Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica lăsatului sec de brânză (a izgonirii lui Adam din Rai)
Evanghelia: Matei 6,14-21
Apostolul: Romani 13,11-14,1-4

Matei 6,14-21

Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.

 

Există prezentare PPT pentru acest text evanghelic. Click aici.

 

Autori

pr. Anthony M. Coniaris
pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Ilie Cleopa
Diverşi alţi autori
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Visarion Iugulescu
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
PF Daniel Ciobotea
Diverşi alţi autori
pr. Mihai Tegzeş

 

* * *

 

Reţeta în trei părţi a lui Cristos pentru Post

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

În Evanghelia de astăzi, Domnul nostru Isus Cristos ne oferă o reţetă în trei părţi pentru Post: iertarea, postul şi adunarea de comori în ceruri. Mai întâi iertarea. Problema cu lumea noastră de astăzi este că am construit prea multe ziduri. Cortina de Fier. Cortina de Bambus. Ziduri între rase. Ziduri între soţi şi soţii, între părinţi şi copii. Ziduri între oameni şi Dumnezeu. Unul dintre cele mai bune moduri de a dărâma aceste ziduri este iertarea.

Să începem cu zidurile dintre om şi Dumnezeu. Aceste ziduri sunt construite de păcat. În timpul Postului Mare, Biserica ne cheamă să privim la Crucea lui Isus şi la marea sa milostivire. Ea ne invită să venim la Cristos în Post, în marele Sacrament al Spovezii, să schimbăm păcatele noastre cu bogăţiile harurilor Sale, să gustăm şi să experimentăm noi înşine dulceaţa iubirii Sale plină de iertare. Primind iertarea Sa, Dumnezeu ne cheamă să îi iertăm pe toţi cei care ne-au rănit şi să căutăm să obţinem iertarea celor pe care noi i-am rănit. Dumnezeu ne oferă iertarea Sa în mod generos. Dar iertarea Sa ne obligă să îi iertăm pe ceilalţi.

Tocmai aceasta ne spune Isus în lecţia din Evanghelia de astăzi: “Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre”. Creştinismul începe cu iertarea din partea Domnului nostru. Dar nu se încheie aici. Pentru că am fost iertat şi zilnic sunt iertat de Dumnezeu pentru multele mele păcate, sunt obligat să îi iert pe ceilalţi. Astfel Postul Mare devine un timp pentru a dărâma zidurile în primul rând dintre om şi Dumnezeu şi apoi între semeni – ziduri create de duşmănie şi ură; ziduri mai tari decât oţelul sau betonul; ziduri pe care doar iertarea le poate distruge.

Pr. Alexander Schmemann a scris: “Triumful păcatului, principalele semne ale domniei sale asupra lumii, sunt diviziunile, opoziţiile, separările, ura. De aceea, prima spărtură în această fortăreaţă a păcatului este iertarea: întoarcerea la unitate, solidaritate, iubire. A ierta înseamnă a pune între mine şi ‘duşmanul’ meu iertarea radiantă a lui Dumnezeu Însuşi. A ierta înseamnă a respinge impasurile fără speranţă ale relaţiilor umane şi a le raporta la Cristos. Iertarea este cu adevărat o ‘pătrundere’ a Împărăţiei în această lume decăzută şi păcătoasă”. Prima noastră provocare pentru Post este deci aceea de a primi iertarea lui Dumnezeu şi de a ierta.

 

Postul.

A doua parte a reţetei Domnului nostru pentru Postul Mare constă în a posti: “Când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie”.

Există multe motive cât se poate de justificate pentru a posti, însă principalul este iubirea. Iubirea a fost unul dintre principalele scopuri ale postului în Biserica primară. De exemplu, atunci când creştinătatea avea mai puţin de un secol, un scriitor creştin, Hermas, a scris un interviu cu un înger despre post. Întrebat ce fel de post ţine, Hermas a răspuns că posteşte în modul în care se obişnuieşte. Îngerul nu a fost impresionat. A răspuns că Hermas nu avea nici cea mai mică idee de ce înseamnă un post autentic creştin, şi că ceea ce făcea el era inutil. Îngerul a continuat spunând că dacă dorim ca postul să aibă un sens, trebuie să ţinem o socoteală atentă câţi bani economisim cu el, şi să dăm aceste economii săracilor şi nevoiaşilor.

Un alt creştin din perioada de început a Bisericii, Aristides, scrie în “Apologetica” sa: “Dacă există un sărac între creştini şi ei nu au posibilitatea să îl ajute, postesc două sau trei zile şi dau mâncarea pe care au economisit-o prin post persoanei flămânde”. Acesta este postul pe care suntem chemaţi să îl practicăm în timpul Postului Mare care începe mâine. Suntem chemaţi să postim nu doar din motive de auto-control şi rugăciune, ci şi pentru motivul iubirii: a ne refuza nouă înşine ceva pentru a putea să dăm ceea ce am economisit unei persoane aflate în nevoi.

O familie a decis să mănânce doar orez la o masă, o dată pe săptămână, în timpul Postului, deoarece aceasta este hrana zilnică a milioane de persoane defavorizate din lume. Desigur, orezul era gătit puţin mai deosebit. Nu era doar o fiertură apoasă, ca în ţările sărace. Când s-a încheiat Postul, această familie s-a hotărât să continue practica de a servi, o dată pe lună, doar orez la cină. Cei 2,50 dolari pe care îi economiseau erau puşi într-un plic special pentru a fi dat prin Biserică săracilor din lume. Ar fi putut obţine banii renunţând la vreun lux, dar au simţit că mâncarea de orez i-a ajutat să se identifice cu aceia pe care doreau să îi ajute. O dată pe săptămână în timpul Postului – şi o dată pe lună după aceea – ei simţeau gustul foametei pentru a-i ajuta să îşi amintească atât de belşugul pământului lor cât şi de situaţia disperată a acelora care nu au acces la un astfel de belşug.

Domnul Dumnezeu a spus prin profetul Isaia: “Nu ştiţi voi postul care Îmi place?… Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l…” (Isaia 58,6-7). Acesta este postul plăcut lui Dumnezeu. Triodul care conţine slujbele Bisericii noastre pentru Postul Mare spune următoarele despre această perioadă: Postul primăverii a sosit, lumina pocăinţei… Să primim vestea Postului cu bucurie! Căci dacă părintele nostru Adam ar fi postit, nu am fi pierdut Paradisul… Postind trupeşte, fraţilor, să postim şi sufleteşte; să pierdem orice urmă de fărădelege, să rupem orice legătură păcătoasă, să împărţim celor flămânzi pâinea şi să primim în casele noastre pe cei care nu au acoperiş deasupra capului, pentru ca să putem primi milostivire mare de la Cristos Dumnezeul nostru.

 

Comori în ceruri.

După iertare şi post, a treia parte a reţetei lui Cristos pentru Postul Mare este exprimată în aceste cuvinte ale Sale: “Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.” Întrebarea pe care Dumnezeu ne-o pune în Evanghelia de astăzi este: Ce comori v-aţi adunat în ceruri? Ce garanţii aveţi pentru când veţi fi în ceasul de pe urmă? Ce veţi putea susţine că este al vostru când veţi fi înaintea tronului lui Dumnezeu? Dumnezeu vrea să ne spună că trebuie să ne trăim pe deplin vieţile pe acest pământ, dar şi că trebuie să le trăim ca o pregătire pentru viaţa de apoi.

Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem nouă înşine este: Ne adunăm comori doar pentru această viaţă? sau folosim această viaţă pentru a aduna comori eterne, comori pe care să le putem lua cu noi dincolo, comori care vor fi ale noastre pentru veşnicie? Toate comorile noastre de pe pământ – a spus Isus – vor dura doar cât va dura această viaţă. Ele sunt trecătoare. Vor ajunge toate la groapa de gunoi. Dar în Isus găsim comori adevărate care nu îşi vor pierde niciodată valoarea. Care sunt câteva dintre aceste comori pe care Dumnezeu ne cere să le adunăm, comori care îi sunt plăcute Lui, comori pe care le putem lua cu noi, comori care ne aduc satisfacţie în veşnicie?

Există comoara iubirii. “De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte… Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” A fi bogat în iubire înseamnă a fi cu adevărat bogat.

Există comoara iertării. Cele mai puternice ziduri dintre oameni şi dintre naţiuni nu sunt construite din fier sau oţel, ci sunt create de teamă, ură şi prejudecăţi. Singurul mod de a dărâma aceste ziduri este prin practicarea iertării. A fi bogat în iertare înseamnă a fi cu adevărat bogat.

Există comoara de a-l cunoaşte personal pe Isus ca Domnul şi Mântuitorul nostru. “Aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17,3). “Dar cele ce îmi erau mie câştig, acestea le-am socotit pentru Cristos pagubă. Ba mai mult: eu pe toate le socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Cristos Isus, Domnul meu, pentru Care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca pe Cristos să dobândesc” (Filipeni 3,7-8).

Postul este un timp pentru a întări relaţia cu cea mai importantă persoană din univers: Domnul Isus, prin rugăciuni mai multe în fiecare zi, prin citirea zilnică a cuvântului Său în Sfânta Scriptură, prin Împărtăşania frecventă, prin participarea la slujbele speciale din Post. Vieţile noastre sunt agitate de numeroase activităţi neesenţiale care conduc la atacuri de cord şi căderi nervoase. Postul este un timp pentru a plivi şi a anula unele dintre aceste activităţi care nu sunt necesare şi a crea timp pentru Dumnezeu şi pentru suflet; timp pentru a ne opri şi a trăi; timp pentru a aduna câteva comori în ceruri “unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură”. A-l cunoaşte pe Cristos personal este cea mai mare comoară.

Există comoara credinţei în Cristos. Fără această credinţă nici un om nu poate fi mântuit. Credinţa este puternică – atât de puternică încât poate “muta munţii”; este forţa la care Dumnezeu însuşi răspunde. A fi bogat în credinţă înseamnă a fi cu adevărat bogat.

Există comoara de a face voinţa lui Dumnezeu. “Oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela îmi este frate şi soră şi mamă” (Isus în Matei 12,50). În Predica de pe Munte, Isus a spus: “Cel ce va face şi va învăţa [aceste porunci], mare se va chema în împărăţia cerurilor” (Matei 5,19). Adevărata nobilitate, a spus Sf. Ioan Gură de Aur, constă în a face voinţa lui Dumnezeu. A face voinţa Tatălui şi a fi numit de Isus “frate şi soră şi mamă” este într-adevăr o comoară.

Există comoara rugăciunii – privilegiul minunat de a vorbi şi a intra în comuniune cu Domnul nostru iubitor la orice oră din zi şi din noapte. Cineva a scris: “Directorii sunt greu de văzut Timpul lor scump să nu îl irosesc; Îmi stabilesc agitat o întâlnire Şi vorbesc cu ei în grabă. Însă în orice timp din zi sau din noapte, În locuri mai mult sau mai puţin ciudate, Cer şi primesc fără amânare Un interviu cu Dumnezeu”. Cu adevărat, ce privilegiu – şi ce comoară – este a duce totul la Dumnezeu în rugăciune!

În fine, este comoara slujirii celorlalţi în numele lui Cristos: “Şi cel ce va da de băut unuia dintre aceştia mici numai un pahar cu apă rece… adevărat grăiesc vouă: nu va pierde plata sa” (Matei 10,42). Unul dintre proiectele noastre de slujire pentru Cristos în acest Post va fi să punem fondurile obţinute din postul nostru al iubirii în plicurile noastre speciale cu donaţii în Post. Fondurile vor merge către programul de misiuni al Bisericii noastre şi vor hrăni flămânzii acestei lumi în numele lui Cristos.

Acestea sunt, aşadar, comorile care contează cu adevărat în ochii lui Dumnezeu, comori care nu ruginesc ci vor dura veşnic: comori de iubire, iertare, cunoaştere personală a lui Isus, credinţă, împlinire a voinţei lui Dumnezeu, rugăciune şi slujire a semenilor noştri prin postul iubirii. Sf. Ioan Gură de Aur a fost ameninţat că i se va lua totul. Marele sfânt a răspuns: “Comoara mea este în cer şi nu o puteţi lua niciodată de la mine”.

* * *

De ce să nu încercaţi reţeta lui Cristos pentru post: iertare, post, şi adunare de comori în ceruri? Veţi descoperi că este reţeta perfectă dacă doriţi ca de aceste Paşti nu doar să îl întâlniţi pe Cristos înviat, ci şi să înviaţi şi voi.

 

* * *

 

Despre Post

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa creştină

“Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde moliile
şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură.
Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici rugina,
nici moliile nu le strică şi unde furii nu le sapă,
nici nu le fură. Căci unde va fi comoara voastră,
acolo va fi şi inima voastră.”
(Matei VI, 19-21)

Mâine intrăm în sfântul şi marele post al Sfintelor Paşti, numit mare nu atât pentru că durează mai mult decât celelalte posturi, cât pentru că ne pregăteşte la cea mai mare sărbătoare creştină: Învierea lui Isus sau Sfintele Paşti.

La Evrei, sărbătoarea Paştilor însemna comemorarea eliberării lor din robia egipteană şi intrarea în pământul Făgăduinţei, în Canaan, adică trecerea din starea de robie la libertate, trecere care în limba ebraică se numeşte pesah, iar în latină pascha de unde şi denumirea de Paşti.

Pentru noi creştinii, Paştile încă înseamnă tot o eliberare, o trecere, dar nu dintr-o sclavie trupească, ci din robia spirituală, a păcatului, la libertatea de fii ai lui Dumnezeu, prin moartea şi învierea lui Isus Cristos.

După cum vechiul popor ales al lui Dumnezeu, evreii, spre a intra în Pământul Făgăduinţei, au avut de străbătut prin pustiu, timp de patruzeci de ani, un drum lung şi anevoios, ducând o viaţă aspră şi renunţând la practicile idolatre, pentru a-l adora numai pe Dumnezeu, supunându-se Legii lui, dată prin servitorul său Moise, tot astfel, noul popor al lui Dumnezeu, noi creştinii, se cuvine să trecem printr-o perioadă austeră, de purificare şi transformare spirituală, de totală întoarcere la Dumnezeu, drept pregătire la sărbătoarea eliberării noastre prin moartea şi învierea lui Isus Cristos, şi a intrării în noul Pământ al Făgăduinţei, în Împărăţia Sa spirituală, Biserica, ce începe aici şi se desăvârşeşte în Cer. Această purificare şi reînnoire sufletească se cheamă pocăinţă sau, în greceşte, metanoia.

În fragmentul evanghelic citit azi, Isus ne îmbie două mijloace spre a înfăptui în noi această transformare: iertarea celor ce ne-au greşit, şi postul.

1. Este ceva simplu şi de la sine înţeles că, deoarece suprema poruncă în creştinism este iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, noi nu ne putem îmbogăţi sufletul cu comorile virtuţilor câtă vreme magaziile lui sunt tixite de ură, mânie, invidie, clevetiri, răzbunare, calomnie. Cum ne-am putea apropia de Dumnezeu, care este însăşi Iubirea, când în sufletele noastre mocneşte ura ? De aceea Isus ne avertizează: “De nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile” (Matei VI, 15). Cât de atenţi trebuie deci să fim ori de câte ori rostim Tatăl nostru, ca nu cumva, nutrind în inimă ură, să ne rostim, noi înşine, propria noastră osândă.

2. Al doilea mijloc pe care ni-l recomandă Isus este înfrânarea prin post şi ajun. Prin post şi ajun, refuzându-i organismului anumite alimente mai consistente, care, prin prisosul de energie pe care îl produc, ar putea trezi porniri dezordonate, noi îi punem astfel corpului un frâu, pentru ca sufletul să-şi poată păstra libertatea şi supremaţia ce i se cuvine. Cine îşi satisface toate capriciile şi exigenţele trupeşti va deveni curând sclavul poftelor sale dezordonate. Or, în om, sufletul trebuie să fie suveranul, iar trupul trebuie să fie supusul. Fără renunţări însă, fără cumpăt, acest lucru este cu neputinţă.

Azi este un adevăr unanim recunoscut că, şi numai din punct de vedere al igienei, al bunăstării biologice, abţinerea parţială sau totală de la anumite alimente, pentru o perioadă mai scurtă ori mai lungă, recomandată de medicină, este deosebit de folositoare şi, uneori, chiar necesară pentru restabilirea sănătăţii bolnavului. Ba chiar şi cei sănătoşi, sportivii, atleţii, pentru a-şi păstra performanţele, e necesar să se abţină de la excese în ce priveşte consumul anumitor alimente şi de la alcool. Să nu mai vorbim de renunţările la care sunt în stare să se supună atâtea persoane numai din vanitatea de a-şi păstra silueta.

Şi totuşi, toate acestea lumea le admite, dar ea este refractară şi chiar indignată atunci când Biserica, în interesul superior al sufletului, prescrie credincioşilor anumite renunţări în alimentaţie. Or, dacă pentru o medalie sau o cupă sportivă e admis ca omul să se supună unor renunţări şi unei discipline vrednice de admiraţie, oare premiul incomparabil al fericirii veşnice să nu merite astfel de sacrificii ?

Isus Cristos ne arată importanţa postului şi ajunului nu numai cu cuvântul, ci şi cu viaţa Sa. Înainte de a-Şi începe opera de Răscumpărare, se retrage în pustiul Iordanului, unde petrece, timp de patruzeci de zile, în rugăciune şi ajun aspru, pentru ca, apoi, să iasă biruitor din întreita ispită întinsă de Satana. El s-a supus de bună voie acestor privaţiuni şi ispite, ca să ne demonstreze prin exemplul Său necesitatea şi eficacitatea înfrânării de la mâncare în lupta contra ispitelor.

