Predici

(tipareste predicile)

 

Vinerea Patimilor
Evanghelia:
Apostolul:

Autori

pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. James Gilhooley
pr. Anton Dancă
pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Anton Dancă
pr. Eduard Patraşcu
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Lucian Păuleţ
pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC
pr. Şerban Tarciziu
pr. Alessandro Pronzato
volum colectiv ITRC 2
pr. Claudiu Budău
pr. Visarion Iugulescu
Diverşi alţi autori
pr. Mihai Tegzeş
pr. Mihai Tegzeş
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic

 

* * *

 

Rănile şi cuvintele Domnului pe Cruce

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa Creştină

“Citim în viaţa misticilor că Isus le făgăduieşte deseori o carte, fără de care toate cărţile sunt războaie deşarte de cuvinte, o carte în care ei vor citi totul despre El, şi despre noi, şi când le dărui această carte, ei aflară că ea nu era decât El însuşi răstignit, iar slovele erau înseşi rănile Sale preasfinte”.

“În rănile Domnului ceva cântă, ceva plânge. Cântă iubirea Lui şi destinul nostru sorocit de ea; plânge rana care scrie ura noastră şi tot păcatul. Punct de încrucişare a iubirii şi urii, rănile Domnului predică răul păcatului, faţă în faţă cu epopeea iubirii.” (P.S. I. Suciu, Rănile Domnului, Bucureşti, 1943). Şi din această încrucişare a triumfat iubirea divină răscumpărătoare. Prin cele cinci răni s-a scurs sângele Mielului, sângele jertfei de împăcare a noastră cu Dumnezeu. Ele sunt, împreună cu cele şapte cuvinte rostite de pe Catedra Crucii, cea mai grăitoare predică vie a iubirii lui Dumnezeu faţă de om.

În această oră dramatică, a Vinerii Patimilor, când pământul se leagă din nou cu cerul, transpuşi cu închipuirea pe Golgotha şi îngenuncheaţi acolo, să ascultăm aceste răni, grăindu-ne prin gura profetului Isaia în cap. 53 al profeţiei sale: “Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni, om al suferinţei şi deprins cu durerea; unul de către care să-ţi acoperi faţa, când Îl vezi; dispreţuit şi socotit de nimic.”

“Dar El a luat asupra Sa bolile noastre şi cu durerile noastre S-a împovărat, pe când Îl socoteam ca pedepsit, ca bătut de Dumnezeu şi oropsit.”

“Ci El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat.”

“Toţi umblam ca nişte oi, fiecare pe calea lui, şi Domnul L-a încărcat cu fărădelegile noastre ale tuturor.”

“Chinuit a fost şi S-a supus şi nu Şi-a deschis gura; ca un miel la înjunghiere S-a adus şi ca o oaie fără de glas, înaintea celui ce o tunde, aşa nu Şi-a deschis gura.”

“Cu judecată nedreaptă a fost osândit şi neamul Lui cine-l va spune? Căci s-a luat de pe pământ viaţa Lui! Pentru fărădelegile poporului meu a fost dus spre moarte.” (3-8).

Astfel Îl vede Isaia profetul, cu opt veacuri înainte de răstignire, pe Isus Omul durerilor, prin ale cărui răni,”noi toţi ne-am vindecat”.

O mamă văduvă avea un copil neascultător. Pentru relele ce le comise, a fost osândit la temniţă grea, pedeapsă ce putea fi comutată în amendă. De acolo, din temniţă, fiul trimise vorbă mamei să facă tot ce îi stă în putinţă ca să-i plătească pedeapsa şi să-l elibereze. Şi ce nu face o mamă pentru fiul ei? Zi şi noapte sărmana mamă trudeşte din greu, până ce cu banii agonisiţi, numai ea ştie cu câtă zdroabă, îşi vede copilul liber. Întors acasă, fiul se aruncă să sărute mâna mamei, dar vede că palmele ei erau numai răni. Mamă, de ce îţi sunt palmele pline de răni şi sânge? Am trudit pentru tine, dragul meu, ca să te văd scăpat de osândă şi liber…

Iată, dragii mei, o palidă icoană a jertfei pe care o contemplăm astăzi pe Calvar. Cristos, de bună voie, nerugat de nimeni îmbrăţişează, pentru noi şi în locul nostru, osânda morţii, ca să plătească astfel Tatălui preţul răscumpărării din osânda păcatelor noastre. “Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unicul născut Fiu al Său L-a dat pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan III,16). “În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.” (Ioan IV,10).

“Căutam să măsor şi să aşez pe cântar crimele mele care au costat nu numai lacrimile, rugăciunile şi moartea Fiului lui Dumnezeu, şi încă ce fel de moarte” – spune Fericita Angela de Foligno, în timp ce se ruga meditând asupra Patimilor Domnului. Atunci i s-a arătat Isus răstignit. Ea îşi privi toată infecţia şi toată putreziciunea, iar Isus îi arătă cum rănile Lui sunt antidotul rănilor sufletului ei; îi arătă fiecare păcat al sufletului şi trupului ei scris cu răni pe trupul Său. Începând cu podoaba coafurii, sulemenirea feţei, întrebuinţarea nelegiuită a văzului, auzului, pipăitului, gustului; continuând cu păcatele gâtului, umerilor, bustului, mâinilor, inimii, picioarelor, ale întregului ei corp, Isus îi arătă rănile corespunzătoare pricinuite în trupul Său. Apoi sfârşi: “Tu nu vei afla nici un păcat şi nici o boală a sufletului a căror pedeapsă să nu o fi îndurat Eu şi cărora să nu le fi oferit un leac.” (Apud. P.S. I. Suciu, op. cit., p.40). Teribilă mustrare, în faţa căreia fiecare Îi datorăm un răspuns despre felul cum am folosit şi preţuit leacul rănilor lui Isus, dar şi un angajament salutar şi ferm pentru viitor.

Căci, prin rănile veşnic deschise, Patimile Domnului continuă să-şi reverse neîncetat harurile dobândite pe Cruce. Pe tăietura rănilor făcute în El, “lemnul cel verde”, El vrea să ne altoim noi “lemnul cel uscat”, ca să ne transfuzioneze seva vieţii care Îl însufleţeşte pe El, a vieţii pe care ne-o împărtăşeşte prin Sfintele Taine. Căci ce altceva sunt cele şapte Taine, dacă nu viaductele sângelui divin ce se varsă în sufletul nostru şi ne sfinţeşte, ne îndumnezeieşte. Spre însemnarea acestui lucru, din coasta lui Isus atârnat pe Cruce, străpunsă de sutaşul Longinus, a curs sânge şi apă, apa însemnând izvorul Botezului, iar sângele izvorul Sfintei Cuminecături, cele două Taine de căpetenie: una care naşte viaţa creştină, cealaltă care o alimentează şi o dezvoltă.

Că rănile sunt izvor nesecat de viaţă harică, o mărturiseşte soldatul păgân Longinus care, în clipa când a deschis cea de a cincea rană în trupul lui Isus – pe cea din coastă – s-a convertit. Unii Sfinţi Părinţi afirmă că suferea de o infirmitate la ochi şi s-ar fi convertit în clipa când un strop de sânge, ţîşnit din coastă, i-a atins ochiul.

Sfântul Bernard spune că Isus Se roagă, neîncetat, pentru noi, “ostensione vulnerum suorum”, adică prin însăşi arătarea rănilor, iar Sfintei Matilda, Isus îi descoperă următoarele: “Te asigur că niciodată un cerşetor nu a primit cu atâta bucurie milostenia făcută de cineva la strigătele lui supărătoare, cu câtă primesc eu rugăciunea rostită în cinstea rănilor Mele. Te asigur deasemenea că cine se va ruga vreodată astfel, cu atenţie şi cucernicie, se va aşeza curând în calea mântuirii.” Unui suflet ales, Sorei Maria Chambon, îi zice: “Ele (rănile) te privesc totdeauna, chiar şi atunci când tu le uiţi!” (Ibid., p.19). Aşadar, ce lipsă de delicateţe este a le uita, când prin ele Isus ne îmbie necontenit harurile iubirii Sale!

Dar, Isus, nu numai că a acceptat să fie rănit pe Cruce, ci de acolo, de pe acel chinuitor pat de moarte, El ne-a vorbit ca nimeni altul.

Toate cuvintele Mântuitorului ne sunt scumpe şi formează pentru noi un tezaur şi Testament. Dar acelea de pe Cruce , rostite cu setea arzândă a iubirii pentru noi, sunt cu atât mai preţioase cu cât au fost pronunţate cu limbă de moarte în chinuri neînchipuite.

1) “Părinte, iartă-le, căci nu ştiu ce fac.” (Luca XXIII,34). Este cel dintâi cuvânt rostit pe Cruce: rugăciune de iertare pentru cei ce-L răstigniseră şi pentru cei ce-L batjocoreau: acest cuvânt este Evanghelia prescurtată a iubirii nemărginite, exprimată prin iertarea călăilor şi duşmanilor, gest ce pecetluieşte porunca Sa: “Iubiţi pe duşmanii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi vă rugaţi pentru cei ce vă prigonesc” (Matei V,44).

2) “Femeie, iată fiul tău” “Fiule, iată mama ta” (Ioan XIX,26-27). Câtă duioşie, câtă dragoste! Isus este părăsit de toţi. La picioarele Crucii veghează şi adoră, cu inima străpunsă de sabia durerii, prea iubita Sa Mamă şi ucenicul iubit. Mântuitorul o lasă în grija acestuia, şi pe acesta în grija ei de mamă. În persoana lui Ioan însă Isus ne pune şi pe noi sub ocrotirea maternă a Fecioarei Mame, pe toţi fiii ei spirituali, întreaga Biserică, toată omenirea răscumpărată, Maria devenind astfel Mama Bisericii universale.

