Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica lăsatului sec de carne (a Înfricoşătoarei Judecăţi)
Evanghelia: Matei 25,31-46
Apostolul: 1Corinteni 8,8-13;9,1-2

Matei 25,31-46

Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut. Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică.

 

Autori

pr. Anthony M. Coniaris
pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Ilie Cleopa
pr. Vasile Florea
IPS Andrei Rymarenko
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Visarion Iugulescu
pr. Mihai Tegzeş
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Olimpiu Todorean
pr. Vasile Rob
Diverşi alţi autori

 

* * *

 

Regele deghizat

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Odată demult trăia un rege care se hotărâse să testeze caracterul oamenilor săi. Deghizat în ţăran, el a călătorit prin ţara sa şi de cele mai multe ori a fost tratat cu dispreţ. Şi-a dat seama că onoarea cu care era tratat ca rege nu venea din respectul pe care îl simţeau pentru bunătatea sa; mai degrabă era rezultatul fricii lor faţă de funcţia şi puterea sa. La un moment dat, unul dintre supuşi l-a recunoscut. A protestat spunându-i să se întoarcă pe tron, să îşi ia hainele împărăteşti şi să conducă aşa cum face un rege.

Mai există un Rege ce călătoreşte deghizat. El s-a născut nu într-un palat regal ci într-o peşteră de animale. Deşi Rege, nu s-a născut din regi, ci dintr-o simplă fecioară. Deşi Rege, a trăit şi a muncit ca tâmplar în micul oraş Nazaret.

 

A apărut în alt chip

După Învierea din morţi, Isus “s-a arătat în alt chip” (Marcu 16,12). Discipolii săi nu l-au recunoscut imediat. Maria Magdalena, pe când era lângă mormânt, l-a confundat pe Isus cu grădinarul (Ioan 20,15). Pe drumul spre Emaus, cei doi discipoli au crezut că este un străin (Luca 24,18). Apostolilor care pescuiau pe lacul Galileii, Isus le-a părut un necunoscut, până când Ioan i-a spus lui Petru: “Domnul este!” (Ioan 21,7).

Isus ne-a arătat astfel că este prezent în toţi oamenii. El ne spune la fel şi în Evanghelia de astăzi. Afirmă că El a fost cel înfometat şi însetat, gol şi bolnav, străin şi întemniţat în cei pe care noi i-am hrănit şi le-am dat să bea, i-am îmbrăcat şi i-am vizitat. El a fost de asemenea prezent în cei care au fost în situaţii dificile şi noi nu i-am ajutat. “Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu mi-aţi făcut.” Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu şi creaturile sale sunt identice prin natură ci prin har, ca membre ale Trupului Său, ca imagini vii ale Sale, ca temple ale Lui. Acesta este misterul prezenţei vizibile a lui Cristos între noi, astăzi. Sf. Ioan Gură de Aur ne spune că mai sfânt decât altarul de piatră din biserică este altarul uman aflat la fiecare colţ de stradă, pentru că pe primul se oferă Cristos, pe când al doilea este chiar Cristos.

 

Nici pentru un milion de dolari.

La încheierea celui de-al doilea război mondial, un tânăr ofiţer din armata Statelor Unite ajunsese pe o insulă din Pacificul de Sud, unde era o mare colonie de leproşi. Plimbându-se pe acolo a văzut o călugăriţă ce îngrijea bolnavii. Când soldatul a văzut picioarele infectate şi rănile supurând, l-au luat ameţelile. S-a uitat la soră cum, cu calm şi profesionalism, curăţa rănile, le ungea şi apoi le bandaja. Uimit de gesturile senine ale călugăriţei, soldatul a exclamat: “Nu aş face aşa ceva nici pentru un milion de dolari!” Impasibilă, fără măcar să se întoarcă spre el, ea i-a răspuns: “Nici eu!” Pentru un milion de dolari nu ar fi atins acele răni urâte, dar pentru că Cristos se află în acei oameni respinşi de societate, ea şi-a părăsit casa, a mers mile depărtare pentru a-i îngriji, pentru a-l îngriji pe Regele deghizat.

 

Doamna Grasă.

J. D. Salinger, în cartea sa “Franny and Zooey” vorbeşte despre Doamna Grasă, ce stătea toată ziua pe verandă, alungând muştele şi cu radioul dat la maxim. El o descrie ca având “picioare groase, cu venele vizibile”, şi fiind măcinată de cancer. Apoi Salinger întreabă: “Ştiţi cine este de fapt Doamna Grasă? [...] Este Cristos însuşi. Cristos însuşi…”

Isus este adesea reprezentat în imaginile religioase ca un bărbat foarte chipeş – înalt, cu un nas ferm, privire prietenoasă şi o faţă radiantă -, o persoană pe care oricine ar vrea-o pe lista de invitaţi la o petrecere. Dar Evanghelia de astăzi sugerează că imaginea lui Salinger despre Cristos, ca Doamna Grasă, ar putea să fie mai aproape de realitate decât ceea ce vedem noi în icoane. Cristos ne apare astăzi deghizat aşa cum le-a apărut discipolilor Săi după înviere. Vine la noi ca o persoană oarecare, ca ultimul dintre oameni: înfometat, gol, însetat, străin, întemniţat, ţigan, doamnă grasă. Regele deghizat.

 

O ştire din Calcutta.

O ştire de la Associated Press din Calcutta, India, spunea: Semnul de deasupra uşii anunţă: “Casă pentru săracii pe moarte”. Înăuntru 66 de bărbaţi şi 72 de femei stau în paturi amărâte, aşteptându-şi sfârşitul. Aceşti oameni sunt produsul acestui oraş suprapopulat, în care cu greu se mai îngrijeşte cineva de altcineva. Unii au venit din spitale, trebuind să elibereze patul deşi erau pe moarte, pentru alţii care însă au şansă să fie trataţi şi salvaţi. Alţii vin din rândul miilor de persoane ce trăiesc pe străzi. De muncă se găseşte cu greu, iar cerşitul nu merge bine. Oameni ca aceştia mor anonimi. Pe vremuri, nişte camioane îi ridicau şi îi aruncau apoi într-un râu, braţ al Gangelui. Apoi în 1952, Maica Tereza a luat o casă ce fusese folosită pentru a-i adăposti pe pelerinii hinduşi şi a amenajat-o pentru muribunzi. De atunci, 18.000 de persoane au trecut prin această casă. Din aceştia, 8.500 au murit. Uimitor însă, ceilalţi şi-au refăcut forţele şi dorinţa de a trăi.

Ceea ce a făcut-o pe Maica Tereza să părăsească confortul pentru acei oameni uitaţi? De ce nu fac ca ea agnosticii? De ce nu ateiştii? De ce nu umaniştii? Simplu! Pentru că ei nu au etica lui Cristos: “întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie mi-aţi făcut.” Regele deghizat!

 

Cristos suferă în oameni.

Un soldat din primul război mondial povestea că la un moment dat s-a împiedicat de trupul unui german mort, un biet tânăr. Uitându-se la el, i s-a părut că soldatul mort dispare iar în locul lui l-a văzut pe Cristos pe Cruce. De atunci, oricând a mai văzut un om suferind, în acel om l-a văzut pe Cristos, pe cruce, ţintindu-l cu privirea, cerându-i să îi împărtăşească suferinţa şi să i-o aline. Regele deghizat!

 

Sf. Martin de Tours.

Există o veche legendă despre Martin de Tours, un soldat roman creştin. Într-o zi de iarnă grea, un cerşetor l-a oprit. Martin nu avea bani, dar a văzut că omul tremura de frig. Şi-a dat jos pelerina de soldat, uzată cum era, a rupt-o în două şi jumătate i-a dat-o cerşetorului. În acea noapte Martin a avut un vis. A văzut toţi îngerii din cer şi Isus stând în mijlocul lor, învelit cu o jumătate de pelerină de soldat roman. Unul dintre îngeri l-a întrebat: “Stăpâne, de ce porţi această manta ponosită? Cine ţi-a dat-o?” Iar Isus i-a răspuns: “Slujitorul meu Martin mi-a dat-o.” Regele deghizat!

 

Lucruri simple.

Lucrurile de care vorbeşte Isus în parabola de astăzi sunt lucruri simple. Oricine poate să le dea: o bucăţică de pâine, un pahar de apă, un cuvânt de mângâiere, o haină, o vizită. Nimeni nu este atât de sărac încât să nu îi poată da nimic Regelui deghizat. Sf. Ioan Gură de Aur spune că dacă Biserica ar ajunge în punctul acela în care nu ar avea nimic să dea săracilor, sfântul potir şi alte vase liturgice trebuie să fie atunci topite pentru a face bănuţi din care să fie ajutaţi săracii ce trăiesc pe lângă biserici.

“Când va veni Fiul Omului întru slava Sa… se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii… Va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii… Va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui.” Criteriul Judecăţii de Apoi ce o va face Dumnezeu este iubirea pe care i-am arătat-o Regelui deghizat: “Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, mie Mi-aţi făcut.”

Regele deghizat!

 

* * *

 

Iubirea faţă de aproapele

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa creştină

“Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti
fraţi mai mici ai Mei, Mie nu Mi-aţi făcut.”
(Matei XXV, 45)

Dintre cele patru ultime realităţi ale omului – moartea, judecata, raiul şi iadul -, Mântuitorul nu a prezentat-o pe nici una într-un tablou atât de zguduitor ca judecata din urmă, când El va pronunţa, în văzul şi auzul întregii lumi, sentinţa fără drept de apel ce va hotărî pentru veşnicie soarta fiecăruia dintre noi: raiul sau iadul.

Dar, pe lângă acea sentinţă cutremurătoare, ceea ce ne izbeşte într-un mod surprinzător, în acest tablou, este criteriul după care Mântuitorul, Judecătorul suprem şi universal, va judeca lumea. Acest criteriu va fi iubirea faptică a semenilor noştri.

Mulţi, chiar şi dintre creştinii socotiţi buni, nutresc o părere greşită despre ceea ce formează esenţa creştinismului. Ei cred că religia creştină este doctrina care, cu ajutorul legilor divine şi bisericeşti, împiedică pe om de a face răul, şi că omul dacă nu a făcut rău nimănui, niciodată, se poate declara fericit, aici şi în veşnicie.

Şi s-ar părea că ei au dreptate, doar aproape toate cele zece porunci sunt negative: “să nu-ţi faci chip cioplit (…)”, “să nu iei numele lui Dumnezeu în deşert”, “să nu ucizi”, “să nu fii desfrânat” etc. Şi mulţi, necălcându-le pe acestea, se amăgesc cu iluzia unei desăvârşiri sigure, ba, în mărturisire, declară , nu fără oarecare mândrie: “n-am omorât, n-am fost desfrânat, n-am furat…, n-am făcut nici un rău”.

Fără îndoială, creştinismul are şi porunci negative, dar Însuşi Mântuitorul ne învaţă astăzi că, în ceasul marii socoteli, când El va face plata trudei noastre pământeşti, va acorda marele premiu al vieţii veşnice nu acelora care n-au făcut răul, adică acelora care, fie de ruşinea semenilor, fie ca să nu sufere vreo pagubă, sau să nu cadă în vreo primejdie, ori chiar dintr-un motiv lăudabil, s-au abţinut de la rele, ci, dimpotrivă, acelora care s-au trudit să facă binele. El nu va zice: “Întrucât nu aţi făcut nici un rău, moşteniţi împărăţia (…)”, ci va zice: “Întrucât aţi făcut binele… veniţi de moşteniţi împărăţia (…)”. Împărăţia veşnică se va da celor ce au săturat pe cei flămânzi, celor care au îmbrăcat şi adăpostit pe cei lipsiţi, celor care au îngrijit pe bolnavi şi au mângâiat pe cei întristaţi; celor care îşi găsesc rostul existenţei în a fi reazem celor slabi şi abandonaţi. Toată esenţa creştinismului constă în această iubire faptică a aproapelui, cu care se identifică Cristos. Aceasta este porunca cea mai mare, în care se sintetizează toată legea şi profeţii, porunca cea nouă, semnul distinctiv al adevăratului urmaş, imitator al lui Cristos, care proclamă: “Din aceasta vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei, de veţi avea dragoste între voi.” Pe urmele lui Isus, Ioan Evanghelistul şi apostolul iubirii, avertizează: “De va zice cineva: «Iubesc pe Dumnezeu», însă urăşte pe fratele său, mincinos este; căci cel ce nu iubeşte pe fratele său pe care l-a văzut, pe Dumnezeu pe care nu L-a văzut cum poate să-L iubească?” (I Ioan V, 20-21). Iată de ce, termometrul iubirii faţă de Dumnezeu este iubirea faţă de aproapele.

În lumina învăţăturii despre Trupul Tainic al lui Cristos, noi creştinii, prin Botez, ne-am unit, într-o comuniune vitală, cu Cristos fratele nostru mai mare şi Capul Trupului Său Tainic, devenind noi astfel mădularele acestui trup şi fiii adoptivi ai lui Dumnezeu. Suntem deci altoiţi în Cristos, care devine prezent în fiecare dintre noi, astfel încât, când facem semenului nostru un bine, acel bine îl facem lui Cristos Însuşi, cum va declara El la judecata din urmă.

Sfânta Ecaterina de Siena zice: “Dumnezeu vorbeşte astfel «Vă cer să vă iubiţi cu iubirea cu care v-am iubit Eu. Or, Eu v-am iubit dezinteresat. Tot ce sunteţi şi aveţi este darul Meu… Dar voi nu-Mi puteţi oferi Mie, în persoană, iubirea pe care v-o cer, de aceea am pus în mijlocul vostru pe semenii voştri, ca să puteţi face pentru ei ceea ce nu puteţi face pentru Mine, adică să-l iubiţi pe aproapele vostru în mod gratuit, aşa cum v-am iubit Eu, fără să aşteptaţi vreo răsplată de la el, iar ceea ce îi faceţi lui, Eu socotesc că Mi-aţi făcut Mie.»” (John C. H. Wu, Le carmel interieur, Ed. Casterman-Tournei, Paris, 1958).

Sfântul Ioan Gură de Aur, citând din Prov XIX, 17: “Cine miluieşte pe săraci, Îl împrumută pe Dumnezeu”, comentează astfel: “Prin urmare, Te împrumuţi Tu de la mine, Doamne, şi iei împrumut milostenia făcută de mine săracului, ca să mi-o dai înapoi (…) Când ? Arată-mi timpul când mi-o vei da înapoi (…)”. Ascultă când şi unde îţi va plăti Acela pe care Îl împrumuţi prin săraci: Când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale (…) şi va zice celor de-a dreapta: «Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, căci am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănânc» (…) (Matei XXV, 31). Şi aceştia Îl vor întreba: «Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit ?» Iar Isus le va răspunde : «Întrucât aţi făcut unuia din aceşti fraţi mai mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcut» – Să vedeţi ciudăţenia – continuă Sfântul – El nu a pomenit nici o altă faptă de virtute decât această milostenie. Şi doar putea zice: «Veniţi cei binecuvântaţi, pentru că aţi fost cumpătaţi, pentru că aţi păzit fecioria (…)», dar despre acestea tace; nu pentru că ele nu ar fi vrednice de pomenire, ci pentru că sunt mai prejos decât iubirea de oameni. De asemenea, va zice celor de-a stânga: «Mergeţi, blestemaţilor (…), pentru că am fost flămând şi nu Mi-aţi dat de mâncare (…).» Nu a spus: «pentru că aţi curvit, pentru că nu aţi fost cumpătaţi (…)». Acestea sunt rele, dar mai mici decât lipsa de omenie şi de milă. Dar de ce nu pomeneşti, Doamne, şi alte căi ? «Nu judec păcatul, ci neomenia; nu judec pe păcătoşi, ci pe cel ce nu s-a pocăit. Pentru neomenie vă osândesc, căci având la îndemână un atât de mare leac al mântuirii, milostenia, aţi nesocotit o binefacere atât de mare. Ocărăsc, aşadar, neomenia ca fiind rădăcina răutăţii şi a toată necredincioşia; laud omenia ca fiind rădăcina tuturor bunurilor; şi ameninţ pe unii cu focul veşnic, iar celorlalţi le făgăduiesc Împărăţia cerurilor»”. Şi Sfântul continuă:

“Iată, acum, o altă minune a dreptului Judecător, scoasă din lucrurile omeneşti. Dacă tu ai împrumutat pe unul când era sărac şi acesta ajunge la bunăstare, aşa că poate să-ţi întoarcă datoria, ţi-o dă, însă în ascuns, căci se ruşinează de starea lui de mai înainte. Dumnezeu însă nu face aşa, ci, împrumutându-se în ascuns, îţi întoarce datoria pe faţă şi fără sfială. Când ia împrumut, ia prin milostenia cea ascunsă, când dă îndărăt, dă în faţa întregii zidiri.” (Sf. Ioan Crisostomul, Predici despre pocăinţă şi Sfântul Vasile, trad. de Şt. Bezdechi, Cluj).

În temeiul aceleiaşi învăţături despre Trupul Tainic al lui Cristos, fiind noi toţi, potenţial sau actual, mădularele acestui trup, nu ne este îngăduit – în primul rând nouă, creştinilor – să ne izolăm şi să trăim egoist, închişi în noi înşine. “Creştinul – zice Părintele Gratry – este un om căruia Dumnezeu i-a încredinţat pe toţi ceilalţi oameni.” Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, exprimând şi mai explicit aceeaşi idee, zice: “Fiecăruia din noi îi sunt încredinţate şi celelalte suflete şi vom fi judecaţi după partea ce am luat la mântuirea lumii întregi.” (I. Miclea, op. cit., vol.I., p.158). De aceea, creştinul care cunoaşte drumul ce duce la biserică, dar nu şi pe acela care duce la casele celor nenorociţi; precum şi creştina evlavioasă, căreia îi place să petreacă în rugăciune, dar e nesimţitoare la durerile semenilor, au şi unul şi altul o evlavie falsă. (Ch. de Poncheville, Tout lOEvangil… Paris, Spes, 1934, apud I. Miclea, op. cit., p. 158).