Urmând pilda Lui, vom trăi şi noi aceste şapte săptămâni de penitenţă, mai reculeşi, în mai multă rugăciune, spre a auzi în tăcerea interioară şoapta lui Dumnezeu.

Vom petrece şi noi, ca Isus şi cu Isus, şapte săptămâni de penitenţă, rezistând Satanei care, pentru a ne abate de la slujirea lui Dumnezeu, se aliază împotriva noastră cu întreita poftă din noi: pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii. Şapte săptămâni de pocăinţă, în care, urmând calea arătată de Isus cu pilda Sa, prin veghe, rugăciune şi înfrânarea simţurilor, ne vom îmbogăţi sufletul în comorile netrecătoare ale virtuţilor teologale şi morale: în credinţă, speranţă şi iubire, în prudenţă, cumpătare, dreptate şi tărie, comori pe care “nici rugina, nici moliile nu le strică şi hoţii nu le sapă, nici nu le fură”.

Dar, pentru ca practica postului să săvârşească în spiritul şi inima noastră acea prefacere adâncă, acea convertire totală şi unire cu Isus, Mirele sufletului nostru, pe care le aşteaptă de la noi Biserica, e necesar să ţinem seama de câteva precizări.

Întâi, să ne ferim de ostentaţie. Isus ne-o spune: “Şi, când ajunaţi, să nu vă faceţi trişti ca cei făţarnici, care îşi smolesc feţele ca să arate oamenilor că ajună. Adevăr vă zic că şi-au luat plata. Iar tu, când ajuni, unge-ţi capul şi spală-ţi faţa, ca să nu te areţi oamenilor că ajuni, ci Tatălui tău, care este într-ascuns, şi Tatăl tău Cel ce vede într-ascuns, îţi va răsplăti la arătare” (Matei VI, 16-18).

În al doilea rând, să nu pierdem din vedere că spiritul postului este virtutea cumpătului. Dacă consum alimente de post, dar mi-am încărcat stomacul până la refuz, ce-i drept nu am încălcat litera postului, dar, prin lăcomie, am nesocotit şi încălcat spiritul acestei porunci, care este cumpătul.

În al treilea rând, să nu uităm că abţinerea de la anumite alimente nu este un scop în sine, ci doar un mijloc de spiritualizare, de desăvârşire spirituală. De aceea, prin postul material, alimentar, trebuie să urmărim deprinderea postului spiritual care constă în înfrânarea patimilor şi reţinerea de la orice plăcere oprită. Dacă, astăzi, Biserica Apuseană a îndulcit disciplina postului şi ajunului într-o aşa de mare măsură, limitând postul la vinerile de peste an, iar ajunurile la numai două zile pe an, ea cere în schimb fiilor ei, insistent, să tindă neîncetat spre o tot mai mare primenire spirituală, prin înfrânarea pornirilor dezordonate, prin combaterea păcatelor limbii, îngăduinţa faţă de semeni, suportarea ofenselor, purtarea crucii de fiecare zi în spirit de pocăinţă, de purificare, pentru a ajunge la acea întâlnire intimă şi îmbrăţişare cu Dumnezeu, în adâncul fiinţei noastre spirituale.

“Cel ce se abţine numai de la mâncărurile oprite, iar nu şi de la păcate, acela -spune Sfântul Onoriu – este asemenea diavolului, care niciodată nu mănâncă, dar nu încetează să facă rău”. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur remarcă: “Nu postul în sine, ci numai postul adevărat poate mântui pe om. Posteşti! Bine faci, dar arată-mi aceasta prin fapte. Întrebi: prin care fapte? Iată-le: dacă vezi un sărac, îndură-te spre el, dacă îl vezi fericit pe vecinul tău, nu-l invidia. Nu numai gura ta trebuie să postească, ci şi ochii şi urechile şi mâinile şi picioarele tale, toate mădularele trupului tău. Să postească mâinile, ţinându-le curate de averea nedreaptă şi de câştig nedrept, să postească picioarele, neumblând după petreceri necuviincioase. Să postească ochii, neprivind în lături cu poftă şi lăcomie. Să postească urechile, neascultând clevetirile şi vorbele păcătoase”.

Iată, iubiţilor, postul adevărat, în sensul lui deplin, postul spiritual, care urmăreşte transformarea, desăvârşirea spirituală a omului, program de fiecare zi şi de fiecare clipă a oricărui creştin.

Omul veacului nostru, captivat, cu sufletul şi cu toate aspiraţiile fiinţei sale, de ceea ce cade sub simţuri, este străin de sensul acestei chemări. Fascinat de mirajul progresului vertiginos ştiinţifico-tehnic, el îşi pune scopul vieţii în satisfacţiile mereu sporite pe care i le oferă o crescândă bunăstare materială, pierzând cu totul simţul sacru al valorilor transcedentale. După el, singura realitate sunt comorile pământeşti, cu toate că Mântuitorul, în Evanghelia de azi, atrage atenţia oamenilor de azi şi dintotdeauna să nu-şi îngroape sufletul în lucrurile perisabile şi să nu-şi facă din ele scopul vieţii lor, ci să pună mai presus de ele comorile nepieritoare spre care trebuie să aspire orice suflet, căci, în ceasul din urmă, acestea sunt singurele pe care le putem lua şi duce cu noi în veşnicie. “Nu vă adunaţi comori pe pământ – avertizează Isus – unde moliile şi rugina le strică şi unde hoţii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici rugina, nici moliile nu le strică şi unde hoţii nu le sapă şi nici nu le fură. Căci unde va fi comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră” (Matei VI, 19-21).

Iubiţii mei! Suntem făcu-ţi pentru Cer, pentru Dumnezeu. Însăşi poziţia noastră verticală ne arată că privirea noastră trebuie să fie orientată spre El.

În zborul lor spre alte zări mai calde, păsările călătoare îşi urmează neabătute drumul şi nu se coboară pe pământ decât pentru a lua atât cât le este necesar ca să-şi reîmprospăteze forţele, spre a-şi putea continua zborul către ţintă. Prin trupul nostru, avem şi noi nevoie de contact cu pământul, dar, prin sufletul nostru, puternic atraşi de nostalgia paradisului pierdut, suntem călători spre patria cerească. Să luăm din acest lut, frământat cu sudoare, doar atât cât ne este necesar pentru a ne primeni forţele trupeşti şi sufleteşti, ca să ne putem continua zborul. La aceasta ne cheamă postul. Şi, fiindcă această primenire şi sfinţire a fiinţei noastre este o operă divină în care iniţiativa aparţine lui Dumnezeu, căci “fără de harul său nu suntem nimic”, ne vom încredinţa Lui prin Maica Lui şi a noastră, lăsându-L, cu docilitate, să ne purifice şi modeleze după chipul Său, spre a ne uni tot mai intim cu El, asigurându-ne astfel răsplata fericirii în împărăţia cerească. Amin.

 

* * *

 

Despre lucrarea faptelor bune în ascuns şi despre milostenie

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

Iar tu postind, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti (Matei 6, 17)

Iubiţi credincioşi,

Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a venit din Cer ca să facă ascultare de Părintele Său şi să slujească la mîntuirea neamului omenesc, scoţîndu-l din robia diavolului şi a morţii. În toată Evanghelia El a învăţat neîncetat pe oameni, cum să facă voia lui Dumnezeu şi cum să lucreze faptele bune spre slava Lui şi spre mîntuirea sufletelor lor. În dumnezeiasca Evanghelie de azi, pe lîngă alte învăţături, ne arată cum să postim şi unde să adunăm comoară pentru sufletele noastre. Iată ce zice în privinţa postului ca să fie spre slava lui Dumnezeu şi spre mîntuirea sufletelor noastre: Tu însă, cînd posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns; şi Tatăl care vede în ascuns îţi va răsplăti ţie (Matei 6, 17-18).

Dar Mîntuitorul ne-a poruncit nu numai postul să-l facem în ascuns, spre a scăpa de slava oamenilor, ci şi milostenia, şi rugăciunea, şi toate faptele bune, că iată ce zice: Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri (Matei 6, 1). Deci, cînd faci milostenie, nu trîmbiţa înainta ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă că îşi iau plata lor. Tu însă, cînd faci milostenie, să nu ştie stînga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Iar cînd vă rugaţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stînd în picioare, să se roage ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă că îşi iau plata lor. Tu însă, cînd te rogi, intră în cămara ta şi, închizînd uşa, roagă-te Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie (Matei 6, 2- 6).

Iată, fraţii mei, cum ne-a învăţat Mîntuitorul nostru Iisus Hristos să lucrăm întru ascuns, spre a ne feri de păcatul cel mare al mîndriei şi al slavei deşarte care de multe ori ne vine din lauda oamenilor.

Dar oare întotdeauna trebuie să lucrăm faptele bune în ascuns? Suntem datori să lucrăm faptele bune şi în ascuns şi la arătare, cînd nu vom putea să le ascundem. Numai un lucru să avem în vedere: ca toate faptele noastre să fie plăcute lui Dumnezeu şi spre slava Lui. Că zice Mîntuitorul nostru Iisus Hristos: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încît să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri (Matei 5, 16). Deci, ori de facem fapte bune în ascuns, ori întru arătare, să le facem spre slava şi plăcerea lui Dumnezeu. Acest lucru ne învaţă şi vasul alegerii marele Apostol Pavel, zicînd: De aceea, ori de mîncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi. (I Corinteni 10, 31).

Dumnezeieştii Părinţi ne arată că fapta are trup şi suflet. Trupul faptelor bune este lucrarea lor, iar sufletul faptelor bune este scopul cu care le lucrăm. Deci, se cuvine să fim cu mare luare aminte la scopul cu care lucrăm faptele cele bune. Fapta bună făcută cu scop rău are temelie de umbră şi, pe lîngă faptul că pierdem osteneala săvîrşirii ei, ne facem vinovaţi de osîndă. Căci Dumnezeu, care vede cele ascunse ale inimii noastre nu ia aminte la cele ce facem, ci la scopul cu care lucrăm fapta bună.

Acest adevăr ni-l arată şi dumnezeiescul părinte Maxim Mărturisitorul, care zice: “În toate cele făcute de noi, Dumnezeu ia seama la scop” (Filocalia, vol. II, Sibiu, 1947, p. 86). Căci unul lucrează fapta bună ca să fie lăudat şi cinstit de oameni, altul, ca să cîştige bani sau avere, iar altul, ca să tragă pe unii la păcate şi dezmierdări. Toate aceste scopuri sunt rele şi vătămătoare de suflet. Altul însă suferă toată osteneala faptelor bune şi cu multă răbdare şi smerenie îşi duce crucea vieţii avînd în vedere numai scopul sfînt de a face toate spre slava lui Dumnezeu, spre a cîştiga milă şi îndurare în ziua morţii şi a Judecăţii de apoi ca să-şi mîntuiască sufletul. Fericit şi de trei ori fericit este asemenea om care nu doreşte altceva în viaţă decît mîntuirea sufletului său.

Oare cîţi din sfinţi, urînd slava de la oameni, au fugit de lume şi au slujit lui Dumnezeu prin pustietăţi şi prin stîncile pămîntului! Iar unii, spre a fi urîţi şi batjocoriţi de oameni, s-au făcut nebuni pentru Hristos, precum au fost sfinţii Andrei şi Simon. Alţii, avînd în vedere prăpastia slavei deşarte, se sileau mai mult a ascunde faptele bune decît a le lucra. Aşa vedem pe acel bătrîn care se depărta totdeauna întru adîncul pustiului şi acolo îşi petrecea viaţa lui în tăcere, în linişte şi rugăciune. Odată l-a întrebat ucenicul lui, zicînd: “Pentru ce, părinte, totdeauna fugi de noi şi te depărtezi în adîncul pustiului? Nu este mai bine să trăieşti aproape de oameni, ca văzînd ei nevoinţa şi viaţa ta bună, să se folosească şi alţii, şi tu vei avea mai mare plată de la Dumnezeu?”

Răspuns-a bătrînul: “Crede-mă, fiule, că măcar de ar fi cineva asemenea cu Sfîntul şi Marele Prooroc al lui Dumnezeu Moise şi ar trăi împreună cu oamenii, nu poate să se cheme fiu al lui Dumnezeu după dar şi să-şi folosească sufletul său nicidecum. Că eu sunt fiu al lui Adam, şi precum Adam părintele meu, văzînd roada frumoasă şi bună la gust, n-a răbdat să nu guste, prin care a murit, aşa şi eu, cînd văd rodul păcatului, îndată îl poftesc, prin care luînd şi gustînd mor. Pentru aceea, Preacu-vioşii noştri Părinţi, fugeau din lume la pustie, ca să-şi omoare patimile şi poftele dulceţilor căci acolo nu aflau mîncare care naşte poftele păcatului” (Pateric, Rm. Vîlcea, 1930. Despre smerenie).

Iubiţi credincioşi,

Astăzi se lasă sec de brînză, iar de mîine începe Sfîntul şi Marele post al Paştelui, care durează şapte săptămîni. Primele şase săptămîni formează postul propriu-zis, iar ultima săptămînă de la Florii pînă la Învierea Domnului, postim şapte zile în cinstea Sfintelor şi mîntuitoarelor Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos.

De felul cum trebuie să postim ne învaţă Însuşi Mîntuitorul în Evanghelia de astăzi, cum am amintit la început. Adică să postim după puterea fiecăruia, dar în taină şi cu bucurie, iar nu cu tristeţe, căci sunt o parte din creştini care spun: “Eu nu pot posti că sunt bolnav!” Sau dacă totuşi postesc o zi, două se arată trişti, indispuşi şi chiar agitaţi. În această privinţă, fraţii mei, trebuie să ştiţi că “Biserica nu este omorîtoare de oameni ci de patimi”. Postul de mîncare de dulce şi chiar de vin este rînduit de Biserică pentru toţi, dar după putere. El este necesar tuturor, mai ales celor tineri, ca să-i oprească de la păcate şi de la patimile trupeşti. Iar dacă cineva este bolnav, bătrîn sau neputincios să asculte de duhovnicul lui şi să postească după cît poate.

Să ştiţi şi aceasta, că postul este de două feluri. Post trupesc, adică înfrînare de la mîncare pe un timp limitat, cu scopul de a ne ruga mai curat lui Dumnezeu şi de a ne stăpîni firea. Al doilea, este postul sufletesc, adică înfrînarea limbii, a ochilor, a auzului de la cele rele; a mîinilor să nu lucreze vreun păcat şi, mai ales, înfrînarea minţii de la imaginaţii şi gînduri pătimaşe, a inimii de la pofte şi tot felul de răutăţi “care ies din inimă” şi a voinţei ca să nu accepte săvîrşirea vreunui păcat.

Iată deci, cele două feluri de posturi. Numai cine posteşte cu amîndouă felurile de post, adică şi cu trupul şi cu sufletul, numai acela ţine post întreg şi adevărat. Iar dacă cineva este bolnav să se înfrîneze de la mîncare după putere, dar să postească de mînie, de tutun, de beţie, de ceartă, de înjurături, de glume, de somn mult, de gînduri şi imaginaţii necurate, de cărţi rele, de păcate urîte trupeşti şi sufleteşti, de furt, de minciună, de judecăţi prin tribunale, de vrăjitorie, de avorturi, de divorţ, de dezbinări între rude şi de tot păcatul. Că mai mare este postul sufletesc de gînduri şi de faptele rele, decît postul trupesc de mîncare. Cine se înfrînează de la toate aceste răutăţi se va putea cu uşurinţă înfrîna şi de la mîncare şi băutură.

Poate întreba cineva de vechimea postului, crezînd că postul a fost rînduit de Biserică mult mai tîrziu. Aici vă amintesc cuvintele Sfîntului Vasile cel Mare care spunea că postul este una din cele mai vechi porunci, fiind rînduit chiar din rai. Căci a poruncit Dumnezeu lui Adam: Din toţi pomii din rai poţi să mănînci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănînci, căci, în ziua în care vei mînca din el, vei muri negreşit! (Facere 2, 16-17). Vedeţi vechimea postului? Iar dacă Adam şi Eva au călcat porunca postului şi ascultării, vedeţi că au fost izgoniţi din rai şi au murit? Iată vechimea postului şi iată şi urmările celor ce au putut dar n-au voit să postească. Deci şi noi să ne silim a trece curgerea Postului Mare, cu înfrînare după puterea trupească şi sufletească. Iar cînd nu putem sau nu ştim cum să postim să urmăm sfatul preotului nostru.

Iubiţi credincioşi,

Postul se respecta şi în Legea Veche. Iudeii posteau lunea şi joia şi în anumite zile după rînduiala de cult a Vechiului Testament. In Legea Harului, Sfinţii Părinţi, pornind de la cultul iudaic, au rînduit două zile de post săptămînal obligatoriu: miercurea, în amintirea vînzării Domnului de către Iuda şi vinerea, în cinstea răstignirii Lui pe cruce. Mai tîrziu s-a rînduit şi lunea zi de post, mai ales pentru călugări, ca să prisosească în toate Biserica creştină faţă de cultul iudaic. Apoi s-au rînduit şi celelalte patru posturi de peste an, dintre care cel mai important pentru pocăinţa şi creşterea noastră duhovnicească este Postul Mare. În acest sfînt post creştinii se înfrînează de la mîncare de dulce, merg cît mai regulat la biserică, se împacă unii cu alţii, soţii ţin definitiv curăţenie trupească. Apoi toţi se roagă mai mult, citesc regulat Psaltirea, fac metanii şi milostenie după putere, se spovedesc şi se împărtăşesc în post de două ori, sau măcar odată pînă la Sfintele Paşti, renunţă la judecăţi, la certuri şi distracţii care robesc mintea şi înşeală pe mulţi.