3) “Amin, îţi zic, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca XXIII,43). Pocăinţa, întoarcerea la Dumnezeu este totdeauna un mare har, dar când este acordată unui mare păcătos, şi încă în clipa supremă, aceea a morţii, ea este un har extraordinar al milostivirii lui Dumnezeu. Aşa s-a întâmplat cu Dismas, tâlharul răstignit de-a dreapta lui Isus. Printr-o străfulgerare harică, recunoscând în Isus pe însuşi Dumnezeu, Dismas se căieşte, acceptând supliciul crucii ca dreaptă pedeapsă pentru fărădelegile comise şi-l mustră pe tâlharul din stânga lui Isus pentru blasfemie: “Nu te temi tu de Dumnezeu, căci în aceeaşi osândă eşti! Şi noi cu dreptul, căci primim cele vrednice de faptele noastre; dar acesta nici un rău nu a făcut.” Şi, întorcându-se spre Isus, Îl imploră. “Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în Împărăţia Ta.” – “Astăzi, vei fi cu Mine în rai”, veni prompt sentinţa lui Isus (Luca XXIII 40-43). Şi , astfel, tâlharul pocăit e cel dintâi pământean căruia îi deschide cerul însuşi Mântuitorul. Iar sfinţii îl numesc “cel mai iscusit tâlhar, căci a răpit cerul chiar din mâna lui Isus”. Iată, deci, cel mai eficient mijloc de a ispăşi păcatele şi a scăpa astfel de pedeapsa de după moarte: a accepta moartea, asemenea tâlharului din dreapta lui Isus, ca o dreaptă pedeapsă pentru păcatele comise.

4) “Mi-e sete” (Ioan XIX,23). Ce groaznic poate să fie să arzi de sete în paroxismul unor chinuri fără scăpare şi mai ales în clipa morţii iminente şi, în loc de apă, să ţi se dea fiere amestecată cu oţet!… Dar ceea ce îl chinuia pe Isus, era nu atât setea trupească, cât mai ales cea sufletească, setea după sufletele pentru care murea. Să-I astâmpărăm această sete, dăruindu-I-ne Lui total, aşa cum ni S-a dăruit El aci pe Calvar, şi să-i conducem la El şi pe fraţii noştri care nu-L cunosc.

5) “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit!” (Matei XXVII,34). Cât de slab şi neputincios este trupul ! Atârnat în piroane, părăsit şi de prieteni, Omul Cristos, acum în chinurile morţii, Se simte părăsit până şi de Dumnezeu. A vrut să guste şi acest sentiment amar, pentru ca paharul să se umple până la revărsare.

6) “Săvârşitu-s-a” (Ioan XIX,30). Adică măreaţa operă a Răscumpărării, pentru care venise pe lume, s-a înfăptuit, împlinind şi cel din urmă act din decretul Tatălui ceresc: moartea pe Cruce, şi împăcând astfel pe om cu Dumnezeu.

7) “Părinte, în mâinile Tale îmi dau sufletul” (Luca XXIII,46). Şi, zicând aşa, a răposat. Astfel, după ce ne-a învăţat cu cuvântul Evangheliei Sale cum să trăim creştineşte, adică să facem voia lui Dumnezeu, ne-a învăţat şi cu pilda, şi cu cuvântul Său ultim să şi murim creştineşte, încredinţându-ne , ca şi El, lui Dumnezeu, ultima suflare. Poate fi, oare, o mângâiere mai mare decât aceea ca, după o viaţă de zdroabă, suferinţă şi sacrificiu în slujba lui Dumnezeu prin iubirea aproapelui, să-ţi poţi da sufletul în mâinile Tatălul Ceresc, împăcat cu El şi cu semenii?!

Iubiţii mei! În această zi şi oră dramatică, îngenuncheaţi sub Crucea lui Isus, să contemplăm rănile care ne-au izvorât viaţa şi să sorbim din ele apa cea vie a harului care ne-o alimentează în scurta peregrinare spre veşnicie. Iubirii Sale răstignite pentru noi, să-I dăruim întreaga noastră iubire, oferindu-I gândurile, inima, activitatea, viaţa şi ceasul morţii cu toate chinurile acesteia, asemenea lui Dismas, tâlharul convertit, drept ispăşire pentru păcate, şi s-o rugăm pe Maica Durerilor să ne asiste şi pe noi, ca şi pe Isus, în clipa supremă, ca să putem rosti şi noi ca El şi cu El:”Părinte, în mâinile Tale îmi dau sufletul.” Preacurată, Stăpâna morţii bune, roagă-te pentru noi. Amin.

 

* * *

 

Predică la Vinerea Patimilor

Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: IerodiaconVisarion.ro

Fraţi creştini,

Toată viaţa lui Isus n-a fost decât o suferinţă. Cei 33 de ani au fost greutatea unei cruci, o cruce purtată pentru mântuirea lumii. Această cruce n-a fost purtată de la Ierusalim până la locul Căpăţânii, ci chiar din Bethleem şi până la Ghetsimani şi pârâul Cedrilor. Aşa cum L-a văzut proorocul Zaharia cu mult timp înainte, părăsit de oameni, încărcat cu durerile şi fărădelegile noastre.

Se naşte într-un staul, în frig, este urmărit de Irod să fie omorât, El, pâinea cea cerească flămânzeşte de pâine, apoi îngăduie diavolului să-L ispitească. Oamenii îi iau învăţăturile drept hule, minunile – săvârşite cu puterea lui satana, iar unii iau chiar pietre să dea într-Însul şi, aşa, Fiul lui Dumnezeu nu are unde să-şi plece capul. În Grădina Ghetsimani, Isus se roagă cu sudori de sânge, aşa încât Acela care ţine toate cu Cuvântul puterii Sale are nevoie de un înger din cer să-L întărească. În întunericul nopţii târzii, Isus se roagă şi nu ascunde crucea suferinţei Sale zicând: “Întristat este sufletul Meu până la moarte!”

Isus este întristat pentru noi. El se încarcă cu ocările şi cu sarcina păcatelor noastre, iar omenirea, orbită de duhul răutăţii, îl socoteşte lovit de Dumnezeu. Tatăl ceresc îi oferă acest pahar al suferinţei şi El îl primeşte de bună voie, luând asupra sa păcatele lumii întregi. Dar ştiţi cu ce era plin acest pahar? Cu toate fărădelegile cele vechi şi cele noi care s-au făcut pe pământ. Acest pahar, pe care l-a băut Isus, are mai întâi toată neascultarea lui Adam, apoi corupţia urmaşilor, orgoliul şi lipsa de credinţă a oamenilor, făţărnicia şi răutatea evreilor, superstiţiile păgânilor, îngâmfarea filozofilor.

Paharul lui Isus mai era plin şi cu scandalurile dintre creştini, dezbinarea turmei, păcatul cărturarilor falşi, rătăcirea sectanţilor, răceala în credinţă a creştinilor, stingerea dragostei. Peste toate acestea mai turnăm şi tot ceea ce e urât şi neplăcut lui Dumnezeu în noi şi în afară de noi; toate slăbiciunile, toate zburdările tinereţii şi învârtoşarea inimii, laudele de sine, setea de avuţie şi tot veacul nostru umflat de mândrie, răutatea şi necredinţa. Toate acestea s-au găsit în paharul lui Isus făcute de la cei mai mari până la cei mai mici, de cei săraci şi de cei bogaţi, de bărbaţi şi de femei, de tineri şi de bătrâni.

Iată de ce a zis Fiul lui Dumnezeu: “Întristat este sufletul Meu până la moarte!” pentru că tot iadul se jurase împotriva acestei inimi cereşti, a acestui suflet dumnezeiesc. Priviţi crucea cea reală a lui Isus şi vedeţi că nici soarele nu se poate uita la ea, iar greutatea ei este aşa de mare, încât pământul se cutremură şi pietrele se zdrobesc, mai ales când a văzut pe cine au silit oamenii să o poarte.

Dintre toate suferinţele lui Isus, cea mai mare era aceea că El vedea mai dinainte că mulţi oameni vor pieri în păcatele lor, iată de ce se întrista în Grădina Ghetsimani şi se ruga cu lacrimi şi sudori de sânge. Lui Isus nu i-a fost frică de moarte pentru că a venit de bună voie să mântuiască tot neamul omenesc. Nu greutatea crucii L-a întristat şi L-a făcut să transpire cu sudori de sânge, ci necredinţa, nemulţumirea şi păcatele noastre. El vedea mulţimea păcătoşilor ce-i va apuca moartea neîndreptaţi, vedea păcatele desfrânaţilor, ale criminalilor, hoţilor şi beţivilor, ale hulitorilor care-I calcă sângele şi Crucea în picioare.

El pătimea ca să aducă sufletele oamenilor în rai şi cu toate acestea se putea ca iadul să pună stăpânire pe ele. De aceea zice către Tatăl ceresc: “Părintele Meu, Eu vreau să pătimesc şi să mor bucuros, dar să pătimesc şi să mor fără să fiu de folos pentru lume? Ah, acest lucru este pentru Mine motiv de întristare. Eu merg, să-I răscumpăr pe oameni, să nu se mai chinuiască în iad, dar să văd că unii se leapădă de Mine ca Iuda şi pentru poftele lor să fiu bătut, scuipat, hulit? Cu ce folos a curs sângele Meu, Tată? Să aud cum numele Meu este hulit de la cei mari până la cei mici?

Voi, creştinilor, faceţi pomenirea patimilor Mele ca o amintire simplă în bisericile voastre. Pentru cine am pătimit, pentru cine am suferit, pentru cine am murit, pentru nişte oameni îndărătnici, nemulţumitori şi nerecunoscători?” Iată de ce plângea Isus şi se întrista. Păcatele omenirii erau aşa de grele că nu se puteau ierta cu nici un chip. Se cerea o jertfă mai presus de orice jertfă.

Pentru izbăvirea neamului evreiesc din robia egiptenilor a trimis Dumnezeu pe Moise, iar ca să ne mântuiască pe noi de focul iadului a trebuit să vină El în persoană pe pământ, Isus Fiul lui Dumnezeu. Dar pentru ce a trebuit să moară Fiul lui Dumnezeu, nu se putea găsi un alt mijloc de mântuire? Pentru lămurirea acestei probleme, ascultaţi o pildă: Împăratul ocrilor a dat un decret în ţara sa că acelor prinşi în păcatul desfrânării să li se scoată amândoi ochii. Primul care a călcat această lege a fost însuşi fiul său. Drept aceea, împăratul a poruncit să i se aplice legea. S-au rugat boierii lui şi poporul să fie iertat moştenitorul împărăţiei, dar el sta neclintit în hotărârea sa.

După multe intervenţii şi rugăminţi, se mai domoleşte împăratul şi începe să se frământe şi să-şi zică: “dacă voi călca dreptatea şi nu voi pedepsi cum am hotărât, sunt un judecător strâmb. Dacă nu voi ţine seama de dragostea mea de tată şi-l voi pedepsi, sunt un tată fără de milă. O, ticălosul de mine, judecător şi tată, ce să fac? Am hotărât să fie scoşi doi ochi; atunci să mi se scoată mie unul pentru că-i sunt tată şi celălalt fiului meu că este vinovat. În felul acesta voi împăca şi dreptatea mea şi dragostea şi voi păzi şi legea”.

