Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a III-a din Advent
Anul C (A, B)
Lecturi:
Sofonia 3,14-18
Filipeni 4,4-7
Luca 3,10-18

Luca 3,10-18

Iar mulţimile îl întrebau (pe Ioan Botezătorul): “Atunci ce trebuie să facem?” Răspunzând, le-a spus: “Cel care are două haine să împartă cu cel ce nu are, iar cine are de mâncare să facă la fel”. Au venit şi unii vameşi ca să fie botezaţi şi i-au spus: “Învăţătorule, noi ce trebuie să facem?” El le-a spus: “Nu pretindeţi mai mult decât ceea ce a fost fixat pentru voi”. Şi unii soldaţi l-au întrebat la fel spunând: “Iar noi ce trebuie să facem?” El le-a zis: “Nu maltrataţi şi nu acuzaţi pe nimeni pe nedrept şi fiţi mulţumiţi cu solda voastră”. Deoarece poporul era în aşteptare şi toţi se întrebau în inima lor despre Ioan, dacă nu cumva este el Cristosul, Ioan le-a răspuns tuturor: “Eu vă botez cu apă, însă vine unul mai puternic decât mine, căruia nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintei. El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc. El are în mână lopata de vânturat ca să cureţe aria şi să adune grâul în grânarul său, iar pleava o va arde în focul care nu se va stinge”. Astfel, prin multe alte îndemnuri, el predica poporului vestea cea bună.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Şerban Tarciziu
pr. Iulian Tancău
pr. Şerban Tarciziu
pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato
pr. Pietro Righetto
pr. Nicolae Farcaş
Diverşi alţi autori
FSC

 

* * *

 

Mai multă bucurie

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Isus a pus la temelia împărăţiei lui Dumnezeu iubirea, bucuria şi fericirea. Împărăţia începe aici, pe acest pământ şi se prelungeşte acolo unde se desăvârşeşte, în cer. Mântuitorul, în predica de pe munte, proclamă în mod solemn învăţătura sa despre cei care se înscriu în noua împărăţie: săracii cu duhul, cei blânzi, cei flămânzi şi însetaţi de dreptate, cei milostivi, cei cu inima curată, făcătorii de pace şi cei prigoniţi pentru numele lui Isus. Toţi aceştia sunt declaraţi fericiţi (Mt 5,2-12) şi lor le este adresat îndemnul: Bucuraţi-vă şi vă veseliţi! fiindcă împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt, spune apostolul neamurilor, sfântul Paul (Rom 14,17).

Acum, în preajma Crăciunului, ni se cere să ne revizuim starea sufletului răspunzând cu sinceritate la următoarele întrebări: 1) Facem parte din împărăţia lui Dumnezeu? 2) Ne încadrăm cel puţin în una dintre cele opt fericiri? 3) Ne este suficientă fericirea pe care o avem pentru a înfrunta greutăţile materiale şi spirituale?

Oricâtă fericire am avea, Crăciunul are menirea să ne-o mărească şi să ne-o sfinţească descătuşând-o din menghina materiei, fiindcă, aşa cum am auzit că ne spune sfântul Paul: Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, aşa cum încearcă să facă societatea de consum a zilelor noastre.

Toate lecturile de azi au aceeaşi temă: bucuria.

Profetul Sofonia cere Ierusalimului să se bucure, deoarece Domnul însuşi îşi va găsi bucuria în el, locuind în mijlocul poporului ales prin Mesia – Emanuel – Dumnezeu cu noi.

Sfântul apostol Paul cere credincioşilor din Filipi să se bucure că Domnul este aproape. Vine acum pentru a doua oară? Atenţie! Este aproape revenirea bucuriei de la prima lui venire şi, de fiecare dată când revine, această bucurie este mai mare, mai curată, mai sfântă.

Ioan Botezătorul ne dă motive de bucurie deosebit de mari: Mesia ne va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc şi va face dreptate adunând grâul în hambarele sale şi arzând pleava cu foc nestins. Aceasta este dreptatea împărăţiei lui Dumnezeu: adunarea grâului în hambare, punerea lui la adăpost. Pacea şi bucuria celor ce cred vor fi mereu sub aripile Duhului Sfânt, formând un singur tot: trupul mistic al lui Cristos. Pleava va arde cu foc nestins, adică toţi acei care nu vor face parte din trupul mistic, nu vor avea pace şi bucurie, nu vor avea sensul propriei lor existenţe, vor rătăci duşi de vântul istoriei.

Dacă ar trebui să definim creştinul în lumina Scripturilor de azi, nu-l putem defini altfel decât: omul bucuriei sfinte.

Cea mai veche carte de învăţătură creştină, în afară de Sfânta Scriptură, datează din secolul al II-lea şi se numeşte Păstorul lui Hermas. În ea găsim acest îndemn: Depărtează de la tine întristarea, căci ea este sora îndoielii şi a mâniei; ea îl supără pe Duhul Sfânt şi-l alungă. Îmbracă-te cu haina veseliei care întotdeauna este plăcută Domnului! Omul vesel face pururea bine, se gândeşte mereu la bine şi dispreţuieşte întristarea. Curăţă-te de răutatea întristării şi vei lăuda mereu pe Domnul! Ceva mai mult a spus sfântul Apoloniu. Să-l ascultăm: Fără veselie se stinge văpaia dragostei de Dumnezeu din sufletul omenesc. Iar cel care a fost o văpaie de iubire pe pământ, sfântul Francisc de Assisi, era supranumit sărăcuţul frate pururi vesel. El spunea deseori: Lasă-i pe cei care sunt ai diavolului să umble cu frunţile plecate! Nouă ni se cade să ne bucurăm şi să ne veselim în Domnul. Multă înţelepciune cuprind şi proverbele noastre populare. Unul dintre ele spune: Pentru orbi şi soarele este negru, adică pentru cei trişti, pentru cei care gem sub povara păcatelor, până şi bucuria drepţilor este un chin. Omul drept se bucură în toate împrejurările vieţii, favorabile sau nefavorabile, deoarece ştie că Dumnezeu, fără a cărui permisiune nu se întâmplă nimic, îi este Tată. Chiar când ne face să suferim, când ne pedepseşte sau ne încearcă, ştim că o face din iubire, nu pentru a ne respinge, ci pentru a ne atrage la el spre a ne mântui, fiindcă bucuria lui Dumnezeu este mântuirea omului, deoarece, aşa cum ne spune sfântul Irineu: Omul viu este gloria lui Dumnezeu. El ne binecuvântează mereu cu pace, fiindcă l-a trimis la noi pe Fiul său şi Cristos este pacea noastră. Cineva a spus un mare adevăr, şi anume: O bucurie continuă este o naştere continuă a lui Cristos în noi, adică o pace continuă cu sine, cu semenii şi cu Dumnezeu. Nu ştiu dacă a sintetizat cineva mai bine ce este bucuria şi care sunt roadele ei, ca maica Tereza de Calcutta. Ea spune: Bucuria este rugăciune, bucuria este putere, bucuria este iubire, bucuria este plasa iubirii cu care se pot prinde sufletele.

Dumnezeu îl iubeşte pe acela care dă cu bucurie. Dă mai mult acela care dă cu bucurie, fiindcă pe lângă pomană, dă ceea ce este mai scump, fiindcă bucuria dă iubirea şi iubirea dă cu bucurie.

Calea noastră cea mai bună, pentru a ne arăta recunoştinţa faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, este de a accepta toate cu bucurie.

O inimă mulţumită este rezultatul normal al unei iubiri mari.

Nu lăsaţi să intre în voi nimic din ceea ce v-ar putea aduce întristarea, ceea ce v-ar putea face să uitaţi de bucuria lui Cristos cel înviat.

Toţi suspinăm după locuinţa lui Dumnezeu, dar este în puterea noastră de a sta în cer cu el chiar acum, de a fi fericiţi cu el chiar în această clipă. A fi fericiţi cu el acum înseamnă a iubi cum iubeşte el; a ajuta cum ajută el, a da cum dă el, a sluji cum slujeşte el, a salva cum salvează el, a sta 24 de ore cu el, a-l găsi pe el sub vălul durerilor umane cu care s-a acoperit. Cu astfel de îndemnuri le sfătuia maica Tereza pe fiicele carităţii.

Ce cuvinte frumoase şi câtă bogăţie de învăţături sfinte! Bucuria este rugăciune, putere, iubire, dăruire dublă, recunoştinţă, mulţumire etc., dar mai presus de toate este descoperirea lui Isus sub vălul suferinţelor umane. Pe Isus îl găseşte înfăşat şi culcat în iesle numai acela care îl caută cu bucurie. Nici păstorii nu l-ar fi găsit, dacă nu s-ar fi bucurat la vestea îngerului; aşa cum nimeni dintre noi nu-l poate găsi, dacă nu se bucură când ascultă proclamarea cuvântului lui Dumnezeu din partea apostolului Paul care zice: Bucuraţi-vă mereu în Domnul!

Motivul principal, pentru care noi nu avem mai multă bucurie, îl constituie faptul că nu ne socotim păcătoşi. Din acest motiv viaţa noastră spirituală este superficială, mărturisirile fără roade, rugăciunile fără evlavie şi zel. Cel autosuficient se crede drept, îşi caută bucuria în sine, şi, fiindcă pe cei din jur îi vede doar ca pe nişte atentatori la fericirea lui, se izolează şi-i marginalizează. Bucuria cea mai mare o are acela care îi are mereu în faţa ochilor pe toţi oamenii şi-i priveşte în lumina iubirii lui Dumnezeu, în lumina creaţiei, că toate erau foarte bune (Gen 1,31), fiecare persoană umană este un diamant, o stea strălucitoare în planul creaţiei şi numai acela care priveşte planul divin cu bucurie le descoperă menirea, sensul. Numai întristarea constituie orbirea care împiedică delectarea din planul creaţiei.

Dar noi ce trebuie să facem? întrebau cei care veneau la Ioan Botezătorul.

Faceţi pocăinţă! îi îndemna el.

A face pocăinţă înseamnă a se adăpa la izvorul fericirii. Cel dintâi indiciu al unei pocăinţe adevărate este milostenia. Ioan spunea tuturor: Cel ce are două haine să împartă cu cel care nu are nici una şi cine are provizii de alimente să facă la fel! Al doilea indiciu este dreptatea. Ioan spunea vameşilor: Să nu cereţi nimic mai mult peste ceea ce v-a fost poruncit să luaţi! Al treilea criteriu este solidaritatea cu cei care suferă. Ioan spunea soldaţilor: Să nu asupriţi pe nimeni şi nici să nu învinuiţi pe nedrept! Al patrulea indiciu este recunoaşterea valorii autorităţii lui Dumnezeu printr-o smerenie profundă, asemenea lui Ioan, care spunea despre sine: Eu nu sunt vrednic nici să-i dezleg cureaua încălţămintelor. Al cincilea criteriu al pocăinţei adevărate este acceptarea şi trăirea de zi cu zi a Botezului, păşind pe urmele lui Isus, pentru a fi părtaşi de Botezul său în Duh Sfânt şi foc, pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu care este: dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt. Amin.