Pentru a avea folos de post şi pentru a-l trece cu uşurinţă, trebuie să-l unim cu încă două fapte bune cu sfînta rugăciune şi cu milostenia. Rugăciunea şi postul formează cele două aripi cu care creştinul poate zbura pînă la Hristos, iar amîndouă unite cu milostenia ne duc pînă în faţa Preasfintei Treimi şi formează cea mai sigură şi scurtă scară de mîntuire pentru creştini. O scară numai cu trei trepte care ne poate ridica de jos, unde suntem căzuţi împreună cu Adam, pînă sus, în Împărăţia Cerurilor. Să iubim aceste trei virtuţi şi să le lucrăm toată viaţa, dar mai ales acum în Postul Sfintelor Paşti. Postul este jertfa trupului, rugăciunea este jertfa sufletului, iar milostenia este jertfa dragostei în Hristos.

Să postim cu dragoste şi să urcăm scara Postului Mare cu bucurie, iar nu suspinînd, “că pe dătătorul de bunăvoie îl iubeşte Dumnezeu”. Adam a căzut călcînd porunca postului. De aceea se şi numeşte Duminica de astăzi “a Izgonirii lui Adam din rai”. Noi însă să ne ridicăm din căderea lui Adam, încercînd cu post, cu rugăciune şi cu milostenie, scara celor patruzeci de zile ale Marelui Post, crescînd duhovniceşte în credinţă, în dragoste şi în nădejdea mîntuirii, pînă vom ajunge înaintea lui Hristos înviat şi în lumina cea neapusă a Preasfintei Treimi.

În seara aceasta se citeşte la vecernie o rugăciune de iertare şi se iartă, acasă şi în biserică, toţi credincioşii din fiecare sat, parohie, familie, ca şi cei din mănăstiri. Fără iertare nu putem începe postul, nu ne putem ruga şi osteneala ne este fără folos. Iar începînd de mîine, timp de patru zile se citeşte, în fiecare biserică, “Canonul Mare” al Sfîntului Andrei Criteanul, o prea frumoasă rugăciune de pocăinţă. Care puteţi, luaţi parte cu evlavie la slujba Canonului Mare, care se citeşte patru zile. Acasă citiţi cărţi de rugăciuni şi cărţi creştineşti, după timp şi putere faceţi metanii şi, mai ales, citiţi Psaltirea pînă la Sfintele Paşti, că mare putere au psalmii.

Cu aceste scurte învăţături duhovniceşti, încheiem predica de azi şi rugăm pe bunul Dumnezeu să ne binecuvînteze începutul Postului Mare, ca să-l parcurgem cu folos şi să ajungem cu bucurie să ne închinăm şi slăvitei Sale Învieri. Amin.

 

* * *

 

Duminica iertării

Autor: Diverşi alţi autori
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Mâine este luni. Nu orice zi de luni, ci lunea în care începe Postul Mare, un timp special de rugăciune şi post. Postul Mare ne va purta într-o călătorie de-a lungul a patruzeci de zile, sau şase săptămâni, până la Sâmbăta lui Lazăr, apoi Duminica Floriilor şi Săptămâna Mare. Şi la sfârşitul acelei săptămâni, cu voia lui Dumnezeu, vom celebra Învierea lui Cristos în noaptea de Paşti. Acum ne aflăm aşadar exact la cincizeci de zile distanţă de ziua Paştilor.

Această duminică este cunoscută ca Duminica lăsatului sec de brânză, sau Duminica iertării, după pasajul evanghelic pe care l-am citit. În această zi ne amintim de căderea în păcat a lui Adam şi a Evei, de faptul că ei au pierdut Paradisul mâncând din ‘fructul oprit’, acesta fiind motivul pentru care postim, mâncând doar ‘fructul permis’. Cum s-a întâmplat exact acea cădere?

Ştim din Scripturi că primul bărbat şi prima femeie trăiau în Paradis, în Grădina Edenului. Ştim de asemenea că trăiau în armonie şi comuniune cu Dumnezeu, necunoscând nici păcatul, nici durerea, nici îmbătrânirea, nici moartea. Mai ştim că ei nu au ascultat de Dumnezeu. Cauza neascultării lor a fost ispita mândriei: credeau că ştiu mai bine decât Creatorul lor. Creatura, având libertate, a crezut că este mai mare decât Creatorul. Faptul că primii oameni au preferat să aibă încredere în ei înşişi mai degrabă decât în Dumnezeu a dus la căderea lor din comuniunea cu Dumnezeu. Însă odată ce l-au respins pe Dumnezeu, au respins şi libertatea faţă de păcat şi faţă de consecinţa lui, durerea, şi libertatea faţă de îmbătrânire şi consecinţa ei, moartea.

Vindecarea pentru căderea lor le-a fost arătată cu claritate; consta în a face opusul la tot ceea ce au făcut. În loc de neascultare, aveau nevoie de ascultare; în loc de mândrie, aveau nevoie de umilinţă. Cu alte cuvinte, trebuiau să se întoarcă cu pocăinţă de la ceea ce au făcut, şi să ceară iertare. La început nu au putut să facă acest lucru. Când Dumnezeu a vorbit pentru prima oară cu Adam şi Eva după actul lor de neascultare, Adam a dat vina pe Eva, şi Eva a dat vina pe şarpe. Nici unul dintre ei nu a avut umilinţa să îşi asume responsabilitatea pentru greşelile lui şi să îşi ceară iertare. Dumnezeu nu i-a întrebat ce au făcut pentru că nu ar fi ştiut, ci pentru că a dorit să le dea ocazia să îi ceară Lui şi unul altuia iertare. În schimb ei au dat vina unul pe celălalt, acuzându-l în acelaşi timp pe Dumnezeu, Creatorul lor. Ne putem imagina cum râdea Satana.

Şi nouă, fii ai lui Adam şi ai Evei, Dumnezeu ne oferă ocazii pentru a cere iertare, aşa cum ar fi trebuit să facă Adam şi Eva. El ne dă Sacramentul Spovezii. Spovada nu există pentru că Dumnezeu vrea să afle ce am făcut sau ce am omis să facem. El ştie deja toate acestea. Spovada există pentru că Dumnezeu ne dă ocazia să ne mărturisim greşelile şi slăbiciunile. El doreşte ca noi să ne cerem iertare, pentru ca să putem apoi lua tărie de la El prin rugăciunile preotului, ca să ne curăţăm şi să nu mai repetăm greşelile noastre.

Dumnezeu nu are nevoie de spovada noastră, dar noi avem. Fiecare spovadă este o repetare, în Noul Eden al Bisericii, a acelei ocazii oferite lui Adam şi Evei în Eden, de a-i cere iertare lui Dumnezeu. Spre deosebire de fiinţele umane, Dumnezeu îi iartă întotdeauna pe cei care, sincer şi cu părere de rău, îi cer iertarea. Totuşi, înainte să îi cerem iertare lui Dumnezeu, trebuie să ne cerem iertare unii altora.

Biserica ne cere să mergem la spovadă cel puţin o dată pe an, la Paşti, pentru a primi Sfânta Împărtăşanie în sărbătoarea Învierii Domnului. Nu trebuie însă să aşteptăm până atunci. Să profităm şi de acest timp de început al Postului şi să îi cerem iertare lui Dumnezeu. Mai întâi însă să ne cerem chiar acum iertare unii altora. De la cei care nu sunt aici, ne putem cere iertare vizitându-i sau telefonându-le mai apoi. Dar de la cei care sunt aici acum, ne pute cere direct iertare, pentru toate greşelile pe care le-am făcut faţă de ei cu gândul, cu cuvântul sau cu fapta, conştienţi sau nu.

Pentru că dacă nu ne cerem iertare unii de la alţii, nu ne putem cere iertare de la Dumnezeu. Şi fără iertare, nu există drum înapoi în Paradis pentru nici unul dintre noi. Iertaţi-mă, fraţilor şi surorilor.

(Orthodox Sermons)

 

* * *

 

Postul creştinesc

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: AMDM.info

Începem de mâine sfântul şi marele post al Paştelui. Păşim cu credinţă şi smerenie aşteptând de la Dumnezeu iertarea păcatelor noastre şi mântuirea sufletească.

Păşim cu inimile încălzite şi cugetele întărite de dulceaţa sfintelor cântări ale Triodului, care cu trei săptămâni mai înainte ne cheamă în taina utreniei: “uşile pocăinţei deschide mie, Dătătorule de viaţă. Că mânecă duhul meu la biserica Ta cea sfântă”.

De aceea, pentru a ne putea apropia cu vrednicie de marele post, biserica a căutat să ne pregătească sufleteşte în mod deosebit.

Mai întâi, în prima duminică a Triodului, ne-a învăţat cum să ne rugăm, cum să putem obţine acea hrană spirituală a sufletului după care tânjeşte sufletul nostru.

Ne-a aşezat în faţa ochilor sufleteşti parabola vameşului şi a fariseului – cei doi oameni reprezentativi pentru noi -, care, îndemnaţi să se roage şi să comunice cu Dumnezeu, vin în templul Său ca să-L cinstească, să-L onoreze cu fiinţa lor, să se dăruiască şi să se contopească în rugăciune cu Dumnezeu. Am văzut ţinuta mândră a fariseului, cunoscător al legii şi împlinitor al poruncilor lui Dumnezeu date prin Moise. Sigur de sine, stăpân pe viaţă şi pe sufletul său, sfidând pe toţi, pe oameni şi chiar pe Dumnezeu, în loc de rugăciune de iertare, el se laudă. Am văzut smerenia vameşului îndurerat, îngenuncheat în colţul templului, i-am simţit bătaia din piept şi am simţit cu toţii lacrimile sale fierbinţi, care ne-au înduioşat. Am cules de pe buzele lui arse de păcat cuvintele rugii sale fierbinţi ce implorau iertare şi împăcarea liniştită cu creatorul.

El nu se lăuda cu nimic, nu se mândrea cu nimic, ci se umilea, plângea şi se ruga cu lacrimi de căinţă lui Dumnezeu să aibă milă, zicând: “Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”. Iar cuvintele picurate din gura Mântuitorului Hristos la sfârşitul parabolei, se înscriu ca un “adevăr divin” lăsat nouă, tuturor credincioşilor, că zice: “Cel ce se înalţă se va smeri şi cel ce se smereşte se va înălţa”.

Parabola, pe lângă faptul că anunţă o nouă relaţie şi dă o nouă valoare rugăciunii făcute cu smerenie, ridică virtutea umilinţei pe treptele cele mai înalte ale spiritualităţii.

Icoana “fiului risipitor”, care se întoarce acasă la tatăl său, procesul sufletesc adânc petrecut în cugetul său, mustrarea de conştiinţă şi hotărârea de a se întoarce acasă, toate acestea care merg până la acceptarea pierderii dreptului de a se mai numi “fiu al tatălui său” şi “moştenitor al dragostei sale”, ne-au lăsat şi nouă, în fiinţa noastră, amărăciunea unor clipe petrecute în viaţă dincolo de voia lui Dumnezeu. În cuvintele: “Tată, am greşit” se cuprinde întreaga istorie a dorului de mântuire, întreaga frământare a veacurilor, toate luptele purtate pentru propăşirea credinţei creştine şi imaginea măreaţă a tuturor credincioşilor dornici de mântuire, ce-şi ridică, de veacuri, braţele spre ceruri implorând de la Dumnezeu iertarea şi mântuirea, zicând: “Tată, am greşit”.

În acelaşi timp, alergarea tatălui înaintea fiului ce se întoarce acasă, îmbrăţişarea lor, hainele noi, inelul aşezat din nou pe deget – semnul cinstei şi al puterii, sacrificarea viţelului celui mai bun, bucuria generală din întregul cămin, toate acestea aureolează fericit cu nimbul iubirii de părinte legea firească a omenirii. Ele ne duc cu gândul la mărturisirea făcută de Mântuitorul când spune “că bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte”.

Cuprinsul Sf. Evanghelii ce s-a citit în biserică duminica trecută ne arată cum va fi judecata cea înfricoşătoare de apoi, sfaturile milei creştine care trebuie să împodobească sufletul fiecărui creştin. De o măreţie fără seamăn, această icoană a judecăţii celei înfricoşate cere din partea credincioşilor ca valorile morale şi ale iubirii creştine să fie împlinite în mod dezinteresat, împlinirea poruncilor ce izvorăsc din dragostea pentru aproapele, mila, ajutorul, înţelegerea, jertfa.

Duminica de astăzi, dinaintea sfântului şi marelui post, a izgonirii lui Adam din rai, ne dă imaginea îndurerată a clipei când prima pereche de oameni – Adam şi Eva – părăsesc paradisul, cea mai tristă zi din istoria omenirii, după credinţa noastră creştină.

Această pedeapsă dată pentru călcarea poruncii divine, însoţită de blestemul dat de Dumnezeu primilor oameni, cu urmările lui: munca în sudoarea frunţii pentru câştigarea existenţei, naşterea de prunci în dureri, blestemul ca pământul să nu mai dea roade ca până atunci, şi moartea, toate sunt lăsate posterităţii sub denumirea păcatului originar (strămoşesc). În acelaşi timp s-a hotărât şi posibilitatea mântuirii prin făgăduinţa “că urmaşul femeii va zdrobi capul şarpelui”.

Pentru realizarea operei împăcării cu Dumnezeu, pentru reinstaurarea omului în starea cea dintâi, s-a desfăşurat întreaga iconomie a mântuirii, care s-a desăvârşit prin întruparea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, prin jertfa sa pe cruce şi Învierea sa. La temelia acestei opere este iertarea, ca una din condiţiile mântuirii.

De aceea, azi, sfânta noastră Biserică, dându-ne un fragment din predica Mântuitorului, ţinută pe munte, ne arată care sunt cele mai bune metode de a căpăta iertarea păcatelor noastre, cele mai bune arme de a câştiga cerul. Iertare, post şi milostenie – iată o treime din fapte bune, cu ajutorul cărora putem străbate această vreme sfântă făcând adevărata pocăinţă. Este o strânsă legătură între aceste trei fapte bune căci “în zadar posteşte cel ce urăşte pe fratele său. În zadar posteşte cel ce nu-şi deschide inima spre fratele său în lipsuri şi suferinţă. Cel ce le uneşte pe aceste trei şi le împlineşte, face adevărata pocăinţă”.

După ce ne-a arătat cum să ne rugăm şi ne-a dat rugăciunea Tatăl nostru, rugăciunea domnească (Mat. 6, 10-13), a accentuat problema iertării aproapelui drept condiţie a iertării noastre, căci cine este fără de păcat? În acest raport Mântuitorul ne arată că iertarea şi mântuirea nu pot veni decât prin aproapele nostru, viaţa noastră viitoare depinde nu atât de noi, cât de aproapele nostru, căruia trebuie să-i iertăm ceea ce ne-a greşit. Şi ce frumos lucru este ca să te poţi cunoaşte pe tine însuţi şi să cunoşti şi pe alţii! A ierta în sensul creştin nu înseamnă a ierta numai greşelile mici, nici a ierta astăzi şi mâine nu.

Măsura iertării o arată Mântuitorul în răspunsul pe care îl dă Sfântului Apostol Petru: “ci de 70 de ori câte 7″, adică ori de câte ori ar fi greşit cineva, suntem datori să iertăm fără a hotărî numărul greşelilor (Mat. 18, 21-22).

Jertfa Domnului Isus, pe lângă că este expresia cea mai desăvârşită a iubirii divine faţă de omenirea căzută (Ioan 3, 16), ea este şi un act de răscumpărare, inclusiv de iertare, făcut din partea lui Dumnezeu, “prin sângele Lui şi iertarea păcatelor” (Efes 1, 7).

Iertarea poate fi considerată aici ca început al mântuirii noastre.

Împăcare definitivă fără iertare, nu există, precum nu există nici iertare fără jertfă. Măsura iertării este jertfa. Iertarea cu atât mai mult îmbracă haina desăvârşirii, cu cât are mai mult preţ de jertfă.

Jertfa de pe Golgota a fost şi este cel mai mare act de iertare, care îşi profilează luminile dincolo de veacuri şi e în stare să trezească la viaţă întru Hristos toate conştiinţele căzute în derută.

Deci viaţa noastră capătă un caracter social. Ea merge până la sacrificiu şi se încadrează în opera de slujire a oamenilor.

Dar iertarea din partea lui Dumnezeu a păcatelor noastre este condiţionată, între altele, de iertarea din partea noastră a greşelilor aproapelui nostru. Căci aşa ne învaţă Isus în rugăciunea Tatăl nostru: “Şi ne iartă nouă păcatele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Mat. 6, 12).

Iată deci, că iertarea ni se prezintă aici sub raportul reciprocităţii.

“Iertând altora, vouă înşivă daţi iertare”, spune Sf. Ioan Gură de Aur. Iertarea în creştinism primeşte pentru prima dată acest caracter condiţionat.

Cât de minunată poate fi imaginea acelui moment, când, ascultând de glasul Sfintei Evanghelii, vom merge spre fratele nostru “om” cu mâna întinsă, cu surâsul pe buze şi cu inima plină de dragoste! Şi să ştim că în persoana aproapelui nostru găsim pe Hristos! El este cel ce ne va primi şi ne va mângâia, cel ce ne va învăţa ce să facem atunci când cineva dintre oamenii noştri ne va face să suferim. Ne va învăţa să ascultăm sfaturile acestea care ne vor face să câştigăm împărăţia cerurilor: totdeauna aceleaşi, totdeauna sfinte, totdeauna măreţe – să faci, să rabzi şi să iubeşti.