“Unele persoane – zice Sfânta Tereza de Avila – îşi dau silinţa să stea la rugăciune într-o poziţie atât de reculeasă, încât nu cutează să facă nici o mişcare, de teama să nu-şi piardă consolarea de care se bucură. Dar nu aceasta e calea ce duce la perfecţiune. Dacă vezi un bolnav pe care îl poţi ajuta, poţi lăsa cu conştiinţa liniştită rugăciunea sau contemplaţia, pentru a-l ajuta, ori cel puţin a-l consola pe acesta: şi, văzându-l că suferă, ia parte la durerea lui (…) dacă o persoană este lăudată, bucură-te ca şi cum te-ar lăuda pe tine însuţi (…)” (John C. H. Wu, op. cit.). De aceea, a considera religia noastră mai mult ca un ansamblu de deprinderi pioase, decât ca o trăire efectivă a generozităţii, ca o deschidere faţă de nevoile aproapelui, este o deformare a adevăratului concept despre religie şi desăvârşire, căci: “a iubi pe aproapele ca pe tine însuţi mai mult este decât toate arderile de tot şi jertfele” (Marcu XII, 33).

Dar, în deprinderea acestei iubiri, să nu pierdem din vedere un lucru esenţial: în ochii lui Dumnezeu, care scrutează inimile, în străfunduri, preţuieşte nu atât ce şi cât dăm, ci, mai ales, cum dăm. Dăm cu toată inima, văzându-L pe Dumnezeu în persoana celui lipsit, ori la baza gestului nostru stă un motiv egoist: de a apare buni, de a fi lăudaţi. În acest caz, ce-i drept, am făcut un bine omenesc, pentru noi, însă din punctul de vedere supranatural, fapta este lipsită de valoare meritorie, de răsplata cerească. Iată de ce, mai presus de valoarea materială a milosteniei, stă atitudinea noastră interioară, puritatea intenţiei cu care o facem şi care îi dă adevărata valoare. Un bogat, care întâmplător nu avea nici un ban, trecând pe lângă un cerşetor, se apleacă spre el şi îi zise cu regret: “Iartă-mă, frate, de astă dată nu am nimic”. “Îţi mulţumesc” – îi răspunse cerşetorul -, “dumneata mi-ai dat mai mult decât toţi ceilalţi, căci mi-ai spus frate, cum încă nu mi-a spus nimeni până acum”. Iată deci că pomană putem face chiar şi numai cu un cuvânt, dacă acel cuvânt este izvorât dintr-o inimă caldă şi compătimitoare.

Să ne lăsăm pătrunşi şi călăuziţi de aceste gânduri prilejuite de meditarea asupra Evangheliei citită azi şi să deprindem cu intenţie curată milostenia faţă de semenii noştri aflaţi cu lipsuri fizice ori sufleteşti, neuitând nici o clipă că iubirea faptică este supremul criteriu după care vom fi judecaţi. În amurgul vieţii, iubirea va judeca lumea. Definitiv şi fără drept de apel. “A nu face rău e bine, dar a nu face binele este rău, chiar foarte rău pentru un ucenic al lui Cristos.” (Ch. de Poncheville, ibid.). Şi fiecare suntem un ucenic şi frate al Lui. Aprinşi deci şi însufleţiţi de iubirea lui Cristos, să ne sporim cu generozitate faptele cele bune, căci ele vor fi avocaţii care ne vor asigura fericirea cea neînserată de-a dreapta lui Cristos în Împărăţia cerească. Amin.

 

* * *

 

Despre Judecata de apoi

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea Judecăţii lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău (II Corinteni 5, 10)

Iubiţi credincioşi,

Astăzi am auzit toţi cei de faţă cuvintele Mîntuitorului nostru Iisus Hristos despre venirea Sa la prea Înfricoşata Judecată de apoi. Să ştiţi că nici un lucru de la întemeierea lumii şi pînă la sfîrşitul veacurilor nu este mai înfricoşat ca venirea Domnului la Judecata de apoi. Nici îngerii nu pot să ne spună cu deamănuntul despre acea preaînfricoşată venire a Domnului, cînd va judeca toate neamurile pămîntului de la Adam şi pînă la sfîrşitul lumii. Noi, fiind prea neputincioşi şi nepricepuţi, nu vom putea vorbi despre acea negrăită spaimă şi înfricoşătoare venire a Domnului.

Dar din cele ce am auzit astăzi în Sfînta Evanghelie şi din cele ce arată dumnezeiasca Scriptură, precum şi din învăţăturile Sfinţilor Părinţi despre Judecata zilei celei mari, vom însemna aici cîteva învăţături după a noastră slabă pricepere despre venirea Domnului la Judecata de apoi. Şi vom arăta mai întîi cu mărturii din Sfînta Scriptură, în ce chip va veni Domnul şi care vor fi primele semne ale venirii Lui. Primele semne care vor vesti venirea Domnului la Judecată vor fi trîmbiţele cele cereşti. Acest adevăr ni-l arată Mîntuitorul, zicînd: Şi va trimite pe îngerii Săi, cu sunet mare de trîmbiţă (Matei 24, 31). De aceea şi Sfîntul Prooroc Sofonie a numit ziua Judecăţii de apoi “ziua trîmbiţei şi a strigării” (Sofonie 1, 16). Marele Apostol Pavel, despre învierea morţilor şi glasul trîmbiţei cereşti, zice: Deodată, într-o clipeală de ochi, la trîmbiţa cea de apoi; căci trîmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi. Şi în alt loc, arătînd că trîmbiţele vor însoţi pe Domnul la Judecată, zice că: Însuşi Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului şi întru trîmbiţa lui Dumnezeu, se va pogorî din cer (I Corinteni 15, 52-53; I Tesaloniceni 4, 16).

Sfîntul Ierarh Grigorie Teologul, arătînd tăria glasului şi puterea acelor trîmbiţe care vor anunţa venirea Domnului, zice: “Înfricoşat este glasul trîmbiţelor, la care se supun stihiile, care despică pietrele, care vor deschide mormintele, care vor descoperi cele mai dedesubt, care vor zdrobi şi vor sfărîma porţi de aramă şi vor dezlega şi vor risipi legăturile morţii”.

Al doilea semn, care se va arăta după sunarea cea cu mare strigare a trîmbiţelor, va fi învierea morţilor. Dar oare, fraţii mei, în ce fel vor fi trupurile drepţilor şi ale păcătoşilor la învierea cea de apoi? Oare vor învia aşa cum le punem noi în sicrie şi în morminte? Nu, căci mare deosebire vor avea trupurile oamenilor la învierea cea de apoi de trupurile de acum. Trupurile drepţilor, în vremea Judecăţii de apoi, vor fi împodobite cu patru daruri alese: cu darul strălucirii, al uşurimii, al subţirătăţii şi al nepătimirii. Deci fiecare trup al celor drepţi, cu nemăsurată rază ca soarele va străluci, după cum şi Însuşi Stăpînul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a zis: Atunci drepţii vor străluci ca soarele întru Împărăţia Tatălui lor (Matei 13, 43).

Prea minunată va fi atunci acea uşurime şi lesne mişcare a trupurilor drepţilor încît să poată umbla în fiecare parte a lumii după voia lor, fiindcă nici o întîrziere nu le va pricinui lor greutatea. Aceasta o arată şi înţeleptul Solomon care zice: Ca nişte scîntei care se lasă pe mirişte aşa vor fi (Înţelepciunea lui Solomon 3, 7) căci scînteile cînd sunt purtate de vînt, pretutindeni cu mare uşurinţă se răspîndesc. Trupurile drepţilor vor avea şi subţirătate, încît cu toată lesnirea să poată trece prin celelalte materii. Aşa a trecut trupul Stăpînului nostru Iisus Hristos după înviere, prin acea piatră mare care zăcea deasupra mormîntului, fără a rupe peceţile şi a intrat prin uşile încuiate în casa în care erau ucenicii adunaţi de frica iudeilor, ca un duh preasubţire care nici în ziduri nu se ţine, nici în uşi nu se împiedică.

Despre aceste patru daruri ale trupurilor înviate, Sfîntul Apostol Pavel zice: Se seamănă întru stricăciune, înviază întru nestricăciune (I Corinteni 15, 42). Iată darul nepătimirii. Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă. Iată darul strălucirii. Se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere. Iată darul uşurimii. Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc (I Corinteni 15, 43-44). Iată darul subţirătăţii.

Să arătăm pe scurt şi în ce fel vor fi trupurile înviate ale celor păcătoşi osîndiţi la muncă veşnică. Mare va fi deosebirea trupurilor celor păcătoşi de trupurile luminate ale drepţilor şi sfinţilor lui Dumnezeu. Fiindcă în loc de strălucire, se vor îmbrăca cu adînc de întuneric care va fi asemenea cu prea adîncul întuneric al iadului. In loc de frumuseţe, trupurile păcătoşilor vor avea urîciune plină de scîrbă. In locul uşurimii trupurilor drepţilor, trupurile păcătoşilor vor fi prea grele şi greu de mişcat, ca să nu urmeze cu osîrdie dumnezeieştile porunci. Căci singure trupurile acestea ale păcătoşilor vor fi spre muncă veşnică şi fără sfîrşit.

Iubiţi credincioşi,

Ce alte semne vor urma înaintea venirii Domnului la judecată? Citim în Sfînta Evanghelie că atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului (Matei 24, 30), care, după înţelesul Sfinţilor Părinţi este Crucea lui Hristos pe care şi-a dat duhul (Ioan 19, 30). Unii zic că îndată ce se va arăta Crucea pe cer, se va însemna cu acest semn fruntea tuturor drepţilor (Apocalipsa 7, 3). Văzînd semnul Sfintei Cruci pe cer, vor plînge toate neamurile pămîntului (Matei 24, 30). Dar pentru ce vor plînge la arătarea ei toate neamurile pămîntului? Vor plînge atunci toate popoarele pentru că vor cunoaşte al cui este semnul Sfintei Cruci; vor plînge toţi care nu au cinstit Sfînta şi de viaţă făcătoare Cruce, altarul cel preasfinţit cu Sîngele lui Hristos şi semnul venirii Lui. Ce vor zice atunci păgînii, necredincioşii şi sectanţii care n-au cinstit Sfînta Cruce şi nu s-au închinat semnului Fiului Omului?

După arătarea Sfintei Cruci pe cer, la înfricoşata Judecată va veni Iisus Hristos întru slavă şi putere, cum spune în dumnezeiasca Evanghelie: Şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă (Matei 24, 30).

Iată şi cîteva prealuminate mărturii care ne arată slava cea negrăită cu care va veni Domnul la înfricoşata Judecată. Sfîntul prooroc David, zice: Foc înaintea Lui va merge şi cu văpaia va arde împrejur pe vrăjmaşii Lui (Psalm 49, 4). Şi iarăşi: Luminat-au fulgerele Lui lumea, văzut-a şi s-a cutremurat pămîntul; munţii ca ceara s-au topit de faţa Domnului, de faţa Domnului a tot pămîntul; vestit-au cerurile dreptatea Lui şi au văzut toate popoarele slava Lui (Psalm 96, 4-6).

Iar marele prooroc Isaia, despre înfricoşata venire a Domnului, zice: Căci Domnul vine în văpaie şi carele Lui sunt ca o vijelie, ca să dezlănţuie cu fierbinţeală mînia Lui şi certarea Lui cu văpăi de foc. Domnul va judeca cu foc şi cu sabie pe tot omul şi mulţi vor fi cei care vor cădea de bătaia Domnului! (Isaia 66, 15-16). Iar lîngă înfricoşatul scaun cel de văpaie al Domnului va sta Preasfînta şi Preacurata Născătoare de Dumnezeu de-a dreapta tronului Preaveşnicului Împărat, după cum este scris: De faţă a stat împărăteasa de-a dreapta Ta… (Psalm 44, 11).

Înaintea Domnului vor merge arhanghelii cei mai întîi stătători, iar după aceştia stăpîniile, începătoriile şi înaintea lor Arhanghelul Mihail, încins cu sabie de văpaie şi strălucind ca un fulger şi ca un mai mare ostaş al marelui Împărat. Apoi vor urma Apostolii, mucenicii, ierarhii şi mulţimea cea fără de număr a Îngerilor şi Sfinţilor, cu săbii cu două tăişuri în mîinile lor, ca să răzbune pe neamuri şi să pedepsească pe popoare (Psalm 149, 6-7). Oare cine va putea să stea atunci înaintea Judecătorului Celui Preaînfricoşător şi nemitarnic?! Acestea le-a cugetat şi Proorocul Isaia, care zice: Intraţi în crăpăturile stîncilor şi vă ascundeţi în pulbere de la înfricoşata faţă a Domnului şi de la strălucirea slavei Lui (Isaia 2, 10).

Sfîntul Evanghelist Matei spune următoarele despre venirea Domnului: Vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu slavă multă. Şi iarăşi zice: Cînd va veni Fiul Omului întru slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale (Matei 24, 30; 25, 31). Sfîntul Evanghelist Luca, de asemenea Îl arată venind pe nori cu putere şi cu slavă multă (Luca 21, 27).

După cuvîntul Sfîntului Apostol Pavel, Judecata de apoi se va face în văzduh, deasupra văii lui Iosafat, unde vor fi adunate toate neamurile şi limbile, de la primul Adam pînă la ultimul om. Apoi îi va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stînga (Matei 25, 32-33). După această veşnică despărţire a celor buni de cei răi, va începe judecata cea mare.

Dar cine ne va pîrî atunci în faţa Dreptului judecător? Însăşi faptele noastre rele pe care le-am făcut şi nu ne-am pocăit. Apoi ne vor osîndi duhovicii, cărora nu ne-am spovedit de toate păcatele, nici am făcut canon pentru ele. Apoi ne vor osîndi îngerii care ne-au fost păzitori de la botez, pe care nu i-am ascultat. Ne vor osîndi şi îngerii care au scris toate faptele noastre din copilărie. Dar cel mai mare pîrîş care ne va pîrî şi ne va cere pedeapsă şi osînda veşnică de la Dumnezeu în ziua cea mare a Judecăţii de apoi, va fi diavolul pe care noi acum îl ascultăm şi facem voile lui şi nu ne pocăim în fiecare zi de cele ce facem.

Vai de noi! Ce vom face atunci dacă ne va găsi moartea şi judecata nespovediţi şi nepocăiţi? Ce ne va folosi atunci viaţa aceasta amăgitoare şi trecătoare în care acum ne desfătăm? Că ne legăm cu inima de ea şi de grijile veacului de acum, încît uităm de moartea care vine şi de osînda cea veşnică care ne aşteaptă în ziua cea mare a Judecăţii de apoi. Vedeţi, fraţii mei, cum toţi murim şi nimeni din oameni nu rămîne pe acest pămînt, oricine ar fi el. Vedeţi că cel ce moare, de faţă fiind noi, i se leagă limba, i se schimbă ochii, îi tace gura, i se opreşte graiul, cînd vede pe dumnezeieştii îngeri cum cheamă sufletul din trup! Atunci măcar împărat de ar fi, măcar slugă, măcar stăpînitor a toată lumea, tot se cutremură, se tulbură, se înspăimîntează, văzînd puteri înfricoşate, văzînd chipuri străine, văzînd feţe aspre şi posomorîte, văzînd rînduielile îngereşti pe care niciodată nu le-a mai văzut.

Atunci luînd îngerii sufletul prin văzduh, îl duc la judecată, întru care stau începătoriile, stăpîniile şi ţiitorii de lume ai puterilor celor potrivnice, pîrîşii noştri cei amari, vameşii cei cumpliţi, şi luătorii de seamă şi îngerii în văzduh întîmpinîndu-l, cer seama şi îl socotesc şi îi aduc înainte păcatele lui şi zapisele lui cele din tinereţe, cele din bătrîneţe, cele de voie şi cele fără de voie, cele prin lucru, cele prin gînduri şi cele prin aduceri aminte. Multă este frica acolo, mare este cutremurul ticălosului suflet a-tunci, care pătimeşte de la mulţimea milioanelor de diavoli.

Iubiţi credincioşi,

Evanghelia Duminicii de azi este cea mai înfricoşătoare din tot cursul anului, pentru că ne vorbeşte despre sfîrşitul lumii care este tot mai apropiat şi de marea Judecată de apoi a tuturor oamenilor şi a îngerilor răi. Aceasta este a treia şi ultima Duminică pregătitoare pentru Sfîntul şi marele Post, pentru că ne aduce aminte de sfîrşitul veacurilor, de Judecată, de osînda veşnică a păcătoşilor şi de răsplătirea drepţilor în Împărăţia Cerurilor. Cine va cugeta la toate acestea, va trece cu folos curgerea Sfîntului Post, se va împăca cu aproapele său, se va ruga mai mult, se va spovedi cu căinţă de păcatele sale şi va primi cu mare evlavie Trupul şi Sîngele Domnului nostru Iisus Hristos. Iată folosul acestei Duminici.

Se cuvine să ne amintim că la Judecata de apoi, Dreptul Judecător va spune celor de-a dreapta Sa: Veniţi, binecuvîntaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii, căci flămînd am fost şi Mi-aţi dat să mănînc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine… Adevărat zic vouă, întrucît aţi făcut unuia dintr-aceştia ai mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut (Matei 25, 34-40).

Vedeţi, fraţii mei, cîtă putere are la Dumnezeu milostenia şi iubirea aproapelui? Vedeţi că milostenia se laudă asupra judecăţii? Vedeţi că cine face milostenie la săracii suferinzi, atît materială pentru trup, cît şi spirituală pentru suflet, acela se mîntuieşte cel mai uşor? Vedeţi că mai mare decît toate faptele bune este dragostea şi fiica ei milostenia? De aceea vă îndemn ca pe aceasta s-o iubiţi, pe aceasta s-o lucraţi mai mult decît pe toate celelalte, mai ales în sfintele posturi, şi veţi avea răsplată veşnică în ceruri.