 

* * *

 

Atunci ce trebuie să facem?

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Doi oameni, Charlie şi Roger, şi-au deschis împreună o măcelărie. Afacerea mergea chiar bine şi cei doi prosperau financiar. Într-o zi în oraşul lor a sosit un predicator, iar Charlie s-a hotărât să se încreştineze. A încercat să îl convingă pe Roger să îl accepte de asemenea pe Cristos, dar fără folos. “De ce nu, Roger?”, l-a întrebat Charlie, proaspăt botezat. “Auzi Charlie, dacă mă fac şi eu credincios, cine o să mai cântărească carnea?”, i-a spus Roger.

În viziunea lui Roger, a crede în Cristos însemna o schimbare radicală a comportamentului său personal şi profesional. Mulţi oameni care se pretind creştini nu gândesc însă aşa. Conform unui sondaj Gallup efectuat în SUA, este o prea mică diferenţă între comportamentul moral al celor care merg la biserică, respectiv al celor care nu merg. La fel de multă minciună şi necinste o arată şi “bisericoşii” şi ceilalţi. Se pare deci că ideea generală între creştini este că putem să îl adăugăm pe Cristos vieţii noastre fără să scădem din ea păcatul. Acceptarea lui Isus ca Domn şi Mântuitor este văzută ca o problemă ce ţine de schimbarea credinţei şi nu şi de schimbarea comportamentului.

În Evanghelia de astăzi avem rara ocazie de a asculta o predică a lui Ioan Botezătorul. “Astfel, prin multe alte îndemnuri, el predica poporului vestea cea bună” (Luca 3,18). Predicarea veştii bune de către Ioan are două componente principale: (a) invitaţia la a trăi o viaţă evlavioasă, şi (b) invitaţia la a crede în Isus, Mesia.

Invitaţia la o viaţă evlavioasă

Aceasta pare să fie subliniată cu insistenţă în predicarea lui Ioan. Diferite grupuri de oameni care l-au auzit pe Ioan predicând au răspuns: “Atunci ce trebuie să facem?” (Luca 3,10.12.14). El a răspuns mulţimilor: “Cel care are două haine să împartă cu cel ce nu are, iar cine are de mâncare să facă la fel” (versetul 11). Acceptarea evangheliei presupune o schimbare a comportamentului personal. Acceptarea veştii bune înseamnă a deveni o persoană căreia îi place să împartă cu alţii şi nu o persoană căreia îi place să acumuleze bunuri lumeşti. Vameşilor le-a spus: “Nu pretindeţi mai mult decât ceea ce a fost fixat pentru voi” (versetul 14). Lor le-a cerut onestitate şi cinste în activitatea profesională. Evanghelia este un aluat care afectează fiecare aspect al vieţii noastre personale, profesionale şi sociale. A te pocăi înseamnă a întoarce spatele răului şi a face binele.

Invitaţia la a crede în Isus, Mesia

A accepta Evanghelia nu se poate reduce totuşi doar la a încerca să fii o persoană mai bună. Înseamnă înainte de toate să fii o persoană credincioasă, o persoană care crede că Isus este Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Oamenii cărora le predica Ioan începuseră să îl confunde cu Mesia. Dacă făceau astfel, ei ar fi greşit în credinţa lor, în zelul lor, în buna lor intenţie. Este posibil pentru un credincios să fie plin de bunăvoinţă şi de zel pentru Domnul, să fie perfect în comportamentul său personal şi profesional, şi totuşi să greşească în credinţa sa. O parte esenţială a proclamării veştii bune este a arăta posibilele erori în credinţă şi a ajuta credinciosul să treacă de la o cunoaştere imperfectă şi naivă a doctrinei lui Cristos la una perfectă şi matură. Acest lucru l-a făcut Ioan Botezătorul.

Tendinţa între noi, creştinii de astăzi, este să subliniem aspectul credinţei în defavoarea comportamentului moral. Pentru Ioan însă, schimbarea comportamentului vine mai întâi, înainte de schimbarea credinţei. Sinteza predicării lui Ioan este: “S-a împlinit timpul şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape! Convertiţi-vă (pocăiţi-vă) şi credeţi în evanghelie” (Marcu 1,15). Pentru el pocăinţa, trecerea de la un comportament egoist la unul evlavios, precede şi însoţeşte credinţa.

Pregătindu-ne să celebrăm venirea lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său prin naşterea lui Isus, să ne amintim că problema fundamentală cu credinţa creştină de astăzi este că afirmăm că credem, dar fără acoperire în comportamentul nostru de zi cu zi. Această contradicţie constituie o piatră de poticnire pentru alţii care poate ar crede, care sunt atraşi de persoana şi de învăţăturile lui Cristos, dar sunt îndepărtaţi de comportamentul celor care se pretind a fi adepţi ai Lui. Ioan a pregătit poporul pentru venirea lui Isus provocându-i să îşi schimbe comportamentele şi să creadă mesajului lui. Acest mesaj ne sună foarte bine şi nouă. Cea mai bună pregătire pe care o putem face pentru naşterea Domnului este să ne pocăim şi să ne călăuzim comportamentul după învăţăturile Evangheliei. De aceasta este nevoie astăzi pentru a face credinţa noastră perfectă, pentru ca să putem sta cu capul sus, cubucurie la venirea Domnului nostru Isus Cristos.

 

* * *

 

Creştinul şi bucuria

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Iaşi
Copyright: Predici.cnet.ro

Această duminică este complet pătrunsă de tema bucuriei. Cuvintele cu care ne-a întâmpinat textul liturgic chiar de la început spuneau: “Bucuraţi-vă în Domnul pururea; iarăşi vă spun: bucuraţi-vă, căci Domnul este aproape” (Antifonul la intrare). Aici nu este vorba despre o bucurie subiectivă şi sentimentală, care prea adesea nu este decât o emoţie trecătoare, ci de o bucurie obiectivă, care se bazează pe o realitate plină de bucurie în sine, pe ceva care există deja şi care aşteaptă să vină la noi. Aici nu poate fi vorba nici de o bucurie individuală sau particulară, ci de o bucurie comunitară, iar noi, ca şi comunitate a credincioşilor, astăzi suntem îndemnaţi la bucurie.

Dumnezeu a dorit ca istoriei omenirii, atât de plină de plâns şi suferinţă din cauza păcatului, să i se vestească un mesaj de fericire, ce este ca un fir verde, ce parcurge de la un capăt la altul întreaga Sfântă Scriptură. Un fir foarte bine observabil, vizibil, fiindcă aici este vorba despre un popor ca toate celelalte popoare cufundate în întuneric şi în umbra morţii, despre un popor care este mesagerul unei făgăduinţe de lumină şi de bucurie. Înainte de venirea lui Isus, acesta era poporul lui Israel; în prima lectură am ascultat cuvintele prin care profetul Sofonia caută a redeştepta în popor nădejdea şi curajul: “Bucură-te, fiica Sionului, saltă de veselie, Israele, veseleşte-te şi te bucură din toată inima, fiică a Ierusalimului”.

În psalmul responsorial, glasul lui Sofonia se uneşte cu acela a lui Isaia: “Iată Dumnezeul cel tare al mântuirii mele… izvorul puterii mele şi cântarea mea de laudă este Domnul Dumnezeu şi izbăvirea mea. Veţi scoate apa cu veselie din izvoarele mântuirii… Săltaţi şi vă veseliţi locuitori ai Sionului”. Apa, pe care profetul îi îndeamnă pe oameni să o scoată din Dumnezeu, este tocmai apa bucuriei şi a nădejdii, aceea care astâmpără setea inimii, nu a gurii.

După venirea lui Isus, acest popor, semnul bucuriei printre popoare, este comunitatea creştină, care a primit Evanghelia, adică Vestea cea Bună despre Isus. De aceea, apostolul Paul, în cea de-a doua lectură, transferă comunităţii creştine marea poruncă a bucuriei, pe care profeţii o adresaseră Fiicei Sionului: “Bucuraţi-vă mereu în Domnul!” Să ne oprim asupra acestui cuvânt. O fi oare acest cuvânt spus în van, o expresie de emfază veleitară ca atâtea alte încurajări omeneşti, sau este un cuvânt eficace, un cuvânt deplin ca toate cuvintele lui Dumnezeu? Şi dacă este un cuvânt desăvârşit, deplin, în ce constă atunci această plenitudine?

Un mare poet italian – G. Leopardi – a definit ca nimeni altul acest adevăr: că în viaţa de toate zilele singura bucurie autentică şi posibilă este bucuria aşteptării, bucuria sabatului. “Zi plină de nădejde şi de bucurie”: plină de bucurie tocmai că este plină de nădejde. Posedarea bunurilor în această viaţă – cunoaştem din experienţă – nu face altceva decât să genereze plictiseală şi nemulţumire, pentru că orice bun material apare inferior expectaţiei. Numai aşteptarea bunurilor veşnice este generatoare de adevărata bucurie. Ceea ce contează şi ceea ce ne face să simţim viaţa în adevărata ei lumină nu este velocitatea, ci accelerarea, adică nu ceea ce posedăm, ci numai ceea ce putem cuceri.

Tot astfel este bucuria creştină: bucuria sabatului, care prevesteşte “marea duminică”. Ziua a opta, cum îi mai spuneau Sfinţii Părinţi, bucuria Adventului în sensul liturgic al cuvântului. Noi nu trăim aşadar numai în speranţa bucuriei, ci şi în bucuria speranţei. De aceea, consider eu, apogeul oricărei propovăduiri creştine se află în cea dintâi scrisoare a Sfântului Petru, în care spune: “Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care, în marea sa îndurare, ne-a renăscut la o speranţă vie prin învierea lui Isus Cristos din morţi, pentru o moştenire nepieritoare, neîntinată, neofilită, păstrată pentru voi în ceruri… Pentru aceasta vă bucuraţi, deşi acum, pentru puţin timp, trebuie să vă întristaţi de felurite încercări pentru ca valoarea credinţei voastre, mai preţioasă decât aurul pieritor, care se încearcă în foc, să fie un motiv de laudă, mărire şi cinste la arătarea lui Isus Cristos. Pe el, fără să-l fi văzut, îl iubiţi; fără a-l vedea, dar crezând în El, tresăriţi de o bucurie negrăită şi preamărită” (1Petru 1,3-4.6-8).