Iată, fraţi creştini, hotărârea dumnezeiască a fost dintru început, că cine va mânca din pomul oprit să fie osândit la moarte; prin Adam toţi am greşit, prin urmare trebuia să luăm pedeapsa meritată pierzând cei doi ochi, adică cele două vieţi, pământească şi sufletească. Prin chinurile cele nesfârşite ale iadului, trebuia să plătim sau să se găsească mijlocul mântuirii. Dacă ar fi venit toţi sfinţii şi toţi îngerii din cer, n-ar fi putut plăti fiindcă acest sânge de creatură învechit era fără nici un preţ şi prin urmare, un om de rând, supus păcatului, nu putea face această mântuire.

Trebuia deci să ia parte şi firea dumnezeiască cea fără de preţ, ca să plătească datoria aceasta fără margini precum şi cea omenească. Trebuiau deci două firi într-un singur ipostas. Noi suntem vinovaţi de călcarea poruncilor lui Dumnezeu şi pentru acesta am dat un ochi, omenirea, iar Dumnezeu Tatăl a dat celălalt ochi, dumnezeirea, pe Fiul Său Isus Hristos. O, smerenie fără margini, o, Dumnezeule mult milostive şi mult îndurate, oare nu se putea să mântuieşti un om fără să dai pe ochiul cel drept al dumnezeirei Tale? Fără îndoială că Dumnezeu putea să facă mântuirea omului şi numai cu cuvântul, fără să dea morţii pe Fiul Său. Dar dacă făcea aşa, noi cunoşteam numai puterea cea nemărginită a Sa şi nu cunoşteam coborârea cea dumnezeiască şi nici judecata cea dreaptă a măreţiei Sale.

Tatăl ceresc a arătat mila Sa mai mare faţă de om decât de Fiul Său pe care L-a jertfit. Dumnezeu, Tatăl n-a îngăduit pe Avraam să jertfească pe fiul său Isaac, dar El jertfeşte pe Fiul Său Isus pentru mântuirea omului. Dumnezeu s-a milostivit de copilul unui om, dar pe Fiul Său nu L-a cruţat şi L-a lăsat să moară pentru noi toţi. L-a dat să-L vândă ucenicii, să-L judece vrăjmaşii, să-L bârfească preoţii, să-L batjocorească ostaşii. L-a dat pe mâna unui popor nemulţumit, plin de ură şi mânie, care nu se mai sătura de sângele Lui. L-a dat pentru scuipări şi bătăi, să sufere cununa de spini şi greutatea Crucii, L-a părăsit ca pe unul care a făcut păcatul, ca să fie pedepsit pentru păcatele noastre, ca să plătească toată dreptatea dumnezeiască.

O, desăvârşită smerenie a lui Dumnezeu, aceasta a fost voinţa Tatălui pentru Fiul. Creştinilor, de ce să ne minunăm mai mult? De hotărârea Tatălui, care şi-a rânduit Fiul la moarte pentru noi, sau la ascultarea Fiului care merge de bună voie? Să ne minunăm de amândouă, căci mare este mila lui Dumnezeu întreit, pentru noi păcătoşii şi mare este taina creştinătăţii.

Dacă Dumnezeu a făcut atâta jertfă pentru noi ca să ne scoată din robie, oare nu se cade ca şi noi să răspundem cu aceea şi dragoste şi recunoştinţă? Dar, vai, ce vedem între creştinii noştri? În locul dragostei, ură, răutate, păcate, necredinţă şi lepădare de Dumnezeu. Mii şi milioane de păcate, care mai de care mai grele. Nedreptăţile bogaţilor, desfrânările şi avorturile femeilor, toate nelegiuirile, cârtirile şi nepăsările creştinilor îl fac pe Fiul lui Dumnezeu să zică spre Tatăl ceresc:

“Cu ce folos a curs Sângele Meu, Tată, din mâini şi picioare, ajungând să fie călcat de oameni în picioarele lor?! Părinte Sfinte, vino la judecata Ta de la început. Eu am făcut voia Ta cea sfântă, Mi-am vărsat tot sângele pentru mântuirea creştinilor, dar ei nu cunosc pe Mântuitorul lor şi nici nu voiesc să se mântuiască. Creştinii aceştia pentru care M-am răstignit, au ajuns să-şi vândă sufletul demonilor pentru bani; Mă înjură pe Mine şi Crucea Mea, lepădându-se de toate orânduirile Tale. Pentru evreii care M-au răstignit, cer iertare, iar pentru creştinii care M-au făcut să mor fără să fiu de folos, cer mai mult, cer judecată, judecă-i pe ei Dumnezeule! Dreptatea Ta M-a făcut să-Mi vărs sângele, acum tot dreptatea Ta să-Mi răsplătească sângele”.

Un creştin nepocăit, neîndreptat, nu are nici un răspuns. Grea va fi osânda pentru cel ce a călcat pe Fiul lui Dumnezeu. Ca să moară tatăl pentru fiu, sau fiul pentru tată, frate pentru frate sau o rudă pentru alta, acesta este semnul unei iubiri fără egal şi pilde de acestea avem între oameni. Dar să moară cineva pentru vrăjmaşii lui, acest lucru nu s-a făcut niciodată între oameni. O pildă ca aceasta nu s-a mai văzut nicăieri până la Fiul lui Dumnezeu, care a murit pentru noi, vrăjmaşii Lui. Pentru această măreaţă faptă, noi n-am putea niciodată să-i mulţumim lui Dumnezeu cu vrednicie, de am avea chiar fiecare câte o sută de mii de vieţi şi pe care le-am da la moarte din dragoste ca să-i răsplătim lui Hristos. Chiar de am purta o mie de ani crucea suferinţelor, n-am putea plăti pentru Făcătorul nostru de bine. Cu toate acestea El nu cere de la noi pentru sângele vărsat, decât dragostea noastră, recunoştinţa noastră.

Parcă îl auzim zicând: “O, voi împietriţilor şi nerecunoscătorilor, cum să vă mai calific, orbi, fiindcă nu vedeţi atâta bine cât am făcut pentru voi, împietriţi la inimă pentru că nu vă înmuiaţi să vă plângeţi păcatele voastre, văzând cu ce preţ mare v-am răscumpărat. Nemulţumiţilor, Eu ştiu că numai demonii sunt împietriţi la inimă, nesupuşi din firea lor şi veşnic vrăjmaşi ai lui Dumnezeu. Dar voi nu sunteţi nici demoni, nici oameni nu sunteţi; pesemne că sunteţi nişte făpturi ciudate alcătuiţi din fire omenească şi din obicei drăcesc. Voi aţi putea să fiţi veşnic prietenii lui Dumnezeu, dar nu vreţi. Zilele acestea nu sunt oare zile de întristare? De ce nu vă întristaţi şi nu plângeţi pentru păcatele voastre cu lacrimi amare ca Petru, ca femeile mironosiţe, ca Iosif şi Nicodim, şi de ce nu cereţi cu suspine Împărăţia cerului ca tâlharul de pe cruce?”

Ah, creştinilor, dacă Hristos ţine în spate o cruce, apoi prezenţa scumpei Sale Maici este o altă cruce pe care o are în faţa ochilor Săi. Dacă Părintele ceresc L-a părăsit, Sfânta Sa Maică nu L-a părăsit nici o clipă. Ea stă lângă Cruce şi ţine sabia în inimă, sabia despre care-i spusese dreptul Simeon. Cu această prezenţă a sa pricinuieşte Fiului a doua cruce, făcând să-i sporească durerile pentru care Fiul a plâns cu amar.

A pătimit Fiul, a pătimit şi Maica împreună cu El; s-a întristat Maica, s-a întristat şi Fiul împreună cu ea; aşa că şi Maica şi Fiul aveau îndoite chinuri, iar din aceste chinuri se năştea o singură durere care venea din inima Fiului în inima Maicii şi din inima Maicii în inima Fiului.

Cine ar putea spune cu de-amănuntul ce mare durere a străpuns inima Maicii şi a Fiului în acele momente de suferinţă sus pe Golgota?

Priviţi cu ochii sufletului şi imaginaţi-vă pe Fecioara Maria în acest moment cu buzele arse de văpaia focului de la inimă abia i se aude glasul strigând şi rugând pe Fiul său ca să-i spună ultimul cuvânt. Sfâşiată de întristare, obosită şi nemâncată, cu durerea cea arzătoare în inimă, cade leşinată în mâinile femeilor mironosiţe.

Cum a fost oare inima lui Isus când a văzut-o frământându-se de durere şi căzând în leşin? O, Împărate Isuse, pentru cine suferi, pentru cine vrei să bei paharul cel amar al morţii? Pentru cine zici: “Mi-e sete!”? Ceri oare Maicii Tale un pahar de apă rece să-Ţi răcorească buzele cele arse? Dar iat-o, Maica Ta, e acolo leşinată şi nu mai poate să spună nici un cuvânt. Dar cine să-Ţi domolească setea? Femeia samariteancă, sau ucenicii? Dar iată şi aceştia au fugit şi te-au lăsat.

O, Prea Bunule şi Mântuitorule Isuse, setea Ta era mare pentru mântuirea noastră, îţi era sete de sufletele păcătoşilor ca să le mântuieşti, de sufletele ucenicilor, ale poporului Tău, care se zbătea în ghearele satanei, îţi era sete de sufletele cele din iad care aşteptau izbăvirea de la Tine. Îţi era sete de noi toţi, de moşii şi strămoşii noştri, de sufletul cel păcătos.

Da, n-ai fost înţeles, nimeni nu Te-a auzit şi Ţi-au adăugat chin peste chin, Ţi-au dat oţet amestecat cu fiere şi, cu acest pahar amar, ai plătit şi cel din urmă păcat al neamului omenesc. De aceea, apoi, ai strigat: “Săvârşitu-s-a!”. S-a împlinit acum Scriptura, s-a plătit datoria. Acum Isus face ca un iconom înţelept care-şi simte moartea aproape. Începe Testamentul cel Nou; dă mai întâi iertare evreilor: “Iartă-le lor, Tată, că nu ştiu ce fac! Ostaşilor care L-au răstignit le lasă hainele şi cămaşa pe care au împărţit-o între ei prin tragere la sorţi.

