

Nu există om sănătos. Din moment ce tot omul este sortit morţii, înseamnă că fiecare om este păcătos, fiecare are trebuinţă de medic pentru a se vindeca de păcat şi de moarte. Unul singur este Medicul care poate vindeca: Isus, Iubirea întrupată, “Mielul fără defecte şi fără pată” (1Pt 1,19), “Marele Preot… sfânt şi fără pată” (Evr 7,26), singurul “care s-a oferit pe sine însuşi ca jertfă nepătată lui Dumnezeu” (id. 9,14).

Ca să ne vindecăm, trebuie să credem în iubirea milostivă a lui Dumnezeu.

Caritatea lui Dumnezeu care ne cheamă la mântuire prin credinţă este un dar, fiindcă porneşte de la Dumnezeu singur.

În cea de-a doua lectură (Rom 4,18-25), sfântul apostol Paul ni-l prezintă pe patriarhul Avram, la care făceau apel deseori fariseii susţinând că este “tatăl” lor. Isus le demonstrează că ei nu pot fi fiii lui Avram, fiindcă n-au spiritul lui Avram, nu au spiritul credinţei; din contra, ei au spiritul satanei, fiindcă nu cred şi credinţa lor se concretizează, nu numai în dispreţ faţă de cei orbi şi şchiopi, păcătoşi şi publicani, ci mai ales în crimă: “Voi căutaţi să mă ucideţi pe mine, care v-am spus adevărul pe care l-am auzit de la Dumnezeu… Voi îl aveţi de tată pe diavol şi vreţi să îndepliniţi dorinţele tatălui vostru. El dintru început a fost ucigaş” (cf. In 8,33-44). În cele din urmă îl vor ucide, dacă nu cu sabia, cu limba strigând: “Răstigneşte-l!” (cf. Fap 7,52; In 19,15). Au făcut această crimă decidă tocmai pentru că n-au avut credinţa lui Avram.

Credinţa este unită întotdeauna cu speranţa. Despre Avram se spune că “a crezut contrar oricărei speranţe” (Rom 5,18.19), adică, deşi era bătrân, ca de altfel şi Sara, soţia lui, şi nu mai puteau avea nici o speranţă de a avea vreun copil pe cale naturală. Dar Dumnezeu îi revelează că va avea, nu numai un fiu, ci un neam numeros ca stele de pe cer şi nisipul de pe malul mării (cf. Gen 22,17). Avram a crezut împotriva oricărei speranţe omeneşti. Credinţa lui mare a născut o speranţă mai mare decât oricare speranţă umană şi nu s-a înşelat.

Aşa trebuie să fie, ba mai mult chiar, credinţa creştină: generatoare de speranţă teologală, de încredere totală în Dumnezeu care ne-a creat şi ne-a asigurat prin Cuvântul său întrupat de iertarea păcatelor, de viaţa veşnică, de vederea Tatălui în împărăţia lui; ne-a asigurat că ne poate elibera din ghearele morţii, fiindcă el singur l-a înviat pe Isus din morţi şi ne-a îndreptăţit pe noi prin viaţa şi moartea lui (v. 24-25;5,18). Această credinţă implică speranţa în învierea noastră (cf. 8,22-25) şi este motivată de iubirea lui Dumnezeu care este în noi: “Dragostea lui Dumnezeu s-a revărsat în noi prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat” (Rom 5,5). Numai această caritate poate face minuni: dintr-un publican un apostol, dintr-un persecutor al Biserici un “vas ales” – dintr-un Saul un Paul – apostol al neamurilor.

Dar din noi, ce poate face iubirea lui Dumnezeu pe baza credinţei noastre?

Dacă Dumnezeu ne-a iubit şi ne-a mântuit de păcat şi de moarte, oare nu are dreptul să ne ceară iubirea? “Iubire vreau şi nu jertfă. Vreau cunoaşterea lui Dumnezeu mai presus de orice jertfă de ardere de tot”. Cunoaşterea lui Dumnezeu, în sens biblic, înseamnă trăirea cea mai intimă din care să se nască faptele cele bune fără număr şi fără măsură.