Să fie oare suficientă numai nădejdea pentru a concretiza experienţa bucuriei? Nu. Trebuie adăugate virtuţile teologale, mai cu seamă dragostea, adică a fi iubiţi şi a iubi. “Fiecare fiinţă – scrie Sfântul Augustin – tinde către locul lui de baştină, adică spre acel punct unde este sigur că îşi va afla propria odihnă. Bucuria constă în a tinde spre acel loc. Şi care este pentru noi, creaturi raţionale, acel loc? Este Dumnezeu. Şi ce ne face să tindem spre El? Dragostea! Dragostea este comoara inimii mele. Prin urmare, dragostea este adevărata generatoare a bucuriei, mai ales dragostea exprimată prin dorinţă. Numai cine iubeşte şi este iubit cunoaşte cu adevărat ce este bucuria. Iată pentru ce Sfânta Scriptură spune că ‘bucuria este rodul Duhului Sfânt’, că ‘Împărăţia lui Dumnezeu este bucuria întru Duhul Sfânt’ şi că ‘cei dintâi ucenici erau plini de bucurie în Duhul Sfânt’. Pentru că Duhul Sfânt este dragoste. Această misiune nu este ceva nou pentru El, ci în Sfânta Treime este misiunea Lui din veşnicie. Fără îndoială, inefabila îmbrăţişare a Tatălui cu Fiul nu este lipsită de bucurie, de dragoste şi de veselie. Această desfătare, această plăcere, această fericire, Ilarie de Poitiers a numit-o pe drept cuvânt şi cât se poate de precis: ‘bucuria în Sfânta Treime, adică Duhul Sfânt’. Nenăscut fiind, El este suavitatea Celui ce naşte şi a Celui Născut, şi pătrunde făptu¬rile după capacitatea lor de recepţie” (Sf. Augustin).

Suavitatea Duhului Sfânt se revarsă asupra făpturilor care îl întâlnesc pe Isus; Duhul Sfânt este filonul, dâra de parfum lăsată de Isus în trecerea Lui printre oameni. Pe oriunde trece Isus – şi este primit – se răspândeşte şi bucuria, “Dulce este amintirea lui Isus – cântăm noi în biserică – pentru că ne aduce în inimi adevăratele bucurii, dar mai dulce decât mierea şi decât orice este Prezenţa Sa”. Prin urmare, noi ne bucurăm (aici se înţelege bucuria spirituală) numai în măsura în care suntem uniţi cu Isus, pentru că unirea cu Isus face să vină în noi Duhul Sfânt care readuce bucuria, ba chiar un fel de beţie: “sobra beţie a Duhului Sfânt”.

Acum însă, după aceste gânduri, ne reîntoarcem la scrisoarea lui Paul, şi observăm că apostolul nu se limitează numai la a porunci ca enoriaşii săi să se bucure, ci arată concret cum trebuie să se comporte o comunitate creştină care doreşte să mărturisească bucuria, pentru ca şi alţii să creadă: “Bunăvoinţa voastră să fie cunoscută tuturor oamenilor”. Cuvântul grec redat prin “bunăvoinţă” înseamnă un complex de atitudini, care merg de la clemenţă până la capacitatea de a ceda şi de a fi amabil, tolerant, binefăcător şi primitor. Aceasta nu este decât o experienţă umană, pe care am trăit-o mai mult sau mai puţin cu toţii: omul care este bucuros şi voios, şi care se aşteaptă la ceva bun şi frumos, este un om bun, blând cu toată lumea, nu ofensează pe nimeni, nu este aspru şi nu spune minciuni, ştie să ierte dar şi să ceară iertare. Toţi cei care îl privesc sunt constrânşi a spune: “Acesta este un om fericit”. În toată fiinţa lui se poate citi bucuria şi veselia inimii. Viaţa lui e o veşnică sărbătoare plină de veselie şi de entuziasm.

Şi în domeniul spiritual, bucuria este lumină. Când Isus le spune ucenicilor Săi: “Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor…” (Matei 5,16), ar fi ca şi cum ar spune: “Să lumineze bucuria voastră înaintea oamenilor” sau “Să lumineze dragostea voastră faţă de toţi oamenii”. Încercaţi numai să ieşiţi în stradă, sau să urcaţi în tren sau într-un autobuz, fredonând un cântec religios oarecare, din cele mai îndrăgite; mai devreme sau mai târziu, atunci când vă aşteptaţi mai puţin, veţi auzi şi dumneavoastră, aşa cum am auzit şi eu spunându-se: “Domnul acesta (doamna aceasta) este o fiinţă bună, care ne face să credem în Dumnezeu”.

Prin urmare, trebuie să fim blânzi şi buni. La acest aspect uman al dragostei se referă Sfântul Paul atunci când scrie: “Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se mândreşte. Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ţine cont de răul [primit]. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură” (1Corinteni 13,4-7).

Din păcate este un lucru destul de cunoscut că tocmai în aceste nuanţe negative ale dragostei cad cei mai mulţi. Deseori suntem aspri, pretenţioşi, mânioşi, sub pretextul că apărăm drepturile altora; nu cunoaştem nimic din acea bunătate a Papei Ioan al XXIII-lea, care atât de mult emoţiona poporul. Dacă ne gândim la tot ceea ce avem, şi la ceea ce ar trebui să mai avem din această imensă iubire, cum de mai avem curajul de a ne simţi ofensaţi la cea mai mică contrazicere, ori de a mai nutri gânduri de răzbunare? Pe cel ce îl socotim un om rău, în realitate poate nu este decât un nefericit. Chiar şi atitudinea de victimă este o notă discordantă în creştin şi în Biserică. O Biserică ce în loc să exprime bucurie, se tânguieşte şi se văicăreşte mereu din cauza atacurilor duşmanilor ei, nu este o Biserică mărturisitoare, ci o Biserică cârcotaşă, gâlcevitoare!

Astăzi, Cuvântul Domnului ne îndeamnă să luăm mai multe hotărâri. Fericirea nu ne-o putem procura singuri! Acest cuvânt “bucuraţi-vă” mai poate însemna că noi trebuie să răspândim această bucurie. Nu trebuie să aşteptăm până când vom fi pe deplin sănătoşi pentru a-i surâde vreunui prieten care ne vizitează; un surâs poate fi “un mic mare dar, o luminiţă care se aprinde, o fereastră care se deschide”. Duşmanul bucuriei nu este suferinţa, ci egoismul, ambiţia. Omul care se gândeşte numai la sine este ca un arici, care îşi arată numai ţepii, o casă încuiată şi pustie, o casă în paragină, un castel înconjurat cu şanţuri pline cu apă şi fără căi de acces.

Va reuşi oare mesagerul-Biserica să iasă din acest castel fortificat spre a duce la destinaţie, adică gloatelor care aşteaptă sub zidurile castelului, mesajul speranţei şi al bucuriei pe care l-a primit de la Dumnezeu? Poate cunoaşteţi povestirea lui F. Kafka la care mă refer. Este o istorioară simbolică, în care vorbeşte despre un rege care, fiind pe patul de moarte, face semn unui slujitor să se apropie spre a-i încredinţa un mesaj ce trebuia transmis unuia care se afla departe, dincolo de porţile palatului.

Mesajul era de o mare importanţă, şi secret în acelaşi timp, deoarece regele i l-a încredinţat numai acestui slujitor. Mesagerul iese din camera regelui muribund spre a se achita de misiunea încredinţată, însă îi este foarte greu să se strecoare prin mulţimea numeroasă ce se îmbulzeşte prin tot locul: prin săli, pe scări, pe coridoare, prin curţi, printre colonade. Încearcă să îşi facă loc, dar lumea se îmbulzeşte tot mai mult, îl îmbrânceşte! … rătăceşte prin camere şi coridoare necunoscute de el, cu scopul de a ajunge la poarta cea mare, ce dă în oraş, dar din cauza mulţimii nu poate ajunge! … Totuşi undeva departe există un om care aşteaptă la fereastră, din zori şi până-n noapte şi din noapte până-n zori, scrutând zările şi visând la acel mesaj făgăduit, pe care nu îl va primi niciodată!

Şi nouă Regele nostru, înainte de a muri, ne-a încredinţat un mesaj, pe care ni-l repetă acum în această Sfântă Liturghie, în care amintim moartea Sa: “Nu vă temeţi – ne spune Domnul – nu vă voi lăsa să cădeţi în ghearele disperării; bucuraţi-vă, Domnul este aproape; Domnul este, nu vă temeţi, pentru că El însuşi vă vorbeşte: ‘Eu sunt aproape! Eu sunt!’.” Trebuie să ieşim din castelul fortificat, care poate fi egoismul nostru personal şi micimea noastră sufletească, dar poate fi ceva şi mai mult: birocraţia, excesul de organizare, complicarea limbajului, comasarea instituţiilor, care fac din Biserică un castel mucegăit şi complicat, ce sufocă mesajul.

Nouă, popor profetic, ne este adresat acum îndemnul profeţilor: “Suie-te pe un munte înalt, ca să vesteşti Sionului Vestea cea Bună; înalţă-ţi glasul cu putere, ca să vesteşti Ierusalimului Vestea cea Bună; înalţă-ţi glasul nu te teme, şi spune cetăţilor lui Iuda: ‘Iată Dumnezeul vostru! Iată Domnul Dumnezeu vine cu putere şi porunceşte cu braţul Lui. Iată că plata este cu El şi răsplătirile vin înaintea Lui’.” Urcă-te pe un munte înalt, creştinule, tu care duci mesajul bucuriei; urcă-te deasupra ta însuţi, şi fă să tresalte în tine bucuria, nu lăsa să-ţi cadă din mână facla cea luminoasă, pentru că atâta lume te aşteaptă la poartă! Lumea necredincioasă, ori care şi-a pierdut credinţa, ne sfidează în privinţa aceasta, spunându-ne, cum spunea pe vremea lui Isaia, fiilor lui Israel: “Să-şi arate Domnul slava, ca să vedem bucuria”.

 

* * *

 

Duminica a III-a din Advent

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Strigă de bucurie, fiica Sionului! Chiuie de veselie, Israele! Bucură-te şi te veseleşte din toată inima, fiica Ierusalimului. A îndepărtat Domnul osânda ta, l-a abătut din drum pe duşmanul tău. Regele lui Israel e Domnul în mijlocul tău şi de nici un rău nu te vei mai teme. (Sofonia 3,14-15)

Pe cine oare invită Dumnezeu prin intermediul profetului Sofonia la bucurie şi la chiote de veselie? Când Sofonia începe să activeze (630 îC) deja se întrezăresc la orizont ameninţări care se vor abate asupra micului regat al lui Iuda rămas încă necucerit de asiro-babilonieni. Pericolul e grav. Poporul nu e pregătit ca să înfrunte tăvălugul dinspre răsărit. Catastrofa este inevitabilă.

Tocmai în acest context profetul are o inspiraţie. Ochiul său a descoperit printre locuitorii ţării poporul viitorului, poporul mesianic în cei săraci, în cei pe care îi va numi restul lui Israel. Acest popor nu este alcătuit exclusiv din săraci din punct de vedere economic. “Sărăcia” care îi caracterizează este sinonimă cu umilinţa şi modestia care se opune orgoliului trufaş. Este vorba de o atitudine a vieţii morale de adevărată şi totală supunere faţă de Legământul lui Dumnezeu. În mijlocul unui astfel de popor vrea Dumnezeu să sălăşluiască.