În continuare, Sf. Evanghelie de azi, la începutul postului celui mare, ne arată conţinutul şi sensul adevăratului post, pentru ca, bine şi corect înţelegându-l, să-l putem săvârşi spre folosul nostru sufletesc şi trupesc.

În timpul postului, fariseii şi cărturarii, pentru a avea laudă de la oameni, ei îşi smoleau feţele, umblau nespălaţi, cu părul nepieptănat şi trişti, ca şi cum erau gata să cadă de foame şi de priveghere. Erau admiraţi de masele necunoscătoare şi prin aceasta comiteau cea mai gravă încălcare a respectului faţă de porunca de a posti. De aceea, Mântuitorul, căutând să arate încă o dată puritatea şi frumuseţea postului, în cuvintele Sf. Evanghelii de azi zice: “Când postiţi nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun vouă, îşi vor lua plata lor”. Şi adresându-se ucenicilor, şi prin ei şi nouă, zice: “Tu, însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta spală. Ca să nu te araţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, care vede toate în ascuns şi-ţi va răsplăti ţie” (Mat. 6, 16-17). Prin urmare, prin aceste cuvinte ale Domnului Isus, reiese că valoarea cade pe aspectul spiritual (duhovnicesc) al postului, adică întărirea puterilor sufleteşti asupra poftelor trupeşti.

Dacă nu avem în vedere, în practicarea postului, aspectul lui spiritual, atunci partea lui materială nu poate avea decât valoarea unui regim alimentar, pe care ni-l recomandă medicina, dar este lipsit de valoarea lui religios-morală. Adevăratul post este la fel cu rugăciunea, prin ferirea de mândrie, cu multă mulţumire sufletească şi cu încredere puternică în ajutorul lui Dumnezeu. În afară de aceasta, prin post omul îşi înfrânează mai uşor poftele trupeşti; este un act de voinţă, care arată dominaţia asupra instinctului de hrană şi asupra poftei şi plăcerilor legate de acest instinct; este expresia pocăinţei pentru păcate; este o jertfă bine primită la Dumnezeu; este un act de cult, adică o faptă de cinstire a lui Dumnezeu (Învăţătura de credinţă ortodoxă, Bucureşti, 1952, întrebarea 293).

Deci, postul este o jertfă, o înfrânare a ta proprie, o biruinţă asupra omenescului trecător. El trebuie desăvârşit în taina vieţii şi a sufletului, este un act de intimitate spirituală, o bucurie. Şi dacă postul şi rugăciunea noastră sunt întărite de o jertfire a firii noastre, să ascultăm glasul divin ce spune: “milă vroiesc şi nu jertfă”, dorind să ne arate că dragostea pentru aproapele întrece orice act de cult, act formal, şi prin urmările ei se adresează direct lui Dumnezeu.

În felul acesta înţelegând şi practicând postul, ne vom lumina mintea, ne vom curăţi sufletele şi trupurile de toată patima şi întinăciunea, ne vom înălţa duhovniceşte la Dumnezeu şi vom ajunge să ne facem vrednici de lumina învierii lui Hristos.

În încheierea Sfintei Evanghelii, Mântuitorul trece de la înfrânarea de la simţurile trupeşti la înfrânarea de la pofta pentru bunurile lumeşti, în sensul că omul credincios să nu fie preocupat numai de strângerea averilor materiale şi să le considere ca singurul scop al vieţii. Nu condamnă acestea, ci biciuieşte abuzul, specula, hoţia, nedreptatea. Prin cuvintele: “Nu vă adunaţi vouă comori pe pământ, unde moliile şi rugina le strică, hoţii le sapă şi le fură, ci vă adunaţi vouă comori în cer, unde nici moliile, nici rugina nu le strică şi unde furii nu le sapă, nici nu le fură”. Acesta trebuie să fie scopul în sine, comoara spirituală a creştinului, şi în acelaşi timp, comoara spirituală a unei comunităţi sau a unui popor. Dacă vom recunoaşte că acesta este scopul suprem al frământărilor şi al luptelor de o viaţă – formarea caracterului, înzestrarea fiinţei tale cu această comoară de virtute care te face să te cunoşti mai întâi pe tine şi de a-ţi curăţi fiinţa de interese minore şi egoiste, şi dacă vom recunoaşte că “mai presus de toate este fericirea, pacea şi mântuirea”, atunci fiecare şi-a făcut datoria. Căci peste aceste realizări cad cuvintele Mântuitorului din Sf. Evanghelie de astăzi: “Unde este comoara voastră acolo este şi inima voastră”. Prin aceste cuvinte Mântuitorul urcă inima omenească în cer şi coboară cerul în inima noastră. Comoara noastră să fie uşoară ca să poată urca şi preţioasă să poată fi primită de Dumnezeu.

Iată că acum, la începutul Sfântului şi marelui post al Paştelui, Biserica ne arată încă o dată ce să facem ca să ne mântuim, ce să facem să putem ridica firea noastră la echilibrul pierdut de primii oameni – la izgonirea lui Adam din rai; ce să facem ca să putem privi cu linişte, demnitate şi vrednicie lumina şi bucuria învierii; ce să facem cu viaţa, cu inima, cu comorile pe care, fireşte, le strângem într-o viaţă; ce să facem să ne mântuim.

De aceea, pentru a ne apropia cu credinţă, cu nădejde, cu demnitate de lumina învierii şi a mântuirii, să ridicăm privirea spre ceruri – sus, cât mai sus -, şi să avem pururi în faţă cuvintele sfinte: “unde este comoara voastră, acolo este şi viaţa voastră”. Amin.

 

* * *

 

Duminica izgonirii lui Adam din Rai

Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: IerodiaconVisarion.ro

Întoarceţi-vă la Mine cu toată inima, cu post, lacrimi şi tânguiri! (Ioil II,12)

Fraţi creştini,

Iată-ne ajunşi în pragul marelui post: este ultima duminică care ne pregăteşte pentru nevoinţa postului, numită a izgonirii lui Adam şi a Evei din rai. Dar pentru ce ni se aminteşte tocmai astăzi de izgonirea lui Adam din rai? Pentru ca să ne arate nouă cât de rea este neînfrânarea de la mâncare şi ce urmări grozave are păcatul lăcomiei.

Dar izgonirea lui Adam din rai mai are şi alt înţeles. Sfinţii noştri părinţi ne spun că, după ce au fost scoşi afară din rai, Adam şi Eva au plâns 40 de zile la poarta raiului cu multă căinţă, bătându-şi pieptul şi făcând rugăciuni cu multă jale, ca să li se ierte păcatul şi să fie iarăşi primiţi înăuntru. Am auzit şi din cântările de la strană cum Adam se jeluia la poarta raiului şi cu lacrimi amare zicea: “Vai mie, că femeia şi şarpele m-au amăgit, făcându-mă să pierd fericirea raiului vai mie ce voi face, cu ce lacrimi voi plânge înaintea Ta, Ziditorule, ca să-mi dăruieşti mie fericirea cea dintâi?!”

De mâine intrăm în postul cel mare al sfintelor patimi. Departe, departe începe să se zărească Crucea răstignirii. Fiul lui Dumnezeu, Mieluşelul cel nevinovat, voieşte să se răstignească, din dragoste mare pentru salvarea noastră. De acum, Biserica, mireasa lui Hristos, îşi dezbracă astăzi podoabele şi veşmintele strălucitoare, îndemnând pe toţi fiii săi şi aducându-le aminte că au sosit zilele înfrânării, ale înnoirii sufleteşti ale pocăinţei, aşa cum strigă proorocul Ioil: “Întoarceţi-vă la Mine cu toată inima, cu post, lacrimi şi cu tânguiri!”

Pe la sfintele mănăstiri, în aceste zile se cântă o duioasă şi mişcătoare cântare, numită “La râul Babilonului!” Este vorba de psalmul 137. Acest psalm aminteşte poporului evreu de soarta zbuciumată a trecutului său până în zilele noastre. Acesta, din cauza neascultării de poruncile Domnului, a fost luat şi dus în grea robie între neamuri păgâne. Două au fost robiile cele mai principale: robia din Egipt, care a durat 430 de ani, şi robia din Babilon, care a ţinut 70 ani. Acolo au suferit mult, căci împăratul Nabucodonosor îi silea să se închine idolilor, îi punea la munci grele, iar cei care nu se supuneau erau aruncaţi în cuptoare aprinse cu foc, aşa cum s-a întâmplat cu cei trei tineri Anania, Azarie şi Misail, sau cu marele prooroc Daniil, care a fost aruncat într-o groapă cu lei.

În acest timp de grea prigoană, bieţii oameni îmbătrâneau aşteptând să-i scoată cineva, dar nimeni nu i-a scos din mâna cea tare a tiranului împărat. Chinuiţi de dorul patriei lor, de cetatea Ierusalimului, de frumuseţile Sionului unde era zidită biserica Domnului Savaot, poporul evreu se aduna pe malul unui râu care era hotarul imperiului păgân şi acolo plângea cu lacrimi nemângâiate, după ţara în care s-a născut şi după slava Ierusalimului pierdut. Atât de întristaţi erau evreii, încât nimeni nu-i putea mângâia şi opri din suspinul lor. Uneori se apropiau de ei boierii Babilonului acolo unde plângeau şi-i rugau să le cânte din cântările Sionului, aşa cum cântau ei în ţara lor.

Cuprinşi de multă întristare, răspundeau cu toţii într-un glas: “Cum vom cânta cântarea Domnului în pământ străin?”. 70 de ani şi-au amestecat lacrimile cu apele Babilonului, iar oasele le-au rămas în pământ străin pentru că mult supăraseră pe Dumnezeu. Aceasta s-a întâmplat înainte de venirea Domnului Isus Hristos, care s-a născut din Fecioara Maria, din neamul lor, ca să-i mântuiască pe ei şi întreg neamul omenesc, fiindcă El era Mesia cel aşteptat de proorocii lor. Dar ei n-au vrut să-L recunoască.

De aceea mai târziu, după ce au răstignit şi pe Fiul lui Dumnezeu, omorând mai întâi o mulţime de prooroci, au păţit-o şi mai rău, căci armata romană i-a trecut prin foc şi sabie şi i-a împrăştiat pe tot pământul făcându-i sclavii popoarelor. După aproape 2000 de ani, unii dintre ei au rămas tot în rătăcirea lor, căci şi astăzi aşteaptă pe Mesia ca să-i izbăvească şi să-i adune pe toţi la un loc. La Ierusalim au ei un zid care a mai rămas din vechile ruine, unde se adună şi astăzi când şi când şi plâng ca la râul Babilonului; acolo suspină, se tânguiesc, cerând de la Dumnezeu pe Mesia şi izbăvirea lor. După atâta timp şi după ce atâţia fraţi ai lor au cunoscut pe Domnul Hristos şi s-au trezit, ei refuză mereu pe Fiul lui Dumnezeu; căci bine le-a spus Domnul Hristos în faţă: “Mă veţi căuta voi şi nu mă veţi mai găsi căci unde mă duc Eu voi nu puteţi veni! ”

Dar să-i lăsăm pe ei în pribegia şi necredinţa lor şi să ne întoarcem la neamul nostru creştinesc, căci acesta este poporul cel ales de Dumnezeu prin Fiul Său Isus Hristos, în al cărui nume ne-am botezat, ne-am pecetluit cu botezul Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Cei botezaţi, toţi creştinii de pe întregul pământ sunt poporul cel ales al lui Dumnezeu. Acesta este noul Israel. Noi aici însă, suntem cu toţii în ţară străină pe pământul acesta. Aici am căzut robi în fel de fel de păcate şi ne frământă mulţime de griji şi gânduri rele.

Vrăjmaşul sufletelor noastre – diavolul – ne-a înstrăinat de Dumnezeu, ne-a îndepărtat de biserică şi rugăciune, de post şi spovedanie. De aceea suntem chinuiţi cu tot felul de boli sufleteşti şi trupeşti; căci o mulţime de creştini a ajuns să-şi lepede credinţa pentru cine ştie ce nimicuri. Alţii au trecut la sectanţi, iar alţii insultă cu ură şi duşmănie pe Dumnezeu, pe Fiul Său Isus Hristos, pe Maica Lui, Biserica, Crucea şi icoanele, înjurând cu ură infernală. Unii se dau necuratului în orice moment pentru lucruri de nimic. Alţii trăiesc numai în judecăţi cu o ură înverşunată, iar alţii se pândesc şi se urmăresc ca fiarele prin junglă. Şi aşa, creştinii noştri înoată în mocirla tuturor păcatelor, căci foarte bine ne asemănăm şi noi cu poporul evreu care a fost luat în robia Babilonului din cauza mulţimii păcatelor şi îndepărtării de Dumnezeu.

De aceea, fraţi creştini, să ne aducem aminte că aici pe pământ nu suntem decât călători, că avem un scurt popas de făcut, în timpul celor câţiva ani de zile pe care îi trăim aici. Noi însă trebuie să căutăm mereu împărăţia cerurilor, dreptatea lui Dumnezeu, veşnica fericire a sufletului, grădina raiului cea pierdută de strămoşii noştri. Biserica ne cheamă astăzi să ne facă cunoscut ce să facem ca să ajungem în acea ţară minunată.

În primul rând, să nu mai ascultăm de satana care ne ispiteşte şi ne atrage în cursele pierzării. Să păşim apoi peste râul Babilonului, adică peste obiceiul cel vechi al păcatului şi peste toate fărădelegile care curg ca un râu înspumegat pe pământ, care să înece toată lumea. Acest râu al fărădelegilor îl formează toate plăcerile amăgitoare ale lumii, care au puterea şi vraja satanică a ne robi lui Faraon – diavolul. Dacă reuşim să trecem peste acest râu blestemat al plăcerilor lumeşti, să fugim cât mai departe de ţara păcatelor şi de hotarul ei, ca să ne simţim cât mai în siguranţă.

Drumul spre această ţară ni l-a arătat însuşi Domnul Hristos căci El a zis: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!”. Prin sfânta Biserică păşim cu încredere şi curaj după Domnul vieţii noastre. În drumul nostru întâmpinăm desigur multe obstacole; diavolul, care este tatăl minciunii, ne iese înainte şi începe să ne înfăţişeze viaţa într-o altă formă. El vorbeşte prin gura lumii, care şi-a făcut o mulţime de crezuri despre viaţă. Cum ai început să mergi mai des la biserică, îi şi ridică diavolul pe unii împotriva ta şi îi auzi zicând, chiar pe unii din casă cu tine, că doar ce păcate mari ai făcut de te duci mereu a biserică, doar n-ai omorât pe nimeni, că la biserică merg numai păcătoşii, ce vrei, să te faci călugăr?

Asemenea şi alte vorbe le spune diavolul prin gura lumii. În ziua de astăzi, cine nu ştie să desfrâneze, să se îmbete, să joace şi să cânte diavolului, să stea numai prin restaurante şi localuri de petrecere, acela este socotit prost, un om care trăieşte degeaba sau, mai bine zis, un om pierdut, care nu ştie să petreacă. Lumea zice chiar că acel om nu este nici creştin ortodox, ci e un sectant. Cum te-ai lăsat de păcate, nu mai eşti creştin ortodox, eşti sectant, aşa învaţă diavolul pe lume. De aceea calea aceasta a lui Dumnezeu este vorbită de rău. Pe omul care apucă să meargă drept pe ea, cu credinţă, cu nădejde şi dragoste, pe acela, în lumea acesta, îl aşteaptă crucea şi suferinţa, Golgota, ca pe Mântuitorul care ne-a învăţat s-o urmăm. De aceea Sfânta Biserică ne cheamă astăzi ca să ne lămurească cu privire la rostul şi foloasele postului.

Noi, conducătorii sufleteşti ai poporului în această zi, trebuie să facem lucrul comandanţilor de oştire înaintea luptelor, să vorbim şi să arătăm însemnătatea luptei ce se va da. Să lămurim cugetele, să întărim inimile şi să arătăm şi roadele biruinţei. Multă lume nu ştie ce însemnătate are postul. Spun unii că ar fi poruncă pusă de preoţi şi nu face parte din poruncile lui Dumnezeu, că de aceea a spus Domnul Hristos: “că nu spurcă ce intră în gură, ci ce iese din gură” (pe aceasta o ştiu toţi). Dar observăm chiar din Sfânta Evanghelie de astăzi, că Mântuitorul n-a desfiinţat postul, n-a spus să nu mai postească nimeni, ci a arătat cum trebuie ţinut postul şi care este adevăratul post plăcut lui Dumnezeu. Vedem că însuşi Mântuitorul a postit 40 de zile în pustia Carantaniei, unde a fost ispitit de diavol.

Altădată, Domnul Hristos laudă postul şi arată şi puterea lui când spune ucenicilor că unele soiuri de draci nu se pot scoate decât cu post şi rugăciune. De aceea sfinţii părinţi zic că postul este poarta iar epitrahilul este uşa mântuirii; adică prin poarta aceasta strâmtă de care vorbeşte Mântuitorul vor intra virtuţile sfinte în sufletul şi trupul omului, îmblânzindu-le şi sfinţindu-le. De altfel, atâţia sfinţi prooroci şi mărturisitori prin post şi rugăciune au dobândit mari binefaceri de la Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare spune că atât de bătrână este porunca postului încât ea este de o vârstă cu omul.