Tâlharului care s-a pocăit îi lasă raiul, fiindcă a zis: “Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în Împărăţia Ta !” Sutaşului care a zis: “Acesta cu adevărat a fost Fiul lui Dumnezeu” îi lasă cunoştinţa de Dumnezeu. Lui Petru, ucenicul Său care s-a căit cu lacrimi amare, după ce s-a lepădat de El, îi lasă vrednicia apostoliei. Celuilalt ucenic, Ioan, îi lasă în grijă pe Maica Sa (“Iată Maica ta!”) Maicii celei pline de jale îi lasă protector pe acest ucenic (“Iată fiul tău!”) Bisericii, mireasa Lui, îi lasă cele şapte taine, iar fiilor ei, creştinilor, le lasă Crucea Sa pe care s-o poarte toată viaţa lor. Cerescului Părinte îi lasă Duhul Său, zicând: “Părinte, în mâinile Tale îmi dau Duhul Meu” , după care, plecându-şi cu supunere capul şi-a dat Duhul.

Toate suferinţele şi Patimile Mântuitorului Isus Hristos, ne mişcă din adâncul sufletului şi ne fac pe noi creştinii să vărsăm lacrimi pline de amar; şi merităm să plângem cu amar pentru păcatele noastre pe care le facem fără încetare. Dar Isus, care ştie tot adâncul inimii noastre, nu ţine seamă de lacrimile izvorâte pe moment, care nu sunt însoţite de umilinţă şi căinţă adevărată.

Isus nu vrea să plângă cineva de mila Lui, El nu vrea să plângem patimile Lui pe care de bună voie le-a luat ca să ne scape pe noi, păcătoşii. De aceea le zice unor femei, care plângeau atunci când El urca cu Crucea în spate pe Golgota: “Femei ale Ierusalimului, nu mă plângeţi pe Mine, ci plângeţi-vă pe voi şi pe copiii voştri!”

Aşa ne zice şi nouă astăzi Isus : “Păcătoşilor, creştinilor care v-aţi lepădat, creştinilor care nu voiţi să ascultaţi, plângeţi-vă păcatul vostru, plângeţi-vă împietrirea şi răutatea voastră, plângeţi chinurile iadului care vă aşteaptă, plângeţi nenorocirea copiilor voştri cărora le lăsaţi o grea moştenire, cu multe necazuri şi suferinţe. Vai vouă, creştinilor care nu aţi înţeles taina mântuirii, care nu vă deosebiţi în faptele voastre de lumea necredincioasă, hulitoare şi nepăsătoare.

Plângeţi voi care vă faceţi părtaşi la o mulţime de păcate cu cei necredincioşi. Voi, creştini cu astfel de viaţă păcătoasă, păstraţi-vă lacrimile pentru vreo pagubă, sau pentru moartea vreunei rude, păstraţi-vă lacrimile pentru suferinţele şi necazurile care vă aşteaptă pe voi şi pe copiii voştri, dar mai păstraţi-vă o parte din lacrimi ca să plângeţi în chinurile iadului care vă aşteaptă dacă nu vă veţi trezi şi nu vă veţi întoarce la Mine mai curând. De Mine îi este milă cerului, care îşi acoperă faţa cu perdeaua întunericului; de Mine îi este milă soarelui care îşi acoperă razele sale, şi pământului îi este milă de Mine şi se cutremură. Nu Mă plângeţi, ci plângeţi-vă pe voi, plângeţi-vă păcatele voastre şi înţelegeţi ce am făcut Eu pentru voi!”

Cu adevărat, iubiţi creştini, Domnul Hristos a murit ca să mântuiască pe toţi păcătoşii, dar dacă ei nu vor, cine e de vină? Pentru ce atâta nestatornicie în credinţă? Pentru ce atâta nepăsare de mântuirea noastră? Pentru ce nu ne gândim că aceste patimi le-a suferit Isus în locul nostru, a pătimit Dumnezeu ca să scăpăm noi de chinurile iadului? El a luat asupra Lui toată datoria noastră şi a plătit-o cu sângele Său. Pe fiecare ne aşteaptă de ani de zile; pe unii îi aşteaptă o viaţă întreagă să se lase de vrăjmăşie, să nu-L mai urască dar nici până astăzi cei mai mulţi nu s-au întors. Unii s-au întors pentru o vreme, după care iar au început să-l duşmănească. Pentru toţi aceştia vă mai dau o pildă.

Poporul laponilor, închinători la idoli şi vrăjmaşi de moarte ai creştinilor şi ai Domnului Hristos, au săvârşit o faptă cu adevărat diavolească. Pe pragul scării de la poarta pe care se intra în cetatea lor, au săpat în marmură cinstita Cruce. Pentru ce au făcut ei aceasta? Pentru ca atunci când vreunul din creştini va intra în cetatea lor, să calce pe Crucea Domnului. Din acest motiv creştinii nu au intrat niciodată în această cetate plină de păgânătate.

Iată, aşa vreau să fac şi eu astăzi din dumnezeiască râvnă. Să merg în toate locurile nepermise a intra suflet de creştin şi să pun câte o cruce la fiecare loc. Să merg la uşile desfrânaţilor şi desfrânatelor, să merg la uşile bodegilor, cârciumilor, teatrelor şi cinematografelor, să merg la toate uşile vrăjitoarelor şi ghicitoarelor, la toate porţile unde este necinstit şi batjocorit chipul lui Dumnezeu şi acolo să pun Sfânta Cruce cu Isus pironit pe ea. Când vor voi creştinii să intre în aceste locuri, să-L calce mai întâi pe Isus în picioare şi Crucea Lui, ca apoi să vină asupra lor înfricoşata sentinţă a Dreptului Judecător: “Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, căci nu vă cunosc pe voi!”

Atunci vor vedea cu toţii că răbdarea s-a sfârşit. Dreptatea dumnezeiască se va răzbuna şi atunci îşi va lua plata fiecare după faptele sale.

Rugăciune

Dumnezeule, Cuvinte al Tatălui ceresc, Mântuitorule şi Îndelung Răbdătorule Isuse, Tu acum ai rămas mort cu trupul pe lemnul Crucii. Opresc şi eu puţin vorbirea mea şi las pe aceşti creştini care m-au ascultat să se gândească la patimile Tale. Să simtă durerea împreună cu răbdarea Ta cea fără de margini şi cu toţii să ne închinăm SFINTELOR TALE PATIMI, sărutând cu lacrimi Prea Curatele Tale picioare, care stau pironite pentru noi păcătoşii, Te rugăm, Doamne, pomeneşte-ne şi pe noi când vei veni întru Împărăţia Ta. Amin.

 

* * *

 

Postul şi rugăciunea. Roadele postului

Autor: pr. Mihai Tegzeş
Copyright: Predici.cnet.ro

Postul trebuie să-i determine pe creştini ca în noaptea de Paşti şi după aceea, tot restul vieţii lor pe pământ, să-şi deschidă inimile pentru a înţelege şi a primi marele dar, mântuirea, dobândită prin jertfa lui Isus (cfr. Papa Benedict al XVI-lea). Venind în lume, Isus a arătat că, Dumnezeu fiind, n-a ţinut pentru Sine bogăţiile Sale; n-a dorit să profite de faptul că este Dumnezeu, de demnitatea şi de puterea Lui ca de un semn al distanţei Sale faţă de noi. De fapt, s-a “golit pe Sine” luându-şi “mizerabila şi slaba condiţie umană“, a mai spus Papa. Astfel Domnul a dorit să se facă părtaş naturii noastre, fără să păcătuiască, până la experimentarea morţii. El a ales să pătimească în mod liber pentru a împlini voia Tatălui şi din iubire faţă de noi oamenii.

Postul ne conduce pe calea către înviere, lucru vizibil în noaptea Paştilor când: “Încă odată, vom proclama biruinţa luminii asupra întunericului, a vieţii asupra morţii, iar întreaga Biserică se va bucura de întâlnirea cu Mântuitorul Său”, a concluzionat Papa. Prin urmare, postul este un instrument care invită familiile să trăiască în pace şi prietenie, deoarece cei care sunt ai lui Cristos trebuie să înveţe de la Dumnezeu iertarea aproapelui! Într-o familie matură părinţii nu trebuie să-i atragă pe copii de partea lor, ci să-i direcţioneze, să-i îndrepte înspre Cristos!

Postul: terapie spirituală

Postul sau abstinenţa de la mâncare nu este numai un “obicei” creştin, deoarece acesta este practicat şi în alte religii dar şi în afara religiilor, ca de exemplu în unele tratamente medicale. Astfel, se pare că în zilele noastre multă lume nu ia postul în serios, sau nu înţelege scopul său spiritual. În cultura noastră influenţată de căutarea bunăstării, postul pare că şi-a pierdut sensul său spiritual şi a rămas doar ca “valoare terapeutică”, pentru bunăstarea trupului. Postul ajută sănătăţii trupului, dar pentru creştini este mai întâi de toate o “terapie” pentru debarasarea de tot ceea ce îi împiedică să se conformeze voinţei lui Dumnezeu şi să se apropie de Dumnezeu. Astfel, pentru cei care “a posti” înseamnă doar a renunţa la ceva în mod simbolic sau numai a respecta în mod rigid unele norme alimentare, aceştia nu consideră postul în funcţie de finalitatea sa spirituală. Prin urmare ne punem întrebarea: cum putem actualiza în viaţa noastră, cum putem pune în practică sensul spiritual al postului?

În zilele noastre lumea posteşte pentru orice, uneori şi pentru obţinerea unor favoruri politice. De aceea este important să cunoaştem sensul creştin al postului, care ne este revelat pornind de la două evenimente prezente în Sfânta Scriptură: unul la începutul VT, altul la începutul NT. Primul se referă la ruperea postului “de către Adam în Rai”. El a mâncat din fructele pomului oprit. Astfel ni se descrie păcatul strămoşesc al omului. În opoziţie cu Adam, Cristos, Noul Adam – iar acesta este cel de al II-lea moment – începe activitatea Sa pornind de la post. Adam, ispitit, a căzut în păcat; Cristos a fost ispitit şi a biruit ispita. Ne-postind, Adam a cauzat moartea. Postind, Isus a biruit moartea prin Învierea Sa. Altfel spus: consecinţa păcatului lui Adam a fost expulzarea din Rai şi moartea, iar roadele victoriei lui Isus au fost distrugerea morţii şi reîntoarcerea noastră în Rai. Din acest punct de vedere, este clar că postul este un mijloc decisiv şi important care promovează, “învie” viaţa. Nu este o simplă regulă, un obicei sau o obligaţie, ci este legat de însuşi misterul vieţii şi al morţii, al mântuirii şi al osândei. Prin urmare, după învăţătura creştină, păcatul nu este doar încălcarea unei reguli, legi, care necesită o pedeapsă, ci şi o mutilare a vieţii pe care Dumnezeu ne-a dat-o. De aceea, istoria păcatului în funcţie de relaţiile inter-umane ne este prezentată prin imaginea mâncării. Hrana, de fapt, este mijloc de viaţă; cea care ne menţine în viaţă.