Abia acum înţelegem mai bine de ce Fiul lui Dumnezeu nu a voit să se nască în confortul unui palat regal, ci într-un grajd.

Poporul, fiind în aşteptare şi cugetând toţi în inimile lor despre Ioan dacă nu cumva El este Cristos, Ioan le-a răspuns tuturor zicând: “Eu vă botez cu apă, dar vine Cel care este mai puternic decât mine, căruia nu sunt vrednic să îi dezleg cureaua încălţămintei. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc. El are lopata în mână ca să-şi cureţe aria şi să-şi adune grâul în hambar, iar pleava o va arde în foc nestins” (Luca 3,15-17)

Prin activitatea sa publică (v. Luca 3,10-14), Ioan Botezătorul a iniţiat o adevărată reformă morală şi religioasă în sânul poporului său. Această reformă invita pe fiecare la o mai atentă şi respectuoasă atitudine faţă de semeni, la o solidaritate fraternă. Astfel de simţăminte trebuiau să caracterizeze poporul care se pregătea să îl întâmpine pe Domnul a cărui sosire era iminentă.

Dar o astfel de activitate nu putea să nu nască întrebarea dacă nu cumva el este Cristos. Răspunsul lui Ioan, altminteri plin de modestie, elimină orice confuzie. Activitatea pe care o desfăşoară şi chiar botezul pe care el îl administrează sunt doar pregătitoare. Botezul sfinţitor şi Judecata care va face deplină dreptate îi aparţin lui Mesia. Iar venirea lui este sigură.

 

* * *

 

Bucuraţi-vă!

Autor: pr. Iulian Tancău
Copyright: Iaşi

O văduvă săracă avea doi fii. Ea nu se putea întreţine singură ci depindea în totalitate de micile afaceri ale celor doi copii. În fiecare zi se îngrijora şi se întreba dacă le va merge bine astăzi copiilor ei.

Fiul cel mare vindea umbrele. Mama se scula în fiecare dimineaţă şi primul lucru pe care îl făcea era să vadă dacă afară era însorit sau înnourat. Dacă era întunecat şi părea că va ploua ea se bucura şi exclama: “O! cu siguranţă va vinde umbrele astăzi!” dar dacă soarele strălucea se jelea toată ziua temându-se că nimeni nu va cumpăra nici o umbrelă.

Fiul cel mic al văduvei vindea evantaie. În fiecare dimineaţă sărmana văduvă se trezea şi se uita pe cer. Dacă soarele era ascuns după nori se întrista şi gemea spunând: “nimeni nu va cumpăra nici un evantai de la fiul meu astăzi!”

Indiferent ce vreme era această sărmană şi bătrână văduvă se temea de ceva. Dacă soarele strălucea se simţea îngrozitor pentru că nimeni nu va fi cumpărat umbrele de fiul cel mai mare. Dacă era înnourat deasemenea se simţea teribil pentru că nimeni nu va fi cumpărat evantaie de la fiul cel mic. Astfel în fiecare zi, ea era nefericită.

Într-o zi a întâlnit o veche prietenă care i-a spus: “tu înţelegi greşit totul draga mea; tu nu ai cum să pierzi nimic şi nici un motiv să fii tristă. Dacă soarele străluceşte, oamenii vor cumpăra evantaie de la fiul cel mic; dacă plouă, vor cumpăra umbrele de la fiul cel mare. Oricum ar fi vremea tu poţi trăi bine din câştigurile copiilor tăi!”

Asemenea acestei femei şi noi trebuie să desluşim în toate momentele vieţii noastre, prezenţa lui Dumnezeu şi să ne bucurăm mereu. La acest lucru ne invită şi duminica aceasta, a treia din advent, numită şi duminica bucuriei (Gaudete). De aceea Sfântul Paul ne spune în lectura a doua:

“Bucuraţi-vă mereu în Domnul şi iarăşi vă spun bucuraţi-vă.” Dar înainte ca să declarăm că el trăieşte într-o lume confortabilă şi închipuită, ar trebui să ştim că el scrie aceste cuvinte din închisoare. Iată-l în celulă: nesigur de viitorul său, separat de comunităţile pe care ar fi trebuit să le păstorească şi în mijlocul cărora ar fi vrut atât de mult să fie prezent. Mai mult, aude că nişte predicatori predică evanghelia într-un mod greşit, iar această veste îi frânge inima. Totuşi sfântul Paul din lanţurile închisorii ne spune: “bucuraţi-vă.”

Scrisoarea sfântului Paul din închisoare ne arată distincţia dintre fericire şi bucurie. Atât de mulţi oameni vorbesc despre dreptul lor de a căuta fericirea. Totuşi Scriptura ne invită să căutăm bucuria. Care este diferenţa dintre ele? Fericirea în general depinde de calitatea şi cantitatea bunurilor meteriale; vine din afară. Bucuria, în schimb, înfloreşte chiar şi în mijlocul lipsurilor, vine dinăuntru.

Totuşi există o problemă aici. Ideea de bucurie pare irelevantă într-o lume în care se întâmplă atât de multe nedreptăţi şi există atâta suferinţă. Cine poate fi bucuros în timp ce unii copii mor de foame, se îmbolnăvesc de diabet sau SIDA, familiile se destramă etc.? E greu să descoperi măcar o fărâmă de bucurie în toate acestea.

Mesajul bucuriei aproape că nu-şi găseşte locul într-o astfel de lume. Numai că bucuria nu are prea mult de a face cu anumite condiţionări, cum ar fi: sănătatea, un serviciu bun, o familie bună, averi. Singura condiţie a bucuriei este prezenţa lui Dumnezeu. Din această cauză, bucuria poate izvorî chiar şi pe un pat de suferinţă al unui bolnav, într-o economie falimentară, în mijlocul unui război, într-o cameră de urgenţă într-un spital, sau în orice alt loc unde este prezentă suferinţa.

Să ne gândim la Maria, femeia încercată şi lipsită prin excelenţă. Însărcinată şi necăsătorită, a ajuns la verişoara ei Elisabeta care o întâmpină cu un cânt de bucurie încă de la poartă. Şi Maria răspunde tot plină de bucurie, preamărindu-l pe Dumnezeu pentru că a întors lumea cu susul în jos şi i-a dăruit lucruri mari, ei un nimeni de nicăieri, care nu avea nici un statut social, nici un privilegiu, nici o putere, o femeie săracă într-o ţară ocupată. Totuşi, asemenea sfântului Paul în închisoare, a simţit o bucurie interioară şi l-a cântat pe Dumnezeu care a dat jos pe cei puternici şi a înălţat pe cei mici, care pe cei înfometaţi i-a umplut cu bunuri şi pe cei bogaţi i-a lasat cu mâinile goale.

Aşadar iubiţi credincioşi, bucuria nu apare când obţinem ce dorim. E mai probabil să o avem când NU vom obţine ce ne dorim şi să ne minunăm şi noi înţelegând că ideile lui Dumnezeu sunt cu mult mai bune decât ale noastre. De obicei e greu să observăm acest lucru până când dorinţele noastre nu au fost spulberate. Şi totuşi în acea pustietate, în acel abandon cu mâinile goale e cel mai probabil ca sa fim umpluţi de bucurie.

Daţi-mi voie să vă împărtăşesc o relatare a unei doamne:

Într-o zi, spune ea, am auzit cum cineva bate la uşă, am răspuns şi am văzut doi copii îmbrăcaţi în haine ponosite, purtate deja de fraţi mai mari. “Doamnă, nu aveţi nişte ziare vechi?” Eram preocupată de grijile mele şi sărăcia mea. Vroiam să spun “nu” până m-am uitat la picioarele lor. Erau încălţaţi cu sandale şi picioarele le erau ude de la zăpadă. “Intraţi!, vă voi face o ceaşcă de ceai!” a spus doamna.

Sandalele lor au lăsat urme pe covor, le-am dat ceai şi o pâine cu gem. Apoi m-am dus înapoi în bucătărie şi am numărat din nou banii să văd dacă le puteam da ceva. Am auzit pe băieţel spunând: “doamnă eşti bogată?” le-am răspuns: “O nu!” şi m-am gândit imediat la cuverturile vechi de pe patul meu. Fata a pus cu grijă ceaşca înapoi pe farfurie: “ceştile dumneavoastră se asortează cu farfurioarele!” a spus ea cu o voce îmbătrânită şi înfometată. Au părăsit casa folosind ziarele să se apere de frig. Nu mi-au spus mulţumesc. Nici nu era nevoie să-mi mulţumească; ei făcuseră mai mult decât aceasta. M-au făcut să înţeleg că trebuie să fiu bucuroasă în sărăcia mea. În timp ce mestecam în cartofi m-am gândit că am un acoperiş deasupra capului, am un soţ cu un serviciu sigur, am credinţă şi iubire şi având aceste lucruri eram mulţumită. Deodată am simţit o pace ciudată, un sentiment de bucurie profundă că Dumnezeu era prezent în toate lucrurile mici din viaţa mea. Am mutat scaunele la loc. Urmele de noroi lăsate de sandalele copiilor erau încă pe covor. Nu le-am curăţat. Vreau să rămână acolo pentru cazul în care voi uita să mă bucur.

Iubiţi credincioşi, bucuria este un sentiment interior al prezenţei lui Dumnezeu şi al dragostei sale faţă de noi. Este o încredere profundă că Dumnezeu va avea ultimul cuvânt, că El este un loc de refugiu în furtunile vieţii. “Fiecare fiinţă, scrie Sfântul Augustin, tinde către locul ei de origine, adică spre acel punct unde ştie că îşi va afla propria odihnă. Bucuria constă în a tinde spre acel loc. Şi care este pentru noi, creaturi raţionale, acel loc? Este Dumnezeu. Şi ce ne face să tindem spre El? Dragostea! Dragostea este comoara inimii mele!” Nu este de mirare că sfântul Paul în ciuda paznicilor închisorii care-i cenzurau scrisorile, a putut scrie: “Bucuraţi-vă! Domnul este aproape! Nu vă lăsaţi tulburaţi de nici o grijă! Şi pacea lui Dumnezeu care întrece orice închipuire va păzi inimile şi cugetele voastre!”. Amin!