Iată, pentru ce dorinţa apostolului Paul: “Pe Isus vreau să-l cunosc şi puterea învierii lui şi împărtăşirea pătimirilor lui, ca să-i devin asemănător în moarte, cu speranţa că voi putea ajunge la învierea din morţi” (Fap 3,10-11), trebuie să fie a mea şi a noastră a tuturor.

Iubirea Tatălui l-a chemat pe Avram la credinţă; iubirea Fiului l-a chemat pe Levi la o credinţă şi speranţă mai mare decât cea a lui Avram; iubirea Sfântului Duh ne cheamă şi pe noi la o credinţă şi o speranţă mai mare decât a lui Levi, dar mai ales ne cheamă la o iubire dinamică faţă de cei şchiopi, surzi, muţi, săraci, văduve, orfani, faţă de toţi cei marginalizaţi de societate şi mai ales faţă de cei păcătoşi…

Avram a ascultat de chemarea Tatălui şi a devenit “tatăl celor credincioşi” (cf. Rom 4,11); Levi a ascultat de chemarea Fiului şi a deveni “sfântul apostol şi evanghelist Matei”.

Noi ce putem deveni, dacă ascultăm de chemarea Duhului Sfânt? Fecioara Maria din Nazaret a devenit “mama lui Dumnezeu”, Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt şi pruncul din sânul ei s-a sfinţit atât de mult încât, spune Isus, că altul nu s-a născut din femeie mai mare decât Ioan Botezătorul (cf. Lc 1,41; Mt 11,11-12); Isus însuşi, zămislit prin puterea Duhului Sfânt (cf. Mt 1,18), a tresărit de bucurie în Duhul Sfânt când a constatat că se dă crezare misiunii apostolice, preamărindu-l pe Tatăl ca Domn al cerului şi al pământului (cf. Lc 10,17-21); diaconului Ştefan, plin de credinţă şi de Duhul Sfânt, i se deschide Cerul încă de pe acest pământ spre a vedea slava Impărăţiei (cf. Fap 6,5; 7,51 ş.u.). Toate aceste minuni din istoria mântuirii ne pot umple de fericire pentru că: ascultând de chemarea Duhului Sfânt, devenim “temple” vii ale Duhului Sfânt (cf. 1Cor 6,19), adică acel loc sacru în care ne întâlnim cu Dumnezeu în credinţă, speranţă şi iubire, ne întâlnim cu toţi oamenii.

Un renumit cântăreţ irlandez a dat un concert în capitala Statelor Unite, la Washington. Printre altele a interpretat şi cântul euharistic “Panis angelicus” – “Pâine îngerească” – în chip minunat. A doua zi a primit o scrisoare cu următorul conţinut: “Nu vă puteţi închipui cât m-a emoţionat cântecul dv. “Panis angelicus”. Când eram ucenic, deseori l-am cântat şi eu la biserică. Dar, mai târziu, am uitat de Dumnezeu şi de biserică… Cântecul dv. m-a întors la vârsta copilăriei, când, mergând la vecernie, eram atât de fericit cântându-l şi eu… M-au podidit lacrimile: lacrimi de părere de rău, lacrimile dorinţei după o viaţă nouă. Cântecul dv. m-a întors la Dumnezeu. Mi-am luat hotărârea de a fi un bun creştin”.

Iubirea cântă mereu. Să-i oferim lui Dumnezeu iubirea noastră de la această sfântă celebrare euharistică, primindu-l pe Isus în sfânta Împărtăşanie, ca această “Pâine îngerească” să ne facă îngeri, spre a cânta mereu iubirea lui Dumnezeu. Amin.