Isus este Noul Adam. El vine să repare daunele cauzate vieţii de către Adam, să-i restituie omului adevărata viaţă, adică să reînceapă postul.

Postul: “hrana” adevărată a creştinului

Prin post ne alăturăm trăirii, experienţei lui Isus, prin care El ne eliberează de dependenţa de “hrană”, de tot ceea ce este material, de lumea aceasta. De fapt, eliberarea noastră încă nu s-a realizat în totalitate: aflându-ne în această lume decăzută, lumea vechiului Adam, în care trăim, noi încă suntem dependenţi de hrană. Dar şi moartea noastră – prin care trebuie să trecem – a devenit datorită morţii lui Cristos, o trecere către viaţă, astfel încât hrana pe care o mâncăm şi viaţa pe care ea o susţine, pot fi viaţă în Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Datorită lui Cristos, o parte din hrana noastră a devenit “hrană nemuritoare”: însuşi Trupul şi Sângele lui Cristos. Iar pâinea cea de toate zilele pe care o primim de la Dumnezeu poate fi, în această viaţă pământească, ceea ce ne dă putere şi ne pune în comuniune cu Dumnezeu şi nu ceea ce ne desparte de El. Numai postul poate înfăptui această transformare dându-ne proba existenţială că dependenţa noastră de hrană şi de materie nu este totală, nici absolută şi că, unită cu rugăciunea, cu harul şi cu adorarea, poate fi şi ea spirituală.

Postul este “darul” celei dintâi porunci

Sf. Vasile observă că “postul a fost instituit în Paradis”, şi că “prima poruncă în acest sens a fost dată lui Adam“. El concluzionează: “nu trebuie să mănânci“, este legea postului şi a înfrânării (cfr. Sermo de jejunio, PG 31, 163, 98). Astfel, postul este prima poruncă pe care omul o primeşte. Dumnezeu i-a cerut lui Adam, încă pe când era în Rai, să nu mănânce din roadele pomului oprit (cfr. Gen 2, 16-17) deci nu i-a permis să mănânce din fructele tuturor pomilor. Astfel Domnul a dorit să pună limite trupului nostru. De la început omul a trebuit să-şi controleze trupul şi să înţeleagă că, chiar dacă un “pom” poate avea roade multe şi frumoase, nu trebuie să se apropie de el (cfr. Gen 3, 6). Lăsându-se ispitit de dorinţa trupului său, încălcând postul, omul a mâncat din pomul oprit.

Dacă am cunoaşte cum se cuvine avantajele postului, am înţelege că acesta este un dar de la Dumnezeu pentru noi, o binecuvântare şi nu doar o poruncă. Ca Tată şi ca Învăţător al nostru, Dumnezeu ne-a dăruit acest instrument puternic al postului, spunându-ne că este necesar să postim. Din Cartea Psalmilor noi ştim că şi profeţii posteau (cfr. Ps 35, 13), apostolii posteau (cfr. Mt 9, 15) (2 Cor 6, 5).

Definiţia postului

Postul constă în: a nu mânca pornind de la începutul unei zile pentru o anume perioadă. Această perioadă variază de la om la om. Dar avem o regulă importantă: perioada de abstinenţă trebuie să fie stabilită de către preotul confesor sau de către preotul spiritual, pentru a evita exagerările creştinilor, fie în a posti prea puţin, fie în a posti prea mult, peste puterile propriului trup. Ceea ce este important este aspectul, sensul spiritual al postului. Trebuie să ne lăsăm conduşi de credinţă şi nu de foame!

Abstinenţa de la hrană ne ajută să înţelegem că valorile spirituale sunt mai importante decât toate lucrurile materiale. Adevărata renunţare la mâncare este cea însoţită de simţirea foamei, atunci când omul înţelege că trupul său, că el însuşi este limitat, dar că Dumnezeu îl iubeşte şi l-a destinat învierii şi vieţii veşnice. Să nu uităm că Isus şi apostolii posteau până când le era tare foame (cfr. M 4, 2; Mc 11, 12; 2 Cor 11, 27; Fil 4, 12). Mai mult, Dumnezeu îi binecuvântează pe cei înfometaţi “căci aceştia se vor sătura” (Lc 6, 11).

Postul şi bucuria. Roadele postului pentru trup şi suflet

Nu trebuie să postim gândindu-ne şi aşteptând cu nerăbdare să treacă ziua de post, ci trebuie să căutăm să apreciem postul ca un “timp sfânt de convertire” pe care suntem fericiţi că îl putem trăi. Un om care este aproape de Dumnezeu este mai bucuros atunci când posteşte decât în perioadele în care mănâncă şi bea. Cei care doresc să reducă perioadele postului nu au înţeles avantajele şi bucuria postului.

De fapt, postul este un timp de repaus pentru “organele interne” ale trupului; permite întregului trup să se simtă mai lejer, activ şi sănătos; este un act spiritual, care nu cauzează foamea, ci hrănirea sufletului! Domnul încearcă să ne facă să înţelegem câtă bucurie şi fericire se ascunde în spatele postului. Postul permite trupului şi sufletului să se unească şi mai mult şi să ajungă la curăţenie, la puritate. În această simfonie trup-suflet, omul poate să se roage cu mai multă evlavie, să Îl iubească pe Dumnezeu şi să aibă o credinţă tot mai mare.

Apostolii ne-au spus că prin post nu ucidem trupul, ci dorinţele păcătoase. Biserica a stabilit perioade de post nu pentru a-i obliga pe creştini la ceva chinuitor, ci pentru a-i ajuta să participe la “avantajele spirituale” de pe urma postului. Scopul postului nu constă în a-l priva pe om de ceva, ci în a-l ajuta să se apropie şi mai mult de Dumnezeu. Adevăratul post izvorăşte din inima omului care îl iubeşte pe Dumnezeu şi care este convins că postul îl apropie tot mai mult de Dumnezeu.

Virtuţile pe care creştinul le practică în timpul postului confirmă că atunci când omul posteşte este mai tolerant, mai liniştit, mai respectuos, mai generos, mai altruist, mai umil şi mai modest. Fiecare creştin, atunci când posteşte ar trebui să încerce să practice cel puţin una dintre aceste virtuţi.

Actualitatea postului în cultura noastră

Postul Paştelui este un timp de post şi pocăinţă instituit de către Biserică pe baza tradiţiei apostolice, începând din sec. al III-lea, pentru ca să cunoaştem obligaţia pe care o avem de a ne pocăi de-a lungul întregii vieţi – cum consideră sfinţii părinţi; pentru a imita postul de 40 de zile pe care Isus l-a ţinut în pustiu şi pentru a ne pregăti să celebrăm prin pocăinţă Paştele, unirea cu Trupul şi Sângele lui Isus în Taina Împărtăşaniei. Asemenea lui Moise, înainte de a primi Tablele Legii (cfr. Exod 34, 28) şi lui Ilie, înainte de a-L întâlni pe Domnul pe muntele Horeb (cfr. 1 Regi 19, 8), Isus rugându-se şi postind s-a pregătit pentru misiunea sa, al cărui început a fost o luptă grea cu ispititorul.

La începutul postului preoţii romano-catolici presară cenuşă pe capul creştinilor, pentru a le aminti acestora: că sunt praf şi cenuşă; că sunt datori cu o moarte şi că trebuie să facă pocăinţă pentru păcate, până mai sunt în viaţă.

Postul este un timp în care omul renunţă la ideile sale pentru a-şi însuşi ideile adevărate ale lui Dumnezeu; renunţă la relativism, pentru a trăi în eternitate. În perioada postului suntem chemaţi să reducem timpul de recreere (momentele când ne gândim doar la noi); să înmulţim timpul petrecut în rugăciune; să fim mai atenţi faţă de ajutorarea aproapelui şi să ascultăm Evanghelia şi predicile nu din curiozitate ci din dorinţa de a practica învăţăturile pe care le-am auzit. În post trebuie să ne spovedim, pentru a împlini cu sufletul curat, jertfa postului şi pentru a participa cu demnitate la Sfânta Împărtăşanie.

Episcopul Italo Castellani cere credincioşilor săi “să trăiască timpul postului ca un timp de reîntoarcere la Tatăl şi de refuzare a idolilor care îl ţin prizonier pe om“. Excelenţa sa le aminteşte de faptul că postul, abţinerea de la mâncare, se justifică doar dacă este însoţit de dorinţa şi de efortul constant de a se debarasa de vicii şi de păcate, pentru a-L sluji pe Dumnezeu şi aproapele. În acest sens este importantă solidaritatea faţă de cei săraci în această societate consumistă. La fel de important este şi “postul limbii” care îl ajută pe om să se abţină de la discuţii nefolositoare, fără rost şi răutăcioase, pentru a favoriza liniştea sufletului, rugăciunea şi darul iertării faţă de aproapele, pentru a umbla în calea adevărului. Mai mult, postul ne ajută să nu folosim “timpul liber” în mod egoist, doar în favoarea noastră şi a profitului, ci să ne antrenăm în grija faţă de cei bolnavi, şi să-i ajutăm pe cei în nevoi.

În acest sens, jurnalistul Michele Smargiassi, notează că postul este fuga cât mai departe de dorinţele trecătoare ale aceste lumi: postul “anti-consumist”. El observă că tot mai mult, în zilele noastre credincioşii sunt invitaţi să postească în “sens modern”, abţinându-se nu atât de la carne, ci de la folosirea exagerată a telefonului mobil, a televizorului, a autoturismului, a apei minerale. De exemplu, la Modena, episcopul a cerut să se renunţe la “SMS”-uri, pentru ca oamenii să redescopere comunicarea verbală dintre ei şi să recupereze relaţiile inter-umane umbrite de cele virtuale.

Postul ajută fiecărui creştin să trăiască ca un om “liber” de rele şi ca adevărat fiu al lui Dumnezeu. Postul este o înnoire a sufletului (cfr. 2 Cor 4, 16), pregătindu-ne să fim locaş plăcut al lui Dumnezeu: “Eu şi Tatăl vom veni la el şi vom locui în el” (cfr. Io 14, 23). Postul nu înseamnă doar abţinerea de la alimente, ci abţinerea de la orice fel de păcate, după cum ne învaţă Sfinţii Părinţi! Să ne abţinem de la lene, de la invidie, de la rivalităţi, de la răutăţi, de la dorinţa de independenţă: păcate care distrug relaţiile inter-umane, deoarece ispititorul ne încercă chiar în zilele în care postim.