 

* * *

 

Duminica III – Advent (C)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Mulţimile care veneau să se boteze îl întrebau pe Ioan: “Ce trebuie să facem?” Iar Ioan le răspundea: “Cine are două haine să împartă cu cel care nu are şi cine are provizii de alimente să facă la fel”. Au venit şi unii vameşi să se boteze, şi l-au întrebat: “Învăţătorule, noi ce trebuie să facem?” El le-a răspuns: “Să nu cereţi nimic mai mult peste ceea ce v-a fost poruncit să luaţi”. La rândul lor, ostaşii îl întrebau şi ei: “Dar noi ce trebuie să facem?” Şi le-a zis: “Să nu asupriţi pe nimeni, nici să nu învinuiţi pe cineva pe nedrept, şi să fiţi mulţumiţi cu solda voastră”. Deoarece poporul era în aşteptare şi toţi se întrebau în inimile lor cu privire la Ioan, dacă nu cumva el este Cristos, drept răspuns Ioan a zis tuturor: “Eu vă botez cu apă, dar vine unul mai mare decât mine, căruia eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintei; el vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc. El are lopata în mână şi va curăţi aria; el va aduna grâul în hambarul său, iar pleava o va arde în focul care nu se stinge”. Şi cu multe alte îndemnuri, Ioan propovăduia poporului vestea cea bună. (Lc 3,10-18)

În cadrul prezentării fragmentului din evanghelia sfântului Luca, 3,1-6, care ne-a fost propus spre meditarea în duminica a doua din Advent, am subliniat faptul că Ioan era prezentat ca cel care predică botezul pocăinţei. Duminica a treia din Advent ne prezintă două importante fragmente care detaliază bine tema principală predicii sale: necesitatea reînnoirii vieţii (3,10-14) şi vestirea Celui care trebuie să vină (3,15-17).

Cu privire la prima parte a predicii, ea este ritmată de o întrebare ce apare de trei ori: Ce trebuie să facem?. Mulţimilor (v. 10) Ioan le cere împlinirea de fapte care să exprime milostivirea, iubirea de aproapele: fiecare să ofere din bunurile sale celor ce duc lipsă (v. 11). Colectorilor de impozite – adică cei care întruchipează setea de înavuţire, necinstea, trădarea neamului din care fac parte – Ioan le cere nu să renunţe la îndatoririle lor, ci să înceteze să se mai îmbogăţească în mod necinstit (v. 13). În sfârşit, soldaţilor (care foarte probabil erau mercenari ne evrei în slujba lui Irod Antipa) li se cere să înceteze comiterea acelor păcate proprii stării militare: violenţa, jafurile sau orice abuz ce are la bază dorinţa de a poseda (v. 14).

Partea a doua a predicii este dominată de tensiunea unei aşteptări a ceea ce urma să se întâmple în urma predicii lui Ioan şi, totodată, de o întrebare referitoare la identitatea lui, dacă nu cumva el este Cristos. Or, pentru a-şi declina identitatea, în răspunsul său Ioan scoate în evidenţă calitatea botezului său, care nu este decât un botez cu apă, în timp ce cel al lui Cristos este infinit mai puternic pentru că El va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc. Pe buzele precursorului lui Isus referinţa la un botez cu Duh Sfânt şi cu foc face trimitere la mare purificare pe care Isus Cristos o va avea de înfăptuit, mai ales judecata eshatologică (exprimată în text prin imagini foarte familiare agricultorilor Palestinei acelui timp).

În faţa unui text în care exigenţele evanghelice ocupă un loc important, noi nu putem să nu ne întrebăm fiecare, în funcţie de condiţia sa: Eu ce trebuie să fac?. Dar ne putem întreba în egală măsură ce am putea răspund celor care ne adresează aceeaşi întrebare?

Actualizarea acestui episod ni-l aduce în prim plan pe Ioan ca pe cel ce deplasează privirile de pe propria persoană şi le îndreaptă către Cristos. Viaţa lui nu are valoare în sine. Fiecare din cuvintele sale şi fiecare botez administrat trebuie înţeles în funcţie de Cel care botează cu Duhul Sfânt şi cu foc şi pe care ne invită să îl primim în viaţa noastră.

 

* * *

 

Vine unul mai puternic decât mine

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Ioan Botezătorul, sfinţit în sânul matern şi umplut de fericirea Mamei lui Dumnezeu (Lc 1,40), nu putea propovădui decât calea spre izvorul fericirii, care este Botezul. Fericirea adevărată este ascunsă aproape întotdeauna sub coaja dură şi amară a suferinţei. Pentru aceasta i-a întrebat Isus pe fiii lui Zebedeu care râvneau tronurile de-a dreapta şi de-a stânga sa în împărăţia lui dacă sunt în stare să bea paharul şi să se boteze cu botezul său (cf. Mc 10,38).

Mai puternic decât oricare altul este acela care oferă omului motive mai mari de bucurie şi mijloacele necesare spre a-şi deschide drum spre fericirea totală.

Dumnezeu a urmărit dintotdeauna să-i redea omului fericirea paradisiacă pe care a pierdut-o. Făgăduinţa făcută protopărinţilor că va zdrobi capul şarpelui viclean (Gen 3,15) care le-a furat bucuria este începutul a ceea ce avea să se desăvârşească în Fecioara din Nazaret pe care o salută prin arhanghelul Gabriel: “Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine!” (Lc 1,28). Bucuria în Domnul este plinătatea harului. Paradoxal: şi prin această plinătate de har va trece sabia (cf. Lc 2,35). Şi totuşi bucuria va rămâne. Păstorii din preajma Betleemului vor fi trimişi de îngeri să-şi mărească bucuria la Maria, Mama lui Isus (cf. Lc 2,10), fiindcă ea este cea dintâi botezată cu Duhul Sfânt care a coborât asupra ei (cf. Lc 1,35) şi cu foc, adică cu acela care a spus: “Foc am venit să aduc pe pământ” (Lc 12,49), făcându-şi sălaş în sânul ei feciorelnic prin iubirea Tatălui. Şi verişoara Elisabeta o felicită: “Fericită eşti tu, fiindcă ai crezut toate cele spuse ţie de Domnul” (Lc 1,45).

Când evanghelistul Luca a voit să-şi exprime credinţa sa puternică în Cristos ca Dumnezeu întrupat în mijlocul nostru, nu a găsit alte cuvinte mai nimerite decât pe cele ale profetului Sofonia. În ele sfântul Luca vede o prevestire voalată a întrupării Cuvântului: Emanuel – Dumnezeu cu noi – Iahve în mijlocul poporului său. Dacă citim în paralel din Sofonia 3,15-17 şi Luca 1,28-33, rămânem impresionaţi de atâta asemănare. Iată: “Domnul, Împăratul lui Israel, este în mijlocul tău; tu nu te vei mai teme de nici o nenorocire. În ziua aceea voi zice Ierusalimului: “Nu te teme, Sioane, Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău, ca un viteaz mântuitor. El se bucură de tine foarte şi întru dragostea lui tresaltă şi pentru tine cântă de bucurie””. Şi acum să-l ascultăm pe sfântul Luca: “Şi intrând îngerul la ea a zis: “Bucură-te, cea care eşti plină de dar, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei””.

Noul Sion este, pentru evanghelistul Luca, Maria, tânăra Fecioară căreia i se dă asigurarea că nu are motiv să se teamă, fiindcă Iahve este cu dânsa şi în ea, Mântuitorul şi regele se face prezent în sânul ei. Acea profeţie a lui Isaia că “fiecare om va vedea mântuirea lui Dumnezeu” (40,5) începe cu Fecioara Mamă Maria şi prin ea îşi va găsi fericirea fiecare om, deoarece prin ea a venit cel mai puternic decât Ioan Botezătorul. Noul Israel este personificat în Maria Fecioară preasfântă ca Mamă. Aşa ne-o prezintă un evanghelist inspirat de Dumnezeu. Maria este în mod real Mama tuturor oamenilor, a lui Cristos total, a Bisericii, după cum pe bună dreptate şi în mod solemn ne învaţă Conciliul Vatican II (cf. CBL pag. 810).

Deşi suntem în postul Crăciunului, Liturgia cuvântului, pentru motivele exprimate mai înainte, ne îndeamnă să cântăm: “Aleluia: vine în mijlocul nostru Dumnezeul bucuriei” (Ps resp.).

Cuvintele lui Ioan Botezătorul – După mine vine unul mai puternic decât mine – nu se referă la nici un fel de tip mesianic din această lume, ci la Dumnezeu care la sfârşitul veacurilor va triumfa asupra răului. Ioan se referă la regele regilor, la Cristos Isus care “va veni pe norii cerului cu putere şi cu slavă” (Mc 13,26) şi va arăta mântuirea sa tuturor oamenilor: celor buni spre fericire veşnică şi celor răi spre osândă veşnică (cf. CBL pag. 1142).

Botezul adus de Isus de la Tatăl – în Duhul Sfânt şi foc – şi-a confirmat puterea de-a lungul istoriei în toţi acei care s-au încadrat corect în Cristos total, în Biserica sa. Iată mărturia unuia prin sufletul căruia a trecut sabia durerii din închisorile comuniste, şi a dorit să aibă parte de un botez ecumenic: Cine a fost încreştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce-nseamnă botezul! [...] Fericirea aceasta care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge n-ar putea fi atât de neînchipuit de minunată şi deplină [...] Am senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zâmbet îngăduitor care se împrăştie pretutindeni, nu localizat pe buze [...] Un simţământ de siguranţă absolută [...] Şi noutatea: nou, sunt un om nou; de unde atâta prospeţime şi înnoire? Se adevereşte Apocalipsa (21,5): Iată, noi le facem pe toate; şi de asemenea Paul: dacă este cineva în Cristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi. Noi, dar de negrăit (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii. Ed. Dacia Cluj-Napoca 1997, pag. 85-86).

Şi noi, ce trebuie să facem?

Uşor putem luneca într-una dintre temele morale propuse de Ioan Botezătorul: “Cel ce are două haine să dea celui ce nu are şi cel ce are de mâncare să facă asemenea; să nu luaţi nimic de la nimeni mai mult decât ceea ce este hotărât; nu asupriţi pe nimeni, nu năpăstuiţi pe nimeni şi fiţi mulţumiţi cu plata voastră!”. Dar nu, după ce cel mai tare decât Ioan Botezătorul a venit, răspunsul nostru trebuie să fie dat pe tema credinţei: trăirea Botezului. Acesta, nu numai că instaurează o legătură cu Dumnezeu prin iertarea păcatelor, prin harul sfinţitor şi virtuţile teologale pe care le plantează în suflet, ci stabileşte o legătură cu fiecare om bazată pe cea mai mare dintre porunci: de a-l iubi pe aproapele cu iubirea lui Dumnezeu prin Cristos în Duhul Sfânt. Tot ceea ce nu se încadrează în această învăţătură teologică este şi trebuie socotit paie destinate focului nimicitor.

Între credincioşii din Filipi se iscase o neînţelegere, o discordie, din cauza unor probleme, se pare, organizatorice (Lec. a II-a: Fil 4,4-7), dar care puteau duce la diviziuni şi aşa să devină paie. Sfântul apostol Paul îi îndeamnă cu stăruinţă să continue dialogul, dar să păstreze regula jocului, adică măsura care să nu frângă iubirea. Pentru ca aceasta să rămână caracteristica lor fundamentală. Paul îi îndeamnă să înmulţească întrunirile lor euharistice: “În orice necesitate, arătaţi lui Dumnezeu trebuinţele voastre prin rugăciuni, cereri şi aduceri de mulţumire”.