 

* * *

 

Duminica a X-a (A)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Fiii lui Israel îşi ziceau între ei: “Să ne dăm silinţa să-l cunoaştem pe Domnul! Venirea lui este sigură ca zorile;… va veni ca o ploaie de primăvară care face să rodească”. “Ce-aş putea să fac eu pentru tine, Efraime?… Iubirea voastră este ca norul de dimineaţă, ca roua care dispare de îndată? De aceea v-am biciuit prin profeţi, v-am nimicit prin cuvintele gurii mele şi judecăţile mele vor străluci ca lumina! Căci iubire vreau, nu jertfe, şi a-l cunoaşte pe Dumnezeu mai mult decât arderile de tot”. (Os 6,3-6)

Reproducând cuvintele fiilor lui Israel care îşi propun să facă un efort de a-l cunoaşte pe Domnul, profetul Osea arată, în prima lectură a acestei duminici, că un enunţ cât se poate de lăudabil este, în realitate, superficial dacă nu chiar ipocrit. Într-adevăr, însuşirea unei adevărate cunoaşteri a lui Dumnezeu ar trebuie să se traducă prin împlinirea poruncilor Lui, împlinire în care iubirea (faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele) trebuie să fie expresia dominantă. Or, profetul, în numele lui Dumnezeu, denunţă acea atitudine ipocrită în care împlinirea ritualistică a jertfelor ar fi, în ochii lor, suficientă pentru a atrage bunăvoinţa divină, bunăvoinţă care să le răsplătească “eforturile de a-L cunoaşte” prin rodnicia holdelor, a turmelor şi prin bunăstarea familiilor.

Ispita superficialităţii şi chiar a ipocriziei religioase îi paşte pe toţi oamenii, inclusiv pe creştini. De aceea textul profetic de astăzi ne invită să aprofundăm în ce constă cunoaşterea lui Dumnezeu. Această cunoaştere, mai înainte de a fi o temă de dezbatere teologică, trebuie să dea sens iubirii exprimate prin gesturile cele mai concrete.

Isus a văzut un om, cu numele de Matei, şezând la biroul lui de vameş şi i-a zis: “Urmează-mă!”. Matei s-a ridicat şi l-a urmat. În timp ce stătea la masă în casa acestuia, au venit o mulţime de vameşi şi păcătoşi şi au luat loc alături de el şi de ucenicii lui. Văzând aceasta, fariseii au spus ucenicilor: “Pentru ce mănâncă Învăţătorul vostru cu vameşi şi păcătoşii?” Isus, auzindu-i, le-a zis: “Nu cei sănătoşi au nevoie de medic, ci cei bolnavi. Învăţaţi ce vrea să spună scriptura prin aceste cuvinte: « Milă vreau, nu jertfă » Căci n-am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi”. (Mt 9,9-13)

Textul evanghelic al acestei duminici ne oferă două exemple în care cuvântul lui Dumnezeu adresat cândva poporului prin profetul Osea este pus în practică într-un mod diametral opus: 1. Chemarea vameşului, Matei, care echivalează, în textul, nostru nu doar cu alegerea unuia dintre apostoli, ci, mai mult, cu vindecarea unui bolnav (boala fiind starea de păcat în care se afla viitorul evanghelist prin modul în care îşi practicase profesia împreună cu colegii săi de breaslă); 2. Iniţiativa fariseilor de a “salva” “sfinţenia” lui Isus (şi a ucenicilor Lui) prin îndepărtarea de “cei contaminaţi de păcat” cu care orice tip de comuniune trebuie exclusă. Prin remarca sa, care face aluzie la cuvântul profetului Osea, Isus confirmă faptul că gestul său trebuie înţeles ca împlinire concretă (termenul de milă îl cuprinde şi-l concretizează pe cel de iubire) a voinţei Tatălui. În plus, această împlinire a voinţei este pentru El (ca pentru oricare dintre ucenicii săi) o adevărată vocaţie.

 

* * *

 

A învăţa de la Dumnezeu (şi atenţi nu sunt cei care au greşit)

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Nu Îl găseşti în cărţi

“Să ne grăbim să-l cunoaştem pe Domnul…” Astfel începe liturgia de astăzi. Fraza lui Ozea ne mai poate oferi firul călăuzitor al întregii noastre reflexii. Astăzi posibilităţile de cunoaştere s-au înmulţit. Nu mai contează cărţile care vorbesc despre El. Cutia poştală este invadată de foi, ziare şi jurnale de provenienţă religioasă. Nu lipsesc rubricile religioase la radio şi la televiziune. Dar putem să spunem că îl cunoaştem mai mult pe Domnul?