Înainte de orice altă poruncă, Dumnezeu i-a poruncit lui Adam în rai să postească, adică să nu mănânce din pomul oprit, acela al cunoştinţei binelui şi răului. Adam şi Eva, cât au păzit porunca, au moştenit raiul, iar când au mâncat, au pierdut raiul şi veselia de acolo. Prin căderea acestei porunci s-a prefăcut veselia în lacrimi, mintea s-a îngroşat, trupul a murit şi toată natura s-a răsculat împotriva omului, căci a intrat moartea.

Dumnezeu a creat trei feluri de fiinţe desăvârşite care au diferite vieţi, potrivit diferitelor însuşiri ale naturii lor; adică: îngerul, omul şi animalul. Îngerul este o fiinţă cu totul duhovnicească. Animalul este o fiinţă cu totul materială, nu are suflet, viaţa lui e cu totul trupească. Omul este o fiinţă compusă dintr-o substanţă duhovnicească şi alta trupească, din trup şi suflet. Când omul trăieşte după trup, degenerează din nobleţea sa şi cade în condiţia animalului, aşa cum observăm în lume la mulţi oameni, care în zadar se numesc oameni, deoarece se tăvăleşte în noroi ca porcii, din cauza beţiei, sau urlă precum câinii, trăind în desfrânări. Iată oameni căzuţi în rândul animalelor sau, mai rău, că nu vezi un câine beat sau un porc.

Când omul trăieşte după duh, după suflet, el îşi menţine demnitatea şi se înalţă la starea unui înger. Când omul urmează voia trupului, ascultând de poftele lui şi îndeplinind toate plăcerile, se zice că trăieşte ca un animal. Adevărul este că viaţa curată şi nevinovată, pe care Dumnezeu o cere de la creştini în timpul postului, constă în abţinerea de la păcate, precum şi în abţinerea de la carne şi celelalte bucate de dulce. Acesta este postul cel adevărat, să postească şi trupul, şi sufletul.

Abţinerea de la păcat este postul sufletului, iar abţinerea de la bucate este postul trupului. Postul trupesc nu trebuie despărţit de cel duhovnicesc, adică, dacă omul posteşte la mâncare dar în schimb înjură, dă răului şi alte păcate, un astfel de post e ca un trup fără suflet. Deci abţinerea de la păcate este sufletul postului care-i dă tot meritul şi desăvârşirea. De aceea Domnul Hristos a mustrat pe fariseii cei ipocriţi care posteau până li se usca gura şi îşi posmogeau feţele de slăbiciune, dar în schimb erau plini de mândrie, de îngâmfare, slavă deşartă şi tot felul de păcate.

Adevăratul post este ca să ne abţinem de la tot felul de patimi, de vicii rele. Căci la ce ne serveşte să nu mâncăm carne, dacă osândim pe fratele nostru, vorbindu-l de rău, duşmănindu-l şi pârându-l. La ce ne foloseşte să nu bem vin, dacă vărsăm sângele fraţilor noştri. Ce ne foloseşte dacă vom mânca numai seara, iar toată ziua am petrecut-o pe la spectacole, la filme, în procese, pe la tribunale şi în tot felul de păcate rele. Trebuie să ştim că şi sufletul şi trupul au o hrană şi un post al lor.

Trupul are postul lui oprindu-l de la unele bucate, iar sufletul raţional, substanţa duhovnicească, are hrana potrivită cu natura sa. Această hrană este cuvântul lui Dumnezeu: rugăciunile, citirea psaltirii, cântarea sfântă religioasă. Omul nu trăieşte numai ca animalul, mâncând şi bând; el cugetă, iubeşte, se roagă, gândeşte. Ceea ce hrăneşte cugetul lui, iubirea lui, este Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea şi Mântuitorul când a fost ispitit de satana în pustie şi i-a zis să facă pietrele pâini, Domnul Hristos i-a răspuns: “Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu!”

Iată deci care este secretul mântuitor al sufletului şi al trupului. Pentru aceasta cei mai mulţi din creştinii noştri la fel ca şi fariseii de care pomeni Domnul Hristos în Evanghelia de astăzi, se abţin de la mâncăruri, ba unii nu mănâncă zile întregi, în schimb în loc să se hrănească cu Cuvântul lui Dumnezeu întărindu-se, să prindă aripi şi să se ridice mai sus de cele pământeşti, ei se hrănesc cu lucrurile diavolului, cu minciuni, cu vorbiri deşarte, cu povestiri, spun fel de fel de glume, stau numai cu ochii în televizor ascultând tot felul de cântări lumeşti şi programe imorale, cu bârfirea pe limbă crezând că-i poate mântui numai abţinerea de la păcate. Greşeală mare este aceasta.

Sfinţii noştri părinţi aseamănă postul cu o scară cu 40 de trepte. O scară ce urcă pe om prin înfrânare, de la pământ la cer. La ospăţul cel de jos al scării stă săracul Adam, omul – noi – iar de la cel de sus priveşte Domnul Isus Hristos spre noi. Jos plângem noi cu strămoşul Adam şi cu Eva, noi toţi păcătoşii iar sus aşteaptă Milostivul Dumnezeu şi priveşte să vadă lupta noastră, lucrarea noastră, dragostea noastră, cum urcăm noi pe aceste scări, pe aceste trepte ale postului. Fiecare dintre aceste trepte ale scării reprezintă o zi.

În aceste 40 de zile ale sfântului post să nu fie una să o petrecem fără de folos. Într-o zi fă milostenie, într-o zi fă pace între cei ce se duşmănesc, într-o zi deschide ochii sufletului unui necredincios, în altă zi însoţeşte un mort la groapă în altă zi scrie ceva de mână, o rugăciune, o cântare sfântă, o învăţătură sfântă, şi împarte cu cel neştiutor tot felul de fapte bune, împreună cu postul, cu rugăciunea şi cu smerenia. Şi aşa să urcăm zi de zi pe scara aceasta până acolo sus la Stăpânul nostru, unde ne vom bucura de milostivirea lui Dumnezeu. Dar să ştiţi că postul are cei mai mulţi duşmani, mai mulţi decât celelalte fapte bune.

De aceea el e socotit de lume şi chiar de unii creştini ca ceva învechit şi fără de folos. Cel puţin sectanţii care s-au despărţit de Biserică nu respectă postul deloc.

Trei sunt principalii duşmani ai postului: diavolul, lumea şi trupul. Diavolul ne şopteşte ca şi lui Adam: “Omule, postul nu este o poruncă, te poţi mântui şi fără post, căci nu spurcă ce intră în gură, n-a zis oare Hristos aşa!?”. Al doilea duşman este lumea care ne amăgeşte zicând: “Nu mai posti, femeie, că te faci de râs, cine mai posteşte azi, fii serioasă, nu te mai lua după babe!”. Trupul e al treilea duşman. Auzind că este vorba de post începe dinainte să se întristeze, să se mânie asupra noastră zicând: “O, cât o să mă chinuieşti cu bucate de acestea sărăcăcioase, nu vezi că sunt bolnav, faţa mi se îngălbeneşte şi nu mai pot. Doar sunt tânăr acum, am eu vreme să postesc mai la bătrâneţe!”.

Iată, aşa se lasă creştinii biruiţi de aceste ispite de la cei trei duşmani: trupul, lumea şi diavolul. Mai ales dacă stăm şi ne gândim câţi nu au de întâmpinat greutăţi şi batjocuri din cauza postului de la mulţi, în multe locuri. Sfinţii cei mai iscusiţi ne spun că în trei rânduri ispiteşte diavolul pe om; înainte de a face binele, în timpul săvârşirii lui şi după ce a făcut binele.

Întâi diavolul se trudeşte în multe chipuri să nu reuşim să facem fapta bună. Dacă totuşi începem să o facem, el ne întinde curse, ca să facem rău acea faptă bună, sau amestecată cu răul şi dacă totuşi am împlinit făcând fapta bună aşa cum o cere Dumnezeu, diavolul caută să ne arunce în păcatul mândriei şi aşa să pierdem tot ce am lucrat, cum am auzit în Sfânta Evanghelie de astăzi că acei farisei făţarnici, care posteau de ochii lumii, şi-au luat plata cuvenită lor. Mai găsim unele persoane şi între creştini care ajunează câte o vineri până seara, apoi vin la biserică cerând anafură în gura mare, că ei au ajunat până atunci, să ştie toată lumea.

Unele persoane chiar nu mai ţin seama nici de rânduiala Bisericii, că poate în vinerea aceea a fost dezlegare în calendar, fiind harţi şi nu trebuia să ajuneze. Ele se apucă să postească şi când nu trebuie, să ajuneze sâmbăta şi duminica, şi Cartea Sfântă, sfinţii părinţi spun că acei care ajunează sâmbăta şi duminica să se afurisească, căzând sub blestem. Iată de ce trebuie să ştiţi că sunt unii creştini care se iau după babe fără credinţă şi zic că postesc postul Maicii Domnului, iar aceasta constă în a posti câte o zi din săptămână, adică a ajuna chiar sâmbăta şi duminica. Încă o dată precizăm că sâmbăta şi duminica nu este voie să se ajuneze; nu cunoaştem decât o singură zi de ajunare a sâmbetei, Sâmbăta cea mare, în postul Paştelui, când Domnul Hristos este îngropat, aşa cum ţinem rânduiala noi creştinii.

Mulţi creştini fac ajunări, citesc psaltirea şi multe fapte bune, iar diavolul vine şi el cu mândria să i-o aşeze în cap. Se apucă astfel ca fariseul să se laude , că dau zeciuială, că postesc de două ori pe săptămână, aşa ca să ştie toată lumea. Astfel sunt mulţi creştini şi chiar oameni bătrâni care se laudă la alţii. Aceştia îşi iau plata pentru laudele lor aici pe pământ fiindcă s-au mândrit cu ele. Trebuie să ţinem seama că după sfânta pravilă, după canoane şi după învăţăturile sfinţilor părinţi, postul nu este pentru toţi la fel: vorbim desigur despre postul de bucate, căci în ceea ce priveşte postul duhovnicesc – oprirea de la păcate şi fapte rele – acesta este pentru toţi la fel. Vedem că nici sfinţii părinţi n-au ţinut postul la fel, unii puteau mai mult, alţii mai puţin. Postul de bucate poate fi îndulcit pentru cei care sunt bolnavi de anumite boli mai grave, nu de orice boală, cum au luat-o unii, că dacă te doare puţin capul când posteşti te descurajezi imediat şi te apuci să mănânci că nu poţi. Numai acei care suferă de plămâni, de ficat, de stomac, de anemie, operaţii, diabet şi unde se cere regim special, numai pentru aceştia mâncarea este o doctorie, dar şi aceasta cu dezlegarea duhovnicului.

În acest caz pot să mănânce mâncărurile care le priesc; dar şi aceştia, aşa cum am spus, după ce fac dezlegare, după ce se spovedesc, după ce se împărtăşesc şi în timpul acesta să pună dragoste mare şi fierbinte pentru Domnul. Aceştia să ţină şi ei cât pot şi în schimb să se păzească de faptele cele rele şi să înmulţească faptele cele bune. Ceilalţi care au stomacul sănătos şi n-au suferinţele pe care le-aţi auzit, n-au nici o îndreptăţire ca să nu postească.

Trebuie să ţinem seama că dacă e vorba de post, postul este un canon şi dacă vrem să facem pocăinţă cu adevărat, să arătăm şi noi Domnului Hristos că-L iubim şi ne pocăim, ne chinuim cu ceva, suferim şi simţim ceva. Altfel nu este pocăinţă aşa cum ar trebui. Să ne gândim câtă suferinţă au provocat Domnului cuiele şi suliţa pe care le-a răbdat.

Cei care vor mânca legume vor trage cele mai mari foloase sufleteşti şi trupeşti, căci postul nu omoară pe nimeni. Din contră, să ştiţi că toate bolile au ieşit în lume din cauza nepostirii şi a îmbuibării. Mâncarea uşoară prelungeşte viaţa omului. Omul cumpătat trăieşte mult. Citim în vieţile sfinţilor că pustnicii, care trăiau cu verdeţuri şi cu mâncare săracă, au avut o viaţă lungă. Aşa de pildă sfântul Pavel Ieremitul a trăit 113 ani, sfântul Antonie cel Mare a trăit 105 ani, sfântul Arsenie cel Mare, 120 de ani, sfântul Teodor, 105 ani, sfântul Ioan Tăcutul, 104 ani ,sfântul Macarie a trăit 100 de ani şi exemplele ar putea continua.

Iată o dovadă vie că a posti şi a ne înfrâna şi a trăi în cumpătare nu ne păgubeşte nici trupeşte, nici sufleteşte. Când e vorba să se facă dezlegare la cei bolnavi, să nu se înţeleagă că desfiinţăm postul ci să ne aducem aminte că boala, suferinţa pe care o poartă de ani de zile unii este tot un fel de post. Mulţi o duc cu această suferinţă până la moarte. Să nu înţelegem postul greşit, păzirea postului, şi să facem cum a făcut o creştină fără înţelepciune. Aceasta din cauza unor medicamente îşi otrăvise o fetiţă de 6 anişori. Doctorul i-a spus să-i dea lapte şi imediat îşi va reveni. Dar femeia, prea fixă în ideile ei despre sfântul post, n-a vrut să-i dea lapte copilului pentru că era într-o vineri, şi copilaşul a murit chinuindu-se în braţele ei. Iată neînţelepciune.

Să fim înţelepţi cum ne învaţă Sfânta Biserică, să avem înţelepciune, că de aceea au lăsat sfinţii părinţi în Biserică, cuvântul acesta care se zice prin gura preotului: “Să luăm aminte, cu înţelepciune!”. Să nu o luăm după capul nostru şi după învăţături străine. Să ştim cu toţii că sunt patru posturi pe an, apoi miercurile şi vinerile aşa cum scrie în calendar şi trei ajunări: ajunul Crăciunului, ajunul Bobotezei şi ajunul din Vinerea Patimilor, precum şi a doua zi, sâmbătă dacă doreşte cineva. Mai avem apoi zile de întristare, dar nu cu ajun, mâncându-se de post în orice zi ar cădea la “Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” – 29 august – şi “Înălţarea Sfintei Cruci” – 14 septembrie .

Mai departe ne aminteşte Sfânta Evanghelie de astăzi, zicându-ne: “Să nu ne adunăm comori pe pământ, unde le strică şi le fură hoţii, ci să ne adunăm comori în ceruri , unde nu se strică şi nimeni nu le poate fura; căci unde este comoara noastră, acolo va fi şi inima noastră”. Ne face atenţi că în acest timp al postului, avem fericita ocazie să ne îmbogăţim cât mai mult, să ne facem comori în împărăţia cerului.

Comoara din cer pe care o putem face de aici de pe pământ în timpul postului, constă din tot felul de fapte bune: osteneli, metanii, închinăciuni, citirea psaltirii, ajunări şi post, milostenii, cercetarea bolnavilor, îngroparea morţilor care nu au pe nimeni, împărţirea la oamenii săraci duhovniceşte, cele ce sunt de trebuinţă, să dai de pomană o icoană, o candelă, o cărticică de rugăciuni; iar pe cei lipsiţi de cele trebuincioase trupului, să-i ajutăm cu cele necesare: lemne de foc, hrană, îmbrăcăminte, încălţăminte şi de toate.

Să luăm aminte, trebuie bine căutaţi cei care merită ajutor. Nu mai daţi nici un ban la cei care vă ies în cale pe la poarta bisericii şi se strecoară şi prin biserică căci aceştia care o fac pe nenorociţii au poate mai mult decât dumneavoastră care munciţi din greu să vă câştigaţi existenţa. Tot ceea ce faceţi bun cu sfântă osteneală, să faceţi cu sufletul zâmbind de bucurie şi cu multă flacără de credinţă şi dragoste în numele Scumpului nostru Mântuitor Isus Hristos, care s-a jertfit pentru noi. Să ne grăbim să facem cât mai mult căci viaţa noastră trece ca norii pe cer. Zilele alunecă grăbite ca frunzele pe apă, iar noi ne apropiem de amurgul serii, de mormânt, de unde nu ne mai întoarcem niciodată.

Să nu uităm că poate mâine va suna trâmbiţa să ne adune pentru judecată. Să nu uităm că Domnul Hristos ne-a răscumpărat cu Scump Sângele Său. Să ne întoarcem acasă, să ne întoarcem la biserica lui Hristos ca fiul rătăcit prin pocăinţă şi rugăciuni, căci aici pe pământ suntem doar în treacăt.

Sculaţi-vă să mergem la Hristos! Preoţii aşteaptă în pragul bisericilor, clopotele sună să ne scoale din somn şi să venim în casa lui Dumnezeu. Necazurile, urgiile ne vorbesc despre Dumnezeu şi ne spun să ne întoarcem înapoi la calea mântuirii şi a adevărului veşnic; căci, iată, vine noaptea, vine moartea şi nu se mai poate face nimic.

În Abibisinia este un oraş numit Harar, foarte vechi întemeiat. Viaţa acestui oraş e paşnică şi simplă. În zorii zilei şiruri lungi de locuitori ies pe cele cinci porţi mânând cirezi de vite spre păşunile de pe dealuri şi se înapoiază seara încărcaţi cu câte ceva; unii cu cereale, alţii cu lemne sau nutreţ. Dar la asfinţitul soarelui când se închid porţile, portarul strigă cu glas de răsună văile: “Saile! – grăbiţi-vă se închide poarta!” – La puţin timp după această strigare poarta se închide. Cei rămaşi afară trebuie să aştepte până dimineaţa, dacă vor mai ajunge această dimineaţă, deoarece noaptea umblă tâlharii şi fiarele sălbatice şi cei mai mulţi rămaşi afară sunt aflaţi morţi.