Euharistia şi rugăciunile au menirea să ne facă tari, uniţi în bucuria iubirii, în acela pe care l-a prevestit Ioan Botezătorul. Ne simţim fericiţi când ne ştim mai puternici decât orice necaz care ne-ar apare în cale. Iată bucuria unei femei care prin rugăciune şi Euharistie s-a simţit mai puternică decât cei mai puternici ai lumii, fiindcă şi-a trăit Botezul, ea spune: Bucuria este rugăciune, bucuria este putere, bucuria este iubire, prin ea voi puteţi pescui sufletele. Dumnezeu îl iubeşte pe acela care dă cu bucurie. Dă mai mult acela care dă cu bucurie. Cea mai bună cale spre a ne arăta mulţumirea faţă de Dumnezeu şi faţă de lume constă în a accepta toate cu bucurie. O inimă mulţumită constituie pulsul normal al unei inimi care arde de iubire. Nu lăsaţi să pătrundă în voi nici un fel de întristare care ar putea să vă facă să uitaţi de bucuria lui Cristos înviat.

Toţi doresc cerul în care locuieşte Dumnezeu, dar stă în puterea noastră ca să rămânem cu el în cer chiar acum, de a fi fericiţi cu el înseamnă: a iubi cum iubeşte el, a ajuta cum ajută el, a da cum dă el, a sluji cum slujeşte el, a salva cum salvează el, a sta 24 de ore cu el, a-l atinge pe el îmbrăcat în haina durerii. Acesta este îndemnul maicii Tereza de Calcutta (cf. MAC pag. 68).

Suntem nefericiţi atunci când nu ştim să iubim ca Isus, ca sfinţii.

Să repetăm ruga sfintei Liturghii de azi: Priveşte, Dumnezeul nostru, la poporul tău care aşteaptă cu credinţă sărbătoarea Naşterii lui Cristos. Dă-ne, te rugăm, harul ca, ajungând la marea bucurie a mântuirii noastre, să o celebrăm solemn, cu reînnoită înflăcărare! (LR). A “celebra solemn Naşterea Domnului cu reînnoită înflăcărare” înseamnă a ne trăi botezul în iubirea adevărată îmbrăcată în cea mai profundă smerenie.

Maica Domnului să ne ajute! Amin.

 

* * *

 

Îndemnul la bucurie

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Urmând schema acestor trei duminici din Advent, putem spune că viaţa creştină se realizează prin răspunsul unei întreite vocaţii. Creştinul este un chemat: la speranţă (duminica I); la convertirea privirii (duminica a II-a); la bucurie (duminica a III-a). Auzind una ca asta, adică de o vocaţie, de o chemare la bucurie poate că cineva dintre dumneavoastră ar surâde sceptic şi răutăcios.

Pentru mulţi religia nu este de acord cu bucuria, şi chiar reprezintă negaţia cea mai absolută a bucuriei. Oamenii se gândesc la poruncile lui Dumnezeu şi ale Bisericii, la imperativele apăsătoare ale moralei cu tot atâtea obstacole puse în calea bucuriei oamenilor, a fericirii lor. Şi mai ales la acele odioase semnale de oprelişte, întâlnite la tot pasul, cu inscripţii de felul acesta: “fericirea interzisă”. Când o fată intră într-o mănăstire (aşa ceva se mai întâmplă şi astăzi, cu toate că tânăra are în buzunar o diplomă de invidiat, şifonierul plin cu tot felul de haine la modă, şi regretul unui prieten…), toţi cunoscuţii bat unul şi acelaşi tact: “Păcat sărmana de ea! A întors spatele unui viitor fericit…”. şi, nimănui nu-i vine în minte că fata aceasta a făcut cea mai bună şi fericită alegere.

Aici pe pământ bucuria nu este partea urmaşilor lui Cristos, ci aparţine în exclusivitate oamenilor mondeni, a acelora care s-au eliberat de toate tabuurile religioase şi de preocupările moraliste. Însă noi, care suferim, suntem fericiţi şi ne bucurăm pentru că suntem siguri că în cealaltă viaţă Dumnezeu ne va despăgubi de tot ceea ce ne-a lipsit în viaţa aceasta. Cu toate acestea, creştinul este chemarea cea mare la bucurie. Aici şi acum!

Singura părere de rău pe care o nutresc de felul cum se celebra pe vremuri Sfânta Liturghie, constă în aceea că s-a omis rugăciunea publică aşa cum o pronunţa preotul la picioarele altarului: Voi urca la altarul Domnului (Intreibo ad altare Dei); la Dumnezeul, care înveseleşte tinereţea mea (Ad Deum qui laetificat juventutem meam). Cuvintele acestea nu le-am spus niciodată mecanic, din obişnuinţă, ceea ce mă face să cred că nici unul dintre preoţi nu ar fi fost în stare de a face aceasta, ci îmi plăcea să le pronunţ totdeauna cu glas tare, spre a le arunca, oarecum, asupra credincioşilor care stăteau în bănci, revendicând în felul acesta dreptul la bucurie. Bucuria de a fi preot în vremurile acestea nesigure şi tulburi, bucuria încercării şi a grijii de a fi creştin, bucuria de a citi Evanghelia ca un începător, împreună cu ceilalţi fraţi, şi de a căuta nu bucuria celui care posedă, a aceluia care ştie, ci bucuria mult mai mare şi mai nobilă a aceluia care cercetează, a aceluia care caută.

Eu nu pot să fiu de acord cu acel predicator, care fiind obligat să vorbească de ziua vocaţiilor la viaţa preoţească, şi care nu are altceva mai bun decât să repete vechea poveste, cum că “preotul este indispensabil pentru societate. În zilele noastre vocaţiile preoţeşti se răresc văzând cu ochii…”. Se adresează în primul rând părinţilor, rugându-i să respecte şi să nu se împotrivească unei eventuale chemări la viaţa preoţească a fiilor lor. Apoi, adresându-se direct tinerilor îi roagă de a fi atenţi la glasul Domnului întrucât este sigur că această chemare, acest glas se aude şi astăzi, deşi nu atât de puternic şi de insistent ca altădată, din cauza zgomotului asurzitor pe care-l face lumea.

Preotul acesta îşi epuizase toată puterea lui de convingere, ba chiar şi glasul. Reîntors în sacristie, asudat şi cu faţa înfocată, în vreme ce îşi ştergea fruntea cu mâneca hainei, s-a auzit bombănind: Proastă meserie şi asta de predicator, de preot! Nu. Eu nu am considerat niciodată cum că preoţia ar fi o “meserie inferioară, proastă”, şi nici aceea de creştin. Cu toate că nici până acum nu le-am învăţat chiar aşa cum ar fi trebuit, mă socot şi astăzi ca un simplu elev cu capul plin de fumuri…

Iată ceea ce spunea un ateu unui preot, prieten de-al meu: “Eu aş vrea să-i văd pe preoţi totdeauna trişti şi indispuşi, pentru că atunci aş fi sigur că Dumnezeu nu există. Singurul moment în care mai am îndoieli şi în care încep să suspectez cum că toate cele ce se spun în biserică nu sunt nici câtuşi de puţin palavrageli sau vorbe de clacă, este atunci când văd creştini şi preoţi veseli şi mulţumiţi.” Şi eu sunt de acord cu părerea acestui ateu. Mulţumirea sufletească şi bucuria unui credincios poate constitui o mărturie convingătoare despre existenţa lui Dumnezeu. Sau cel puţin să trezească îndoieli în inimile necredincioşilor.

Toma avea pretenţia de a vedea semnele cuielor şi ale rănilor… În zilele noastre, mulţi cer de la noi “semnele vieţii” şi ale bucuriei. Pretind de la noi să practice asceza fericirii, care este mult mai anevoioasă decât aceea a bosumflării, ar vrea ca noi să practicăm asceza surâsului. Suntem noi pregătiţi de a aduce lumii slujirea bucuriei? Evident, că există bucurie şi bucurie, însă bucuria creştinului nu este o bucurie oarecare, o bucurie de tarabă. Pentru a intra în posesia bucuriei, aşa cum observă P. Ganne, credinciosul ştie că el trebuie să se lepede de el însuşi de toate aplecările lui, pentru a-şi încredinţa întreaga viaţă numai lui Dumnezeu şi primirii planului lui Dumnezeu în propria lui viaţă. Această primire a planului lui Dumnezeu nu implică numai o dimensiune intimă, ci o orientare în confruntările întregii lumi, faţă de fraţii noştri.

Aceste două dimensiuni le aflăm în prima lectură ca şi în Evanghelia cuvântului de astăzi. Sofonie, care a trăit şi el într-o perioadă tragică a poporului lui Israel îndeamnă Ierusalimul ca să se veselească: “Veseleşte-te fiică a Sionului, bucură-te Israele… braţele tale să nu slăbească…” şi îşi sprijină toată bucuria pe faptul că: “Domnul este în mijlocul tău ca un viteaz mântuitor…” Prin urmare, aici se află toată fericirea: de a se simţi iubiţi, iertaţi, şi primiţi de Dumnezeu. Oricât de multe şi de grele ar fi păcatele noastre, nu este învoită “albirea mâinilor”. Când Dumnezeu se află printre noi, Mântuitor puternic, este posibil ca toate să le luăm de la început şi să scriem o nouă istorie.

Mai întâi să-L iubim pe Dumnezeu şi să-I facem voinţa, şi apoi, să-l iubim pe aproapele ca pe noi înşine. Acesta este şi conţinutul predicii lui Ioan Botezătorul. La întrebarea “Ce trebuie să facem?” înainte mergătorul răspunde: “Cel ce are două haine, să dea una celui ce nu are, cel ce are de-ale mâncării, să facă aşişderea”. Aceasta înseamnă că semnul pe care l-am descoperit este prezenţa aproapelui care stă în înţelegerea noastră de a-l ajuta.

Vameşilor şi perceptorilor, botezătorul le recomanda: “Să nu cereţi nimic mai mult peste ce v-a fost poruncit să luaţi”. El nu le spune: “Din ceea ce aţi furat mai daţi şi de pomană şi aşa veţi împăca şi capra şi varza; veţi pune ordine în acele socoteli mult prea mult încurcate şi veţi reduce la tăcere remuşcările conştiinţei”. În exercitarea propriei profesiuni dreptatea trebuie să ocupe primul loc.

Soldaţilor le spune: “Să nu stoarceţi nimic de la nimeni prin ameninţări, nici să nu învinuiţi pe nimeni pe nedrept ci să vă mulţumiţi cu solda voastră”. Asta putea s-o spună numai Ioan Botezătorul, întrucât prin părţile acelea pustii nu existau sindicalişti… Mai putem adăuga – aşa cum sintetizează G. Beaquet, atât planul social al condiviziunii bunurilor, cât şi pe plan fiscal sau poliţienesc al neacceptării violenţei, al minciunii, al oprimării şi al căutării profitului în dauna altora.