Să precizăm îndată că această cunoaştere despre care se vorbeşte nu este de tip intelectual. Şi nu este o problemă numai de noţiuni şi informaţii, formule şi definiţii. “Cunoaşterea” în sens biblic implică un raport intim, profund cu o persoană. Spune o legătură afectivă în loc de idei. Nu atât o înţelegere cât o experienţă directă. Comunicare mai mult decât cultură. Intimitate mai mult decât doctrină. Şi acţiunea inimii mai mult decât a minţii.

Nu atât cercetarea intelectuală cât dorinţa intensă, pasionată. Este nevoie de iubire şi nu numai de înţelegere. O singură experienţă mistică valorează mai mult de cât întreaga erudiţie pusă la un loc. O rază a unui contemplativ deschide o fâşie asupra misterului lui Dumnezeu, în timp ce elucubraţiile intelectuale docte şi subtile nu reuşesc nici măcar să-i răzuiască crusta. Sfinţenia unui individ este în stare să ne prezinte lui Dumnezeu într-un chip mai convingător decât toate demonstraţiile şi tratatele teologice. Şi apoi este calea simplităţii. Dar se întâmplă, de multe ori, să auzim o frază spusă cu o naturaleţe extremă de o persoană care trăieşte din credinţă, şi avem impresia că acele cuvinte ne îmbogăţesc mai mult decât tone de cărţi.

Da, să ne grăbim să-l cunoaştem pe Domnul. Şi să ne mişcăm cu toată persoana. Nu numai cu mintea. Să nu ne încredinţăm exclusiv sentimentului. Mai ales, să ne lăsăm instruiţi de experţi adevăraţi, care nu sunt în mod necesar teologi. Învăţătorii cei mai acreditaţi, pe acest tărâm, nu sunt cei care au pretenţia de a îndoctrina, să-ţi explice totul, ci cei care te lasă să intuieşti ceva, îţi pun înăuntrul tău o nostalgie. Sunt cei care deschid volume şi cei care permit să întrevezi ceva printr-o licărire secretă a propriei persoane.

O facultate teologică în fiecare familie

Chiar şi familia trebuie să fie locul de “cunoaştere a lui Dumnezeu”. O mică dar importantă “facultate teologică” poate fi implantată în orice casă. Nu este necesar să se ceară autorizaţii, nici să se obţină recunoaşterea titlurilor, din moment ce nici unul nu are nevoie să primească diplome. Este suficient de a căuta împreună să devenim creştini. Să învăţăm şi să repetăm, împreună, lecţia unicului Învăţător.

Materiile fundamentale trebuie să fie trei: iubirea reciprocă; rugăciunea comună; lectura asiduă a Scripturii. Niciuna din aceste materii nu este considerată facultativă. Nici nu poate fi una fără cealaltă. O comunitate familiară creşte în cunoaşterea lui Dumnezeu în măsura în care este o angajare de daruri reciproce, se descoperă bucuria de a “ne regăsi” în momentul rugăciunii, şi se confruntă cu Cuvântul lui Dumnezeu. Natural acest tip de cunoaştere nu ne apropie numai de Dumnezeu, dar determină o mai mare “apropiere”, o comuniune mereu mai profundă a persoanelor între ele.

Dumnezeu este dezamăgit de iubirea noastră

Acuza pe care Ozea o îndreaptă către cunoaşterea-iubirea noastră este aceea a inconsistenţei. “Iubirea voastră este ca un nor de dimineaţă, ca roua care dispare în zori”. O iubire inconsistentă, deci, provizorie, epidermică, sentimentală, care se hrăneşte cu emoţii. Dumnezeu nu poate să fie satisfăcut. Pretinde cu totul altceva ca răspuns la iubirea sa fidelă.

Iubirea trebuie să fie ceva serios.

Iubirea este extrem de exigentă. Iubirea implică durata. Opusă norului trecător care îşi face apariţia la orizont, pentru ca apoi să dispară de îndată, ca roua care se evaporă foarte repede, este ca acea ploaie binefăcătoare care alimentează izvoarele şi fântânile, adapă pământul asigurând recolte bogate. Dumnezeu este dezamăgit pentru că iubirea poporului său nu are profunzime. Este un popor superficial şi nestatornic. Gol şi uşor. Veleitar mai mult decât hotărât să se convertească. Ambiguu.