Auziţi ce zice Dreptul Judecător şi celor zgîrciţi şi răi de la stînga Sa, care nu fac milostenie în viaţă: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolilor şi îngerilor lui, căci flămînd am fost şi nu Mi-aţi dat să mănînc… (Matei 25, 41-45). Vedeţi ce mare este păcatul lăcomiei şi al neiubirii de oameni.

Să ne ferească Dumnezeu de acest cumplit păcat. Iar noi să începem Sfîntul Post chiar de astăzi, lăsînd sec de carne. Apoi să ne împăcăm cu toţi ai noştri, să postim, să ne rugăm şi să facem milostenie şi orice faptă bună, după putere.

De vom face aşa, vom trece Postul Mare cu mult folos, vom ajunge cu bine la Învierea Domnului, iar la Judecata de apoi vom auzi pe Hristos zicîndu-ne cu dulce glas: Veniţi, binecuvîntaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită pentru voi de la întemeierea lumii. Amin.

 

* * *

 

Vom fi judecaţi după cum am iubit

Autor: pr. Vasile Florea
Copyright: Predici.cnet.ro

În Evanghelia acestei duminici ne este descrisă de către Isus desfăşurarea judecăţii finale asupra acestei lumii. Isus ne vorbeşte despre a doua sa venire, când nu va întreba oamenii despre nimic altceva decât despre felul în care şi-au demonstrat iubirea prin faptele pe care le-au făcut. Regele, Cristos însuşi, stă pe scaunul de judecată şi îi trimite pe unii de partea oilor, iar pe alţii de partea caprelor. Criteriile pentru această separare ne privesc pe fiecare personal şi ne fac direct răspunzători pentru propria noastră mântuire. Cum m-am comportat eu pe pământ cu cei flămânzi, cu cei însetaţi, cu străinii, cu cei fără de adăpost, cu cei goi, cu cei bolnavi sau cu cei închişi? Pentru regele-judecător nu fidelitatea faţă de dogme sau faţă de legea morală, nu apartenenţa confesională şi nici graniţele dintre religii contează cel mai mult în momentul judecăţii, ci generozitatea îndurării noastre. Isus ne prezintă prin Evanghelia acestei duminici ceea ce contează înaintea lui Dumnezeu. Aceleaşi sunt şi cerinţele Bisericii care este fidelă mesajului Sfintei Scripturi. Ceea ce contează înaintea lui Dumnezeu este iubirea, ochii deschişi pentru ceilalţi şi pentru Dumnezeu.

Cum putem să-l întâlnim noi pe Dumnezeu? Evanghelia aceste duminici ne dă un sfat surprinzător: ar trebui să ne îndreptăm spre semenii noştri aflaţi în nevoi, spre toţi aceia care suferă şi au nevoie de ajutorul nostru. Fiecare om este imaginea lui Dumnezeu, ba chiar în cei suferinzi şi năpăstuiţi avem şansa să-l întâlnim pe Cristos. Drumul acesta pe care ni-l descrie Isus este un drum care ne stă tuturor la dispoziţie, este la îndemâna fiecăruia dintre noi. Ceea ce ne spune Isus în Evanghelia de astăzi este un ajutor pentru noi şi un îndemn să ne analizăm întrebându-ne: Cum m-am comportat? Unde am fost şi cum m-a găsit fiecare situaţie a vieţii? L-am recunoscut şi descoperit pe Dumnezeu şi în cei de lângă mine? Cristos a venit să-i mântuiască pe cei ce sunt pierduţi. Isus ne încurajează aşadar atunci când ne spune că a venit să îi mântuiască pe cei pierduţi. Nu există nimic în lume care nu poate fi iertat, nu există păcate care nu pot fi şterse este mesajul vindecător şi eliberator al lui Isus pentru noi. Cel care acceptă acest mesaj al lui Isus, cel care are încredere în cuvintele lui Isus, va fi un alt om.

Fericirile sunt pentru noi creştinii călăuză şi consimţământ. Poate că şi noi suntem – fiecare în felul său – printre cei bolnavi, închişi, flămânzi, însetaţi, săraci. Ceea ce contează în cele din urmă este iubirea şi doar prin iubire lumea poate fi schimbată. Iar iubirea ne încurajează să fim mai responsabili, mai deschişi, mai îndurători. Milostenia noastră generoasă este pe deplin răsplătită de către Dumnezeu. Dacă noi vom încerca să ne raportăm viaţa la invitaţia pe care ne-o face Isus prin Evanghelia pe care am ascultat-o vom îndrăzni să sperăm că în ciuda limitelor, momentelor de criză şi provocărilor vieţii ne vom afla de partea celor de-a dreapta lui Dumnezeu. Să fie acesta încrederea noastră a tuturor, pentru că având o astfel de încredere ne vom osteni cu bucurie pentru a ajunge drepţi. Amin.

 

* * *

 

Judecata de pe urmă

Autor: IPS Andrei Rymarenko
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Am ajuns acum la pericopa evanghelică despre Judecata de pe urmă. Aceasta stabileşte totul, pentru toţi şi pentru totdeauna. “Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică” (Matei 25,46). Aici este rezumat totul; totul este clar, neschimbător, etern. Aici Adevărul lui Dumnezeu se întâlneşte cu Milostivirea lui Dumnezeu, şi Iubirea lui Dumnezeu cu Înţelepciunea Lui.

Am stat lângă ieslea lui Cristos, unde am primit spiritul adopţiei (filiaţiei). În ziua Tăierii Împrejur a Domnului, prima zi din noul an, ne-am luat angajamentul de a-l sluji pe Domnul în anul care începe. În ziua Botezului Domnului, am primit Harul special de a face voinţa lui Dumnezeu. Dar odată ce am făcut primii paşi în noua noastră viaţă, nu am reuşit să rămânem drepţi, ci am cedat în faţa ispitei şi am păcătuit. Nu fără motiv prima duminică de după Botez ne-a chemat: “Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4,17). Şi prin toate pericopele evanghelice care au urmat Biserica ne-a învăţat cum să ne pocăim. Ne-a oferit minunate imagini ale pocăinţei: Zaheu şi-a schimbat întreaga viaţă. Vameşul a fost îndreptat prin rugăciunea sa: “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” (Luca 18,13). Iar fiul risipitor s-a întors la tatăl său. Toate acestea au fost repetate de mii de ori de-a lungul istoriei Bisericii lui Cristos. Şi toate acestea sunt posibile chiar acum atât pentru mine cât şi pentru tine.

Iar imaginea Judecăţii de pe urmă, care ar putea să ne înfioreze, nu întrerupe ciclul lecturilor noastre evanghelice. Le dă sens, le face mai exacte, rezumă pentru noi tot ceea ce a fost înainte în Biserică şi tot ceea ce va fi de acum înainte. De fapt, a fi aşezaţi la dreapta Împăratului şi a auzi glasul Lui: “Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia” (Matei 25,34) – acesta este scopul vieţii noastre. Dar rareori ne gândim la el şi adesea îl uităm.

Catedrala Sfânta Sofia din Kiev nu este dedicată martirei Sofia. Cuvântul “sophia” înseamnă în limba greacă “înţelepciune”, şi această Catedrală este dedicată Înţelepciunii lui Dumnezeu. Hramul Catedralei este celebrat la Naşterea Maicii Preasfinte a lui Dumnezeu. În ziua Naşterii Preasfintei Fecioare Maria începe planul Înţelepciunii lui Dumnezeu, singurul care ne poate salva pe noi, păcătoşii. Preasfânta Fecioară Maria a fost dusă la templu, a intrat în Sfânta Sfintelor. A trăit ziua Bunei Vestiri. Apoi au venit zilele Naşterii lui Cristos, fuga în Egipt, viaţa grea la Nazaret, şi în final şi-a condus Fiul la Răstignire. Maica lui Dumnezeu a stat la picioarele Crucii, atunci când Fiul ei murea pe Cruce.

Iată cum realizează Înţelepciunea lui Dumnezeu mântuirea noastră. De fapt, nu poate fi concepută o altă jertfă similară. Acesta este Mielul Nevinovat al lui Dumnezeu, Care ia asupra Sa păcatul lumii. Nu există vreo persoană care să poată deveni jertfă pentru păcatele lumii. În fond, nu există om fără păcat. Dacă suferă cineva, este pentru propriile lui păcate. Doar Cristos putea înfăptui acest lucru, deoarece numai El a fost fără păcat. El este Unicul, de neînlocuit… “Săvârşitu-s-a” (Ioan 19,30).

Pe peretele vestic al Catedralei din Kiev a Sf. Vladimir, remarcabilă pentru frescele sale, chiar deasupra intrării în biserică se află o minunată reprezentare Judecăţii de pe urmă. În primul rând, eşti impresionat de mulţimea de oameni, de chipurile lor, de ochii lor. Şi ai conştiinţa vie că te numeri printre ei. Involuntar, încerci să te găseşti pe tine însuţi, locul tău în funcţie de starea ta spirituală. Şi în tine are loc, să spunem aşa, o judecată particulară în ceea ce te priveşte. Există chipuri care exprimă o durere cumplită, o viaţă total irosită tremură în ei; ceva îi chinuie şi îi va chinui pe veci.

Mai încolo însă, raze de lumină îşi croiesc drum printre nori, şi ne arată alte chipuri: liniştite, calme, bucuroase, fericite. Aceasta este viaţa! Şi cu cât sunt mai aproape de Tron, cu atât sunt mai luminoase feţele. Iar deasupra Tronului străluceşte Crucea. Pe Tron este aşezat însuşi Domnul Mântuitorul lumii, şi în jurul lui, Ioan Botezătorul, Apostolii, toţi sfinţii se roagă, în slavă. Este o bucurie armonioasă. O singură persoană plânge, un singur plânset tulbură această bucurie. Maica lui Dumnezeu se sprijină pe umărul lui Cristos, şi doar ea imploră mântuirea păcătoşilor, milostivire pentru cei fără speranţă. Ea este cea care mijloceşte până la sfârşit înaintea Milostivirii lui Dumnezeu.

Iubiţi fraţi şi surori! Oriunde v-aţi putea afla în această pictură, nu disperaţi. Nu aţi pierit încă! O avem pe Maica noastră. Ea se roagă pentru noi, şi ar fi greu de crezut că Atotputernicul Dumnezeu o poate refuza. Ea este “scăparea păcătoşilor”. Credeţi acest lucru şi căldura va începe să umple inimile voastre, şi se va aprinde în ele o nouă speranţă. Atunci va începe să vi se dezvăluie iubirea Înţelepciunii lui Dumnezeu!

 

* * *

 

Judecata cea din urmă

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: AMDM.info

O mare taină şi în acelaşi timp o învăţătură de temelie a credinţei noastre creştine ne descoperă Sf. Evanghelie de astăzi; cuvintele, gândurile şi faptele noastre, singura zestre pe care o luăm cu noi din lumea aceasta vor fi judecate, vor fi cântărite.

Nimeni nu va rămânea în veci să stăpânească pământul acesta.

Precum este adevărat că suntem muritori şi că nimeni nu se poate sustrage tributului morţii, tot aşa de adevărat este că vom fi judecaţi. “Rânduit este omului odată să moară, iar după aceea să fie judecat” (Evrei 9, 27), zice Sf. Apostol Pavel; iar în alt loc, mai pe larg, ne învaţă, zicând: “Noi, toţi oamenii, trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca fiecare, după faptele sale cele săvârşite în trup, să primească ori bine ori rău” (II Cor. 5, 10).

De aceea Sf. Evanghelie a judecăţii începe solemn şi grav: “Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe scaunul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte ciobanul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Şi atunci va zice împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Mat. 25, 30-34)… “Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (V. 41)…

Biserica numeşte acest moment “Înfricoşata Judecată”. După Sf. Evanghelie există o judecată pentru tot ceea ce facem. Există deci şi o răspundere, un răspuns, pentru care ne rugăm la Sf.

Liturghie şi alte slujbe, când zicem: “răspuns bun la înfricoşata judecată a lui Hristos să cerem”, răspuns bun în faţa Ziditorului.

Aşa după cum orice lucru construit de mintea şi de mâinile noastre e făcut să răspundă unui rost, unei nevoi a vieţii, cu atât mai mult Ziditorul ne-a creat cu un rost, cu o chemare în existenţă, cu o menire, pentru care trebuie să şi dăm socoteală, răspuns.

Viaţa fiecăruia, după Sf. Scriptură, este o chemare la existenţă şi un dar; o răspundere faţă de darul primit şi o judecată; o calificare a faptelor noastre din partea lui Dumnezeu însuşi. O valorificare a lor de către Acela prin care am fost nu numai zidiţi, ci şi mântuiţi. Acela care ne cunoaşte, care a luat trupul nostru şi ispitele, ne-a purtat păcatele (I, Petru 2, 24).

Prin Isus vom fi judecaţi! “Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5, 22). Ne va judeca Fiul Omului, fratele nostru, cum se numeşte El chiar în Sf. Evanghelie de astăzi (Matei 25, 40). Ne va judeca El după Sine, după chipul Lui, cum am fost zidiţi şi căzând noi, a luat El apoi chipul nostru ca să-l ridice la slava la care a fost destinat dintru început şi pe care El ne-o descoperă acum, cu atâta strălucire, cum spune însuşi: “Va veni Fiul Omului întru slava Sa… înconjurat de sfinţii îngeri… şi va şedea pe tronul slavei Sale”. La ce înălţime este chemat omul! Căci noi suntem judecaţi, calificaţi de El şi după El, pentru că la strălucirea slavei Lui suntem meniţi să ajungem.

Tatăl despre El a zis: “Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am voit, întru care voia Mea e împlinită, pe Acesta să-L ascultaţi” (Matei 3, 17; 17, 5). Asupra Domnului prin aceste cuvinte s-a şi pronunţat judecata Tatălui, pentru care Sf. Maxim Mărturisitorul vede în jertfa Mântuitorului pe cruce, “judecata judecăţii”. Iar în El, în asemănarea slavei lui, vom fi noi judecaţi, căci trebuie să ajungem ca El, cum spune Sf. Evanghelist Ioan: “Ştim că atunci când El se va arăta, vom fi asemenea Lui, fiindcă îl vom vedea cum este” (I Ioan 3, 2). Împărăţia Lui se va întemeia cu cei asemenea Lui în iubire, adevăr, curăţie, pace.

Judecata înseamnă bucuria întâlnirii şi conştiinţa răspunderii.

Aceste două stări în faţa lui Dumnezeu trebuie să le privim împreună pentru că îşi au temeiul în acelaşi izvor: Dumnezeu este izvorul şi al iubirii, şi al dreptăţii, şi al bucuriei şi al judecăţii. Cum exclamă psalmistul: “Mila şi judecata Ta voi cânta Ţie, Doamne” (Ps. 100, 1). În Dumnezeu “Mila şi adevărul s-au întâmpinat, dreptatea şi pacea s-au sărutat” (Ps. 84, 11).

Dreptatea este una din razele iubirii, spun Sfinţii Părinţi. Căci mai adâncă şi mai cuprinzătoare, izvor a toate, e iubirea. “Precum un grăunte de nisip nu trece cât o grămadă de aur, tot aşa şi dreapta judecată a lui Dumnezeu nu trage în cumpănă cât mila Sa”, zice Sf.

Isac Sirul. Dacă este adevărat că orice conştiinţă vinovată aici, pe pământ, se înfioară în faţa judecăţii, niciodată frica nu poate şi nu trebuie să umbrească bucuria strălucitoare a celei de a doua veniri.

De altfel, judecata este o parte integrantă, organică a Evangheliei, iar Evanghelia este Vestea cea bună. Mai mult, judecata este chiar încununarea Evangheliei, e plata, secerişul roadelor, adeverirea nădejdii creştinului. E ziua Domnului, “începătorul şi plinitorul credinţei” (Evrei 12, 21), care vine acum să desfiinţeze păcatul, răul şi moartea. “Moartea nu va mai fi”, spune Apostolul Ioan (Apoc. 21, 4). Judecata vine să reveleze că ultimul cuvânt în existenţă nu e nici păcatul, nici suferinţa, nici moartea, ci viaţa. Şi ce bucurie va fi mai mare decât desfiinţarea răului? Mântuitorul însuşi porunceşte pentru acel moment: “Ridicaţi capetele voastre” (Luca 21, 28).

În sfârşit, sensul judecăţii şi al nemuririi se descoperă şi mai profund din întâlnirea “faţă către faţă” cu Domnul vieţii, pentru care ne rugăm tainic la Sf. Liturghie: “Şi ne dă nouă să ne împărtăşim cu Tine mai adevărat în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale”… (rugăciune după Sf. Împărtăşanie).

Unii creştini se îndoiesc de adevărul învierii şi al judecăţii celei drepte a lui Dumnezeu. Dar adevărul acesta este tot aşa de mare ca şi când ai vorbi despre zi şi noapte. Şi după cum eşti sigur că după zi vine noapte, tot aşa de siguri trebuie să fim şi de acest adevăr al sfârşitului lumii întregi şi al judecăţii. Noi, creştinii vom fi judecaţi după Evanghelia lui Hristos (Ioan 12, 48).

În lumina Evangheliei, “fiecare din faptele sale sau se vor preamări, sau se vor osândi”, cum spune o cântare din rânduiala Prohodului.

Sf. Scriptură ne descoperă că o primă judecată se face sufletului după moarte, după cum vedem din pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr. Sufletul drept are parte de fericire îndată după moarte, precum cel mort în păcate nepocăite are parte de pedeapsă.

Nici fericirea celor drepţi şi nici osânda celorlalţi nu este definitivă.

Adevărata şi definitiva judecată va avea loc, după cum ne învaţă Sf. Evanghelie de astăzi, după învierea trupurilor, când fiul lui Dumnezeu va veni a doua oară, “să judece viii şi morţii”. Nu va veni în chip smerit ca întâia oară, ci în chip preamărit, pe norii cerului, înconjurat de sfinţii îngeri. Nu va veni să mântuiască lumea, căci pentru aceasta a venit întâia oară, ci va veni să judece lumea. “Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5, 22-27).