Ioan Botezătorul, autorizat de a semnala prezenţa Domnului printre oameni insistă asupra respectului faţă de om, ca o condiţie fundamentală pentru recunoaşterea Domnului. În această perspectivă, chiar şi instituţiile trebuie să fie în slujba omului. Dar mai ales, descoperirea aproapelui este elementul esenţial al bucuriei noastre. Iubindu-i pe fraţi şi pe Dumnezeu, eu mă realizez cu fiinţa comunională, şi ca atare nu numai că am dreptul la fericire, ci sunt chiar fericit.

Ioan, deşi în predicile lui aspre unde nu lipsesc asemănări severe şi concrete ca aceea a lopeţii cu care se separă grâul de pleavă destinată focului nestins, nu poate să nu propovăduiască şi vestea cea bună. Şi pentru el persoana se realizează atunci când se goleşte de ea însăşi şi se îndreaptă spre cel Preaînalt şi spre fraţi. În lectura a doua şi Sfântul Paul scriind creştinilor din Filipi, insistă asupra acestui lucru, adică a bucuriei. Iar cuvintele sale înfocate reprezintă cea mai solemnă dezminţire pentru cei ce văd în biserică numai un fel de întreprindere de pompe funebre sau un refugiu pentru lumea handicapată şi tristă.

Evident, apostolul este stăruitor: “Vă zic încă: bucuraţi-vă…”. Repetă mereu acelaşi lucru, ceea ce înseamnă că atunci când scria aceste rânduri era deja cu părul alb sau cărunt. Însă aşa cum observă Maillot “bătrâneţea este acel moment al vieţii în care nu se mai repetă acelaşi lucru, dar în care se află esenţialul şi numai esenţialul; este clipa în care se decantează tot ceea ce este accesoriu şi rămâne numai ceea ce ajută vieţii”. Ei bine, iată după o viaţă plină de tot felul de peripeţii, de călătorii riscante, de naufragii şi persecuţii, polemici muşcătoare, împotriviri violente şi lupte, Paul ştie una şi bună atunci când îi îndeamnă pe credincioşi “bucuraţi-vă”. Bucuria este tot ceea ce mai rămâne, atunci când tot restul a dispărut şi a fost uitat.

De aceea şi Sfântul Paul, precizează despre ce fel de bucurie este vorba. Este bucuria care vine de la Cristos, din dragostea sa pentru biserică: “Bucuraţi-vă în Domnul”, sau pentru Domnul, pentru că Domnul aproape este. O bucurie, care se transformă în amabilitate şi îngăduinţă, care dă sens proporţiilor, capacitatea de a nu săvâşi neghiobii şi nedreptăţi. Bucuria implică dispariţia îngrijorărilor şi neliniştilor. Aici este vorba de a alunga tristeţea cât mai departe de la noi, şi de a nu ne enerva pentru nimic în lume. În privinţa aceasta Sfântul Paul ne recomandă o reţetă curioasă: “Nu vă îngrijoraţi de nimic, ci în orice lucru aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu prin rugăciuni şi cereri cu mulţumiri” (V. 6) Cereri, da, dar şi “mulţumiri”. Apostolul ne îndeamnă să nu uităm de a mulţumi Domnului. Bucuria este capacitatea de a spune “mulţumesc”.

În cele din urmă, pacea, ca o urmare logică a bucuriei: “şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Cristos Isus” (Fil. 4, 7). Să luăm aminte şi să fim foarte atenţi la itinerariul propus de Sfântul Paul pentru a ne învrednici şi noi de această pace, adică de a simţi apropierea Domnului, a avea îngăduinţă şi dragoste faţă de toţi, a alunga tristeţea din inimi, a ne ruga şi a mulţumi Domnului pentru toate. Aşadar, Cuvântul Domnului, care ni se adresează astăzi reprezintă un îndemn la bucurie. La bucuria de a ne şti iubiţi (prima lectură). Bucuria de a cunoaşte ceea ce Dumnezeu cere de la noi (evanghelie). Bucuria, ca realitate care rezistă, care rămâne chiar şi atunci când toate ne lipsesc şi când toţi ne sunt împotrivă (lectura a II-a). “Bucuria este “adevărul” fiinţei noastre” (P. Ganne). Pentru creştin, ea înseamnă a trăi în bucurie şi în veselie şi în linişte sufletească.

 

* * *

 

A III-a Duminica din Advent (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Cu mulţi ani în urmă, în Persia conducea un monarh care îşi iubea mult poporul. Pentru a-l cunoaşte mai bine, avea obiceiul să intre în mijlocul lui travestit în cele mai diferite feluri.

Într-o zi, s-a dus, îmbrăcat în hainele unui mizerabil, într-o piaţă mare, a luat loc într-un colţ şi a făcut cunoştinţă cu un măturător. În fiecare zi se întorcea şi se aşeza alături de el, împărţea cu el mâncarea şi vorbeau atât de mult încât sărmanul s-a ataşat de necunoscut.

Până când împăratul i-a descoperit adevărata lui identitate şi i-a cerut să-şi aleagă un dar care să-i amintească de el.

Omul a privit tulburat, apoi a spus: “V-aţi lăsat palatul somptuos pentru a veni aici în fiecare zi să împărtăşiţi viaţa mea dură şi mizeria mea. Altora le-aţi fi putut dărui bogăţii, dar v-aţi dăruit mie. De aceea, vă cer numai un singur lucru: să nu mă lipsiţi niciodată de prietenia dumneavoastră” (Fabulă persană).

2. Tema

Trebuie să mergem în întâmpinarea lui Isus cu bucurie, chiar dacă este un rege sărac şi se naşte într-un grajd.

Lasă capriciile şi plictiseala.

Mergi în întâmpinarea lui Isus,

mergi înaintea lui cu bucurie!

Sau:

“Vizita ta, Isuse, ne umple de bucurie”.

3. Mesajul zilei

Există un copil – spune Evanghelia – care l-a întâlnit pe Isus încă înainte de a se naşte şi a început să tresalte de bucurie.

- Cine este? Ioan Botezătorul.

- Dar şi cei mai mari s-au bucurat de prezenţa pruncului Isus: “Săraci… bătrâni… străini, întâlnindu-l pe pruncul Isus, s-au umplut de bucurie. Cine sunt? Păstorii, Elisabeta şi Zaharia, Simeon şi Ana, magii…

- Astăzi, Ioan Botezătorul, devenit adult, pentru a pregăti calea Domnului, ne face o recomandare: “Dacă vreţi să-l întâlniţi cu bucurie pe Isus, «Convertiţi-vă!»”.

Ce înseamnă “a te converti”?

- Înseamnă: a părăsi drumul greşit şi a porni pe drumul cel bun. Pentru a întâlni o persoană trebuie să mergi pe acelaşi drum!

- Drumul pe care trece Isus este cel al bucuriei adevărate, pline de iubire. Cine nu merge pe acest drum nu-l întâlneşte şi nici nu poate să-l întâlnească pe Isus, regele bucuriei şi al iubirii.

Drumul lui Isus este drumul bucuriei adevărate. Sunt două timpuri de bucurie şi le cunoaşteţi bine.

- Există o bucurie falsă. Noi o căutăm cu înfocare în capricii, urmându-ne comoditatea. Dacă vrem să-l întâlnim pe Isus, “Regele sărac”, trebuie să ştim să ne mulţumim chiar şi cu puţin când circumstanţele ne-o cer, să nu fim exigenţi, să nu risipim bani în lucruri inutile, în daruri care nu folosesc la nimic; trebuie, mai ales, să evităm acele bucurii false, trecătoare şi legate de rău, de vină.

- Există şi o bucurie adevărată: se naşte din inima bună şi ne face generoşi; provine din îndeplinirea datoriei, chiar dacă ne cere sacrificii… Cine urmează calea binelui cu rea voinţă, cine se roagă forţat, cine vine la sfânta Liturghie murmurând etc. este pe un drum pe care Isus nu trece. De aceea, exclamăm cu toţii împreună: “Aleluia, Dumnezeu vine în mijlocul nostru cu bucurie!”

Drumul lui Isus este drumul iubirii.

- Isus vine la toţi; sfântul Ioan Botezătorul are faţă de fiecare o atitudine deosebită de bunătate şi de dreptate: faţă de încasatorii de taxe, faţă de soldaţi, faţă de bogaţi…

- Şi noi ce trebuie să facem? Ce-ar răspunde Botezătorul la întrebare, chiar dacă Evanghelia nu vorbeşte despre copiii care s-au dus la el?

- Cu siguranţă, ar răspunde aşa: “Şi voi, copii, iubiţi-vă, împărţiţi totul ca fraţii, fiţi generoşi la şcoală, acasă, la joacă, peste tot. Pentru că drumul pentru a-l întâlni este cel al bunătăţii”. De aceea, exclamăm cu toţii împreună: “Aleluia, în mijlocul nostru vine Dumnezeul iubirii!”

4. Exemple

a) A fost odată un păstor bătrân, care nu obosea niciodată să repete: Va veni marele rege. Va veni regele iubirii.

- Când va veni? întreba nepoţelul.

- Curând!

- Va purta o coroană de aur?

- Da, da, dar va fi regele iubirii.

Nepoţelul, în aşteptare, exersa cu pasiune la flaut; voia să fie gata pentru momentul în care va veni regele. Voia să-i cânte cel mai frumos cântec.

Într-o noapte, deasupra Betleemului a apărut o stea şi îngerii le-au spus păstorilor:

- Nu vă temeţi; s-a născut Mântuitorul; s-a născut regele care vine să ne aducă iubirea.

Mai întâi, băiatul a fugit spre lumină; dar steaua nu s-a oprit deasupra unui palat regal, ci deasupra unei colibe; a văzut nu un rege, ci un copil sărac… şi era dezamăgit.

Aşadar, acesta era regele pe care îl prevestise bunicul? Nu! Trebuia să fie o greşeală!

Copilul s-a întors dezamăgit, plin de amărăciune. S-a îndepărtat în noapte… Dar încă de departe a auzit un copil plângând şi acel plânset i-a atins inima.

S-a întors la grotă. L-a văzut pe micul Isus între Maria şi Iosif, care îl ţinea în mâini, plângând. Şi-a scos flautul şi a început să cânte cele mai frumoase melodii pe care le învăţase. Copilul s-a liniştit imediat. L-a privit pe copilaş şi i-a zâmbit.

Atunci s-a bucurat şi a simţit că acel zâmbet îl îmbogăţea mai mult decât tot aurul din lume (B. Ferrero).

b) Un copil s-a dus în faţa lui Dumnezeu cu o floare.

Dumnezeu i-a spus: “Dă-mi-o!”

El s-a supus şi a pus floarea în faţa Dumnezeului său.

Dar Dumnezeu a repetat: “Dă-mi-o!”

Copilul, cu mâinile goale, a rămas şocat. Ce să facă?

Pentru a treia oară, Dumnezeu i-a poruncit, zâmbind: “Dă-mi-o!”