Dumnezeu pretinde o religiozitate mai interioară. Ba mai mult, afirmă primatul acestei religiozităţi decât toată aparatura impunătoare cultuală şi sacrificială. “Iubire vreau şi nu jertfă, cunoaşterea lui Dumnezeu mai mult decât arderile de tot”. S-ar putea traduce, literal: “Lui îi place fidelitatea, nu jertfele” “Ozea condamnă desigur jertfa fără suflet, fără iubire şi cunoaştere a lui Dumnezeu, o liturgie fără nici o influenţă asupra vieţii zilnice şi a raporturilor sociale” (C. Hauert). Nu este condamnată jertfa sau cultul ca atare. Ci se afirmă superioritatea dispoziţiilor inimii asupra practicilor exterioare.

Dumnezeu vrea altceva

Fariseii, ei, erau siguri că îl cunosc pe Dumnezeu. Dar nu-şi mai puneau problema dacă Dumnezeu pe care îl adorau, pe care îl impuneau şi altora şi pe care îl ascultau era cel adevărat sau cel greşit. Nu se întrebau dacă ceea ce prezentau este “voinţa lui Dumnezeu” sau nu mai degrabă expresia frustraţiilor, fricile, meschinăriile, incapacităţile lor de a iubi. Nu aveau nici cel mai mic dubiu în privinţa a ceea ce ofereau lui Dumnezeu (şi era mult, mai ales dintr-un punct de vedere cantitativ). Hotărâseră că Lui îi place chiar aceasta.

Ştiu totul, şi nu au învăţat nimic. Iată pentru ce Isus îi atinge fără milă: “Mergeţi şi învăţaţi…” (apoi, ne vom vedea şi vom putea discuta). Şi le aruncă în faţă în mod provocator fraza lui Ozea: “Milă vreau şi nu jertfă”. “Cunoaşterea” fariseilor prezintă două lacune importante, două puncte slabe: – Continuă, cutezători, să înmulţească şi să arate faptele lor. Şi nu intuiesc că iubirea cere, nu atât lucrurile exterioare, ci dăruirea de sine; nu atât efortul, ci abandonarea; nu atât datoria, ci spontaneitatea darului şi naturaleţea comportamentelor. Nu-şi dau seama că Dumnezeu vrea… altceva. – Nu înţeleg că iubirea se manifestă permiţând altuia să fie el însuşi. Şi ei pretind, de-a dreptul, ca Dumnezeu să fie cum vor ei. Îl închid în schemele meschine proprii, în sistemele teologice rigide, în categoriile lor morale înguste, în codicele lor prăfuite.

Isus care stă la masă cu păcătoşii îi scandalizează, pentru că întrerupe clar concepţia lor despre un Dumnezeu căruia îi place numai compania cu cei buni, evlavioşi, virtuoşi. Ei au stabilit cum trebuie să fie Dumnezeu: după propria lor imagine şi asemănare. I-au impus gusturile proprii, repulsiile proprii, discriminările proprii, sectarismul propriu, sentimentele proprii. Au fixat societăţile pe care ar trebui să le frecventeze şi au indicat ceea ce ar trebui evitat în mod absolut. Nu reuşesc să accepte un Dumnezeu care caută pe cei pierduţi. Ei ar vrea să-i impună lui Isus să-i vindece… pe cei sănătoşi. Ah, dacă ar fi acceptat să ia loc în acea “societate rea” şi ar fi revendicat întâietatea, datorită gravităţii bolii lor (pentru că sunt campionii unei religii fără milă).