Să nu uităm că în trecut, nerespectarea postului era aspru pedepsită. În sec al XV-lea era în vigoare o lege conform căreia măcelarii care comercializau carne pe timpul postului Mare erau condamnaţi la moarte; cu trecerea timpului disciplina riguroasă a postului s-a relaxat

Pe tema postului s-a exprimat şi Cardinalul Paul Josef Cordes, susţinând că acesta nu înseamnă idolatrizarea trupului. “Postul mare oferă creştinului o trăire spirituală şi practică pentru a exercita fără răgaz dăruirea noastră lui Dumnezeu”, a spus cardinalul, amintindu-ne că Papa Benedict ne-a invitat să ne deschidem inimile şi portofelele, faţă de cei care sunt în nevoie. Acesta este un lucru important mai ales în actuala criză economică globală. De fapt, cardinalul a mărturisit că: “Nu putem doar să ne predăm în faţa mizeriei oamenilor; cu ce ne stă în putinţă, trebuie să o remediem”.

Eminenţa sa a observat cum în zilele noastre s-a răspândit o grijă crescândă pentru trup care este cât pe ce să se transforme într-o idolatrizare a sa. Câteva statistici legate de “wellness”, de bunăstare, demonstrează acest fapt: “Trupul insistă tot mai mult pe drepturile sale. Dar dorinţa sa de bunăstare şi de plăcere poate să reducă libertatea persoanei, care apoi, nu va mai putea fi comandată de voinţa omului, trupul devenind un tiran”.

Cuvintele Papei vis a vis de “renunţare” şi “înfrânare”, pentru omul superficial “nu favorizează înclinaţiile sufleteşti ale omului, însă au ca scop binele omului”. Să nu uităm că şi în budism şi în islamism, postul are un rol fundamental, a spus Cardinalul, explicând că “motivaţia care stă la baza postului în cele două religii este lupta împotriva puterii materiei faţă de om”.

“Postul ne eliberează de greutatea pe care lucrurile lumii create, o pune pe noi. Lucrurile materiale riscă să-l izoleze pe om, să-l închidă în sine. Pentru creştin, dorinţa mistică niciodată nu înseamnă închidere în sine, ci înaintarea pe drumul credinţei, pentru a-L întâlni pe Dumnezeu”. Postul creştin trebuie să lase loc “dăruirii de sine lui Dumnezeu, deoarece numai El este, la urma urmei, fericirea după care tânjim”.

În acest an, Sfântul Părinte ne invită ca pe perioada postului să fim atenţi faţă de săracii lumii! Foamea pe care creştinii o simt atunci când postesc trebuie să-i ajute să înţeleagă că aceasta este un fenomen prezent în lumea întreagă şi că un copil moare de foame la fiecare 6 secunde, la nivel mondial. Din păcate, astăzi se vorbeşte tot mai mult despre “planuri de salvare a economiei mondiale” care necesită trilioane de dolari, şi tot mai puţin despre “salvarea, mântuirea oamenilor” şi despre combaterea foametei din lume, care ar costa de mii de ori mai puţin.

Prin faptul că Sfântul Părinte solicită tuturor celor care cred în Cristos să postească, trebuie să înţelegem că nu este vorba de o simplă abţinere de la carne, ce ar putea avantaja doar sănătatea trupească şi nu ar avea prea mare efect asupra spiritului, căci postul are în vedere beneficiile sufletului. Abţinerea de la mâncare, de la băutură şi de la fumat trebuie să fie o exigenţă interioară care ne ajută să descoperim cum “omul nu trăieşte doar cu pâine, ci cu fiecare Cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu“, şi ne convinge că în viaţă nu au valoare mâncarea şi băutura, distracţiile şi “hobby”-urile. Nu trăim pentru a mânca şi a ne distra, ci mâncăm şi bem pentru a trăi în chip înţelept, a trăi ca oameni şi ca fii ai lui Dumnezeu. Dumnezeu trebuie să fie “Absolutul” pentru noi, să fie pe locul întâi. Toate celelalte sunt relative. Este bine să ne convingem că, cu cât ne debarasăm mai mult de lucrurile materiale care sunt relative, cu atât mai mult aceasta este în avantajul nostru. De aceea putem să vorbim de postul limbii, al ochilor, al urechilor. Ar fi un exerciţiu bun în vederea câştigării libertăţii interioare: să ne eliberăm de “jugul”, “sclavia” şi dorinţa abuzului de mâncare, de cuvintele în exces, de programele televiziunii în exces, de curiozitatea de a le afla şi a le şti pe toate… pentru a nu cădea într-o agitaţie generală. De fapt, postul trebuie să ne ajute să înţelegem lucrurile esenţiale pentru viaţă, adică mărirea absolută a lui Dumnezeu şi nimic altceva.

Rugăciunile sunt bune, dacă sunt rodul unei comunicări de credinţă cu Dumnezeu; o credinţă atentă la nevoile aproapelui, care ne cere să ne deschidem sufletele faţă de necesităţile fraţilor noştri la care ne trimite Domnul, astfel încât să fim pentru ei “mâna binefăcătoare a lui Dumnezeu“.

În consecinţă, suntem chemaţi să postim în mod conştient, cunoscând faptul că multe persoane trăiesc într-o stare de “post forţat”, de foame perpetuă şi trebuie ajutate şi îngrijite. Prin urmare, cei care au bogăţii nu trebuie să se laude cu ele, ci să le pună la dispoziţia celor care şi-au pierdut locul de muncă şi nu reuşesc să trăiască de pe o zi pe alta.

Postul ne ajută să conştientizăm situaţiile în care trăiesc mulţi dintre fraţii noştri. Sf. Ioan, apostolul, ne atrage atenţia prin cuvintele: “Dacă cineva posedă bogăţiile acestei lumi şi văzându-l pe fratele său în nevoi îşi închide inima faţă de el, cum poate rămâne îl el iubirea lui Dumnezeu?” (1 Io 3, 17). Postul ne ajută să ne însuşim stilul de a acţiona al Bunului Samarinean, care îşi face timp şi se îngrijeşte de fratele său aflat în suferinţă (cfr. Enc. Deus caritas est, 15).

“Iubiţi fraţi şi surori, vedem că finalitatea ultimă a postului constă în a ne ajuta reciproc, cum scria Papa Ioan Paul al II-lea, să ne dăruim, în totalitate, lui Dumnezeu” (cfr. Enc. Veritatis splendor, 21). Prin urmare, postul trebuie să fie valorificat în fiecare familie şi în fiecare comunitate religioasă pentru îndepărtarea lucrurilor dăunătoare spiritului şi pentru intensificarea a tot ceea ce hrăneşte sufletul, deschizându-l iubirii lui Dumnezeu şi aproapelui. În acest sens, Papa îndeamnă pe fiecare creştin să se roage şi să citească Biblia mai des, să participe mai des la Taina Spovedaniei şi a Împărtăşaniei, în mod particular, în fiecare duminică.

Postul trebuie să fie însoţit de rugăciune şi de dorinţa de convertire! Iar roadele lui se pot vedea în cuantumul carităţii faţă de aproapele. Este vorba de înflorirea “generozităţii frăţeşti” în momentele de criză, ca şi cel prin care trece lumea noastră. Roadele postului vor fi daruri de libertate interioară şi solidaritate frăţească, un indiciu de preîntâmpinare a Paştilor.

Omul care posteşte este prieten al lui Dumnezeu

“Alegând în mod liber să ne lipsim de ceva pentru a-i ajuta pe alţii, arătăm că aproapele care este în dificultate, nu este un străin pentru noi“, a spus Papa Benedict al XVI-lea în mesajul său din 3 februarie 2009. Papa a invitat parohiile să redescopere uzanţa de a dărui, a dona săracilor, obiectele materiale de care credincioşii au ales să se priveze. Sfântul Părinte consideră postul un “antrenament spiritual” mai intens bazat pe trei practici prezente în Sfânta Scriptură: rugăciune, milostenie şi post, care ne ajută să ajungem la o trăire mai spirituală a Învierii şi să experimentăm astfel puterea lui Dumnezeu, care, “biruie răul, spală păcatele, redă inocenţa păcătoşilor şi bucuria celor întristaţi, pentru că împrăştie ura, înmoaie încăpăţânarea celor puternici şi promovează buna înţelegere şi pacea” (Preconio pasquale).

Valoarea postului

Ce valoare are pentru noi, creştinii, faptul că alegem să ne lipsim de lucruri care ne sunt utile? Biblia şi Sfinţii părinţi ne învaţă că postul este de mare ajutor pentru evitarea păcatelor şi a ocaziilor care duc la păcat. De aceea de-a lungul istorie mântuirii se repetă invitaţia la post. Încă din primele pagini ale Bibliei, Domnul îi cere omului să nu mănânce din pomul oprit căci: “în ziua în care vei mânca va trebui să mori” (cfr. Gen 2, 16-17).

Valoarea postului constă în a renunţa liber la un lucru bun în favoare altuia şi mai bun, care poate fi: stăpânirea de sine, îndreptarea comportamentului propriu, pentru a fi mai deschişi faţă de voia Domnului! Principiul postului: a renunţa în mod voit la ceva, se poate extinde dincolo de hrană, la băutură, tutun, televizor, etc. Postul este şi un timp de har pentru a ajuta persoanele care se află în suferinţă şi în nevoi, care de-a lungul vieţii lor sunt obligate să renunţe la multe lucruri pentru a trăi de pe o zi pe alta.

Deoarece cu toţii suntem îngreunaţi de păcate şi de consecinţele lor, postul ne este dăruit ca un mijloc pentru a reînnoda prietenia cu Dumnezeu. Aşa a făcut Esdra înainte de a se întoarce din exil în Pământul Făgăduit, invitând poporul să postească pentru a se “umili înaintea Dumnezeului nostru” (Esd 8, 21). Atotputernicul a ascultat rugăciunea lor şi i-a asigurat de favorurile şi de protecţia Sa. La fel au făcut locuitorii oraşului Ninive, care au ascultat de dojenile şi de apelul la convertire al profetului Iona, au ţinut post ca semn al convertirii lor sincere, spunând: “Cine ştie că Domnul nu o să-şi schimbe părerea… şi noi să nu pierim” (Iona 3, 9), iar Domnul a văzut faptele lor şi i-a cruţat.