Pentru ce este trebuinţă să se facă această judecată? Pentru patru pricini. Mai întâi, să se arate întru aceasta dreptatea lui Dumnezeu, atât în răsplătirea faptelor bune, cât şi în pedepsirea faptelor rele. În al doilea rând, trebuie să se laude faptele cele bune înaintea îngerilor şi a oamenilor, după cum ne învaţă Sf. Apostol Pavel: “Să nu judecăm pe cineva înainte de vreme, ci să aşteptăm venirea Domnului care luminează toate cele ascunse”. În al treilea rând, judecata omenească greşeşte foarte mult în viaţa aceasta, căci de cele mai multe ori se judecă după cele din afară; greu se pot deosebi cei buni de cei răi, cei drepţi de cei păcătoşi. În ziua judecăţii, care va fi dreaptă, adevărata primăvară a veşniciei, se vor cunoaşte lămurit toţi. Cei răi vor sta ca nişte pomi uscaţi, fără podoabă, gata de aruncat în focul cel veşnic. Drepţii, ca nişte pomi încărcaţi de roade, vor sta în aşteptarea Domnului. Atunci, “dreptul ca finicul va înflori şi ca cedrii din Liban se va înălţa”. A patra pricină pentru care trebuie să aibă loc această judecată este faptul că aici, pe pământ, de multe ori drepţii pătimesc, iar cei răi au parte de bine. Domnul trebuie să arate pricina pentru care a dat aici păcătoşilor norocire, iar drepţilor pătimire. Toate acestea, ziua judecăţii le va descoperi (După Mărturisirea păcătoşilor).

Toate întrebările judecăţii sunt întrebări despre iubire, despre iubirea concretă, cu fapte, nu despre filosofia ei, ci despre faptele ei: faptele sunt măsura vieţii.

“Se vor aduna înaintea Lui, citim în Evanghelie,… toate neamurile şi va despărţi pe unii de alţii… şi va zice Domnul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii părintelui Meu, de moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii”.

Desigur, împărăţia iubirii, căci Dumnezeu este iubirea, şi de aceea a fost trimis Fiul Său în lume, să ne înveţe iubirea, despre care acum şi cere să se dea mărturie. “Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine” (Mat. 25, 35-37).

Răspunsul va fi răspunsul unei iubiri cu adevărat curate şi fără semeţie. Ca şi când ei nu ar fi ştiut că săvârşesc un lucru atât de mare: slujind pe om, îl slujesc pe Dumnezeu: “Doamne, când Te-am văzut noi… flămând,… străin, însetat,… în închisoare… şi Ţi-am slujit”? “Şi răspunzând, împăratul va zice lor: Amin, zic: întru cât aţi făcut unora dintr-aceşti fraţi ai mei mai mici, Mie mi-aţi făcut”.

“Atunci va zice şi celor din stânga Lui: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Nu Mi-aţi dat hrană sau apă, haină sau adăpost, îngrijire sau uşurare în suferinţa Mea”.

Observăm cum accentul cade în cele din urmă pe aceste cuvinte: “Întru cât aţi făcut unora dintr-aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut” şi “întru cât n-aţi făcut unuia dintre aceştia prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut”. Mântuitorul se identifică cu noi, cu toţi. Şi uniţi în conştiinţa Lui divin-umană cu toţi, egoismul, săvârşirea păcatului în El este total învinsă.

Iar cât ne priveşte pe noi, ştim că trebuie să-l iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Însă, în vederea judecăţii trebuie ceva şi mai mult; trebuie să ajungem să-l iubim ca pe însuşi Hristos, care este model, loc de întâlnire şi de unitate pentru noi toţi. Gândind mai adânc, înţelegem cât este de greu să iubim egal pe toţi, în timp ce nu suntem mereu egali cu noi înşine; nici noi, nici semenii noştri. Îl iubesc pe aproapele ca pe mine; iar eu nu sunt un etalon absolut al iubirii. Acest mod este numai o treaptă.

Isus Hristos este modelul suprem al iubirii (Ioan 13, 1). Şi El făcându-se una cu noi toţi, cu semenul meu, eu îl iubesc pe acesta ca pe Hristos; văzând în el o valoare divină, îl iubesc dumnezeieşte. De aceea se zice despre sfânt că el “după Dumnezeu, iubea pe orice om ca pe Dumnezeu”. E posibil deci, ca şi în noi să fie învins egoismul, păcatul. Aici este taina cea mare a vieţii creştineşti. Nu numai că Fiul lui Dumnezeu a luat chip de rob, şi s-a făcut întru asemănarea noastră (Filip, 2, 7), dar s-a şi identificat cu lumea, mai ales cu cei în necaz, în durere.

În aceştia trăieşte Hristos. Aşa încât, dacă ai dat unui sărac o haină, însuşi lui Hristos i-ai dat. De ai chemat la masa ta un flămând, ai ospătat pe Domnul. De ai primit în casa ta şi de-ai culcat în patul tău un străin, pe El, stăpânul vieţii şi al morţii, l-ai ocrotit. De ai cercetat vreo văduvă şi de ai pus încălţăminte în picioarele unui orfan, pe fiul lui Dumnezeu l-ai încălţat. De ai pătruns în temniţă şi ai alinat un suflet ce pătimeşte, ai alinat inima Domnului. Iată, în toţi aceşti oropsiţi ai sorţii trăieşte Domnul Isus Hristos. Trebuie să o ştim şi să o spunem şi altora, Isus trăieşte în lumea aceasta prin cei în suferinţă.

Apropie-te de ei, alină-le durerile, mângâie-le necazurile, potoleşte-le foamea, astâmpără-le setea, şi Domnul te va răsplăti la venirea Sa.

Milostenia ta străbate cerul şi pătrunde în faţa Tronului Dumnezeiesc, spune Sf. Ioan Gură de Aur. Fă-o cu inimă curată şi cu toată dragostea! N-ai haine să dai? Dă pâine. N-ai pâine? Dă bani. N-ai bani? Cercetează pe cei bolnavi. Cuvinte ai. Mângâie-i pe aceştia! Şi aceasta se va socoti ţie. Căci chiar un pahar de apă dat în numele Domnului şi acela nu ţi se va trece cu vederea. Avem atâtea mijloace prin care putem dobândi împărăţia lui Dumnezeu. Să căutăm şi să vedem şi vom găsi destule mijloace prin care să te numeri în ceata celor din dreapta.

Să nu creadă nimeni că vom avea vreo scuză la venirea Domnului. De aceea socoate: ce faci, ce vorbeşti şi cum trăieşti.

Pentru că toate acestea ţi se vor lua în seamă.

Hristos nu ne va întreba atunci ce nume am purtat, ce rang social am avut, ce bogăţii sau ce podoabe ne-au înconjurat. El ne va întreba doar atât: ce bine ai făcut în lume? Trecând printr-o asemenea cercetare şi rămânând în ea neclătinaţi, curaţi cu gândul, cu cuvântul şi cu fapta, noi nu avem a ne teme de “înfricoşătoarea” cercetare şi judecată: “cei ce biruiesc, de aici se înalţă”, zice Biserica.

Dar dacă nu ne judecăm pe noi înşine acum şi aici, şi nu cunoaştem printr-o adâncă şi sinceră căinţă curăţirea, iertarea şi împăcarea cu Dumnezeu şi cu oamenii, fiecare, în chip firesc, ceea ce este în realitate se va descoperi atunci. Noi nu ştim clipa venirii Domnului. Credem în ea şi o mărturisim, dar n-o putem şti şi nici bănui! De aceea, fiecare clipă a vieţii noastre să fie o clipă de apropiere către Hristos. Şi fiecare clipă a vieţii s-o trăim astfel ca şi când ar fi ultima şi ca şi când atunci ar veni Domnul.

Să folosim timpul cât Isus este încă Mântuitorul nostru, să ne pregătim, să ne spovedim şi să ne împărtăşim cât mai des, ca a doua venire să fie pentru noi prilej de bucurie şi de slavă, nu de osândă şi durere.

Doamne, Isuse Hristoase, dăruieşte “sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace şi răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a Ta”. Amin.

Text preluat de pe AMDM.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

 

* * *

 

Duminica Înfricoşatei Judecăţi

Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: IerodiaconVisarion.ro

Şi iarăşi va să vină cu slavă să judece viii şi morţii, A cărui împărăţie nu va avea sfârşit (Simbolul Credinţei, Art. 7).

Fraţi creştini,

În tot cursul anului nu există o Evanghelie mai zguduitoare ca aceasta pe care ne-o pune în faţă Sfânta Biserică astăzi. Această Evanghelie ne zguduie sufletul, căci ne vorbeşte despre acea cumplită zi care va însemna ultimul act al istoriei omeneşti, ziua arătării Fiului Omului, ziua împlinirii împărăţiei lui Dumnezeu, aşa cum zicem şi în Simbolul Credinţei: “… A cărui împărăţie nu va avea sfârşit”. Imaginea aceasta a judecăţii celei din urmă au avut-o în faţa ochilor întotdeauna creştinii adevăraţi din toate veacurile.

Ei vedeau în ea sfârşitul tuturor vrăjmaşilor lui Dumnezeu şi ai lor, ei vedeau în ea pe Cel ce va răsplăti fiecăruia după faptele lui, după osteneala lui, după dragostea lui. De aceea mucenicii mergeau cu zâmbetul pe buze la chinurile cele mai îngrozitoare. Pustnicii sufereau frigul şi zăduful, foamea şi setea şi vărsau şiroaie de lacrimi cu pocăinţă din inimă. Fecioarele îşi păzeau fecioria cu preţul vieţii lor şi cu toţii privegheau rugându-se să fie gata de plecare. Aceşti creştini adevăraţi şi următori ai lui Hristos în toată clipa se vedeau în faţa judecăţii celei din urmă, acolo, în faţa înfricoşatului tribunal ceresc, în faţa miilor şi milioanelor de îngeri şi de sfinţi, şi se mai vedeau şi în mijlocul nesfârşitului număr de împricinaţi.

Aşa vom sta şi noi de faţă, aşteptând undeva sentinţa Dreptului Judecător, ori la dreapta cu drepţii, ori la stânga cu toată pleava, cu caprele. Cel dintâi lucru pe care ni-l descoperă Sfânta Evanghelie despre judecata din urmă este că va veni prin surprindere. Oamenii vor mânca şi vor bea, se vor însura şi se vor mărita, vor sădi şi vor zidi mereu case peste case, până ce deodată, ca un hoţ ce vine noaptea, va veni Domnul Hristos pe norii cerului, ca fulgerul ca să ne cheme pe toţi să răspundem de faptele noastre.

Domnul Hristos n-a spus ziua şi ceasul, nici anul când va veni, dar a spus semnele care vor fi înaintea judecăţii. Aceste semne înspăimântătoare, foarte multe dintre ele, le-am văzut le vedem şi le vom vedea. Va suna cel din urmă ceas al neamului omenesc.

Sfintele Scripturi aşa ne spun, că se va distruge credinţa aproape cu totul, iar oamenii vor ajunge la cel din urmă grad de stricăciune. Anticrist-satana întrupat-va înşela pe oameni prin mincinoasele minuni ale lui şi prin persecuţiile asupra creştinilor. Popoarele se vor distruge aproape, prin războaie, ciuma şi foamea vor pustii pământul, cutremure de pământ vor înghiţi oraşe întregi. Echilibrul lumii se va rupe, vânturile se vor dezlănţui, soarele nu va mai da decât luciri sinistre şi încreţite, luna nu va mai străluci, stelele vor cădea. Fulgere şi trăsnete vor izbucni, vulcanii se vor înfuria şi vor vărsa şiroaie de flăcări, munţii de gheaţă se vor topi, apa umflând oceanele şi mările acestea vor ieşi din hotarele lor şi mugetul lor îngrozitor va inunda pământul, făcând să se ciocnească munţii şi dealurile între ele.

O ploaie de foc şi pucioasă va îneca pământul şi tot ce se găseşte pe deasupra lui va ajunge într-un minut pradă flăcărilor şi va fierbe apa în mări şi în oceane cum fierbe apa în oală la foc. Îngrozite vor ieşi fiarele şi toate vietăţile răcnind de durere şi sfâşiind văzduhul cu ţipetele lor. Astfel nu va mai rămâne decât o grămadă de cenuşă fumegând, iar pământul va fi întocmai ca un mormânt luminat de un slab opaiţ. În acest întuneric va domni o tăcere adâncă şi posomorâtă. În această tăcere se va auzi un zgomot mai înspăimântător decât trăsnetele cele mai puternice.

Acesta va fi sunetul trâmbiţei cele de pe urmă de care vorbeşte Sfânta Scriptură, atunci îngerii judecăţii vor suna în cele patru colţuri ale lumii, căci acesta va fi glasul care va ieşi din gura Fiului lui Dumnezeu şi va porunci neamului omenesc zicând: “SCULAŢI-VĂ, MORŢILOR, IEŞIŢI LA ÎNVIERE!” La acest glas vor tresări toţi morţii din morminte şi din adâncurile mării, osemintele vechi se vor mişca, membrele risipite se vor apropia, ţărâna cea rece se va însufleţi şi toţi morţii vor scutura de pe fruntea lor ţărâna mormântului ca să se supună glasului Celui Atotputernic.

Oamenii care au populat universul de la începutul lumii şi până în ziua aceea se vor însufleţi pentru ca să se înfăţişeze în suflet şi în trup la judecata lui Dumnezeu. Atunci vor învia şi păcătoşii şi drepţii, şi tremurând de frică vor fi aduşi de îngeri în valea lui Iosafat, unde deasupra, pe nori, vor fi scaunele de judecată. Judecata se va face după trăire şi după fapte. În acele clipe îngrozitoare se vor cunoaşte cei buni dintre cei răi, fiindcă cei buni vor fi la dreapta păstorului vor fi pe nori luminaţi şi slăviţi ca şi îngerii. La sunetul trâmbiţei cei drepţi, care n-au gustat moartea până-n acel moment, se vor transforma în oameni nemuritori şi vor zbura cu îngerii pe nori deasupra păcătoşilor până la dreapta Domnului. Atunci îi vor vedea cu ochii lor pe sfinţii pe care i-au chemat în rugăciuni, pe care i-au avut în icoane prin casă, pe care i-au cinstit şi sărbătorit cu dragoste. Bucuria şi strălucirea celor de la dreapta vor fi negrăite. Cei necredincioşi – zice Sfânta Carte – vor fi ca cenuşa sub talpa picioarelor celor buni. Toţi cei ce zic că aici e raiul şi iadul, toţi cei răi care nu au milă de aproapele, toţi hulitorii şi necredincioşii, care au crezut numai în aceste lucruri trecătoare ale lumii, vor rămâne aici pe pământ, adică la stânga păstorului; vor învia şi ei, dar pentru osândă.

Vor rămâne în acea zi înfricoşată în întunericul acela mare, cu diavolii care i-au înşelat. Atunci iadul va slobozi din el toate sufletele care au fost acolo până în clipele acelea şi vor fi aduse de demonii care le-au înşelat ca să fie judecate de Domnul Hristos. Cu trupul cu care au păcătuit vor fi aşezate sufletele acelea cete, cete, după păcatele lor. La un loc hoţii, la un loc curvarii, la un loc beţivii, la un loc nemilostivii, necredincioşii şi aşa, toţi păcătoşii cu păcatele scrise pe frunţile lor şi cu demonii fiecărui păcat lângă ei, vor sta de faţă atunci ca să audă sentinţa de condamnare a Dreptului Judecător pe vecii vecilor.

Vor sta de faţă atunci toţi împăraţii păgâni care au persecutat pe creştini şi vor vedea pe aceia cărora le-au tăiat capetele, îi vor cunoaşte bine, vor plânge cu amar, gândindu-se la răul pe care l-au făcut. Aici la stânga, adică jos pe pământ, păcătoşii vor fi fără deosebire, bogaţii şi săracii la un loc, împăraţii şi cerşetorii la un loc, conducătorii de state lângă măturătorii de stradă, savanţii lângă neştiutorii de carte, nici o deosebire. Atunci toate rangurile, toate titlurile vor dispărea şi toţi vor fi o singură mare de capete încremenite de spaimă. În acel înfricoşat ceas, lacrimile, rangurile, căinţa şi strigătele de disperare nu le vor folosi la nimic. Atunci nimeni nu va mai mijloci, nu se va mai ruga pentru noi, căci rănile deschise şi sângele vărsat pentru noi ale Dreptului Judecător, Fiul lui Dumnezeu, vor cere pe dreptate să fie răzbunate. Toţi hulitorii, toţi vrăjmaşii care s-au luptat sub orice formă contra împărăţiei Lui îşi vor rupe carnea de pe ei şi-şi vor muşca limbile de durere şi de frică. Atunci va fi ziua răzbunării dumnezeieşti. De aceea zice Domnul că va veni ca un hoţ, când nu ştie nimeni, ca să prindă pe toţi vrăjmaşii Lui în răutate şi în nelegiuirile lor.

Iată de ce Domnul Hristos ne mai dă o pildă ca să ne facă să înţelegem mai bine cum să-L aşteptăm şi cum să ne pregătim pentru această zi a judecăţii. El ne spune pilda cu cele zece fecioare care aşteptau sosirea Mirelui. Mirele ceresc a venit la miezul nopţii şi numai cinci a găsit veghind cu candelele aprinse, adică cu flacăra credinţei, a nădejdii şi a dragostei. Celelalte cinci fecioare, deşi erau şi ele fecioare cu trupul, erau cu sufletul întinate de valul lumii acesteia deşarte şi au adormit în păcate fără untdelemnul faptelor bune, adică fără biserică, fără rugăciune, fără osteneală duhovnicească.

Să fim atenţi, că Mirele vine la miezul nopţii, când e somnul mai dulce şi întunericul cel mai greu, adică atunci când ispitele vor fi cele mai multe şi când lumea va dormi în noaptea păcatelor celor mai grele. Cele cinci feciore nebune, nechibzuite, care s-au îngrijit numai pentru desfătarea trupului, care s-au îngrijit cum să se facă pe placul bărbaţilor, care s-au îngrijit numai de lux şi plăceri, în zadar vor mai striga atunci: “Doamne, Doamne, deschide-ne nouă!” – căci uşa s-a închis pentru totdeauna şi ele au rămas afară.