Este o rugăciune a p. Davide Maria Turaldo care mi se pare că rezumă minunat tot ceea ce am încercat să spun. Iat-o:

“Problema nu eşti tu, Doamne: dacă tu exişti sau nu exişti, adevărata problemă este pe care Dumnezeu să-l adorăm: dacă tu eşti un Dumnezeu adevărat sau un Dumnezeu greşit, pentru că omul plăteşte îndată: Cristos, Fiul tău, a fost ucis în numele lui Dumnezeu, Şi este numele cel mai însângerat de pe pământ, Pentru că acum este un nume care nu mai spune nimic: O Dumnezeule adevărat, Dumnezeul lui Cristos, fă ca să te cunoaştem şi să te mărturisim cu viaţa.

A lăsat liber locul şi cineva s-a aruncat să-i ia locul…

“Isus, trecând, a văzut un om, numit Matei, şezând la biroul de impozite, şi i-a spus: “Urmează-mă”. Şi el s-a ridicat şi l-a urmat…” Matei, ce ai făcut de ai lăsat acel loc liber… Atâţia s-au grăbit să-l ia în stăpânire. Şi, deoarece nu puteau toţi să-l ocupe deodată, au creat altele. Tu, când ai răspuns la glasul lui Cristos care “trecea”, ai încetat să mai fii un funcţionar, un sedentar. Ai devenit călător ca şi El. Alţii, în schimb, pare că au descoperit vocaţia birocratică a sedentarismului, şi-au însuşit o mentalitate funcţionărească. Confundând acea chemare – “Urmează-mă” – au interpretat : “Aşează-te.”

Tu, când ai “cunoscut iubirea”, ai încetat imediat să faci socotelile, ai închis definitiv registrele. Din păcate alţii s-au specializat în a face socoteli, în a aduna impozitele, în a impune taxe religioase grele, în a încasa taxe de tot felul în numele lui Dumnezeu (şi de atâtea ori chiar acele tributuri grele pe care Dumnezeu nu le vrea. “Milă vreau şi nu jertfă…”). Matei, de ce nu ai ars acele registre blestemate?

Cineva le-a recuperat, refăcut, le-a adus la zi, substituind intitularea către Cezar sau Irod cu cea a lui Dumnezeu. Şi pe acele registre continuă să alinieze cifre, să facă statistici, să scrie reguli minuţioase, să redacteze declaraţii, să elaboreze documente destinate să umple alte registre cu comentarii docte şi pedante. Matei, tu ai devenit evanghelist, cel care anunţă “vestea cea bună”. Alţii au luat locul tău de vameş şi au devenit “contabilii lui Dumnezeu”, “notarii Împărăţiei”.

Tu ai ascultat de Cristos, şi deci la chemarea drumului. Mulţi dintre noi, în schimb, ne-am aranjat şi nimeni nu mai reuşeşte să ne scoată de la masă, din scaun, să-ne smulgă din mână cărţile de contabilitate, codicele, paginile pătate de cerneală şi… microfoanele. Acum pentru că este şi computerul, suntem mereu ocupaţi să apăsăm pe tastă mai mult decât să batem drumurile.

Dacă Isus, astăzi, “ar trece” prin locurile noastre, în loc de a ne ridica şi căuta să mergem după el, lăsând cu uşurinţă în urmă volumele şi foile volante, l-am invita să… se aşeze. La masa noastră, este mereu un loc şi pentru El, admiţând că este dispus să “raţioneze”, să discute, să comenteze, să interpreteze, să declare şi să se intereseze de contabilitate cu noi. Matei, te rog, fă-ne să înţelegem că există incompatibilitate între “a urma” şi “a rămâne aşezaţi” la locul nostru, între evanghelie şi masa de scris. Fă-ne să înţelegem că între Cristos care “trece” şi noi este mereu la mijloc un scaun şi o masă.

A spera împotriva…

A iubi, deci, înseamnă “a cunoaşte”, a fi fascinat de o persoană, a nu mai sta în propriul loc, a se aşterne la drum, a nu calcula, a închide registrele. Dar cunoaşterea-iubirea prinde puteri şi din credinţă şi speranţă. Credinţă şi speranţă împreună: nu se pot separa virtuţile teologale. Credinţa-speranţa întăreşte iubirea, şi iubirea face să crească credinţa-speranţa.