Aşa e şi cu mântuirea noastră. Mântuitorul Hristos zice: “Intraţi pe poarta cea strâmtă care duce la viaţă – postul şi toate virtuţile”. Intrarea aceasta trebuie să o facem până nu vine noaptea. Ziua este pe sfârşite, nori negri încep să apară pe cerul mântuirii, fiare sălbatice îngrozitoare se vor năpusti asupra celor ce n-au vrut să vină să intre în cetatea cea salvatoare. Întunericul se lasă din ce în ce mai greu şi va veni vremea când toţi cei ce n-au vrut să audă strigătul de salvare vor rămâne afară în primejdia pierzării veşnice.

Vor rămâne cu ucigaşii, cu vrăjitorii, cu mincinoşii, cu fiarele apocaliptice şi închinătorii la idoli. Atunci vor striga disperaţi şi ei, vor bate în zadar la porţile bisericilor dar va fi prea târziu, prea târziu. Domnul Hristos, în Evanghelia de astăzi, chiar de la începutul ei ne pune o condiţie foarte importantă: “Dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor şi Tatăl vostru va ierta greşalele voastre. Dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greşalele voastre”.

Să nu ne înşelăm, că orice faptă bună am face nu primim iertare dacă nu iertăm pe cei ce ne-au greşit. Suntem datori să cerem iertare la cei cărora le-am greşit, sau ne-au greşit; făcând noi gestul acesta frumos, smerit şi plăcut înaintea lui Dumnezeu şi a aproapelui, chiar dacă el nu vrea să ne ierte, să-l iertăm noi din toată inima şi atunci vom primi iertare de la Dumnezeu. Acesta este lucrul cel mai principal din Evanghelia de astăzi care ne va da valoare la toate celelalte fapte pe care le vom face.

Rugăciune

Tatăl nostru cel din ceruri, iartă-ne nouă greşalele noastre, căci şi noi iertăm din toată inima pe greşiţii noştri. Întoarce-ne la Tine pe căile Tale cele sfinte. Ajută-ne cu Harul Tău, să punem început bun din clipa aceasta a vieţuirii noastre, să ne putem lăsa de toate obiceiurile cele rele, de vorbele cele proaste, ca să- Ţi urmăm Ţie în toate zilele vieţii noastre, Doamne.

Iar atunci când vei veni pe norii cerului, să ne duci şi pe noi din Babilonul fărădelegilor, în Ţara Ta cea Sfântă, Noul Ierusalim, raiul pe care l-au pierdut Adam şi Eva, fericirea cea veşnică, ca unde eşti Tu Împărat, acolo să fim cu Tine în vecii vecilor. Amin.

 

* * *

 

Duminica lăsatului sec de brânză

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

După ce ne-am pregătit sufleteşte pentru o viaţă spirituală profundă, am descoperit slăbiciunea firii noastre, am fost încurajaţi să ne întoarcem la Tatăl din calea rătăcirii şi ne-am adus aminte că suntem chemaţi să dăm socoteală pentru faptele noastre în faţa dreptului Judecător, iată-ne înaintea Postului Mare. Ce înseamnă acesta pentru noi?

Nu este altceva decât o invitaţie de a trăi împreună cu Hristos, însoţind prin rugăciune întreaga omenire, neamul omenesc, de la Adam şi Eva până la plinirea Misterului Pascal, în care ne iniţiază şi liturghia de astăzi prin Evanghelie. Misterul Pascal cuprinde întreaga viaţă pământească a Fiului lui Dumnezeu, petrecută aici, pe pământ, în mijlocul nostru. Dar punctul culminant şi deplin al semnificaţiei Misterului Pascal se află în misterul chinului, morţii, învierii şi înălţării glorioase a lui Hristos la Cer.

Născuţi în păcat, îngreunaţi de păcatul strămoşesc, înclinaţi spre a înfăptui mai degrabă răul decât binele, despărţiţi de Dumnezeu prin cufundarea într-o prăpastie din care ni se părea că nu mai putem ieşi, nici măcar nu puteam visa, că am putea să trecem la o altă viaţă, mai bună şi mai fericită; de aceea a venit Dumnezeu pe Pământ şi ne-a arătat calea spre mântuire.

Dar iată, după multe secole de eforturi zadarnice pentru propriul bine, în care omul a încercat cu mâinile sale să-şi asigure mântuirea, într-o noapte, se coboară pe pământ Fiul lui Dumnezeu. «Aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe propriul Său Fiu l-a oferit, pentru ca oricine, crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa cea veşnică» (cf. Ioan 3, 16).

Dumnezeu putea să se împace cu noi şi într-alt mod. A putut, să ne arunce, la fel ca unor cerşetori, propria Sa iertare. Dar nu a făcut aceasta. Ne-a preţuit foarte mult şi ne-a respectat demnitatea de făpturi umane. Am fost iubiţi de El într-un mod cu totul deosebit. Prin urmare, ne-a trimis pe pământ pe propriul Său Fiu. Acesta acceptă fiinţa noastră şi devine ca fiecare dintre noi. Şi astfel ca om, dar în acelaşi timp neîncetând să fie şi Dumnezeu, îşi începe misiunea Lui, trecând împreună cu întreaga omenire din Egiptul duşman în casa Tatălui. Postul Mare, pe care peste puţin timp îl începem, arată cea mai dificilă, cea mai dureroasă şi tragică parte a acestei treceri, trecerea prin suferinţă şi moarte. Chiar şi pentru Isus este o experienţă atât de mare, că din gura Sa se desprinde rugămintea: «Părinte, dacă este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti» (vezi Mt. 26, 39).

Dar Părintele nu a îndepărtat paharul. Fiul a fost nevoit să-l bea în întregime şi o face din iubire. În caz contrar, mergând după Hristos, văzând capitularea Conducătorului nostru, niciodată nu am mai fi avut curajul de a intra cu capul sus în suferinţă şi în moarte. Şi am fi avut dreptate, căci poarta drumului ar fi fost permanent închisă. Deci, El, a păşit primul şi ne-a deschis nouă poarta, prin care trecând, să putem accede spre mântuire.

Începutul Postului Mare ne invită să privim cu seriozitate la această parte dureroasă a trecerii lui Hristos prin istoria omenirii şi să ne aflăm cât mai aproape de El, să învăţăm cum se poartă crucea şi cum se poate muri cu demnitate pe ea.

Exemplul lui Isus, clătinându-se pentru păcatele noastre sub greutatea crucii, şi murind în părăsire, cere de la noi cea mai eficace predică din lume, convertirea.

Nu este ceva ciudat faptul că perioada Postului Mare este o perioadă de ispăşire, de mortificare, în care suntem invitaţi să facem acte de penitenţă, însoţite de umilinţă şi modestie în cămara sufletului nostru. Suntem chemaţi să demonstrăm o convertire autentică.

Alături de colaborarea cu Isus-Mântuitorul, constând într-o corectare sub îndrumarea Lui a comportamentelor noastre morale rele, apare şi necesitatea unei conlucrări cu Dumnezeu, care să izvorească dintr-o voinţă bună şi dintr-o decizie fermă de a ne împărtăşi din chinurile şi moartea lui Hristos. În această perioadă de post, avem datoria să-I arătăm lui Hristos, cât de mult dorim să ne aflăm de partea Lui, cât de mult înţelegem suferinţa şi chinurile Sale, moartea, pe care a acceptat-o pentru noi.

Pietatea creştină trebuie să se manifeste în om, în mod intuitiv şi călduros, prin trăirea unui profund sentiment al adevărului evanghelic, fapt care-l face pe creştin să parcurgă Postul Mare cu o adevărată devoţiune faţă de Dumnezeu. Acest lucru produce în el lacrimi amare, înţelegerea drumului crucii, şi nevoia timpului acordat meditării Patimilor Domnului, a coroanei de spini dureroase, precum şi altor multe forme de devoţiuni spirituale, prin care omul cu sensibilitatea inimii lui încearcă să pătrundă suferinţa îndurată de Dumnezeu pentru creaţia Sa, ca să mângăie inima întristată de moarte a Mântuitorului (vezi Matei 26, 38).

Trecerea prin suferinţă, chinuri şi moarte, s-a terminat pentru Isus cel înviat şi plin de glorie cu Înălţarea la cer. Şi asupra vieţii noastre, de-a lungul întregului Post Mare, luminează evident gloria apropiatei victorii. În liturghia ce se celebrează zilnic, care aminteşte de Sacrificiul Mântuitorului nostru pe cruce, se aude în Biserică şi în timpul Postului Mare, sunetul de clopot al nopţii Învierii. Şi nu poate fi altfel! Dacă vom merge împreună cu Isus, chiar dacă am merge prin suferinţă şi moarte, întotdeauna ne vom îndrepta spre victorie. A-L însoţi, înseamnă a trăi misterul, neînsemnând altceva decât a merge până la mormânt şi a lăsa acolo ceea ce este vechi şi rău, şi a păşi spre o nouă noapte a Învierii, care este aşa de aproape de noi.

Denumirea de Miercurea cenuşii dată începutului Postului Mare în ritul latin (prima zi a Postului Mare în practica Bisericii Romano-Catolice), nu este întâmplătoare. Semnificaţia ei ne priveşte şi pe noi, chiar dacă facem parte din Biserica Răsăriteană, conştientizând că suntem praf şi cenuşă. Vrem sau nu, vom cunoaşte acest sfârşit dar şi trecerea de la lumea materială la cea veşnică. Pământul şi praful nu reprezintă întregul adevăr despre om. Se cuvine să ne dăm seama că trecând prin viaţa pământească, avem datoria de a înfăptui o lucrare care să ne aşeze de-a dreapta Mântuitorului. Acest lucru ni-l spune tuturor Isus Hristos, invitându-ne pe toţi: «Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie» (Marcu 1, 15).

Rugăciune

Îţi mulţumim Doamne, întotdeuna şi pretutindeni. Părinte Sfânt şi Atotputernic, veşnic Dumnezeu, prin Hristos Domnul nostru, prin al Cărui exemplu şi haruri se întăreşte credinţa aceluia care posteşte, se însufleţeşte speranţa şi se înflăcărează iubirea. El este cu adevărat Pâinea vieţii care ne conduce spre viaţa eternă, este hrana care însufleţeşte şi înviorează sufletul nostru.

Cuvântul Tău, prin care ai creat toate lucrurile, este singura hrană a vieţii nu numai pentru oameni, ci şi pentru îngeri. O, Doamne, nu lăsa niciodată să ne lipsească această hrană spre care Tu ne îndemni şi pe care suntem datori să o dorim, Corpul şi Sângele Fiului Tău, Domnul şi Mântuitorul nostru.

Isuse, fă ca postul să ne îmbrace în haina sfântă a umilinţei, iar cenuşa iluziilor să fie înlocuită de gândurile, dorinţele şi faptele noastre arătate faţă de Tine, faţă de cei sărmani şi neajutoraţi, căci numai prin aceasta va răsări în noi lumina unei conştiinţe bune şi a unui suflet împăcat cu Dumnezeu. În acest fel, rănile provocate de păcate vor fi vindecate de Iubirea cea adevărată care este la Tine ajungând să privim lumea în lumina Învierii. Amin.

 

* * *

 

Postul – ofrandă a iubirii de Dumnezeu

Autor: PF Daniel Ciobotea
Copyright: Ziarul Lumina

Evanghelia acestei Duminici, a Izgonirii lui Adam din rai sau a Lăsatului sec de brânză, este o lumină pentru sufletul nostru în toată perioada Postului Sfintelor Paşti în care se intră acum. Duminica aceasta are o importanţă deosebită, deoarece după ea începe o perioadă de urcuş duhovnicesc interior spre Înviere.

Iertarea semenilor luminează sufletul nostru pentru a gândi dumnezeieşte

Evanghelia acestei zile este adâncă în înţelesurile ei, deşi cuvintele ei par simple şi puţine. Mântuitorul Isus Hristos ne arată că iertarea este începutul bun pentru post. Ne iertăm unii pe alţii pentru ca şi Dumnezeu să ne ierte păcatele şi greşelile noastre. De aceea, primele zile ale postului sunt şi zilele în care, în mod deosebit, cultivăm această virtute a iertării, pentru a trăi în pace şi comuniune cu semenii noştri şi a ne asemăna cu Dumnezeu Cel Milostiv şi Iertător. Evanghelia ne spune că trebuie să iertăm greşelile semenilor noştri, pentru ca Dumnezeu, Tatăl din ceruri, să ne ierte păcatele noastre. Prin aceasta, <>Evanghelia ne învaţă că relaţia noastră cu Dumnezeu depinde de relaţia noastră cu semenii noştri, că nu ne putem apropia de Dumnezeu nesocotind pe semenii noştri. Întrucât fiecare om este chipul lui Dumnezeu întors spre noi, există o legătură sfântă între Dumnezeu şi fiecare om creat după chipul Său. Aproapele nostru, cel văzut, este cea dintâi întâlnire a noastră cu iubirea şi lucrarea lui Dumnezeu în lume, întrucât El lucrează mai ales prin oameni. Fiecare om în parte este chemat la comuniune veşnică cu Dumnezeu Cel Veşnic şi toţi oamenii împreună sunt chemaţi la comuniune eternă cu Preasfânta Treime. Modul şi măsura în care noi arătăm iubire faţă de semeni contribuie mult la construirea, cultivarea, adâncirea şi luminarea relaţiei noastre cu Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului. Nu se poate intra în post, ca luptă duhovnicească spre curăţire de păcate şi de luminare a sufletului, dacă nu iertăm, fiindcă prin iertarea altora cultivăm smerenia noastră. De aceea, la Vecernia din duminica aceasta se obişnuieşte să se exprime iertarea reciprocă, prin cererea de iertare şi împăcare cu toţi cei prezenţi la rugăciune. Iertarea altora este, de fapt, o răstignire a propriului egoism, pentru a deschide sufletul spre o nouă stare de comunicare şi comuniune cu Dumnezeu şi cu oamenii. Prin iertarea cuiva se recunoaşte că persoana respectivă este mult mai de preţ decât o faptă a sa săvârşită la un moment dat al vieţii sale.

Cât priveşte postul, Evanghelia ne arată că, atunci când cineva posteşte, postul trebuie să se facă nu în stare de tristeţe, ci de bucurie: “Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.”

Deci nu postim pentru a fi văzuţi sau lăudaţi de oameni, ci postim ca să ne apropiem mai mult de Dumnezeu. Astfel, postul este o dăruire a noastră faţă de Dumnezeu, o ofrandă de sine adusă lui Dumnezeu ca recunoştinţă şi ca dorinţă de sfinţire a vieţii (cf. Romani 12, 1). Postul se realizează din evlavie şi iubire pentru Dumnezeu. Postim pentru că Îl iubim pe Dumnezeu mai mult decât darurile Lui materiale pe care le consumăm. Ne încre-dinţăm Lui, pentru că la El este Izvorul vieţii noastre. Viaţa noastră se menţine din darurile Sale create pentru om : aerul, apa, lumina, roadele pământului şi multe altele.

Mântuitorul spune: “Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie“, adică El vede tainic această dăruire de sine a omului care posteşte. Postul este, aşadar, o stare spirituală de jertfă sau ofrandă a celui ce posteşte, dar este o stare de jertfă sau ofrandă de sine dorită în mod liber şi după puterea fiecăruia. Postul este semnul iubirii, ca unire în rugăciune a omului credincios cu Dumnezeu Cel netrecător şi nelimitat, Cel ce Se află mai presus de lucrurile trecătoare şi limitate din lumea aceasta. Deci postul susţine rugăciunea omului credincios care face din relaţia şi legătura sa cu Dumnezeucentrul şi sensul sau lumina vieţii sale. Cine posteşte şi nu se roagă nu imprimă o semnificaţie teologică postirii sale, ci rămâne doar la un nivel de exerciţiu biologic şi psihologic, motivat igienic, estetic sau economic.

Smerenia şi bucuria, semnele postului adevărat

Postul este o virtute, adică o lucrare spirituală bineplăcută lui Dumnezeu, când se face din iubire pentru El. Însă nu trebuie să postim ca să ne mândrim cu postul, să fim lăudaţi sau compătimiţi şi admiraţi în acelaşi timp, întrucât adesea postul întristează faţa omului postitor. Cei care, în timpul Mântuitorului Isus Hristos, umblau cu faţa tristă şi îşi puneau cenuşă pe cap ca să atragă atenţia oamenilor îşi făceau din postire un merit al unei jertfe care trebuie să fie lăudată. De aceea, Mântuitorul ne spune în Evanghelia Sa că cel ce posteşte nu trebuie să fie trist. Nu trebuie, deci, să postim nici pentru a aduna admiraţie şi laudă, nici pentru a trezi milă sau compătimire. Trebuie să postim cu smerenie şi cu bucurie tainică, fără publicitate şi slavă deşartă. Această postire în stare de smerenie e cea dintâi învăţătură despre post. În acest sens, Mântuitorul spune, “tu când posteşti unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti”. A unge capul, în tradiţia ebraică, înseamnă a arăta bucuria, normalitatea vieţii, a arăta că trăieşti viaţa ca binecuvântare primită de la Dumnezeu. A spăla faţa însemna a avea o atitudine firească, de întâlnire şi comunicare cu oamenii, faţă către faţă, fără a atrage atenţia printr-o înfăţişare posomorâtă sau chip întunecat (smolit). În acest caz, smoala sugera smerenia, dar ascundea mândria. Ungerea capului şi spălarea feţei pot fi şi semne de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru darul vieţii. Aşadar, nu trebuie să atragem atenţia prin semne exterioare asupra postului, care este o lucrare interioară, intimă, sufletească, de comuniune personală cu Dumnezeu, Care vede tainic şi tăcut sufletul şi faptele omului credincios şi jertfelnic, rugător şi postitor.