Aşa va fi ziua judecăţii lui Dumnezeu. Domnul Hristos va găsi două feluri de oameni: oameni buni, credincioşi, şi oameni nebuni. Până atunci omenirea, prin fapte, prin trăire, printr-o vieţuire bună sau rea aici pe pământ, se va trece de bună voie la dreapta sau la stânga. Când va veni păstorul, va despărţi oile de capre, grâul de neghină, pe cei buni de cei nebuni, atunci va rosti sentinţa de judecată şi va plăti fiecăruia după faptele lui.

Să ne întrebăm fiecare, chiar în clipa aceasta: dacă astăzi sau la noapte va apărea pe norii cerului Domnul Hristos să judece pământul, pe care drum ne-ar găsi, pe cel bun, sau pe cel rău?

Vai de cei care vor fi în fel de fel de păcate, în beţii, în desfrânări, necununaţi, cu avorturi, la cârciumă, cântece, descântece, în fel de fel de nedreptăţi. Vai celor ce mănâncă munca altora, vai celor ce umblă cu spurcăciuni pe la vrăjitoare şi se ţin de tot felul de răutăţi ca să facă ceartă şi duşmănii între oameni! Vai de cei pe care îi va apuca ziua aceea înfricoşată nespovediţi, neîmpărtăşiţi, neduşi la biserică.

Vai de toţi hulitorii lui Dumnezeu şi a lucrurilor sfinte, căci nu va mai fi atunci pentru ei nici o scăpare!

Să nu plecăm urechile la necredincioşii care spun că nu va mai veni Domnul Hristos şi că nu va mai fi nici un sfârşit. Citiţi Biblia şi vedeţi semnele, semnele care au fost spuse de Domnul Hristos că într-adevăr multe din ele se împlinesc sub ochii noştri, şi iată care sunt:

Întâi vor ieşi Hristoşi mincinoşi; aceştia sunt capii religiilor care au transformat înţelesul Sfintei Scripturi şi au pus istorisiri mincinoase în locul adevărului.

Al doilea, vor ieşi prooroci mincinoşi; aceştia sunt cei ce s-au rătăcit de la dreapta credinţă, sectanţii care propovăduiesc minciuni şi hulesc Sfânta Cruce şi pe Maica Domnului.

Al treilea, se vor înmulţi fărădelegile şi se va răci dragostea dintre creştini şi nu vor mai iubi pe Domnul Hristos şi Sfânta Biserică ba chiar se vor lepăda pe faţă de Dumnezeu şi de cele sfinte.

Al patrulea, se va predica Evanghelia la toate neamurile ca să le fie spre mărturie, adică să nu zică nimeni că n-a ştiut.

Al cincilea , se va dezlega satana din iad şi se va duce să tulbure tot pământul, făcând să se încaiere conducătorii de state şi oamenii între ei, deci nu va mai fi pace pe pământ aproape nicăieri.

Al şaselea, se vor lepăda oamenii de credinţă, creştinii vor cădea şi vor rătăci trecând la secte, iar cei mai mulţi nu vor mai crede în Dumnezeu.

Al şaptelea, vor apărea pe cer stele cu coadă, comete, care prevestesc mânia dumnezeiască aşa s-a arătat pe cer, în noaptea de 24 spre 25 ianuarie 1938, un foc mare care s-a văzut în toate părţile Europei fiind publicat în ziare.

Al optulea, se va lua Harul lui Dumnezeu prin închiderea multor biserici şi persecutarea preoţilor celor mai evlavioşi.

Al nouălea, se vor arăta în multe locuri pe pământ semne, minuni şi vedenii unor tineri şi bătrâni, care au fost trimise de Domnul Hristos şi de Maica Lui să spună la lume să se întoarcă la Dumnezeu, că este aproape venirea judecăţii.

Al zecelea, va veni Anticrist care se va da drept Dumnezeu şi va cere de la lume închinăciuni şi se vor lepăda creştinii de Sfânta Treime.

Al unsprezecelea, se vor arăta în lume la Ierusalim cei trei mari sfinţi: Ilie proorocul, Enoh şi Ioan Evanghelistul, care n-au primit moartea trupească şi vor da lupte cu Anticrist, îl vor ruşina dar vor primi şi ei moartea că aşa e îngăduit de Dumnezeu.

Al doisprezecelea, Dumnezeu va întuneca soarele, luna şi stelele şi va fi întuneric mare, beznă peste tot pământul.

Al treisprezecelea, va trimite Dumnezeu pe Sfântul Arhanghel Mihail şi va suna cu trâmbiţa înviind toţi morţii, de la Adam şi până în ziua aceea.

Al patrusprezecelea, se va arăta pe cerul acela întunecat, îndoliat, semnul Fiului Omului; adică Sfânta Cruce şi toate popoarele vor plânge când o vor vedea.

Al cincisprezecelea, va veni Domnul Hristos cu sfinţii îngeri şi-i va trimite să adune pe toţi credincioşii şi să-i răpească în văzduh aşezându-i la dreapta Sa.

Atunci va fi cum spune Domnul în Sfânta Evanghelie că unul va fi luat şi altul va fi lăsat; două femei vor fi la moară, una va fi luată şi alta lăsată soţii care vor fi într-un pat, unul va fi luat celălalt va fi lăsat, adică cel bun va fi luat de îngeri pe norii cerului la dreapta Domnului şi cei răi vor fi lăsaţi aici unde şi-au pus nădejdea, în pământ şi în viaţa aceasta trecătore. Iată deci că sunt multe din semnele pe care le-am văzut, le-am simţit şi le vedem unele.

După ce Domnul Hristos a vorbit despre aceste semne, le-a atras atenţia ucenicilor, zicându-le: “De la smochin învăţaţi pilda lui; când îi frăgezeşte şi-i înfrunzeşte mlădiţa, ştiţi că vara este aproape; tot aşa şi voi, când veţi vedea toate aceste semne, să ştiţi că Fiul Omului este aproape, chiar lângă uşă. Cerul şi pământul vor trece dar cuvintele Mele nu vor trece”.

Un creştin a visat un ceas mare pe cer, care arată 12 fără 5 minute şi scria pe el Matei XXIV, 25 – adică unde se vorbeşte în Sfânta Evanghelie despre venirea Domnului Hristos, despre sfârşitul lumii. Să nu închidem ochii ca necredincioşii şi să zicem ca ei, că a mai fost aşa ceva adică cutremure de pământ, războaie şi unele semne. Într-adevăr, ştim că au mai fost, dar să spună cineva când a mai fost ca acum, tot pământul în tulburare, în războaie şi nenorociri?!

Zăpada, în ţinuturile calde, unde nu a fost niciodată, şi câte alte semne pe care le arată Dumnezeu în timpurile noastre. Să nu dăm crezare explicaţiilor unor oameni care se cred atotştiutori şi explică toate semnele ce ni le arată Dumnezeu că ar fi din cauza unora sau altora pricini, neştiute, că aceste semne sunt trimise de Dumnezeu ca nişte predicatori înflăcăraţi ai vremii de apoi ca să trezească lumea din amorţeala păcatelor şi să se întoarcă la adevărul Lui. Dumnezeu a ştiut că în aceste vremuri se va împuţina credinţa şi la păstori şi nu vor mai voi să propovăduiască Cuvântul lui Dumnezeu, lăsând lumea să rătăcească şi să umble în întunericul păcatelor.

De aceea Milostivul Dumnezeu trimite aceste semne şi urgii, aceşti ani ai durerilor de care vorbeau părinţii, moşii şi strămoşii noştri, care nu ştiu carte şi care nu citeau Biblia aşa cum o citesc astăzi creştinii. Acestea toate sunt ca să ne întoarcem de pe calea pierzării, iar dacă nici acestea nu ne mai trezesc, atunci suntem pierduţi. Vai de cei ce trec peste ele aşa, fără să-şi schimbe viaţa plină de păcate! Să ne fie milă de sufletul nostru şi să facem voia lui Dumnezeu, să păzim porunca dragostei şi a milei de aproapele nostru care este căzut în necazuri şi în lipsuri de tot felul. Această faptă este recomandată de Sfânta Evanghelie de astăzi.

Să avem milă şi să sărim în ajutorul celui lipsit, bolnav, străin sau nedreptăţit; căci cele ce facem aproapelui nostru, îl facem însuşi Fiului lui Dumnezeu, aşa cum am auzit astăzi la Sfânta Evanghelie, că a fost flămând, a fost însetat, a fost gol, a fost bolnav, a fost străin şi la închisoare. Domnul Hristos, ca un Dumnezeu ce era, a ştiut că la sfârşit nu va mai fi milă pe pământ, aşa cum vedem astăzi; căci oriunde îţi întorci privirea în lume nu mai există fapta milei adevărate.

Au fost cazuri când au tăbărât doi trei huligani asupra unor persoane fără putere de apărare şi nimeni nu a sărit ca să le scape. Ce milă este aceasta la creştini ca să vezi cum îl omoară pe fratele tău şi să nu îl scapi?! Unde este mila copiilor de părinţii lor, căci sunt mulţi părinţi pe drumuri şi mulţi părinţi în azile, băgaţi de copiii lor şi uitaţi acolo, după ce le-au mâncat banii şi le-au crescut copiii, ajungând să moară pe mâinile străinilor, şi îi lasă uitării, căci nu vin nici să-i îngroape, îi lasă să fie arşi la crematoriu. Vai, ce păcate mari, unde este mila la părinţii care îşi omoară copiii, rodul pântecelui lor!?

Ce milă au părinţii care se bagă în căsniciile copiilor să-i despartă prin intrigi şi fel de fel de spurcăciuni de la vrăjitoare?! Unde este mila la soţiile care-şi spurcă bărbaţii cu tot felul de murdării?! Unde este mila la bărbatul care îşi lasă soţia şi copilaşii plângând şi se duce la desfrânate, care-şi bate soţia, care-şi chinuie copiii, lipsindu-i de hrană, lumină şi căldură?!

Şi aşa este lung şirul diferitelor cazuri de nemilostivire; căci unii fără milă sunt pârâţi, bătuţi şi chinuiţi, altora fără milă li se iau nişte bani pe la tribunale, pe la spitale, pe la şcoli, în multe locuri şi în diferite cazuri. De aceea, grozavă va fi ziua judecaţii pentru cei ce nu au făcut milă pe pământ. Fapta milosteniei putem s-o facem în multe feluri, fraţi creştini. Când vrem să facem milostenie nu trebuie numaidecât să ne gândim la unele bucate sau bani, sau altceva de felul acesta, ci mila, în general, trebuie să o avem în multe feluri şi în orice loc în numele Domnului Hristos.

Mila cea mai arzătoare în timpul de faţă, trebuie să o avem pentru cei care nu cunosc credinţa cea adevărată, cei rătăciţi pe căile pierzării, cei fără Dumnezeu, căci aceştia sunt flămânzi, sunt însetaţi, au sufletele fripte de sete şi rănile pline de bube înveninate, otrăvite cu veninul şarpelui diavol. Aceştia nu au nici o putere, să ieşim în cale şi să-i aducem la adăpostul cel de obşte, la Casa milei şi dragostea lui Dumnezeu care este Sfânta Biserică.

Sfinţii părinţi spun că milostenia este regina virtuţilor şi această faptă o poate face şi săracul şi bogatul, bolnavul ca şi cel sănătos. Au fost mulţi necredincioşi care au primit milostenie în câte un spital, de la câte o bolnavă care i-a învăţat credinţa şi astfel şi-au tămăduit sufletul, cunoscând pe Dumnezeu prin milostenia acelei bolnave. De aceea să avem milă, fraţi creştini, de toţi cei ce sunt în pierzare sufletească şi trupească, căci numai prin milă vom afla şi noi milă de la Dreptul Judecător în ziua cea mare a judecăţii.

Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbind despre judecata de la sfârşitul lumii, zice că Dumnezeu va face aceasta pentru două motive principale: întâi, ca să arate lumii dreptatea Lui şi apoi, să facă dreptate aleşilor Lui. Acum Dumnezeu este ascuns după un văl de taină, este necunoscut, tăgăduit şi chiar dispreţuit. De aceea unii au declarat că nu există, iar alţii că a murit.

Puterea lui Dumnezeu este nebăgată în seamă, providenţa Lui, criticată. Iată de ce va veni să-şi apere pricina când va şedea pe scaunul de judecată arătând muritorilor, hulitorilor şi tuturor vrăjmaşilor Lui că există, că El este viu, iar puterea Lui este fără de sfârşit.

Ceea ce va îngrozi şi mai mult pe cei aduşi în faţa tribunalului ceresc va fi chipul Dumnezeului dreptăţii, Dumnezeului şi judecătorului care atunci va fi fără milă şi cu dreptate va răsplăti fiecăruia după faptele sale. Toate păcatele pentru care fiecare om va trebui să dea socoteală în cursul judecăţii vor fi împărţite în patru categorii :

Întâi vom fi răspunzători de păcatele pe care le-am făcut noi.

Al doilea, vom răspunde de păcatele de care ne-am făcut vinovaţi când am îndemnat pe alţii la rău, cu vorba sau pilda noastră cea rea.

Al treilea, vom răspunde de atâtea fapte bune pe care trebuia să le facem; am ştiut că e bine să le facem şi nu le-am făcut, din răutate, din lene, din mândrie, îngropându-le precum acela din Evanghelie talantul lui.

Al patrulea, vom răspunde şi pentru cei pe care nu i-am lăsat să facă fapte bune, împiedicându-i prin vorbe amăgitoare sau în alt chip să vină la biserică, să se spovedească sau să se roage. Despre aceştia zice Domnul Hristos: “Vai de voi, farisei şi cărturari făţarnici, căci voi nu intraţi în împărăţia lui Dumnezeu, nici pe alţii nu-i lăsaţi!”

Înfricoşată va fi ziua aceea a judecaţii pentru cei care vor rămâne pe pământ, pentru toţi păcătoşii pe care i-a apucat moartea nepregătiţi; căci ei vor face feţe, feţe strigând disperaţi, blestemându-se, blestemând ziua în care s-au născut şi pe părinţii care nu i-au învăţat sfânta credinţa, blestemând pe cei ce i-au îndemnat să facă păcate. Alţii, rugându-se cu lacrimi şi cu ţipete, vor privi spre Dumnezeu rugându-L să le dea iertare. Fiecare va încerca să se apere cu cuvinte strigătoare la cer.

Unii vor zice: “Doamne, Doamne adu-ţi aminte că suntem creştini şi ne-am botezat în numele Tău”, alţii vor zice: “Doamne, Doamne, am fost şi noi pe la biserici şi am făcut şi noi câte o faptă bună am propovăduit în numele Tău, am făcut şi minuni în numele Tău. Doamne, ne-am făcut mulţi fini şi fine, am cununat şi botezat, iartă-mă, Doamne, că am făcut şi fapte bune; am dat şi eu câte un ban la săraci”. Aşa va căuta fiecare să spună câte o faptă bună pe care a făcut-o în viaţă.

În zarva aceea dintre ei, Dumnezeu cu glas de tunet va face tăcere şi le va zice: “Depărtaţi-vă de la Mine, toţi lucrătorii fărădelegii, căci v-aţi înşelat de la Anticrist şi aţi căzut, neţinând până la sfârşit”. Iată deci că degeaba o începem bine dacă o terminăm prost. Atunci vor zice şi sfinţii care sunt lângă Domnul Hristos, către păcătoşi: “De ce n-aţi crezut în propovăduirea noastră, de ce n-aţi ţinut credinţa aşa cum v-a învăţat Sfânta Biserică? De ce n-aţi voit să vă ţineţi mereu de fapte bune şi să vă rugaţi păzindu-vă de păcate? De ce nu v-aţi întors la Dumnezeu? V-aţi ţinut mai mult de păcate, de chefuri şi beţii, de petreceri, şi v-a înşelat necuratul ca să nu vă spovediţi, să nu vă împărtăşiţi, rupând legătura cu Biserica, nemaicrezând în nimic; aşa că v-a prins moartea şi judecata fără pocăinţă, fără fapte bune şi fără Dumnezeu. Când vi se spunea râdeaţi, luaţi în batjocură pe cei ce vă vorbeau. Acum s-a închis uşa milostivirii; Dumnezeu v-a aşteptat destul, v-a făcut semne şi minuni, v-a trimis suferinţe şi necazuri ca să vă întoarceţi la El, iar voi pe toate le-aţi nesocotit, le-aţi batjocorit şi n-aţi primit pe cei ce vă îndemnau la pocăinţă”.

Mare plângere şi jale va fi atunci când pe veci vor fi despărţiţi de mângâierea cea cerească şi când Dreptul Judecător va zice: “Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, cu diavolul pe care l-aţi ascultat”. Atunci se vor despărţi cu mare jale copiii de părinţii lor, soţii de soţiile lor, fraţii de fraţi, surori de surori, soacre de nurori, rudenii de rudenii, prieteni de prieteni, mergând fiecare la locul de osândă unde e pregătit după păcatele lor.

Să luăm aminte şi să ne trezim acum, că nu este departe ziua aceasta înfricoşată a judecăţii; fiindcă atunci va fi prea târziu, atunci pe mulţi îi va apuca lepădaţi de credinţă pentru o coajă de pâine, pe unii necununaţi, pe alţii la cârciumi, pe unele femei la avorturi şi desfrâu; pe copii în necredinţă, şi astfel multă lume va fi găsită pe căile pierzării în fel de fel de păcate mari.

Să deschidem ochii acum, să nu ne aflăm şi noi atunci printre ei, căci vai de sufletul nostru în ceasul acela, mai bine nu ne-am fi născut.

Rugăciune

Doamne Isuse Hristoase, Judecătorul viilor şi al morţilor, Cel ce vei veni ca să răsplăteşti fiecăruia după faptele lui, trezeşte-ne Tu acum din moartea păcatelor şi fă-ne să cunoaştem calea Ta şi să facem voia Ta cea sfântă până nu vine ceasul acela înfricoşat al dreptei Tale judecăţi. Atunci când vei veni Tu să ne aflăm cu toţii curaţi şi pregătiţi ca să ne treci şi pe noi la dreapta Ta şi să ne zici: “Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cerului în vecii vecilor. Amin.