Ceea ce ne aminteşte Paul în a doua lectură, referindu-se la aventura lui Abraham. Subliniem acele verbe caracteristice: “nu şovăiesc”. Credinţa-speranţa rămâne intactă când totul se năruie, când totul dispare. Abraham face să înflorească speranţa din trupul său stins şi din sânul veştejit al soţiei sale. Speranţa găseşte, pentru a spune aşa, fundamentele în dărâmături.

“Nu a ezitat”. Este vorba de a continua drumul când ţelul pare de acum de neatins, când totul devine mai dificil, sau de-a dreptul imposibil, când previziunile apar nefavorabile. “S-a întărit în credinţă”. Credinţa nu se hrăneşte din siguranţe, şi nici din probe şi demonstraţii logice, nici cu atât mai puţin din semne minunate. Aceea a lui Abraham “se întăreşte” din nesiguranţă, din elementele contrare, din întârzieri, din contradicţii. Abraham nu pretinde garanţii suplimentare. Îi ajunge promisiunea lui Dumnezeu. Mereu şi numai aceea. Fără adăugiri. Fără alte proptele.

Mai ales, şi este proba cea mai arzătoare, “A sperat împotriva oricărei speranţe”. Abraham speră într-adevăr numai când scade speranţa “sa” sau când se sting speranţele “sale”. Speranţa, de fapt, nu merge pe linia speranţelor noastre. Speranţele noastre se bazează pe calculul posibilităţilor şi probabilităţilor, sau se încred într-un noroc neaşteptat. Aşa cum afirma Paul în mod paradoxal: “Învingând speranţa cu speranţa” Adică, învingând speranţa posibilului cu speranţa imposibilului. Speranţa adevărată este mereu întreruptă de raţiunea umană, bazată pe calcule prudente, chinuită de realităţile cele mai brutale.

Noi am prefera “Să sperăm conform oricărei speranţe (ale noastre)” În schimb este vorba de a spera împotriva… (oricărei speranţe). Noi am vrea o speranţă “încurajată”. Dar cel credincios are curajul de a spera atunci când circumstanţele uneltesc să-l facă să renunţe, şi persoanele raţionale (şi pioase) ar vrea să-l transforme într-un resemnat.

Desigur, este interesant să gândim că totul a început de la bătrâneţea a doi indivizi: Abraham şi Sara. Totul porneşte de la impotenţă. Şi mai paradoxal, în Noul Testament, viaţa se naşte şi celebrează propriul triumf într-un mormânt.

De la marginile posibilităţilor umane şi cele ale imposibilului de acum s-a aruncat o punte. Dar numai credinţa-speranţa este în stare s-o vadă. Când omul încetează să se bazeze pe istoria pe care el poate s-o construiască, atunci se manifestă puterea Învierii.

 

* * *

 

Sfinţi şi păcătoşi

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Reuben era un încrezut profesor de la şcoala de duminică. Într-o zi îi învăţa pe copii despre importanţa la a trăi o viaţă creştină fără pată, dându-se pe el ca exemplu. Spre sfârşitul orei, i-a întrebat: “De ce mă numesc oamenii creştin?” După un moment de pauză, unul dintre copii a răspuns: “Poate pentru că nu vă cunosc”. Unii dintre noi suntem ca Reuben. Oamenii ne numesc creştini pur şi simplu pentru că nu ne cunosc destul de bine. Mai rău, uneori nici noi nu ne cunoaştem pe noi înşine suficient de bine, şi este nevoie de o ispită sau de o criză gravă pentru a ne descoperi aşa cum suntem.

În Evanghelia de astăzi citim despre oameni ca Reuben, care credeau că fac tot ce trebuie pentru a fi drepţi înaintea lui Dumnezeu. Aceştia erau fariseii. Erau oameni care s-au angajat la respectarea sută la sută a întregii Legi. Pentru a fi siguri că nu încalcă Legea, ei au făcut alte legi care să protejeze cerinţele Legii. De exemplu, Legea cerea să dea fiecare zeciuială din venitul său. Pentru a se asigura că nu greşesc în această privinţă, fariseii treceau dincolo de cerinţele Legii şi dădeau zeciuială din tot ceea ce aveau, chiar şi din legumele care creşteau în grădinile lor. Astfel deveneau foarte scrupuloşi în respectarea detaliilor fine ale Legii. Iar oamenii îi priveau şi îi lăudau ca pe persoane cu credinţă eroică.