În Evanghelia acestei Duminici se arată, de fapt , motivaţia postului. Postim pentru că iubim pe Dumnezeu din ceruri, Dăruitorul vieţii veşnice, mai mult decât toate darurile materiale trecătoare, bucatele gustoase şi băuturile rafinate. Astfel, postul adevărat produce o schimbare a felului nostru de a fi, trecerea de la lăcomia de cele materiale la dăruirea de sine spirituală, pentru a cultiva mai intens comuniunea cu Dumnezeu Cel nematerial, nelimitat şi netrecător. Postul este ridicarea omului deasupra darurilor materiale, pământeşti, pentru a se uni în rugăciune cu Dumnezeu Cel Milostiv, Tatăl nostru Cel ceresc. Postul este, aşadar, dor de cer, de viaţă şi bucurie veşnică. Întrucât postul este dezlipire de cele pământeşti şi unire cu cele cereşti, Mântuitorul ne îndeamnă: “Nu vă adunaţi comori aici pe pământ unde moliile şi rugina le strică”, adică unde se constată zi cu zi cum faţa lumii trece, se schimbă, iar lucrurile îşi pierd valoarea, şi “unde furii le sapă şi le fură“, adică unde nimic nu este sigur, nu este stabil, ci totul este imprevizibil. Vedem cum, prin învăţătura Sa, Mântuitorul Isus Hristoscheamă la o mutaţie, la o ridicare a omului din planul vieţii pământeşti în planul vieţii cereşti, duhovniceşti, zicând: “Adunaţi-vă comori în ceruri”, deci comori netrecătoare, iar apoi adaugă: “Unde este comoara ta acolo este şi inima ta“. Întrucât Hristos Domnul vorbeşte de comorile duhovniceşti netrecătoare şi despre inima care le adună în ea, trebuie să căutăm şi să adunăm comorile duhovniceşti. Aceste comori spirituale nu se schimbă, nu se devalorizează şi nu se pierd niciodată, ci rămân veşnice.Comorile acestea sunt darurile Duhului Sfânt, roadele harului în sufletul omului. Aceste comori duhovniceşti trebuie adunate mai ales în perioada Postului Sfintelor Paşti.

Dacă o comoară este pământească, materială şi limitată, iar inima noastră se leagă excesiv de aceasta, atunci inima rămâne sclavă a lucrurilor pământeşti. Dacă o comoară este cerească, spirituală, mereu crescând în relaţia cu Dumnezeu Cel nemărginit şi netrecător, inima noastră sau sufletul nostru se deschide spre Dumnezeu, spre iubirea Lui cerească infinită şi eternă. Astfel, sufletul omului nu se mai leagă în mod pătimaş şi definitiv de lucrurile limitate şi trecătoare, ci se umple şi creşte mereu în lumina, harul şi iubirea veşnică a Preasfintei Treimi Cea netrecătoare şi nelimitată.

Postul, timpul nevoinţelor pentru a spori comorile din “traista” sufletului

Într-un limbaj poetic sau metaforic, Părintele Ilie Cleopa de la Mănăstirea Sihăstria de Neamţ, vorbind despre comorile din ceruri, zicea că ele se adună în “traista” sufletului nostru, fiindcă omul este călător sau pelerin în această lume, spre Patria cerească. Dar ce adunăm, de fapt, în sufletul nostru prin post, rugăciune, priveghere, nevoinţă, pocăinţă, milostenie şi împărtăşirea cu Sfintele Taine? Adunăm prezenţa iubitoare a lui Dumnezeu Cel Veşnic în sufletul nostru. Adunăm lumina iubirii Lui în inima noastră. Ca atare, omul duhovnicesc, rugător şi postitor, luminat de harul lui Hristos, are privire duhovnicească, foloseşte cuvinte duhovniceşti, izvorâte din gânduri duhovniceşti, săvârşeşte fapte duhovniceşti, care se aseamănă cu lucrările lui Dumnezeu. Prin urmare, câtă lumină a harului adunăm în viaţa aceasta pământească, atâta lumină ducem cu noi dincolo, în lumina cea neînserată a Împărăţiei Cerurilor, când vom trece din lumea aceasta. Astfel, sufletul nostru se va înălţa în intensitatea luminii prezenţei lui Dumnezeu şi a sfinţilor Săi, pe treapta de lumină pe care o avem noi deja ca o arvună în sufletul nostru. De aceea, Mântuitorul spune: “Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru, adică este în inimile voastre” (cf. Luca 17, 21). Când în inimile noastre adunăm lumină din lumina iubirii lui Dumnezeu, atunci Postul Sfintelor Paşti devine un urcuş spre lumina Învierii, a învierii sufletului din moartea păcatului şi a luminării sufletului ca primire a prezenţei luminii Preasfintei Treimi în inimile noastre. Ca atare, timpul postului este luptă cu întunericul păcatelor, pentru a cultiva lumina virtuţilor, luptă pentru a ne dezlipi de cele trecătoare, pentru a ne uni cu Dumnezeu Cel netrecător. În timpul Postului Sfintelor Paşti, spune Sfântul Vasile cel Mare, slăbim trupeşte, dar ne întărim duhovniceşte. Reducem hrana materială, dar sporim hrana spirituală. În timpul Postului Sfintelor Paşti, Biserica întreagă practică postul rânduit de Sfinţii Părinţi ai Bisericii, ei înşişi fiind mari postitori şi păstori de suflete. Iar această postire a tuturor ortodocşilor creştini, cler şi popor, este o cinstire a postului de 40 de zile pe care l-a împlinit Mântuitorul în pustie, pentru a ne arăta nouă că la curăţirea de păcate şi sfinţirea vieţii nu se poate ajunge fără post şi rugăciune.

Adam a fost izgonit din rai pentru că n-a postit

Există o legătură spirituală între postul Mântuitorului de 40 de zile, pe de o parte, şiizgonirea lui Adam din rai pentru că nu a postit, pe de altă parte. Postul Sfintelor Paşti se referă deodată la greşeala lui Adam celui dintâi şi la îndreptarea ei de către Hristos, Noul Adam. Nu întâmplător, duminica aceasta ultimă dinainte de începerea postului se numeşte şi Duminica Izgonirii lui Adam din rai.

Ne întrebăm, de ce a fost izgonit Adam din rai? Răspunsul este simplu: pentru trei mari greşeli. Pentru că nu a ascultat de Dumnezeu, nu a postit (nu s-a înfrânat) şi nu s-a pocăit după ce a greşit, ci a dat vina pe femeie, iar femeia pe şarpe.

Hristos – Noul Adam ne învaţă să luptăm cu ispitele

Din postul de 40 de zile al Mântuitorului Isus Hristos învăţăm să ne înfrânăm şi să luptăm duhovniceşte. Domnul Isus Hristos a respins, la prima ispită, lăcomia faţă de cele materiale, la a doua ispită a respins pofta de stăpânire a lumii acesteia, iar la a treia ispită a refuzat ispita slavei deşarte, venită din partea lui Satan, adică aceea de a Se arunca de pe templu, considerând că îngerii Îl vor susţine ca să nu Se vatăme. În concluzie, Mântuitorul Isus Hristos respinge toate ispitele afirmării egoiste a omului despărţit de Dumnezeu prin neascultare de El.

Ascultarea lui Hristos – Noul Adam vindecă neascultarea lui Adam cel vechi

Sfinţii Părinţi spun că Mântuitorul a fost răstignit la ceasul al şaselea din zi, adică la mijlocul zilei, când Şi-a întins mâinile pe cruce în semn de smerită ascultare, ca să îndrepte greşeala lui Adam, care, la mijlocul zilei, în mijlocul grădinii raiului, prin neascultare, şi-a întins mâinile spre pomul oprit, căzând în păcatul neascultării, al lăcomiei şi al nepocăinţei (lipsei de responsabilitate).

În concluzie, putem spune că, în această perioadă a Postului Sfintelor Paşti, şi noi suntem chemaţi să îndreptăm comportamentul lui Adam cel vechi din noi, nu dând vina pe alţii, nu acuzând sau judecând pe alţii, ci plângând păcatele noastre, judecându-ne pe noi înşine în Taina Pocăinţei sau a Spovedaniei, smerindu-ne pe noi înşine şi cerând iertare. Astfel vom primi iertarea de la Dumnezeu şi eliberarea de un trecut apăsător şi întunecat, pentru deschiderea perspectivei unui prezent şi a unui viitor luminat de Dumnezeu cu bucuria prezenţei Sale în sufletele noastre.

În timpul Postului Sfintelor Paşti trebuie să căutăm, cu dragoste şi dor, mai aleseliberarea noastră de păcat, de atitudinea pătimaşă faţă de lucruri şi oameni, sfinţindu-ne privirile, văzând pe oameni ca fraţi întru Hristos, privind lumea din jurul nostru ca dar al lui Dumnezeu care se cere dăruit şi altora, trăind întreaga noastră viaţă ca peo arvună de fericire în comuniunea eternă a Preasfintei Treimi, spre slava lui Dumnezeu şi a noastră mântuire. Amin.

 

* * *

 

Arată-mi prin faptele tale că posteşti cu adevărat

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Ziarul Lumina

Lecturile evanghelice premergătoare marelui post au un rol pregătitor, dar şi unul pedagogic. Odată cu începutul perioadei Triodului, prin lecturile biblice programate pentru cele trei duminici dinaintea postului, Biserica încearcă să le reamintească fiilor săi cum trebuie să se roage (pilda vameşului şi a fariseului), cum se cuvine să se pocăiască, punând spre meditaţie pilda fiului care s-a întors la tatăl faţă de care a păcătuit (ce îi aşteaptă pe oameni la înfricoşata Judecată, mai ales pe cei care nu respectă poruncile Evangheliei.

Postul Profetului Daniel

Odată cu începerea efectivă a postului, duminca se numeşte “a izgonirii lui Adam, strămoşul neamului omenesc, din rai”, ca să ni se amintească tuturor despre marea primejdie la care suntem expuşi, aceea de a fi izgoniţi pentru a doua oară din rai. Textul Evangheliei acestei duminici este doar un fragment din arhicunoscuta predică de pe munte a Mântuitorului Hristos (Matei capitolele 5-7).

Prin acest text, credincioşii sunt atenţionaţi acum, la începutul postului şi, implicit, a perioadei penitenţiale, că primirea iertării păcatelor este condiţionată de predispunerea de a-l ierta pe aproapele, iar postul, pentru cel care, evident, se şi angajează să-l respecte, se constituie într-un real exerciţiu spiritual şi, totodată, o jertfă bineplăcută lui Dumnezeu. De aceea nu trebuie să fie ostentativ, aidoma vechilor farisei, nici prilej de a cădea în mândrie şi a-i dispreţui pe alţii care nu ştiu să postească ori nu pot s-o facă. Să nu se uite că postul nu este un scop în sine, ci numai un mijloc de progres duhovnicesc, printre altele. Pentru cel care-l ţine, devine un real sacrificiu personal ce predispune mai uşor spre cele spirituale şi îl pregăteşte mai intens şi sigur pentru întâlnirea cu Dumnezeu, asemenea Profetului Daniel (secolele VI-V î.Hr.), care, numai după ce a postit o vreme, i s-a arătat un înger al lui Dumnezeu ce i-a descoperit unele taine ale viitorului. Profetul ne spune că a postit: “În vremea aceea, eu, Daniel, am petrecut trei săptămâni de zile în jale. Pâine bună n-am mâncat, carne şi vin n-am pus în gura mea şi cu miresme nu m-am uns, până ce nu s-au împlinit trei săptămâni de zile” (Daniel 10, 2-3).

Experienţa lui Daniel ne arată că, pentru întâlnirea omului cu Dumnezeu, se impune un efort, o pregătire din partea acestuia. De subliniat e că textul Profetului Daniel este prima şi cea mai temeinică fundamentare biblică a postului în manieră ortodoxă, ce presupune nu neapărat o abţinere totală de la hrană, deoarece l-ar face pe om inapt de a se mai achita onorabil de obligaţiile de serviciu şi cele de familie, ci doar de una parţială, ce constă în reducerea calităţii şi a cantităţii hranei zilnice.

Se ştie că pentru cei care desfăşoară o intensă activitate fizică sau intelectuală, diminuarea exagerată a hranei îi face improprii de muncă. Scopul postului nici pe departe nu poate fi acela de a ne face incapabili de a ne achita conştiincios şi eficient de datoriile pe care le avem în societate, ci doar acela de a ne mai tempera pornirile exagerate ale trupului şi predispunerea spiritului spre noi progrese duhovniceşti.

“Ce importanţă ar avea o lungă navigare pe mare cu corabia, dacă nava va intra goală în port?”

Profetul Iezechiel spunea despre locuitorii vechilor cetăţi Sodoma şi Gomora, pe care Dumnezeu le-a pierdut de pe pământ fiindcă deveniseră cu totul inutile, că acei oameni credeau că au venit în lume doar cu scopul de a mânca bine, a bea şi a se distra. Aceasta era, zice profetul, fărădelegea sodomenilor: “Erau mândri, se îmbuibau cu pâine şi trăiau numai în chefuri, în desfătări şi în trândăvie, iar mâinile săracului şi ale celui nevoiaş nu le-au sprijinit” (capitolul 16, 49).

Considerăm că astăzi nu se mai pot întâlni creştini care să facă mare caz de post şi, de aceea, nici nu este atât de important să insistăm asupra cuvintelor: “Unge capul tău şi faţa ta o spală când posteşti! Mai curând se impune a sublinia pentru ce a rânduit Sfânta Biserică anumite posturi de peste săptămână, respectiv miercurea şi vinerea (ceea ce înseamnă 83 de zile, dacă excludem zilele de “harţi”), postul Sfintelor Paşti (48 de zile), cel al Naşterii Domnului (40 de zile), cel al Adormirii Maicii Domnului (14 zile) şi cel al Sfinţilor Petru şi Pavel (care variază de la 2 la 15 zile). Ei bine, toate zilele de post însumează aproximativ 200 de zile pe an. După cum se vede, sunt mai numeroase zilele de post decât cele cu dezlegare, ceea ce denotă că, pe lângă scopul de a-i ajuta pe credincioşi să se pregătească cât de cât pentru a întâmpina marile praznice, evenimentele importante din programul mântuirii, mai este şi acela de a ne ţine mereu în stare de trezvie, de vigilenţă, aşteptând revenirea Mirelui ca Judecător, fiindcă ne-a avertizat înainte de plecare că se cuvine să veghem, întrucât nu ştim ziua şi nici ceasul revenirii Sale.

Sfântul Ioan Hrisostom numeşte postul cel mai bun leac al sufletelor şi comentează mai departe zicând: “Timpul acestui post de 40 de zile (48, fiindcă şi săptămâna ultimă este tot post – n.n.) a fost rânduit cu o oarecare socoteală. După cum, pe drumul mare, sunt staţii de oprire şi case de odihnă pentru ca drumeţii osteniţi să se odihnească şi să se întremeze, ca să-şi poată continua iarăşi călătoria, iar pe mare sunt ţărmuri, coaste de mare şi porturi, pentru ca să alerge acolo corăbierii după ce i-au lovit valurile şi s-au împotrivit furiei valurilor, pentru a se odihni puţin şi aşa să plece mai departe, tot aşa şi în postul acesta, de patruzeci de zile, ne-a dăruit Dumnezeu două zile pe săptămână ca să ne odihnim puţin” (Omilii la Facerea). Este posibil ca în vremea Sfântului să nu se fi postit în zilele de sâmbătă şi duminică, mai ales duminica, întrucât este considerată Paştele de peste săptămână. Acelaşi ierarh precizează că postul nu are nici o valoare dacă se reduce doar la abstinenţa de la hrană pentru un timp şi se întreabă oratoric: “Oare acesta este adevăratul post pe care îl vrea Dumnezeu de la noi?”. Şi răspunde: “Nu cu siguranţă, fiindcă abţinerea doar de la hrană şi băutură este post doar pe jumătate. Postul va fi adevărat dacă ne vom face studioşi (în cercetarea Sfintelor Scripturi vrea să spună Sfântul – n.n.), dacă ne vom cerceta greşelile noastre, dacă înlăturăm crimele. Eu am avut un duşman şi m-am împăcat cu el. Eu aveam obiceiul de a vorbi de rău, dar m-am controlat şi m-am corectat. Eu huleam; de acest obicei detestabil am scăpat. Ce importanţă ar avea o lungă navigare pe mare cu corabia, dacă nava va intra goală în port? La fel, ce importanţă ar avea şi postul parcurs cu râvnă, dacă el nu va schimba sufletul nostru spre fapte bune?”.

“La ce foloseşte să ne abţinem de la carnea păsărilor, dacă noi mâncăm pe fraţii noştri?”

O mare parte dintre oameni, de altfel credincioşi, confundă uneori postul cu o simplă dietă alimentară, nerealizând că postul cel adevărat nu se reduce doar la o abstinenţă de la o anumită hrană, considerată “de frupt” sau “de dulce”, ci înseamnă, în primul rând, abţinerea de la păcate. “Arată-mi prin faptele tale, zice Sfântul amintit mai sus, că posteşti cu adevărat. Care vor fi aceste fapte? Dacă vezi un sărac, ai milă de el; dacă vezi pe duşmanul tău, împacă-te cu el; dacă prietenul tău a săvârşit o faptă vrednică de laudă, nu-l invidia; dacă ochii tăi zăresc o femeie frumoasă, treci mai departe”. Se subînţelege că şi femeia trebuie să facă la fel.