 

* * *

 

Judecata cea din urmă a Blândului Păstor

Autor: pr. Mihai Tegzeş
Copyright: Predici.cnet.ro

“Tu, eşti regele iudeilor?” l-a întrebat procuratorul roman Ponţiu Pilat pe Isus, iar Domnul răspunzându-i: “Tu zici că Eu sunt rege. Pentru asta m-am născut şi pentru asta Eu am venit în lume”, ţine să specifice că împărăţia Sa nu este ca împărăţiile pământului, îngrădită de timp, condiţionată de schimbările istorice, întemeiată pe putere sau pe cârmuire arogantă (Io 18, 36-37). Ucenicilor care visau la locuri calde în această împărăţie, Isus le-a spus: “Voi ştiţi că domnitorii naţiunilor stăpânesc popoarele, iar cei mari le ţin sub puterea lor. Între voi să nu fie astfel. Dimpotrivă, cine vrea să fie cel mai mare printre voi, să fie servitorul vostru, iar cine vrea să fie fruntea printre voi, să se facă sclavul tuturor. Tot aşa şi Fiul omului, nu a venit să fie servit, ci să servească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mt. 20,25-28).

Când viaţa Sa pe pământ se apropie de sfârşit, Isus se dă ca exemplu ucenicilor şi lumii şi ni se arată în cea mai mare umilinţă: un rege de care oamenii îşi bat joc, dar care rămâne blând şi ascultător până la moarte, ca semn al infinitei Sale iubiri faţă de Tatăl şi faţă de oameni. Iubirea este deci baza regalităţii Lui, iubirea care nu este doar o calitate adăugată la celelalte, ci este însăşi natura lui Dumnezeu (1 Io 4, 6). Iubirea este un dar continuu, liber, gratuit şi infinit pentru binele celuilalt; un dar care în Isus devine slujire. A fi împărat – în cazul lui Isus – înseamnă a iubi slujind, a iubi cu iubirea “păstorului” – imagine cu care Isus se identifică -, care nu-şi dă pace până când ultima oaie este adusă la loc de siguranţă (Lc 15, 4-7); a cărui voce oile o cunosc şi o urmează, încrezătoare în grija Lui, Singurul care îşi dă viaţa pentru oile Sale, pentru ca nimeni să nu le mai poată fura de la El (Io 10).

Imaginea “Regelui Păstor”, se regăseşte şi în profetul Ezechiel, care vorbeşte poporului despre un Dumnezeu care se preocupă de mântuirea poporului şi se relaţionează cu oamenii, prin mijlocirea imaginii prietenoase a “păstorului”: “Iată Eu însumi voi căuta oile Mele şi le voi îngriji”, la fel cum un păstor stă în mijlocul oilor sale şi le numără după ce au fost împrăştiate (risipite). În Isus Cristos, Dumnezeu s-a coborât în mod concret, în mijlocul turmei Sale, pentru a o lumina şi însănătoşi, pentru a o apăra în această viaţă de lacrimi, pentru a-i vindeca toate rănile: “Eu voi conduce oile Mele la păşune… Şi Eu le voi conduce la loc de odihnă… Voi căuta oaia pierdută şi o voi aduce la staul pe cea rătăcită, voi bandaja oaia rănită şi o voi îngriji pe cea bolnavă… le voi păstori cu dreptate…”, spune Domnul.

Profetul Ezechiel a trăit distrugerea Ierusalimului, a Templului şi a deportării poporului Israel în exilul babilonian. El îi acuză pe conducătorii poporului Iudeu, că nu au ştiut să conducă poporul, gândindu-se doar la ei şi căutând doar interesul lor propriu, în locul slujirii poporului. Aceasta a fost una din cauzele principale ale dezastrului. În faţa acestor fapte ce va face Domnul? “Eu însumi voi căuta oile Mele şi voi avea grijă de ele”. Ezechiel profeţeşte un angajament şi mai mare din partea lui Dumnezeu faţă de poporul trădător: Dumnezeu va interveni personal. Profetul ne spune că Domnul va avea grijă de viaţa oilor, asigurându-le hrana şi posibilitatea de a se odihni în pace; va căuta oile pierdute şi le va aduce acasă; oile bolnave le va pansa; oile puternice şi grase le va extermina (le va împiedica să facă rău celorlalte); pe toate le va judeca cu dreptate. Domnul va fi atent, ca cei mai tari să nu-i asuprească pe cei mai slabi.

Un creştin înţelege că acest profil îl defineşte în mod minunat pe Isus: “Bunul Păstor” şi “Bunul Împărat”, care prin jertfa Sa, ne-a arătat cum “domneşte” Dumnezeu. Împărăţia Lui este cea care ne “satură” sufletele, ne vindecă de boala păcatelor. În ea suntem adunaţi de pe toate căile pe care ne-am împrăştiat şi ne-am pierdut; este Împărăţia care decretează sfârşitul tuturor relelor. Este locul păcii şi al fraternităţii în care ne ştim iubiţi de Marele Rege, care şi-a dat viaţa pentru toţi.

La împlinirea vremii, Isus s-a jertfit şi ne-a făcut drepţi înaintea Tatălui, prin jertfa crucii Sale. Acest “Rege al iubirii”, ce aşteaptă de la noi? Nimic altceva, decât un răspuns de iubire, care trebuie să se concretizeze în grija şi atenţia faţă de aproapele. De fapt, iubirea va fi unitatea de măsură la “judecata de pe urmă”, la sfârşitul timpului şi al istoriei, când “Fiul omului va veni în mărirea Sa cu toţi îngerii Săi şi va sta pe tronul măririi. Înaintea Lui vor fi toate popoarele iar El îi va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre”.

Prin iubire, scrie Tolstoi, devenim conştienţi de tot ceea ce este bine, iar celui ce a cunoscut iubirea, nu-i mai este frică de a trăi… nici de a muri…”; nu-i este frică să trăiască, deoarece viaţa este ocazia pe care Dumnezeu i-a dat-o pentru a-l ajuta pe aproapele, şi nu-i este frică de moarte, deoarece moarte este întâlnirea definitivă cu Mântuitorul său, care va spune: “Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia pe care am pregătit-o pentru voi, de la întemeierea lumii”.

Prin faptele de iubire şi prin slujirea aproapelui noi devenim părtaşi regalităţii lui Cristos.

Cuvintele Evangheliei “În vremea aceea” ne proiectează în viitor, în timpul judecăţii finale, când totul va deveni veşnic şi definitiv. “Când“, ne proiectează în prezent, aici pe pământ, locul în care ne “jucăm” mântuirea. Acel “În vremea aceea” se construieşte astăzi, prin munca noastră de zi cu zi. Oare este o ameninţare? Nu! Este scoaterea vieţii din “non-sens”, din haos. Fiecare clipă se umple de eternitate şi este scoasă din trecerea timpului care le învecheşte pe toate. Astfel înţelegem că timpul nu este un tiran, ci un dar al lui Dumnezeu. În acest timp în care trăiesc, pot să-L întâlnesc pe Dumnezeu, să trăiesc după logica Lui. El îmi vine în întâmpinare, iar eu pot să-L recunosc, să-L slujesc, să-L iubesc în persoana aproapelui care trece pe lângă mine, mereu. Nu trebuie să trăiesc cu frică faţă de moarte şi de judecata de pe urmă, căci aşa de mult mă iubeşte Dumnezeu, încât abia aşteaptă ca astăzi să intră în viaţa mea. Acolo unde trăiesc îmi fixează întâlnirea cu El şi nu doreşte să se piardă o clipă din viaţa mea. Eu sunt preţios pentru ochii Săi (cf. Is 43,4). Iată ce spune în această privinţă una dintre persoanele cele mai iubite ale secolului trecut: “Toţi suspinăm după Cerul unde stă Dumnezeu, chiar dacă avem posibilitatea să fim în cer chiar din acest moment, să fim fericiţi cu Dumnezeu în acest precis moment. Să fim fericiţi cu Dumnezeu în această clipă, înseamnă să iubim cum El iubeşte, să ajutăm cum El ajută, să dăm cum El dă, să slujim cum El slujeşte, să mântuim cum El mântuieşte, să rămânem cu El, 24 de ore din 24, să-L experimentăm în toate formele Lui de suferinţă” (Fericita Maica Tereza de Calcuta).

“Ceea ce aţi făcut unuia mai mic, Mie mi-aţi făcut”.

Evanghelia de astăzi ne cheamă la un examen de conştiinţă mai profund: oare am progresat în sfinţenie de anul trecut până astăzi? Dumnezeu este Stăpânul timpului, iar El ne-a dat posibilitatea să trăim: este timpul vieţii noastre, dar este şi timpul celebrării Domnului, de la Naşterea Sa până la Învierea din morţi, în aşteptarea celei de-a doua veniri. Viaţa lui Isus s-a intersectat cu viaţa tuturor oamenilor. Ne luminează exemplul Său, ne conduce paşii, ne foloseşte în vederea mântuirii? Ca şi ucenici ai Săi, cum ne comportăm?

Orice verificare începe cu nişte întrebări. Iată întrebările pe care ni le propune Dumnezeu. Sunt întrebări care privesc viaţa noastră actuală. Suntem norocoşi, deoarece întrebările examenului final ne-au fost date din timp. Nu vor fi alte întrebări, dar nici loc pentru scuze de felul: nu sunt pregătit pentru că nu am ştiut ce să învăţ. Chiar dacă avem întrebările din timp, examenul nu va fi uşor şi nu este sigur că vom şti răspunde corect. (Evanghelia ne dă răspunsurile corecte!). Atenţie! Viaţa noastră trebuie verificată la lumina “regalităţii” slujitoare a lui Isus!

Ştim că “regalitatea” lui Isus nu are nimic în comun cu regalitatea lumii, cu puterea şi cu stăpânirea lumii, ci cu dăruirea de sine şi cu slujirea. Crucea ne arată stilul “regalităţii” lui Isus şi ne învaţă cum să fim regi. Să ne amintim că încă din Vechiul Testament regele este un punct de referinţă pentru cel sărac, care neavând nimic, putea să spere doar în bunăvoinţa regelui, rege care este imaginea lui Dumnezeu iubitor de oameni, dincolo de meritele lor. Isus este chemat “rege” atunci când intră ca un om sărac şi blând, pe mânzul asinei în Ierusalim şi când este răstignit pe cruce. El spune despre Sine că este un servitor: “Am venit să slujesc şi nu să fiu slujit”. Isus este “rege” deoarece îi pasă de toţi oamenii, în mod special de cei din urmă şi chiar în timpul agoniei găseşte timp să-l consoleze pe tâlharul răstignit împreună cu El. Isus este “regele” unei iubiri imense: nu condamnă pe nimeni; dacă este dur cu fariseii, este din cauza minţii lor închise şi pentru că se folosesc de religie în alte scopuri. Isus este rege în sărăcie: nu are un tron, nici loc unde să se odihnească. Nu are bogăţii, deoarece acestea, în cele mai multe cazuri, îngreunează inima. Isus este rege pentru că slujeşte adevărul! “Eu sunt rege… şi am venit în lume că să mărturisesc despre adevăr”. Isus este rege pentru că este un bun păstor!

Noi, creştinii, vom fi judecaţi dacă am trăit regeşte, ca şi Isus. Evanghelia doreşte să ne îndrepte privirea către săracii din lumea noastră: Ei sunt “paşaportul” nostru pentru intrarea în cer, ei sunt realizarea noastră veşnică! Isus schimbă ordinea valorilor de ieri şi de astăzi! Şi în zilele noastre, cei care sunt însetaţi şi înfometaţi, sunt mii şi mii. Noile forme de sărăcie sunt: singurătatea, lipsa de valori, lipsa de cultură şi de educaţie, lipsa relaţiilor umane sănătoase, superficialitatea, aroganţa, nedreptăţile şi încălcarea principiului de egalitate. Este clar mesajul Evangheliei: vom fi judecaţi după cum ne comportăm faţă de aproapele.

Iată stilul de viaţă înalt, nobil şi distins pe care suntem chemaţi să-l urmăm, deoarece nobilă este iubirea care ştie să se dăruiască.

În Psalmul 22 avem icoana unui rege-păstor care se îngrijeşte de oile pierdute: cu iubire şi dăruire, atât faţă de cele puternice ,cât şi faţă de cele mai slabe şi bolnave. Ce fel de Împărăţie este cea a lui Isus, ce înseamnă a împărăţi pentru El? Aceste lucruri sunt explicate, de faptele Sale în favoarea bolnavilor, săracilor, păcătoşilor, de minunile care înving răul; fapte care celebrează iubirea Tatălui faţă de fiii Săi, care eliberează omul de păcat şi-i dăruieşte mântuirea. De fapt, Isus împărăţeşte pentru că iubeşte, slujeşte, dăruieşte, iar dovada acestei Împărăţii sunt faptele Sale.

Isus ne învaţă că numai în măsura în care slujim, împărăţim cu adevărat! Slujirea Sa maximă se manifestă pe cruce unde El îşi dă viaţa pentru toţi. Şi noi suntem chemaţi să fim părtaşi ai acestei regalităţi a lui Isus, să ne dăruim pentru aproapele nostru în numele păcii, al dreptăţii şi al iubirii, în numele vieţii veşnice, de fapt. Acest lucru îl îndeplinesc când nu permit lumii acesteia să-mi fure inima şi mintea: când înţeleg că ţelul meu este viaţa veşnică.

Evanghelia de astăzi ne vorbeşte şi despre “ultimele adevăruri de credinţă”: moartea, judecata, Iadul, Raiul. Ea ne spune ce să facem ca să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu: să-i îngrijim pe cei flămânzi şi însetaţi, pe cei bolnavi şi pe cei din închisori.

a. Moartea: pentru noi, creştinii, este uşa prin care se intră în veşnicie. Nimeni nu poate scăpa de moarte. Prin credinţă noi ştim că moartea ne va permite să-L vedem pe Dumnezeu: nu ca nişte străini, ci ca fii. Depinde doar de noi. Augustin ne învaţă că moartea ne pune în condiţia de a-L contempla pe Dumnezeu în veşnicie. Un autor spiritual ne avertizează: “Dacă nu l-ai întâlnit pe Dumnezeu pe pământ, nu o să-L întâlneşti nici în cer” (Louis Evely).

Moartea este evenimentul care ne priveşte pe toţi. Mereu s-a întrebat omul: de ce trebuie să-şi termine viaţa sub pământ? Raţiunea omului îi permite să evalueze bine toate lucrurile şi evenimentele şi să se întrebe despre sensul morţii. Să găsească soluţia acestei probleme. Şi eu trebuie să mor? Este posibil ca după o viaţă ambiţioasă şi activă, trupul meu să se descompună? Nu este nici o alternativă în faţa morţii, ceva care să-mi lungească viaţa aici pe pământ? Prin Isus Cristos, venit în lume, ce răspuns dă Dumnezeu morţii? Răspunde Biblia: nu moarte, ci viaţă veşnică!!! Dumnezeu spune că nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii şi că doreşte ca toţi oamenii să aibă viaţa veşnică. În Cristos, Dumnezeu ne-a dat garanţia vieţii veşnice. În Isus moartea nu este ultimul eveniment al vieţii. Urmează învierea!!! Moartea este doar trecere într-o nouă dimensiune: a vieţii veşnice.

b. Judecata: dacă o privim din punct de vedere al sistemului nostru judiciar, ne înspăimântă. Dar ne dă curaj, dacă o privim din punct de vedere al credinţei. Isus, murind pentru noi, ne-a salvat de la judecată (Rm 5, 8). La judecată Domnul va fi împotriva adulterilor, a mincinoşilor, a celor care nu plătesc salariul cuvenit muncitorilor, asupresc văduvele, orfanii şi-i nedreptăţesc pe străini (Zah 3, 5). Pentru toţi aceştia iadul va fi falimentul lor (Ps 48, 8). Trebuie să avem încredere, deoarece Isus ne-a spus că voia Tatălui este ca El să nu piardă pe nimeni din cei care i-au fost încredinţaţi, ci să-i învie în ziua din urmă. Încredere, deoarece cine crede în Fiul, are viaţa veşnică (Io 6, 40).

La judecată, Fiul Omului adună în jurul Său toate naţiunile lumii. Îi separă pe oameni, aşa cum separă păstorul oile de capre. Păstorul ştie să separe. Nu greşeşte: oile la dreapta, caprele la stânga. Isus nu greşeşte, nu judecă, El doar desparte. Omul singur se judecă după felul cum s-a comportat cu cei nevoiaşi.

Cei din dreapta sunt “binecuvântaţii Tatălui”, primesc binecuvântarea ce a fost promisă lui Avram (Gn 12, 3). Ei sunt chemaţi să intre în posesia Împărăţiei, pregătita pentru ei încă de la întemeierea lumii. Iată motivarea sentinţei: “mi-a fost foame şi voi mi-aţi dat să mănânc”… Această sentinţă ne ajută să înţelegem cine sunt oile. Sunt persoanele care l-au primit pe Judecător când acestuia i-a fost foame, sete, când a fost bolnav şi persecutat. Cei care i-au primit pe cei mai mici se numesc “drepţi”. Acest lucru înseamnă că “dreptatea” lui Dumnezeu nu se câştigă prin simpla respectare a unor legi, ci primindu-i pe cei nevoiaşi. Cine sunt cei mici? În multe locuri din Evanghelie sunt ucenicii lui Isus!!! Ce respect avem astăzi faţă de preoţi? Cei mici sunt şi persoanele abandonate din comunitate, cele dispreţuite (Mt 10, 40); toţi cei care nu au loc în societate, toţi săracii. Cei “drepţi” sunt cei care-l primesc pe aproapele în cea mai totală gratuitate şi-l ajută gratis, dezinteresat!