În respectarea Legii, fariseii nu făceau nici un compromis atât în ceea ce îi priveşte pe ei înşişi cât şi pe ceilalţi. Se gândeau că dacă ei puteau face acele lucruri, şi toţi ceilalţi puteau. Prin urmare, au devenit excesivi şi iraţionali în cerinţele pe care le impuneau celorlalţi oameni. Fariseii îi împărţeau pe toţi în două tabere: sfinţi şi păcătoşi. Cei care, datorită slujbei lor, nu puteau respecta toate cele 613 cerinţe ale Legii, erau etichetaţi ca păcătoşi. Între aceştia se numărau păstorii, măcelarii, tăbăcarii şi vameşii. Aceşti oameni erau consideraţi a fi într-o stare continuă de necurăţie, vameşii pentru că lucrau cu banii păgâni ai romanilor. Erau consideraţi departe de Dumnezeu. Şi nu puteau sta alături de ceilalţi în Templu fără a trece mai întâi printr-un elaborat ritual de purificare. Fariseii justificau marginalizarea religioasă a acestor oameni apelând la dreptatea lui Dumnezeu. Dumnezeu este sfânt şi oamenii păcătoşi nu au ce căuta cu Dumnezeu. Insistând pe dreptatea lui Dumnezeu, însă, ei uitau o calitate la fel de importantă a Lui, şi anume milostivirea. Ceilalţi îi considerau oameni eroici ai lui Dumnezeu deoarece vedeau doar exteriorul. A fost nevoie ca însuşi Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos, să vadă dincolo de faţadă şi să demaşte lipsa lor de evlavie.

Când Isus a dorit să alcătuiască un grup de discipoli care să înveţe principiile Lui religioase şi să le răspândească în lume, i-a evitat complet pe farisei. Ei erau rigizi în modul lor de a fi şi de a gândi. Nu mai puteau învăţa ceva nou. Nu se mai puteau schimba. “Păcătoşii” erau mult mai potriviţi. Ei se recunoşteau a fi păcătoşi, puteau învăţa şi se puteau schimba. Astfel Isus îl invită pe Matei vameşul, păcătosul public, să i se alăture. Când prietenii lui Matei, vameşii, au auzit că există un om al lui Dumnezeu, Isus, care îi acceptă aşa cum sunt, s-au adunat în jurul Lui pentru a sărbători vestea cea bună.

Nimeni nu i-a invitat pe farisei, dar pentru că ei se dădeau drept agenţi ai punerii în aplicare a Legii lui Dumnezeu, trebuiau să apară şi să strice petrecerea. I-au întrebat pe discipolii lui Isus: “De ce mănâncă învăţătorul vostru împreună cu vameşii şi păcătoşii?” (Matei 9,11). Isus a intervenit şi le-a răspuns, mai întâi printr-un proverb popular: “Nu cei sănătoşi au nevoie de medic, ci bolnavii” (versetul 12), apoi cu cuvintele Scripturii: “Mergeţi şi învăţaţi ce înseamnă: ‘Îndurare vreau şi nu jertfă’” (versetul 13a), şi în final cu propriile Lui cuvinte: “Nu am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi” (versetul 13b).

Evanghelia de astăzi le dă mult de gândit tuturor celor care îl caută pe Dumnezeu. Evlavia înseamnă mai mult decât a respecta legi. Dacă ar fi însemnat doar acest lucru, fariseii ar fi fost sfinţi. Evlavia ţine mai mult de capacitatea noastră de a recunoaşte că suntem cu toţii păcătoşi. Acest lucru ne va face mai dispuşi să învăţăm şi să ne schimbăm modul de a fi, mai dispuşi să îi acceptăm pe ceilalţi aşa cum sunt. Vom încheia cu o rugăciune a lui Peter Marshall: “Doamne, când greşim, fă-ne dispuşi să ne schimbăm. Şi când suntem buni, fă să nu fim încrezuţi”.