În NT, Isus arată sensul profund al postului, condamnând public ataşamentul fariseilor, care observau cu sfinţenie prescrierile Legii, dar inima lor era departe de Dumnezeu.

Răspunzând Satanei care îl ispitea, Isus zice: “omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu tot Cuvântul ieşit din gura lui Dumnezeu” (M 4, 4), arătându-ne că adevăratul post are ca scop mâncarea “adevăratei hrane”, adică: “a face voia Tatălui” (Cfr. Io 4, 34). Într-adevăr adevăratul post constă în a împlini voia Tatălui ceresc, care, “vede în secret şi te va recompensa” (M 6, 18). Dacă Adam nu a ascultat de porunca lui Dumnezeu de a nu mânca, prin post, creştinul doreşte să se supună voinţei lui Dumnezeu, fiind încrezător în bunăvoinţa şi în mila Sa.

NT ne dovedeşte că “postul” a fost des practicat de primii creştini (cfr. At 13, 3; 14, 22; 27, 21; 2 Cor 6, 5). Sfinţii Părinţi vorbesc de “puterea postului”, capabil să ţină în frâu păcatul şi să deschidă inimii creştinului calea către Dumnezeu. Postul este recomandat de sfinţii din toate timpurile. Scrie Petru Crisologul: “Postul este sufletul rugăciunii şi milostenia este viaţa postului, de aceea, cine se roagă, să postească. Cine posteşte, să fie milostiv. Dacă cel care cere de la Dumnezeu doreşte să fie ascultat, să asculte pe cei care îi cer şi să-i ajute. Cine vrea să găsească ajutor la Domnul, să nu-şi închidă inima faţă de cei care îi cer ajutorul” (cfr. Sermo 43, PL 52, 320. 332).

Din această cauză, Papa Paul al VI, în 1966, a considerat necesar să pună postul în contextul chemării fiecărui creştin pentru a “nu mai trăi pentru el însuşi, ci pentru Acela care l-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru el, şi… să trăiască pentru fraţii săi“. Postul este un timp favorabil pentru respectarea acestui îndemn, care dacă este îndeplinit, ne poate ajuta să mortificăm egoismul nostru şi să ne deschidem inima iubirii lui Dumnezeu şi a aproapelui, porunca cea mai mare şi sinteza întregii Evanghelii (cfr. M 22, 34-40).

Practicarea postului dăruieşte unitate persoanei, trup şi suflet, ajutându-o să evite, să ocolească păcatele şi să crească în comuniune cu Dumnezeu. A renunţa la hrana materială care hrăneşte trupul, înlesneşte o dispoziţie interioară de a-L asculta pe Cristos şi de a se hrăni cu Cuvântul său mântuitor. Prin post şi rugăciune îi permitem Domnului să sature foamea noastră adâncă: foamea şi setea de Dumnezeu. Practica postului educă persoana să fie liberă faţă de lucrurile materiale, nepermiţându-i să devină sclava materiei sau să creadă că fără anumite lucruri nu mai poate trăi. Postul ajută omul să se stăpânească pe sine şi să treacă mai uşor peste problemele vieţii.

Postul ne curăţeşte trupurile şi sufletele! Postul îndepărtează de la noi mânia Domnului, iar ajutorul Său ne apără de puterile întunericului. Un post trăit în acest spirit, ajută creştinul să participe la celebrarea Paştilor cu un suflet nou, în libertatea fiilor lui Dumnezeu.

Postul este semnul că dorim să ni se ierte păcatele: “Nu postim pentru Paşti, nici pentru cruce, ci pentru păcatele noastre…” scria Sf. Ioan Gură de aur. Postul este semnul că ne abţinem de la păcate: “Postul într-adevăr măreţ, acela care îi implică pe toţi oamenii, este abţinerea de la rele, de la păcate şi de la plăcerile ilicite ale acestei lumi” (Sf. Augustin). De fapt, mortificarea trupului este semn al convertirii sufletului.

 

* * *

 

Vinerea Mare

Autor: pr. Mihai Tegzeş
Copyright: Predici.cnet.ro

Ne afăm în Vinerea Mare. Pe scenă intră Ponţiu Pilat – prefect al Iudeii între anii 26-36 d.Cr. – un guvernator sever, după cum ne povesteşte Iosif Flaviu. Motivul pentru care Sinedriul l-a dus pe Isus la Pilat este clar: romanii au permis evreilor să-şi pedepsească conaţionalii, în afară de pedeapsa cu moartea, care trebuia autorizată de guvernul roman.

Isus înaintea lui Pilat (Mt. 27, 1-32)

Matei consemnează cuvintele lui Iuda: “Am trădat sânge nevinovat” (Mt 27, 4), cu care doreşte să arate că cele două procese -iudeu şi roman- urmate de cele două condamnări pe care le-a suportat Isus, au fost nedrepte.

Evanghelistul nu se mulţumeşte să spună că acest proces a avut la bază o trădare, ci susţine că, deşi este nedrept, face parte din planul lui Dumnezeu şi împlineşte Scripturile (cfr. Mt. 27, 9-10), adică profeţia lui Isaia (cfr. Is. 53, 11). De fapt, nu Israel îl judecă pe Isus, ci Mântuitorul îl “judecă” pe Israel: trădarea se întoarce împotriva celui care a trădat (cfr. Mt. 27, 5. 25).

Relatând procesul lui Isus înaintea lui Pilat, Matei reliefează tema “regalităţii” lui Isus: faptul că El este Împărat. Titlul “rege al iudeilor” apare la începutul povestirii (cfr. Mt. 27, 11) şi la sfârşitul acesteia (cfr. Mt. 27, 29). Mai mult, evanghelistul subliniază şi faptul că Isus este inocent: soţia lui Pilat îl numeşte “om drept” (cfr. Mt. 27, 19), iar inclusiv Pilat îi recunoaşte în mod public candoarea (cfr. Mt. 27, 24).

Din păcate, dreptul Isus este condamnat nu doar de către poporul său, ci şi de ataşamentul instabil al lui Pilat, care tocmai încercase să-L scape de la moarte, dar, simţindu-şi ameninţată poziţia, îşi pierde obiectivitatea. Notăm că pentru Pilat, conservarea postului este mai importantă decât respectarea adevărului şi înfăptuirea dreptăţii.

Dacă iudeii l-au dat pe Isus pe mâna lui Pilat, acesta îl dă pe mâna soldaţilor, pentru a fi răstignit. Înainte de parcurgerea drumului spinos, foarte dureros spre Calvar, Matei accentuează ideea centrală: faptul că întreaga omenire L-a refuzat pe Isus şi regalitatea Sa (cfr. Mt. 27, 27-31). De fapt, atunci când poporul trebuie să aleagă între Isus şi Baraba, evanghelistul precizează că întreg poporul Îl refuză şi-L condamnă pe Isus, nu doar mai marii poporului (cfr. Mt. 27, 20).

Chinurile pe care Isus le-a îndurat, nu arată doar răutăţile de care sunt capabili oamenii sau, până unde a fost dispus Dumnezeu să îndure, ci ;i faptul că Împărăţia lui Dumnezeu este radical diferită de cea a oamenilor! Această diferenţă Isus a prevestit-o (cfr. Mt. 20, 25-28): “Cel care vrea să fie cel mai mare între voi… să se facă servul tuturor…“.

Iubiţilor! Observăm că există o mare diferenţă între “împărăţia lumii” şi “domnia lui Cristos“. Împărăţia lumii se defineşte prin putere, asuprire şi impunere, căutând realizarea proprie; domnia lui Isus se dovedeşte şi se arată prin slujire, iubire, refuzarea stăpânirii altora. Iată motivul pentru care lumea refuză modul de a împărăţi al lui Isus, neînţelegându-l şi iată de ce uneori, ucenicii doresc să-l înlocuiască (modul lui Isus de a împărăţi), cu domnia lumii.

Răstignirea şi moartea lui Isus (27, 33-61)

Matei ne prezintă un Isus aflat într-un abandon total: insultat de toţi trecătorii, care Îl acuză. Fariseii, cărturarii şi bătrânii poporului Îl batjocoresc, continuând ispitirea Satanei “Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu…” (Mt. 4, 1-11).

Continuând descrierea evenimentelor patimii Mântuitorului, evanghelistul aminteşte de întâlnirea cu Cireneul, subliniind că acesta fu obligat să-I ducă crucea. Ajunşi pe Calvar, cineva i-a dat să bea lui Isus, oţet, dar El n-a dorit să bea: era vorba de o băutură care avea menirea să atenueze suferinţele condamnaţilor. Este un gest de milostenie, însă Isus doar gustă. Observăm astfel, că Matei nu se opreşte asupra răstignirii, ci descrie mai îndeaproape, în detaliu, situaţia Răstignitului şi reacţia Lui, care împlineşte profeţia Psalmistului “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Ps 22.

Motivul condamnării este unul politic: “Acesta este Isus, regele iudeilor“…

Isus este răstignit împreună cu alţi doi răufăcători (cfr. Mt. 27, 38)… În timpul vieţii fu acuzat de faptul că este “prietenul păcătoşilor” (cfr. Mt. 11, 19), şi acum moare alături de ei, subliniind încă o dată că “bolnavii” au nevoie de medic şi arătând că misiunea Sa constă în a-i readuce la viaţă pe cei morţi.

Strigătul lui Isus: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mt. 27, 46) a fost interpretat de mulţi, ca un strigăt de disperare. Dar nu este aşa, pentru că întreaga povestire a patimii are ca temă centrală, figura “dreptului care suferă”: imagine a omului abandonat şi nu a celui disperat. Fără nici o îndoială, strigătul lui Isus este o rugăciune. Spre deosebine de multe rugăciuni din VT, Isus nu cere de la Dumnezeu răzbunare, nici să-I facă dreptate, ci invocă numai vecinătatea Sa, compania Sa, alăturarea Sa; nu-I cere ajutor, ci doar să fie prezent, să-I fie aproape.

Pentru a spune că Isus a murit, Matei zice “şi-a dat spiritul“. Spiritul este suflatea vieţii care vine de la Dumnezeu (cfr. Gen 2, 27) iar verbul “afiemi” înseamnă “a consemna”. De fapt, Matei descrie în chip religios, faptul că Isus a murit: omul înapoiază lui Dumnezeu spiritul primit în dar de la El.