Sentinţa pentru cei din stânga: sunt numiţi “blestemaţi” şi sunt destinaţi focului veşnic. Isus se foloseşte de un limbaj comun pentru a spune că aceste persoane nu vor intra în Împărăţie, deoarece nu l-au primit pe Isus înfometat, însetat, prizonier, bolnav… Nu Isus le interzice intrarea în Împărăţie, ci modul lor de a fi şi de a se raporta la aproapele îi împiedică. Aceşti oameni susţin că şi ei s-au comportat bine, după logica lor strict umană, dar nu după logica lui Dumnezeu. Ei sunt vinovaţi de omisiune! N-au făcut nimic faţă de aproapele! Ei n-au persecutat pe nimeni dar n-au făcut nici un fel de bine pentru cei mai mici. Isus continuă: aceştia sunt destinaţi focului veşnic, iar drepţii la viaţa veşnică.

c. Iadul: nimănui nu-i place să fie aruncat într-o “stare veşnică, fără ieşire”, unde este “plânsul şi scrâşnirea dinţilor”, expresie semită ce indică suferinţa atroce a oricărui om, care este exclus de la contemplarea lui Dumnezeu. Evanghelia de astăzi ne spune că acest loc există şi va fi ocupat de cei care nu au fost atenţi faţă de aproapele lor. Poetul ateu Baudelaire ne spune: “cea mai mare şmecherie a diavolului este aceea de a ne face să credem că nu există”, şi că nu există nici Iadul. Să nu lăsăm totul pentru ultima clipă din viaţa noastră, va fi prea târziu! Actriţa Greta Garbo, înainte de a muri, a afirmat: “mi-am greşit viaţa, acum este prea târziu ca să o repar!”. Trebuie să subliniez: cu toţii putem fi mântuiţi, cu condiţia ca să dorim acest lucru în mod serios!

d. Raiul sau viaţa veşnică: în Vechiul Testament se spune că în ziua aceea, Domnul va pregăti un ospăţ pentru toate popoarele (Is 25, 6). Domnul nu refuză nimănui fericirea veşnică. Sufletele celor drepţi sunt în mâinile Domnului şi nici o furtună nu le va abate. Celor credincioşi li se pare că mor, dar sufletele lor au găsit pacea şi nemurirea (Înţ 3,1). Nouă, creştinilor, viaţa veşnică ne dă sens şi speranţă vieţii noastre de pe pământ, precum şi siguranţa fericirii veşnice. În Noul Testament este scris: “Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, căci plata voastră multă este în ceruri”; “Pe cel ce vine la Mine nu-l voi alunga… ci îl voi învia în ziua de apoi (Io 6, 1)”; Dumnezeu le va şterge toate lacrimile, deoarece lucrurile lumii acesteia au trecut (Ap 21, 4). Viaţa noastră trebuie să fie într-o aşteptare încrezătoare a întâlnirii cu Dumnezeu, pentru a participa la ospăţul Său veşnic; un stimul pentru ca zi după zi să trăim ca adevăraţi creştini. Amin!

 

* * *

 

Duminica lăsatului sec de carne

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Prin pasajul propus în cadrul Evangheliei de astăzi, Sfânta Biserică ne aduce aminte despre evenimentele privitoare la plinirea timpurilor, când întreaga umanitate îşi va redobândi locul pe care l-a avut în momentul Creaţiei. Evenimentele eshatologice – privind împlinirea planului lui Dumnezeu în istorie – revelate de Dumnezeu, sunt însoţite de tensiuni, de războaie şi suferinţe majore, după care urmează lupta finală dintre armata lui Antihrist însoţită de diavoli şi îngerii din Cer, care sub conducerea Arhanghelului Mihail vor veni în ajutorul celor chemaţi în slujba Domnului; puterile întunericului vor fi înfrânte, însă multe încercări vor veni asupra Bisericii lui Hristos.

Omenirea trebuie să revină la demnitatea pe care a avut-o la începutul Creaţiei; de aceea va urma învierea morţilor – a tuturor oamenilor care au trăit pe pământ – pentru ca întreaga umanitate (omul, corp şi suflet) să fie judecată. Hristos Judecătorul îl va pune pe fiecare, individual, în locul pe care l-a câştigat prin faptele vieţii sale: cei care au acceptat harul lui Dumnezeu şi au înaintat în sfinţenie se vor bucura, corp şi suflet, în fericirea Pământului redevenit Paradis prin acţiunea Spiritului Sfânt, în timp ce indivizii separaţi de egoismul propriu şi lipsa de iubire, care au refuzat mâna întinsă de Dumnezeu, îşi vor petrece veşnicia în întunericul infernului.

Apostolul popoarelor slave, Sfântul Metodiu, a predicat învăţătura lui Hristos în Bulgaria. Împăratul bulgar Boris, era păgân. Astfel, Sfântul Metodiu a depus eforturi susţinute pentru a-l convinge pe acesta, să renunţe la idoli şi să devină creştin, dar toate învăţăturile sfântului nu au avut succes. Împăratul Boris iubea pictura, iar Metodiu era un pictor renumit. Într-o zi împăratul l-a rugat pe Metodiu să-i picteze un tablou al religiei creştine. Şi aşa Metodiu a pictat pentru împăratul Boris Înfricoşătoarea judecată.

Împăratul a privit la Isus Hristos, Judecătorul, aflat în gloria cerească, aşezat pe marele tron şi înconjurat de îngeri şi sfinţi. De-a dreapta mâinii lui Isus se aflau oameni bucuroşi şi fericiţi, iar în stânga se găseau cei cu feţele înspăimântate de frică. Jos, se afla o prăpastie de foc înfricoşătoare, în care se aflau diavolii pedepsiţi.

- Ce reprezintă acest tablou? – l-a întrebat împăratul Boris pe Sfântul Metodiu.

- Acesta reprezintă Înfricoşătoarea Judecată, eternitatea dumneavoastră, – i-a răspuns Metodiu.

- Este opera fanteziei tale?

- Nu, este veşnicia voastră, este judecata, care va avea loc la sfârşitul lumii.

- Cine este Judecătorul de pe tron?

- Este Isus Hristos, Fiul Veşnicului Dumnezeu.

- Cine sunt oamenii aceştia fericiţi şi bucuroşi, aflaţi de-a dreapta Judecătorului?

- Sunt credincioşii creştini, care au păzit poruncile lui Dumnezeu.

- Şi cine sunt cei înspăimântaţi, care se află de-a stânga lui Hristos-Judecătorul?

- Sunt păcătoşii, care au încălcat poruncile lui Dumnezeu şi au murit fără să le pară rău de aceasta.

- Dar focul din prăpastie, ce vrea să reprezinte?

- Este infernul, locul suferinţei veşnice.

- Tu spui, că eu şi cu tine, împreună cu toţi oamenii vom fi prezenţi la această judecată?

- Cu siguranţă.

- Şi unde mă voi afla eu, de-a dreapta sau de-a stânga mâinii Judecătorului?

- Aceasta – veşnicia – depinde de dumneavoastră. Dacă doriţi să vă aflaţi de-a dreapta Domnului Hristos, trebuie să primiţi învăţătura Lui şi să trăiţi, cum învaţă Hristos. La sfârşitul lumii Hristos va judeca tot neamul omenesc; creştinii drepţi vor primii recompensa cea eternă a Împărăţiei cereşti, iar cei necredincioşi vor fi condamnaţi la pedeapsa cea veşnică a infernului.

Această relatare pioasă conchide prin faptul că icoana Înfricoşătoarei Judecăţi a avut o influenţă atât de puternică asupra împăratului Boris, încât el s-a lepădat de credinţa păgână, a acceptat să fie botezat, iar apoi a convertit întreg poporul bulgar la Cristos.

Sfânta Scriptură ne aminteşte adevărul că la sfârşitul lumii Hristos-Dumnezeu, va judeca lumea. «Fiul Omului va să vină întru gloria Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale», – spune Isus Hristos (Matei 16, 27). Apostolul Pavel în Epistola către Corinteni scrie: «Noi, toţi, tebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău» (2 Corinteni 5, 10). Adresându-se senatului grec în Afinas, Sfântul Apostol Pavel a dovedit că Dumnezeu «a hotărât o zi, în care va să judece lumea întru dreptate» (Fapte 17, 31). Sfânta Scriptură în cuprinsul Noului Testament, menţionează de 318 ori venirea Fiului lui Dumnezeu la sfârşitul lumii. Acest adevăr îl mărturisim în Simbolul credinţei: “Şi iarăşi va să vină, să judece viii şi morţii”.

Vine timpul în care Domnul, Creatorul Universului, va spune: “Morţilor, veniţi la judecată” şi atunci totul va deveni clar înaintea întregii lumi. Mulţi oameni în timpul vieţii pământeşti poartă masca întunericului şi niciunul nu ştie sau nu vor să ştie, că vor fi judecaţi, la fel ca şi celelate suflete, înaintea lui Dumnezeu. La judecată, Dumnezeu, va îndepărta aparenţa lumii şi toţi oamenii se vor vedea aşa cum au fost într-adevăr pe pământ. Apostolul Pavel ne învaţă că se va arăta Hristos, Soarele dreptăţii şi «va lumina cele ascunse ale întunericului şi va vădi sfaturile inimilor. Şi atunci fiecare va avea de la Dumnezeu lauda» (1 Corinteni 4, 5).

Pretutindeni vedem multă răutate şi vicleşug; oamenii răi încalcă poruncile lui Dumnezeu. Răul triumfează de foarte multe ori, pentru că adevărul şi virtutea sunt neglijate în exces. Mulţi păcătoşi se bucură de plăcerile vieţii şi îşi bat joc de Domnul Dumnezeu, iar oamenii săraci şi drepţi trăiesc de cele mai multe ori în ţări nevoiaşe. Nu mai există dreptate pe pământ! Milioane de credincioşi au fost pedepsiţi cu munci silnice şi grele iar o parte dintre ei au murit, în timp ce purtătorii credinţelor deşarte şi atee s-au jucat cu ei! La Judecata lui Dumnezeu «Îngerii vor ieşi şi vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor drepţi, şi îi vor arunca în cuptorul cel de foc; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor» (Matei 13, 49-50). Domnul Dumnezeu, Judecătorul cel drept, va recompensa în mod generos, pe fiecare, chiar şi pentru cel mai mic bine făcut.

Judecata se desfăşoară pentru victoria lui Hristos. El a venit pe pământ din iubire faţă de oameni, dar oamenii nu L-au primit. Fugind în Egipt, Şi-a salvat viaţa înaintea lui Irod, a predicat iubirea şi peste tot a făcut bine, dar oamenii răi L-au condamnat la moarte şi El a murit, răstignit pe lemnul Crucii. La Judecata Domnului, Fiul lui Dumnezeu va putea fi văzut în măreţia Gloriei Sale cereşti.

Sfânta Scriptură învaţă: «Cei drepţi vor fi vii în veacul veacului şi răsplata lor este la Domnul, iar Cel Atotputernic are grijă de ei. Drept aceea, vor primi din mâna Domnului împărăţia frumuseţii şi cununa cea strălucitoare» (Înţelepciunea lui Solomon 5, 15-16). Ultima judecată va fi cumplită doar pentru oamenii cei răi, care pe pământ L-au ignorat pe Creator, şi I-au încălcat poruncile. Pentru oamenii de bună credinţă această judecată va fi un prilej de bucurie, mângâiere şi recompensă.

Sfânta Biserică ne aminteşte adevărul despre Înfricoşătoarea Judecată, pentru ca întotdeauna să fim pregătiţi să ne înfăţişăm înaintea judecăţii lui Dumnezeu. Hristos-Mântuitorul ni se adresează tuturor: «De aceea şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni» (Matei 24, 44). «Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului» (Matei 25, 13). Ziua judecăţii vine dintr-o dată, ca şi fulgerul. Apostolul Pavel scria tesalonicenilor: «Voi înşivă, ştiţi bine că ziua Domnului vine aşa, ca un fur noaptea» (1 Tesaloniceni 5, 2). Pentru aceea, trebuie, să fim permanent pregătiţi pentru chemarea lui Dumnezeu. Tot ceea ce este în lume trece şi numai lucrurile bune ne însoţesc la judecata lui Dumnezeu şi în eternitate. La Înfricoşătoarea Judecată, Hristos-Judecătorul, «Va răsplăti fiecăruia, după faptele sale» (Matei 16, 27).

În duminica lăsatului sec de carne Sfânta Biserică ne aminteşte despre judecata de pe urmă pentru ca în timpul Postului Mare, să ne gândim la viaţa şi starea sufletului nostru.

Cu umilinţă, plini de încredere în Tatăl şi cu speranţa mântuirii, să ne amintim că vom da socoteală pentru faptele noastre, ca la plinirea timpurilor să auzim cuvintele lui Hristos care vine în glorie: «Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii» (Matei 25, 34). «Şi bucuria voastră, nimeni nu o va lua de la voi » (Ioan 16, 22).

Rugăciune

Doamne, Tu însuţi ne-ai dat porunca să ne iubim unul pe altul. Tu ne-ai ales şi ne-ai rânduit să-ţi aducem fapte pline de iubire. Dar pe acestea nu le putem obţine fără ca să Te avem pe tine şi să-i iubim pe semenii noştri. Iubirea se naşte dintr-o inimă curată, dintr-o conştiinţă bună şi dintr-o credinţă profundă. Această iubire ne ajută să Te putem iubi pe Tine şi pe semenii noştri. Fă să înţelegem că iubirea semenilor noştri nu va fi o iubire adevărată dacă nu Te vom iubi pe Tine mai întâi, căci pe aproapele nostru îl putem iubi ca pe noi înşine, numai atunci când Te iubim pe Tine.

Cu adevărat, Stăpâne Bune, aşa de des ne spui să iubim. Fă să înţelegem că un lucru care nu este făcut din iubire, nu are nici o valoare. Doamne, fă ca voinţa şi faptele noastre să fie îndreptate întotdeauna spre iubire şi pentru iubirea Ta, iar când vom fi în faţa Judecăţii, ajută-ne să putem da un răspuns bun şi să ne bucurăm de lumina feţei Tale în fericirea veşnică. Amin.

 

* * *

 

Duminica lăsatului sec de carne

Autor: pr. Olimpiu Todorean
Copyright: ParohiaSfantulGheorghe.ro

Iubiţi credincioşi,

Ceea ce veţi face unora din cei mai mici fraţi ai mei, îmi faceţi mie”, va răspunde Domnul celui ce va întreba, la sfârşitul lumii: “Doamn, când te-am văzut?” De cinci ori se vorbeşte despre “atunci” şi “când”: “atunci”, la sfârşitul lumii, vom vedea că acel “atunci” este acum. Este “semnul” venirii sale, este acel “mai mici dintre aceşti fraţi ai mei” cu care el este mereu prezent în mijlocul nostru. Finalul discursului escatologic răspunde prin urmare cu exactitate, chiar dacă ne surprinde, la întrebarea “când” şi “ce fel de semne” pe care apostolii le-au ridicat încă de la început. Prima sa venire evidentă se va întâmpla peste două zile (suntem înaintea Patimii, Morţii şi Învierii) când nu va fi recunoscut nici de capii poporului lui Israel şi nici de Petru, chiar sosită “ora” în care Fiul omului stă de-a dreapta Tatălui şi vine pe norii cerului.

Capitolul 25 conţine 3 povestiri “graduale” asupra a ceea ce trebuie să facem “acum” în vederea “sfârşitului”: acum este nevoie să cumpărăm ulei (1-13, parabola celor 10 fecioare), să dublăm darul de iubire primit (v 14-30, parabola talanţilor), şi să-l iubim pe Domnul în fraţii mai mici (31-46, povestirea de azi).

Mai mult decât o parabolă, povestirea de azi este o reprezentare scenică a judecăţii finale, structurată pe contrapunerea între cei care stau de-a dreapta şi cei ce stau de-a stânga regelui. Pentru cele două grupe există o sentinţă opusă: “veniţi binecuvântaţilor” sau “plecaţi de la mine, blestemaţilor”. Urmează apoi şi motivarea: “M-aţi” sau “nu m-aţi” ajutat la nevoie. La întrebarea comună: “Când te-am văzut?”, urmează răspunsul: “Ceea ce aţi făcut, sau nu aţi făcut, celor mai mici, aţi făcut mie, sau nu mi-aţi făcut mie”.

Judecata pe care regele o va face nouă “atunci” este aceeaşi pe care noi o face acum celui sărac. În realitate, suntem noi cei care judecăm, care-l primim sau care-l respinge El nu va face altceva decât să constate ceea ce noi facem. La sfârşit, va citi ceea ce noi, cu voinţă liberă, am scris. Ne spune aceasta înainte, printr-o reprezentare eficace, pentru a ne deschide ochii asupra a ceea ce facem astăzi.

Pericopa, splendidă şi unică, este o sinteză a teologiei evanghelistului Matei: suntem judecaţi în baza a ceea ce facem celuilalt. Şi celălalt este întotdeauna Celălalt. Prima poruncă este egală cu cea de a doua, pentru că Domnul însuşi s-a făcut aproapele nostru şi este mereu cu noi sub semnul Fiului omului, cel al Crucificatului care este chipul tuturor săracilor de pe pământ.

În acelaşi timp, povestirea pune în centru pe Fiul omului care se identifică cu oamenii. A-L primi sau a-l refuza, înseamnă a primi sau a refuza mântuirea.

Textul este sugestiv, deschis multor sensuri şi dezvoltări, în orice direcţie. Dumnezeu este iubire şi iubirea îmbrăţişează pe toată lumea.

Dar mesajul universal care se poate prelua este că fiecare om este judecat în baza iubirii sale pentru cei mici şi neajutoraţi. Nu trebuie să înţelegem că raportul cu Dumnezeu nu este important. Dimpotrivă: iubirea pentru cel mai mic este iubirea pentru Dumnezeu însuşi.

În cazul acesta, iubirea pentru aproapele poate fi un imperativ categoric doar dacă se ţine cont de trei lucruri: că în spatele fiecărui imperativ se află vocea celui care vorbeşte; că iubirea presupune diversitate şi că unul iubeşte în măsura în care este iubit. Izolarea poruncii iubirii aproapelui de experienţa iubirii lui Dumnezeu care s-a făcut aproapele este un principiu fără sens, o ideologie incapabilă de a genera un comportament pozitiv.