Inspirându-se din Biblie, de la Profetul Amos, care, din cauza decăderii religios-morale a oamenilor vremii, atenţiona că lui Dumnezeu nu-i plac deloc actele de cult pur formale şi scria: “Urât-am, dispreţuit-am sărbătorile voastre şi nu simt nici o plăcere pentru ele… Depărtează de la Mine zgomotul cântecelor tale că nu am nici o plăcere să ascult cântarea laudelor tale” (Amos 5, 21, 23). De aceea, credinciosul să nu se limiteze la un post formal, fiindcă “nu numai gura noastră trebuie să postească, ci şi ochii, urechile, picioarele şi mâinile, toate mădularele noastre. Mâinile noastre să postească, adică să fie curate de orice răpire sau avariţie lumească, picioarele să postească, adică să se abţină de la a alerga la spectacole nepermise; ochii să postească, adică să se deprindă de a nu arunca niciodată priviri nemodeste, a nu privi cu curiozitate obiecte periculoase, căci spectacolul este hrana ochilor, iar dacă ele sunt nedrepte şi oprite, vatămă postul şi mântuirea sufletului, dacă sunt însă drepte şi permise, ele sunt o podoabă a postului. Şi n-ar fi oare contra bunului simţ de a te abţine de la o mâncare, altădată îngăduită, şi de a ne sătura totuşi ochii cu o hrană care este oprită? Tu nu mănânci carne? Bine, dar nu te hrăni cu necurăţie prin ochii tăi. Urechile, de asemenea, să postească şi postul lor este a nu asculta nici facerile de rău, nici clevetirile. Gura să postească abţinându-se de la orice vorbire necintită şi batjocoritoare. La ce foloseşte să ne abţinem de la carnea păsărilor şi peştilor, dacă noi sfâşiem şi mâncăm pe fraţii noştri?”, întreabă Sfântul Ioan Hrisostom pe creştinii postitori.

Pentru cei în vârstă şi bolnavi, marele ierarh merge pe aceeaşi linie a Bisericii, recomandând suplinirea postului cu alte fapte bune. În primul rând, le recomandă, dacă, evident, pot, să facă milostenii mai bogate şi să se roage cu mai multă stăruinţă, să asculte cu mare râvnă cuvintele dumnezeieşti, să se împace cu duşmanii, să evite orice pornire spre răzbunare. Mai presus de toate, să se aibă în vedere că postul a fost poruncit spre a ne mai struni trupul şi a-l predispune spre împlinirea poruncilor.

pr. prof. univ. dr. Petre Semen

 

* * *

 

Duminica lăsatului de sec de brânză

Autor: pr. Mihai Tegzeş

Capitolul şase al Evangheliei după Matei ne prezintă trei elemente esenţiale ale pioşeniei ebraice: “rugăciunea”, desemnând relaţia omului cu Dumnezeu; “milostenia”, referindu-se la raportul cu ceilalţi oameni, consumat în solidaritate şi “postul”, care nu implică doar relaţia cu hrana, ci cu toate bunurile pământului – o relaţie care nu trebuie trăită în sfera acumulării de averi, ci în formă de gratuitate şi ospitalitate.
În centrul acestei spiritualităţi se află rugăciunea, adică relaţia corectă a omului faţă de Dumnezeu, din care izvorăşte raportul cinstit faţă de aproapele (milostenia) şi faţă de întregul univers (postul).
De mâine intrăm în Postul Mare, un timp “prielnic”, adică de har, de îndurare, de iubire, pe care Dumnezeu ni-l dăruieşte. Prin urmare, nu împietriţi inimile voastre, ci ascultaţi glasul Domnului (cfr. Mt. 4, 17)! Acesta este un timp în care suntem chemaţi să ne reculegem, pentru a putea percepe vocea Domnului şi a ne reaminti de misiunea noastră, aceea de a ne ruga, posti, ajuta pe alţii, a iubi… slujind. De fapt, liniştea (pacea sufletului) este cea care favorizează o bună relaţia a omului cu Dumnezeu.
Când ne reculegem, învăţăm să dăm la o parte ideile noastre, pentru a permite să pătrundă în inimile noastre învăţătura lui Dumnezeu: “Ascultă Israele, Domnul este unul” (Deut. 6, 4) adică este singurul care merită să fie ascultat cu toată atenţia, unicul care merită lăudat. Prin urmare, pericopa ne oferă pilaştrii pe care să sprijinim credinţa noastră: rugăciunea, postul şi milostenia.
Postul – abţinerea de la bunurile pământului – ne aminteşte că nu suntem noi stăpânii universului, ci Dumnezeu şi doar Lui trebuie să îi aducem mărire.
Evanghelia de astăzi ne aminteşte că nu este important doar ceea ce un om realizează, ci şi motivul pentru care face ceva: munceşte pentru ca să facă voia Domnului sau pentru ca să fie apreciat şi stimat de cei din jur? Acest ultim scop nu este decât o altă formă a împlinirii propriei voinţe şi ignorării lui Dumnezeu.
Iubiţilor! Dacă civilizaţia şi cultura noastră ne împing, ne determină să ne măsurăm continuu cu ceilalţi, să realizăm ceva doar ca să fim remarcaţi şi apreciaţi de cei din jur, pasajul evanghelic de astăzi – de la Matei – combate mândria deşartă, vanitatea. Isus recomandă urmaşilor Săi, să facă lucrurile “pe ascuns“, nu doar ca să fie apreciaţi. El subliniază că ne fac rău aprecierile şi admiraţia oamenilor, anulând tot binele pe care l-am făcut. Acest fapt se întâmplă, deoarece vom fi tot mai des interesaţi să fim stimaţi, apreciaţi, lăudaţi, uitând să-I mulţumim lui Dumnezeu.
Atunci când dorim să ne afirmăm, nu ţinem cont că oamenii uită repede şi că numai Dumnezeu nu uită faptele noastre bune şi va şti să ne răsplătească în văzul tuturor.
Azi găsim o mulţime de persoane cărora le putem oferi sprijin material. Dar modul în care dăruim nu este cel pe care îl prescrie Evanghelia.
Cuvântul “milostenie” are un sens bogat, însemnând fie “mila”, fie “dreptatea” lui Dumnezeu. Credinciosul învaţă să facă adevărata milostenie, numai în măsura în care înţelege că Dumnezeu s-a comportat în chip milostiv faţă de el, în mod gratuit. Este Dumnezeu care – jertfindu-L pe unicul Său Fiu – ne-a copleşit cu multă îndurare, ne-a făcut dreptate, ne-a redat demnitatea de fii. Acest comportament divin ne spune că înainte de a face milostenie, trebuie să ne schimbăm mentalitatea, privind la fiecare om ca la fratele nostru, dăruindu-i respect şi demnitate.
O altă componentă este “rugăciunea“, ca putere, ca sprijin, ca o cerere de ajutor, pentru a sluji cu iubire. Ultimul element este “postul“, capacitatea de a ne domina instinctele, pentru a fi tot mai curaţi.
Dacă inima noastră nu se foloseşte de aceste “medicamente” se “tulbură”, iar omul îşi pierde tot mai mult însuşirea de a face binele. Atunci când inima noastră a devenit de piatră, ochii ni se închid înaintea nevoilor fraţilor noştri şi nu mai auzim glasul Domnului, care ne invită să îi ajutăm.
Prin urmare, milostenia, rugăciunea şi postul sunt temelia credinţei, pentru că definesc raportul nostru cu aproapele şi cu Dumnezeu. Aceste trei elemente ne spun ce fel de viaţă trăim, descoperind adevărul existenţei noastre.
“Când faci milostenie”… Milostenia nu este doar un gest de bunătate, ci de dreptate, deoarece exprimă solidaritatea cu cel sărac. Solidaritatea garantează nu doar viaţa materială, ci şi cea spirituală: iubirea frăţească.
“Când te rogi“… Înainte de a ne învăţa rugăciunea “Tatăl nostru“, Isus ne explică ,cum să ne rugăm. Mulţi se roagă numai pentru ca să fie văzuţi. Rugăciunea adevărată se face când omul se aşează înaintea lui Dumnezeu, nu înaintea oamenilor. A te ruga implică să-ţi deschizi urechile, pentru a asculta glasul Domnului şi a intra în dialog cu El. Nu trebuie să fim făţarnici când ne rugăm. Ipocritul, numai ca să-şi arate grandomania, se foloseşte inclusiv de Dumnezeu. Dar Domnul se opune celor mândri şi-i ascultă pe cei umiliţi.
“Când posteşti“… Postul este semnul convertirii. Omul începe să priceapă că nu trăieşte doar cu pâine (cu lucrurile materiale din lume). Postul “obligă” la milostenie. În cultura noastră, postul este un medicament care ne ajută să ne vindecăm de dorinţa de a avea tot mai mult, pentru a ajunge la virtutea sobrietăţii, ca antidot împotriva plăcerilor multiple.
Postul este amintit în Scriptură. Profetul Daniel îi cere ajutor Domnului prin “post, îmbrăcat în sac şi cenuşă” (Dan. 9, 3), abţinându-se pentru trei săptămâni de la carne şi vin (Dan. 3, 10); şi Moise posteşte înainte de a se întâlni cu Domnul. De fapt pentru VT, postul, milostenia şi rugăciunea sunt elementele care favorizează reîntoarcerea omului la Dumnezeu şi părerea de rău pentru păcatele săvârşite.
Biserica se inspiră de la Isus, în ceea ce priveşte practicarea postului: pentru Isus “postul” a însemnat o continuă luptă împotriva celui rău, pentru a conserva comuniunea cu Tatăl şi dorinţa de a se jertfi pentru fraţii Săi.
Iubiţilor! Postul trebuie “adaptat” la puterile fiecărui om şi întotdeauna, trebuie unit cu rugăciunea şi cu ajutorarea săracilor: este vorba de o devoţiune exterioară, care are ca scop întâlnirea omului cu Dumnezeu, care ne cheamă la comuniune cu El, arătându-ne mizeria în care am decăzut datorită păcatelor. Astfel, omul – înţelegând că a ajuns într-o stare jalnică – hotărăşte să renunţe la plăcerile acestei lumi, pentru a se reîntoarce la Dumnezeu, prin mijlocirea “convertirii”, care îi cere să se schimbe radical în modul de a face, a fi şi a gândi: abandonează dorinţa sa de afirmare ,pentru a-L pune pe Dumnezeu pe primul loc în viaţa sa.
“A ne converti” implică să ne convingem că Dumnezeu ne iubeşte şi că este bine să trăim în funcţie de învăţătura Sa. În acest sens, postul ne vine în ajutor deoarece “distruge” pretenţia noastră de superioritate, atotputernicie, ajutându-ne să pricepem că suntem doar simple creaturi.
Este minunat atunci când îmbinăm rugăciunea cu fuga de şi din locurile zgomotoase, cu alungarea preocupărilor “importante, dar trecătoare” din minţile noastre, căci numai astfel, Spiritul va putea vorbi inimilor noastre: reculegerea nu face decât să favorizeze întâlnirea cu Dumnezeu, familiaritatea cu El, făcându-ne să înţelegem că imensa Lui iubire, depăşeşte cu mult nimicnicia noastră.
E necesar să ştim, că dacă renunţăm la mâncare, nu este pentru a economisi, ci echivalentul în bani suntem invitaţi să-l dăruim celor mai săraci decât noi. Să nu uităm că, iubirea faţă de aproapele este culmea spiritualităţii şi toate devoţiunile trebuie să ne conducă la ea… Convertirea o materializăm prin fapte de iubire, împlinite cu sinceritate, fără să aşteptăm aprecierile celorlalţi: “Să nu ştie stânga, ceea ce face dreapta ta“.
Postului trupesc trebuie să i se adauge cel sufletesc: încetarea de a mai vorbi de rău pe alţii; renunţarea la TV, calculator, distracţii, etc., pentru a ne dedica mai mult timp soţului/soţiei… Iubirea faţă de cei dragi, solidaritatea cu ei, buna înţelegere din familie, sunt tot atâţia factori care ne ajută să-L întâlnim mai uşor pe Dumnezeu.
Iată câteva spicuiri din mesajul papei Benedict publicat înainte de Postul Mare din 2007: “Postul să fie pentru fiecare creştin o nouă experienţă a iubirii lui Dumnezeu, care ne-a fost dăruită în Cristos, iubire ce în fiecare zi -la rândul nostru- trebuie să o “dăruim aproapelui”, în special celui care suferă mai mult şi are mai multă nevoie de ajutor. Doar astfel vom putea gusta din plin bucuria Paştilor“.
Din păcate, omul modern ignoră acest mesaj, considerându-se “auto suficient” şi distrugând relaţia cu Domnul. Dumnezeu nu s-a predat, ci a răspuns păcatului omului cu o şi mai mare iubire, jertfindu-Se pe lemnul crucii, pentru mântuirea lumii.
Astfel, postul este timpul în care trebuie să pricepem că Domnul doreşte să răspundem cu iubire, iubirii Sale: să acceptăm si să primim iubirea Sa dătătoare de viaţă plină, fericită şi veşnică. Să pricepem că a o accepta nu este îndeajuns, căci trebuie să fim “demni” de o astfel de iubire şi trebuie să o dăruim şi altora: Cristos “mă atrage la El” pentru ca eu să învăţ să-i iubesc pe fraţii mei, cu iubirea Sa. Prin urmare, creştinismul nu este o înşiruire de “interziceri”, ci o propunere pozitivă, pentru a trăi viaţa în chip nou. La încheierea lucrărilor Convegno della Chiesa Italiana in Fiera, de la Verona, suveranul pontif a spus: “Creştinismul este deschis faţă de tot ceea ce este drept, adevărat şi pur în cultura şi civilizaţia zilelor noastre, faţă de tot ceea ce bucură, mângâie şi întăreşte existenţa noastră“.
În încheiere, dorim să descriem unele comportamente care împiedică apropierea omului, de Dumnezeu:
- căutarea cu orice preţ, a distracţiilor care nu ajută la recuperarea puterilor psihice şi fizice, ci sunt numai plăceri în sine, împingând omul să evadeze din adevărata realitate şi să-şi neglijeze responsabilităţile;
- munca frenetică, exagerată, care nu lasă spaţiu liniştii, meditaţiei şi rugăciunii;
- statul excesiv în faţa televizorului şi folosirea altor mijloace de comunicare (calculator, telefon), care pot genera dependenţă, împiedicând gândirea, reflexia personală şi dialogul în familie.
Iubiţilor! Pericopa de astăzi se încheie cu două îndemnuri pe care ni le adresează Isus: “Nu vă adunaţi averi pe pământ… Adunaţi-vă comori în ceruri“.
A fi bogat este dorinţa oricărui om. Prin bogăţie, el îşi etalează puterea, superioritatea, orgoliul; mai presus de toate însă, în bogăţie omul caută acea siguranţă împotriva tuturor pericolelor, inclusiv a morţii, dar şi posibilitatea de a beneficia de toate satisfacţiile pe care bunăstarea economică i le oferă. Căutarea egoistă a bogăţiei afectează şi fură timpul şi energiile pe care omul trebuie să le dedice pentru însuşirea bunurilor cereşti, făcându-l pe om sclav al lucrurilor pe care le deţine sau, pe care le doreşte.
Fiecare are ceva sau pe cineva, faţă de care trebuie să fie atent şi căruia să-i confere timpul şi atenţia proprie. Problema se pune în alegerea pe care omul o face: cui hotărăşte omul să-şi dăruiască inima? Omul devine ceea ce iubeşte. Dacă iubeşte lucrurile lumii, devine ca şi ele: trecător şi fără valoare; dacă-L iubeşte pe Dumnezeu, devine ca şi El: puternic şi veşnic.
Munca şi adunarea bunurilor pământeşti sunt bune, dar atunci când îl împiedică pe om să-L urmeze pe Cristos şi să-şi iubească familia, îşi arată toată perversitatea. Creştinul nu trebuie să fie sclavul nimănui, deoarece “Cristos ne-a eliberat, ca să fim liberi” (Gal. 5, 1).
“A aduna comoară în cer”, înseamnă a şti unde pun temelia existenţei mele. Dacă mă bazez pe bunurile pământului sunt în pericol constant, de a pierde tot ceea ce am adunat. Dacă adun comoară în Domnul, nimeni nu o va putea distruge şi voi fi liber să dăruiesc din puţinul meu şi altora. De fapt, Domnul doreşte să-mi spună că este importantă înţelegerea în familie şi ajutorul reciproc, deoarece suntem cu toţii, fiii iubiţi ai lui Dumnezeu. O mamă îmi spunea: “Părinte! Avem de toate. Suntem foarte bogaţi. Suntem sănătoşi, dar nu avem înţelegere. Îmi puteţi spune la ce ne folosesc toate averile, dacă nu ne înţelegem? Aş prefera să avem mai puţine, dar să avem pace şi linişte în familie“.
Fraţilor! Isus ne cheamă nu doar să ne rugăm şi să postim, ci să purificăm gândurile noastre. Prin urmare, vă îndemn să ne pregătim cum se cuvine pe tot timpul postului, pentru ca să trăim cu bucurie Învierea Domnului, luptând pentru dobândirea comorilor cereşti. Amin.