După ce descrie patima şi moartea lui Isus, evanghelistul imediat ne spune că lumina răsare de îndată şi nu-i permite morţii, s-o biruie. Două semne mărturisesc că moartea lui Isus este purtătoare de mântuire: catapeteasma Templului, care se rupe în două şi faptul că soldaţii romani îl recunosc pe Isus, ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Spre deosebire de Marcu, Matei ne spune că nu doar centurionul, ci toţi cei care păzeau mormântul, recunosc că Cel răstignit este Fiul lui Dumnezeu (cfr. Mt. 27, 54).

În Evanghelia lui Marcu, centurionul, văzându-L pe Isus cum moare, a crezut în El. În Matei, cei prezenţi, văzând semnele care au însoţit moartea lui Isus, au crezut că El este Fiul lui Dumnezeu. Dacă în Evanghelia după Marcu, ni se spune că slăbiciunea lui Isus a revelat puterea lui Dumnezeu, în cea după Matei, raportul este inversat: puterea lui Dumnezeu a arătat neputinţa crucii. Dar învăţătura care rezultă, la urma urmei, este aceeaşi: neputinţa crucii ascunde marele eveniment al mântuirii. Isus ne-a mântuit pe cale Crucii, îndurând-o.

Cutremurul şi învierea

În literatura profetică şi apocaliptică sunt două semne care prevestesc o lume nouă:

1. Crucea este evenimentul cel mare care le înnoieşte pe toate, acesta este mesajul pe care Matei -folosindu-se de elementele din VT, pe care contemporanii săi le cunoşteau- doreşte să ni-l transmită. Nu este anihilată doar bariera religioasă -catapeteasma Templului care se rupe şi care despărţea pe cei apropiaţi de Dumnezeu, de cei depărtaţi- ci se naşte un nou popor (mormintele care se deschid şi morţii care învie).

Toate aceste evenimente ne spun că sfânta Cruce este clipa în care se năruie lumea veche, pentru a-i lăsa loc lumii noi. Concordanţele biblice sunt mai multe, noi oferim doar viziunea lui Ezechiel (Ez 37, 11-14): “Voi deschide mormintele voastre … şi veţi recunoaşte că Eu sunt Domnul, atunci când voi deschide mormintele voastre şi vă voi scoate din morminte“… Această profeţie se împlineşte la picioarele crucii: mormintele se deschid, morţii învie şi Isus este recunoscut ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Crucea este clipa naşterii lumii noi, în care nu doar Isus învie, ci noi toţi.

2. Apoi trupul lui Isus este pus în mormântul lui Iosif din Arimateia…

Vorbind despre soldaţii care păzeau mormântul lui Isus (cfr. Mt. 27, 62-66), evanghelistul ne oferă un discurs polemic. El scrie într-un climat în care circula zvonul că trupul lui Isus a fost furat, o minciună care se vehicula imediat după moartea lui Isus şi care continua să se răspândească chiar şi în timpul în care apostolul redacta Evanghelia (Mt. 27, 15).

Observăm în Mt. 27, 62-66 că mai marii preoţilor: “Cer ca mormântul să fie păzit, pentru ca ucenicii să nu fure trupul şi să spună: a înviat“. Este singura Evanghelie care ne informează despre soldaţii care au păzit mormântul. Subliniind acest fapt, Matei doreşte să întărească veridicitatea învierii.

Mai apoi soldaţii sunt invitaţi să alimenteze ideea că cineva a furat trupul Mântuitorului. Dar în realitate, aceşti soldaţi -puşi să păzească mormântul ca să nu se fure trupul lui Isus- sunt constrânşi să devină martori şi mărturisitori ai învierii: “Înspăimântaţi, soldaţii au căzut ca şi morţi” (Mt. 28, 4). Chiar ei sunt cei care fug la preoţi să le vestească cele întâmplate. Şi numai pentru că au fost cumpăraţi de către aceştia din urmă, mint, spunând că cineva a furat trupul lui Isus. În acest fel, Matei pune în evidenţă realitatea -evenimentul învierii- dar arată şi faptul că autorităţile iudaice continuă să-L refuze pe Isus: un refuz conştient şi răutăcios, bazat pe calomnie şi corupţie.

Reacţia lui Isus

Murind, Isus de fapt, se încrede total şi până la sfârşit, în mila, bunătatea şi iubirea Tatălui. El rămâne ascultător faţă de Tatăl, chiar şi înaintea “morţii”.

Matei este original, accentuând că moartea lui Isus este însoţită de unele evenimente neobişnuite (cfr. Mt 27,51-53). Faţă de Marcu, care precizase doar că s-a rupt prin mijloc catapeteasma Templului, Matei adaugă noi elemente: cutremurul, pietrele despicate, mormintele deschise, învierea morţilor, ieşirea lor din morminte şi faptul că au apărut la mulţi din Ierusalim. Prin descrierea sa mai completă, Matei subliniază că subiectul principal al acestor evenimente este Dumnezeu, deoarece verbele pe care le foloseşte sunt la forma pasivă. Astfel, evanghelistul doreşte să sublinieze că “moartea lui Isus” are în ea ceva divin.

Moartea Mântuitorului ne spune că a sosit “ceasul” din urmă al istoriei, clipa eshatologică. De fapt, Matei -în timp ce descrie moartea lui Isus- vorbeşte fie de învierea lui Isus, fie de învierea morţilor. Astfel, încă din clipa morţii, evanghelistul prezintă semnele biruinţei vieţii asupra morţii; în inima întunericului apar primele semne ale luminii.

Amintind de cutremur, Matei doreşte să ne spună că tot pământul a participat la evenimentul morţii lui Isus: o moarte, izvor de înviere: “Mormintele s-au deschis” şi tot atunci Dumnezeu a înviat mulţi drepţi. Specificitatea evangheliei lui Matei este evidentă, pentru că în timp ce relatează despre moartea lui Isus, vesteşte învierea! Astfel, evanghelistul ne informează că moartea Mântuitorului este izvorul mântuirii noastre. Mai mult: întreaga istorie se îndreaptă către înviere. Prin urmare, povestind patima şi moartea lui Isus, Matei ne arată că Dumnezeu nu ne-a pedepsit şi abandonat, ci ne-a destinat învierii!

Vestea cea mare, predicată de primii creştini, că Isus a murit, a înviat şi s-a arătat multora, este baza credinţei creştine în ceea ce priveşte învierea morţilor. Nu întâmplător centurionul, care a văzut cele întâmplate, a mărturisit că Isus este “Fiul lui Dumnezeu“. Teama, care îi cuprinde pe cei prezenţi, este tipică celor care experimentează arătarea lui Dumnezeu (cfr. Mt. 27, 54) iar mărturisirea lor de credinţă izvorăşte din convingerea că, puterea lui Dumnezeu s-a arătat în slăbiciunea Celui răstignit, chiar dacă Marcu ne spune că slăbiciunea lui Cristos, manifestată pe cruce, este cea care revelează oamenilor puterea lui Dumnezeu (cfr. Mc 15, 39). De fapt, ne găsim înaintea aceluiaşi mister al slăbiciunii crucii, care evidenţiază puterea lui Dumnezeu şi misterul mântuirii. Amin.

 

* * *

 

Moartea pe Cruce, Mormântul şi Prohodul Domnului

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Marea zi de Vineri. Isus este “în mormânt cu Trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu şi pe scaun cu Tatăl, toate plinindu-le”. Liniştea şi pacea mormântului ascund ca un văl misiunea pe care Fiul o îndeplineşte în lumea nevăzută. Isus cunoaşte ca om moartea: desprinderea sufletului de corp. Corpul sfânt este aşezat în mormânt, unde în liniştea nefirească a morţii aşteaptă clipa învierii. Sufletul Mântuitorului are de împlinit o altă misiune: se coboară în Infern, tărâmul morţii, pentru a rupe legăturile făcute de cel rău şi de păcat. Ajunge în preajma porţilor închise, iar dincolo se află în aşteptare plină de speranţă şi iubire drepţii Vechiului Testament: Adam şi Eva, Avraam, Isaac, Iacob, David, Profeţii şi Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului, omul care a netezit căile Domnului pregătind misiunea Fiului lui Dumnezeu aici pe pământ. Aceştia au murit cândva în trecutul istoric, însă sufletele lor nu se puteau bucura deplin de fericirea Paradisului Ceresc; nu puteau nici să sufere alături de cei condamnaţi la întunericul Infernului pe veşnicie, de aceea întrezăreau lumina Cerului şi aşteptau plini de speranţă. Şi pentru noi, ziua de Vineri este o zi de aşteptare… Isus se apropie de porţile ferecate ale Infernului şi Satan fuge din faţa luminii dumnezeieşti. Însoţit de Îngeri, deschide legăturile ferecate de păcat şi cu moartea pe moarte călcând, îi eliberează pe cei aflaţi în speranţa aşteptării venirii Sale. Îi scoate pe Adam şi pe Eva, aşa cum este prezentată şi icoana Învierii, prin ei eliberând întreaga umanitate. Cei drepţi se pot bucura acum în fericirea Cerului, în lumina Mântuirii, văzând faţa nevăzută a lui Dumnezeu. Ca un Dumnezeu adevărat, în legătura mistică a Preasfintei Treimi, Fiul stă pe Tronul Împărăţiei Cerului, guvernând în atotputernicia Sa întregul Univers. Cu moartea pe moarte călcând, Isus învinge puterile împărăţiei morţii, eliberând sufletele acelora care au adormit în speranţa mântuirii.
Dar aici pe pământ, alături de Sfânta Sa Mamă şi de Apostoli, oamenii sunt încă sub impresia evenimentelor petrecute: patima, moartea şi mormântul… Încă nu s-a perfectat ultimul act al Misterului Pascal, Învierea. Adunaţi în jurul sfântului mormânt, în jurul epitafului – icoana punerii în mormânt a lui Isus, preoţi şi laici la lumina lumânărilor vor cânta “Prohodul Domnului:” “În mormânt, Viaţă, pus ai fost, Hristoase, şi s-au spăimântat oştirile îngereşti, plecăciunea Ta cea multă preamărind.” La mormântul în care este aşezat Sfântul Corp al Mântuitorului care a luat asupra Sa firea noastră omenească, experimentând toate durerile, foamea, setea şi în cele din urmă moartea, ceea ce este omenesc se înspăimântă şi se teme în faţa morţii – intrată în lume împotriva voinţei lui Dumnezeu – se cutremură şi mai ales se întristează. Lacrimile curg, suferim pentru că, Cel fără de păcat a fost pedepsit pentru păcatele noastre. După o zi în care liniştea şi nemişcarea mormântului se reflectă în toate lucrurile, urmează liniştea serii, lacrimile vărsate la Sfântul Mormânt şi aşteptarea plină de speranţă a zilei care urmează.