Porunca de a iubi pe cel mai mic este, cu siguranţă, fundamentul care poate să ducă la comuniunea între oameni. Isus pune efectiv un criteriu de acţiune ce trece dincolo de orice îngrăditură religioasă sau ideologică. Iubirea Maicii Tereza pentru dizgraţiaţii pământului a fost limbajul cel mai universal şi inteligibil care a vorbit lumii de azi despre misterul lui Dumnezeu şi al omului.

Iubiţi credincioşi,

Pentru a înţelege sensul propriu al acestei pericope evanghelice, este important să ştim că urmează după trei parabole şi se află imediat înainte de patima şi învierea Domnului, unde regele se prezintă ca sărac şi batjocorit, străin de toţi şi condamnat, legat şi lovit, gol şi rănit, sfârşind pe cruce. În cei mai mici fraţi, cititorul creştin trebuie să vadă pe regele său. În ei, în fapt, se continuă patima şi învierea Domnului pentru salvarea omenirii.

Mai sunt dintre aceia care înţeleg această povestire într-un mod restrictiv şi nu universal: judecata păgânilor, ce vor fi judecaţi nu pentru credinţă, pe care nu o au, ci pentru iubirea lor faţă de cei mai mici.

Alţii spun că aceşti mai mici numiţi de Isus “fraţii mei” sunt, potrivit unor autori antici, şi mai recenţi, discipolii înşişi care vor sta lângă el pentru a judeca lumea. S-ar putea zice că mântuirea vine sau nu din primirea sau refuzul apostolilor.

Oricum este clar că mesajul se adresează cititorului creştin: statutul lui de a fi “binecuvântat” sau “blestemat” depinde de iubirea sa, dată sau negată, fraţilor aflaţi în nevoi, prin care Domnul îl vizitează.

Iubirea pe care o avem faţă de celălalt este faţă de Dumnezeu: mă realizez ca şi fiu, dacă trăiesc ca şi frate. Toată legea se reduce la iubirea Domnului şi a aproapelui cu acelaşi act de iubire, pentru că el s-a făcut aproapele meu şi frate prin Fiul. Cine nu iubeşte pe Dumnezeu nu observă cuvântul său, şi nu iubeşte nici pe fiii lui Dumnezeu.

Putem spune că judecata finală, cum, de altfel, tot discursul escatologic, ne trimite din viitor în prezent.

Etica se bazează pe escatologie. Omul este aşa pentru că acţionează raţional, pentru un sfârşit pe care şi-l doreşte. Scopul omului este de a deveni ca Dumnezeu. Eroarea lui Adam nu a fost de a voi să fie ca Dumnezeu, ci necunoaşterea a ceea ce este Dumnezeu. Devenim Dumnezeu dacă iubim ca Dumnezeu, pentru că el este iubire.

Iubiţi credincioşi,

Isus este întotdeauna cu noi precum sunt şi săracii, precum un frate mai mic între fraţi.

Biserica, în iubirea sa pentru cel mai mic, îl iubeşte pe Domnul său. Şi ştie că nu este ea cea care îl salvează pe sărac, ci săracul pe ea. De aceea, să încercăm să facem cu adevărat parte din această biserică, pentru a ni se spune şi nouă “acum” pentru “atunci”: veniţi, binecuvântaţi ai Tatălui meu, de moşteniţi împărăţia Tatălui, cea pregătită pentru voi din veşnicie.

 

* * *

 

Duminica lăsatului sec de carne

Autor: pr. Vasile Rob
Copyright: Predici.cnet.ro

“Intrucat, nu ati facut unuia dintre acesti frati, mai mici ai Mei, Mie nu Mi-ati facut!”

In aceasta duminica sfanta Evanghelie ne prezinta ceea ce se va petrece in ultimul act al istoriei omeniri, atunci cand Fiul Omului va veni pentru a doua ora pe pamant.

Multi, chiar si dintre crestini considerati buni, au o parere gresita despre ceea ce reprezinta cu adevarat crestinismul. Ei considera ca religia crestina este doctrina care, cu ajutorul legilor divine si al celor bisericesti, impiedica pe om sa faca raul si ca, omul, daca nu a facut raul niciodata se poate declara fericit, aici si in vesnicie! De aceea prin Evanghelia de astazi, Mantuitorul ne atentioneaza asupra faptului ca in ceasul mari socoteli, va acorda marele premiu, al vieti vesnice, nu acelora care nu au facut raul, fie de rusine, fie dintr-un motiv laudabil, ci acelora care s-au trudit sa faca binele!

Fiul Omului va veni din nou pe pamant, asa dupa cum a promis, dar nu cu misiunea cu care a venit prima ora, ci cu aceea pe care o marturisim cand recitam Crezul.

Cu toate ca Isus nu a spus ziua si ora cand se va intampla acest lucru si nici in sfanta Scriptura nu se mentioneaza aceasta, totusi a aratat care vor fi semne ale acelei veniri, ca:

- racirea credintei pe pamant dupa ce toate popoarele vor ajunge la cunoasterea sfintei Evanghelii;

- autodistrugerea lumi de catre oameni care locuiesc pamantul;

- ciuma (boli) si foametea care va cuprinde tot pamantul;

- cutremurele vor distruge orase intregi;

- munti vor “arde”;

- vanturile se vor inteti incat vor distruge totul in cale;

- apa oceanelor va fierbe ca in oala pusa la foc;

- soarele nu va mai reusi sa dea caldura sa pamantului; etc.

Atragandu-ne atentia sa fim mereu pregatiti pentru acea ora si sa nu fim surprinsi ca si cele cinci fecioare nepregatite, din pilda celor zece.

Inainte ca Isus sa spuna cele auzite la citirea Evangheliei de astazi, a spus urmatoarea pilda: “Si, intrand imparatul sa vada pe cei veniti la ospat, a vazut acolo un om care nu era imbracat in haina de nunta. Intai, imparatul l-a mustrat, apoi a pus slugile sa-l lege si sa-l arunce in intunericul de afara, unde este plangerea si scrasnirea dintilor.”

La marea judecata a omeniri, in fata Judecatorului Suprem, cel mai greu vor atarna faptele noastre facute din cea mai mare porunca lasata de Isus; a iubiri aproapelui si a tuturor actiunilor pe care le-am facut, pornite din aceasta porunca, deoarece premiul vesniciei va fi cel care deriva si din cele spuse de sfantul Ioan Gura de Aur ; “omul va fi judecat si dupa contributia pe care a avut-o la mantuirea intregii omeniri, nu numai pentru propria sa mantuire…”

Iata de ce; mila si iubirea aproapelui trebuie sa calauzeasca viata fiecarui crestin. Lucru reesit si din Evanghelia citita astazi si anume faptul ca ochii nostri si actiunile noastre trebuie sa fie indreptate spre:

- semeni aflati in necaz, boli si durere;

- lipsurile materiale, dar mai ales cele sufletesti ale aproapelui nostru, stiut fiind faptul ca Dumnezeu a luat chipul fiecarui om si s-a identificat cu lumea si mai ales cu cei suferinzi, neajutorati, aflati in durere si necaz.

Asa incat, daca:

- ai dat unui sarac o haina, lui Dumnezeu i-ai dat;

- ai chemat la masa ta un om flamand pe Cristos l-ai saturat;

- daca ai adapat un om insetat, lui Dumnezeu i-ai dat; daca ai cercetat o vaduva, un bolnav sau ai incalzit picioarele unui orfan, pe Dumnezeu l-ai cercetat si pe el l-ai incalzit.

Trebuie sa constientizam faptul ca Isus este prezent in mijlocul nostru chiar si in aceasta lume plina de tentatii, fiind necesara, doar, cautarea lui. Insa, daca nu-l vom cauta si nu vom incerca sa-l gasim, la Marea Judecata, vom auzi sentinta divina: “daca nu ai facut celor mai mici ai tai… mie nu mi-ai facut…mergeti de la mine…” Ceea ce inseamna ca toti aceea care-l iubesc pe Dumnezeu ajuat sufletele necajite iar cei consacrati:

- hranesc sufletele infometate nu de paine, ci de a auzi cuvantul lui Dumnezeu;

- prin invatatura credintei, cei drepti adapa, pe cei insetati de graiul invataturi despre viata vesnica si de apa cea mantuitoare iar prin ravna acestora ei cheama cu dragoste sub acoperamantul Bisericii pe cei straini si indepartati de ea;

- Imbraca in vesmantul veseliei si in haina mantuiri pe cei goi de fapte bune;

- prin sfatul lor intaresc pe cei bolnavi, adica pe cei slabi in credinta, pe cei ce zac in intunericul pacatului.

De aceea din Evanghelia de astazi trebuie sa retinem ca, indurarea fata de semeni nostri, aflati in suferinta, in lipsuri si iubirea faptica este supremul criteriu dupa care vom fi judecati si ca, pentru un urmas al lui Cristos, a nu face rau, este bine, insa a nu face binele, este deosebit de rau pentru un ucenic al lui Cristos. Amin.

 

* * *

 

Judecata după fapte

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Ziarul Lumina

Pericopa evanghelică a acestei duminici încheie Cuvântarea eshatologică, ultima dintre cele cinci cuvântări care sistematizează învăţăturile Mântuitorului Hristos din scrierea Apostolului Matei.

Domnul vorbise înainte despre a doua venire a Sa şi despre semnele premergătoare acesteia. Profeţia se desfăşoară pe două planuri suprapuse. Pe de o parte, Mântuitorul prevesteşte catastrofa naţională iudaică din anii 66-70 şi suferinţele îngrozitoare pe care populaţia Ţării Sfinte avea să le îndure atunci. Iar pe de altă parte, Mântuitorul vorbeşte despre suferinţele premergătoare sfârşitului lumii şi despre cea de-a doua venire a Sa. În partea a doua a cuvântării, Domnul atrage atenţia asupra iminenţei şi asprimii pedepsei eshatologice care-i aşteaptă pe cei necredincioşi – “plângerea şi scrâşnirea dinţilor” – şi îndeamnă la priveghere activă în aşteptarea venirii Sale. El face aceasta printr-o serie de pilde, ultima fiind cea despre venirea în slavă a Fiului Omului şi despre judecata şi dreapta răsplătire a fiecăruia, după faptele sale.

Atunci va fi “momentul adevărului”. Atunci se va arăta deşertăciunea celor pământeşti, în care şi-au pus oamenii nădejdea, şi valoarea inestimabilă a sufletului, de care ei n-au vrut să ţină seama. “Pentru că – spusese încă înainte Mântuitorul – ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” Adăugând imediat, ca o explicaţie: “Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale”.

Iată, într-adevăr, marea şi importanta învăţătură a Evangheliei de astăzi: aceea că vom fi judecaţi şi răsplătiţi după faptele noastre.

Tâlcuirea acestei pericope ridică, desigur, şi alte probleme, dintre care două sunt cele mai importante.

Fraţii cei “prea mici” ai lui Hristos

Cine sunt fraţii cei “prea mici” ai lui Hristos şi cu care El Se identifică? Desigur, s-ar putea spune că este vorba de toţi oamenii aflaţi în suferinţe şi nevoi, de toţi cei flămânzi, însetaţi, străini, goi, bolnavi şi închişi. Şi, într-adevăr, după învăţătura creştină, avem îndatorirea să ne facem aproapele tuturor celor care au nevoie de ajutorul nostru.

Numai că nu este nicidecum în intenţia acestui text fundamentarea unui umanitarism fără Hristos. E adevărat că mulţi îl invocă astăzi tocmai în acest sens, dar fără temei. Căci, dacă ţinem seama de context, înţelegem că “fraţii” de care vorbeşte aici Iisus sunt credincioşii creştini, cei care au fost înfiaţi de Dumnezeu în Hristos şi au devenit fraţi ai Săi şi împreună-moştenitori cu El. Ei sunt numiţi “prea mici” datorită smereniei lor. Într-adevăr, după un alt cuvânt al Mântuitorului, “aceştia mici”, care se smeresc ca pruncii şi cu care Mântuitorul Se identifică, sunt, în modul cel mai clar, “cei ce cred” în El: “Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte. Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici, care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării”. Astfel, în pericopa acestei duminici, nu e vorba pur şi simplu de a face milostenie, ci de a “primi” şi de a-i sluji pe cei ce cred în Hristos, şi anume de a-i primi ca pe El Însuşi (aceasta înseamnă, de fapt, a-i primi pe aceştia “în numele” Lui), căci El Se identifică cu ei. Judecata va fi, aşadar, nu numai o judecată a faptelor, ci şi a credinţei. Credinţa în Hristos este, împreună cu faptele bune, condiţie a mântuirii.

Toţi vom fi judecaţi

A doua întrebare, în strânsă legătură cu prima, este: Cine sunt cei judecaţi? O întrebare care pare superfluă, odată ce textul spune clar că la judecată vor fi adunate “toate neamurile”. Dar ce se înţelege prin această expresie? La Matei – şi, în general, în Noul Testament – cuvântul “neamuri” este folosit pentru păgâni, adică pentru toţi oamenii, în afară de iudei şi de creştini. Şi totuşi, nicăieri în Evanghelia întâi nu este vorba de o judecată separată a păgânilor, ci de o judecată unică şi universală, când grâul va fi separat de neghină. Din ansamblul Evangheliei rezultă foarte clar că, în concepţia evanghelistului – şi, de fapt, a Mântuitorului Însuşi -, de judecata şi de pedeapsa dumnezeiască trebuie să se teamă nu numai necreştinii, ci şi creştinii. Şi este tot atât de clar că interesul Evanghelistului, redând aceste cuvinte ale lui Iisus, este mai ales acela de a atrage atenţia membrilor Bisericii asupra adevărului judecăţii dumnezeieşti şi asupra pedepsei care-i ameninţă dacă nu-I slujesc lui Hristos în mod concret, prin “fraţii” Săi.

Harul, poruncile şi libertatea în Hristos

Din mai multe locuri din această Evanghelie rezultă că Sfântul Matei îi vizează în modul cel mai direct pe unii membri ai Bisericii, a căror poziţie va fi denumită mai târziu “antinomianistă” (de la cuvântul grecesc “nomos”, care înseamnă “lege”), care socoteau că creştinii, eliberaţi de jugul Legii mozaice, nu mai au nici o lege. Sfântul Apostol Pavel, cel care, între autorii scrierilor Noului Testament, insistă cel mai mult asupra libertăţii creştine faţă de Legea lui Moise, arată tot atât de lămurit că această libertate în Hristos nu trebuie confundată cu libertinajul moral. Cu astfel de libertini, care nesocoteau poruncile, se confrunta şi comunitatea mateiană. Împotriva unora ca aceştia redă Sf. Matei o serie întreagă de învăţături ale Domnului în care împlinirea poruncilor apare ca un sine qua non al mântuirii. Astfel, Mântuitorul învaţă că n-a venit să strice “Legea sau proorocii” şi atrage atenţia că, dacă nu “va prisosi” dreptatea creştinilor (prin împlinirea poruncilor în înţelesul lor cel mai adânc şi spiritual) “mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor”, nu vor intra în împărăţia cerurilor. Toate aceste cuvinte ale Domnului arată cât de serioasă este problema şi cât de gravă este pentru evanghelist şi pentru Biserica vremii sale rătăcirea celor care cred că se pot mulţumi să profeseze un creştinism teoretic, fără împlinirea atentă şi consecventă a poruncilor dumnezeieşti.

Problema este extrem de actuală până astăzi. Într-adevăr, mulţi sunt cei care cred că e de ajuns să te numeşti creştin, dar fără o preocupare serioasă de a împlini voia lui Dumnezeu. Unora ca aceştia, Evanghelia de astăzi le atrage atenţia că vor fi judecaţi şi răsplătiţi nu după “firmă”, ci după fapte.

Nimeni nu poate spune că-L are pe Hristos sau că are credinţa în El dacă nu împlineşte poruncile Sale. Acest adevăr, atât de clar şi atât de insistent prezentat în paginile Sfintei Scripturi, apare rezumat cum nu se poate mai bine de Sfântul Marcu Ascetul, în volumul I al Filocaliei, care zice că “neîmplinirea poruncilor vine din necredinţă” şi că, “în măsura în care, crezând, lucrăm poruncile, lucrează şi Duhul Sfânt în noi roadele Sale”. Necesitatea împlinirii poruncilor nu contrazice adevărul că mântuirea este un dar (un har) al lui Dumnezeu. Prin Sfântul Botez am primit harul, şi tocmai acest har reprezintă în cei botezaţi puterea de a împlini poruncile. “Drept aceea – zice Sf. Marcu Ascetul -, o, omule, care ai fost botezat în Hristos, dă numai lucrarea pentru care ai luat puterea”. Şi, în alt loc: “Celor botezaţi li s-a dăruit harul în chip tainic; dar el lucrează în ei pe măsura împlinirii poruncilor”.

Avem nădejdea mântuirii, nicidecum siguranţa mântuirii

În încheiere, să atragem atenţia asupra unei rătăciri pe care o vădeşte ca atare Evanghelia acestei duminici.

Dacă toţi vor fi judecaţi, deci şi credincioşii, cum stăm cu pretenţia “siguranţei mântuirii” pe care o vântură unii? Mântuitorul spune lămurit că toţi vom fi judecaţi. Dacă suntem creştini şi dacă ne silim să facem voia lui Dumnezeu, avem nădejdea mântuirii, dar nicidecum siguranţa mântuirii. De altfel, însuşi Sfântul Apostol Pavel atrage atenţia asupra acestei erori şi mărturiseşte că, nici în ce îl priveşte, nu socoteşte că a şi cucerit răsplata, ci “aleargă” spre a o cuceri.

Evanghelia acestei duminici ne cheamă ca, împreunând credinţa cea dreaptă cu fapta cea bună, să ne facem împreună-lucrători cu Dumnezeu la împlinirea mântuirii noastre.

pr. prof univ. dr. Vasile Mihoc