Şi copilul l-a întrebat: “Ce trebuie să îţi dau, Domnul meu?”

“Nu floarea, fiul meu, ci inima ta!” a fost răspunsul lui Dumnezeu (A. De Mello, La preghiera della rana, E.P.).

c) Hotărâre practică

Iată un fapt care m-a entuziasmat. În grădiniţa (pentru copii între 3 şi 6 ani) din Serravalle, din Republica San Marino, la care mergea fetiţa mea, copiii, cu ocazia tradiţionalei vizite a lui Moş Crăciun, nu au primit daruri, pentru că acesta a venit cu sacul gol.

Chiar copiii l-au umplut cu rechizite pe care le-au împachetat cu multă generozitate pentru copiii albanezi (Città Nuova, 3 [1994] 7).

 

* * *

 

Duminica a III-a din Advent (C)

Autor: pr. Nicolae Farcaş
Copyright: Predici.cnet.ro

Evanghelia duminicii de astăzi, în continuare cu cea a duminicii trecute, ne prezintă predica lui Ioan Botezătorul în pustiu. Înainte de fragmentul pe care tocmai l-am proclamat, Ioan se adresa poporului, care venea la el pentru a se boteza, cu aceste cuvinte:

“Pui de vipere! Cine v-a învăţat să fugiţi de mânia care vine? Securea este deja pusă la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu face rod bun va fi tăiat şi aruncat în foc” (Lc 3,7.9).

Cu astfel de cuvinte severe îi primea Ioan pe cei care veneau la el să se boteze. El avea dreptate, însă ameninţările sale nu păreau o “veste bună“, cum ne spune evanghelistul Luca în finalul Evangheliei: “Astfel, prin multe alte îndemnuri, el predica poporului vestea cea bună” (Lc 3,18). Apoi această evanghelie nu pare în armonie nici cu tema bucuriei care caracterizează lecturile din această duminică.

“Faceţi roade vrednice de pocăinţă“, repeta Ioan mulţimilor (Lc 3,8). Dar care sunt aceste fapte? Mulţimea simplă, căreia se adresa el, aştepta propuneri clare, nu discursuri abstracte şi generice.

În prima parte a Evangheliei de azi (v. 10-14) apar trei grupuri de persoane: poporul, vameşii şi soldaţii. Aceştia merg la Ioan pentru a primi sfaturi concrete.

“Ce trebuie să facem?” Aceasta este întrebarea pe care i-o adresează pe rând fiecare grup. Iar îndemnul lui Ioan este unul foarte concret: el le cere o revizuire radicală a vieţii plecând de la principiul etic al iubirii faţă de aproapele.

Mulţimilor le spunea: “Cine are două haine să împartă cu cel care nu are, şi cine are provizii de alimente să facă la fel“.

Duminica trecută Ioan Botezătorul ne invita să revedem raportul cu Dumnezeu dacă vrem să pregătim venirea Mesiei. Azi ne cere să ne examinăm raportul cu aproapele în ceea ce priveşte iubirea, caritatea, solidaritatea, împărtăşirea bunurilor, egalitatea, excluderea oricărui abuz de putere.

Nu putem să-l acuzăm pe Ioan de lipsă de claritate. Rugăciunile şi devoţiunile sunt importante, necesare, bune, cu condiţia însă să nu fie folosite ca motiv de a se sustrage de la ajutorul pe care trebuie să-l dăm celor nevoiaşi.

Venim cu plăcere în biserică pentru a ne ruga, pentru a cânta, dar când ni se cere să punem la dispoziţia aproapelui bunurile pe care le posedăm… întreg entuziasmul nostru religios dispare. Şi totuşi, Ioan Botezătorul este înţelegător cu slăbiciunea umană. Spune el: “Cine are două haine să împartă cu cel care nu are“. Isus va cere de la ucenicii săi mult mai mult: “Pe cel care-ţi ia mantia nu-l împiedica să-ţi ia şi tunica” (Lc 6,29).

Un alt grup care s-a prezentat la Ioan este cel al vameşilor.

Aceştia erau cei care-şi exercitau profesia cea mai urâtă de popor: strângeau taxele şi colaborau cu sistemul de opresiune al romanilor. Se îmbogăţeau adunând bani de la cei mai săraci şi fără apărare. Acestora Botezătorul nu le cere să-şi schimbe profesia, ci să nu profite de meseria lor pentru a exploata pe cei mai săraci.

Poate ne gândim că nu avem de-a face cu această profesie. În schimb, trebuie să admitem că ne comportăm ca vameşii când, de exemplu, ajunşi într-o funcţie onorabilă, cerem sume mari pentru prestaţiile noastre.

Vameşul este simbolul celui care se joacă cu banii, îi cheltuie aiurea. Vameş e cel care vinde şi cumpără fără teamă, gândindu-se numai la avantaj, la câştig. Vameş e cel care înşeală pe alţii, cel care profită de inocenţa săracului pentru a-l exploata şi a se îmbogăţi.

Cine se comportă ca “vameş” nu se poate pregăti pentru Crăciun numai cu câteva rugăciuni.

Ultimii care-i cer sfatul Botezătorului sunt soldaţii. Ne-am fi aşteptat ca Ioan să le ceară să renunţe la serviciul militar, să arunce armele, să abandoneze luptele. Dar şi cu ei se arată tolerant. Isus va fi mai radical şi va interzice orice recurs la violenţă: “Nu răsplătiţi răul cu rău; din contra, dacă cineva te loveşte peste un obraz, întoarce-i-l şi pe celălalt“.

Soldaţii din acel timp erau plătiţi puţin, şi atunci ce făceau? Având în mâini arme, profitau de puterea lor pentru a maltrata mulţimea, asupreau femeile, le luau banii şi impuneau servicii umilitoare şi dure celor mai slabi. Acestora, soldaţilor, Ioan le cere să nu mai maltrateze pe nimeni şi să se mulţumească cu salariile lor.

Soldaţii sunt simbolul celor care pot profita de puterea lor. Cine profită de locul pe care-l ocupă, de profesia pe care o are, pentru a domina şi asupri pe cei slabi, se comportă asemenea “soldatului”, şi este invitat să-şi revizuiască comportamentul dacă vrea să se pregătească pentru venirea Domnului.

În cea de-a doua parte a Evangheliei (v. 15-18) Ioan Botezătorul reia limbajul său aparent dur, aproape intolerant. Vorbeşte de separarea grâului de pleavă şi vesteşte arderea ei în focul cel veşnic. Pe cei păcătoşi îi aşteaptă o judecată teribilă a lui Dumnezeu.

Şi totuşi, discursul dur al lui Ioan se încheie cu o frază surprinzătoare: “Şi cu multe alte îndemnuri, Ioan predica poporului vestea cea bună” (v 18).

Pentru Luca mesajul lui Ioan este o Veste Bună, este promisiunea unui eveniment fericit.

Modul de a se exprima al lui Ioan poate nu e plăcut sensibilităţii noastre, cu toate acestea el vrea să transmită un mesaj de speranţă şi de bucurie. Dacă citim cu atenţie textul vedem că el nu promite nici o pedeapsă a lui Dumnezeu, ci vorbeşte de venirea Duhului Sfânt şi de focul care va arde pleava.

Apa curăţă, dar poate şi ucide, poate să înece. Când cel care urma să fie botezat intra în râul Iordan, Ioan împlinea un gest care însemna o purificare de pata păcatului şi o moarte pentru viaţa trecută. Nimic mai mult. Botezul său era imperfect, incomplet, şi Ioan era conştient de aceasta. Ştia că apa pe care el o folosea era o baie exterioară.

Pentru a deveni limfă vitală, apa trebuie să fie absorbită de plante, trebuie să fie băută şi asimilată de animale şi oameni.

Botezul lui Isus nu este o apă care purifică în exterior, este apa care pătrunde înăuntru, reînvie şi transformă. Este apa care devine în cel care o bea “izvor care ţâşneşte spre viaţa cea veşnică” (In 4,14). Este Spiritul său, este forţa lui Dumnezeu care transformă omul vechi în creatură nouă. Este împlinirea profeţiei lui Ezechiel: “Vă voi stropi cu apă curată şi vă veţi curăţa…” (Ez 36, 25-27).

Putem înţelege acum şi imaginea focului. Isus ne spune: “Am venit să aduc foc pe pământ, şi cât aş vrea ca el să ardă!” (Lc 12,49). Nu e focul pregătit pentru a pedepsi păcatele celor care nu se pocăiesc. Unicul foc pe care Dumnezeu îl cunoaşte este cel adus de Isus pe pământ, este Spiritul care reînnoieşte faţa pământului. Acesta va coborî din cer în ziua de Rusalii şi-i va uni pe toţi oamenii într-o singură limbă, cea a iubirii.

Acesta va fi focul care va curăţa lumea de tot răul, care va arde pleava.

Aşadar, păcătoşii nu trebuie să se teamă de venirea lui Cristos în lume, el va veni să distrugă păcatul. Păcătoşii trebuie să se bucure pentru că a ajuns pentru ei eliberarea de tot răul care-i ţinea în sclavie.

Există multe bucurii care nu sunt creştine. Ioan Botezătorul arată drumul pentru a ne umple inima de adevărata bucurie: a pregăti venirea Domnului în viaţa proprie prin împărtăşirea bunurilor cu cei săraci şi prin refuzul oricărei forme de abuz şi de dominare asupra aproapelui.

 

* * *

 

Duminica a III-a din Advent, anul C (comentariu pentru copii)

Autor: Diverşi alţi autori
Traducere: pr. Lucian Avădăni
Copyright: Predici.cnet.ro

În timp ce continuăm drumul spre Advent, azi celebrăm a treia duminică, care este o duminică specială: este o invitaţie la bucurie pentru că Domnul este aproape! Chiar şi Cuvântul lui Dumnezeu pe care l-am ascultat este impregnat de fericire şi ne invită să ne bucurăm şi să ne veselim.

Am ascultat înainte de toate vocea profetului Sofonia, în prima lectură, care pronunţă trei verbe foarte frumoase: “Bucură-te, fiica Sionului, tresaltă de veselie, Israele! Veseleşte-te… din toată inima, fiica Ierusalimului!” Bucură-te, tresaltă de veselie, veseleşte-te din toată inima! Acesta este Cuvântul lui Dumnezeu care nu se poate proclama cu o faţă serioasă: trebuie proclamat cu zâmbetul pe buzi şi cu ochi care strălucesc de fericire, deoarece este însuşi Domnul Dumnezeu care ne cere să trăim asemenea unor persoane mulţumite.

Şi de ce trebuie să ne bucurăm aşa de tare? Să-l întrebăm pe profetul Sofonia şi ne va răspunde imediat. Pentru că: “Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău!” Desigur, ştiind că Domnul este aici, viu şi prezent, putem să ne veselim şi să facem sărbătoare! Din acest motiv, atunci când celebrăm Euharistia, intercalăm rugăciunile cu cântece: a cânta este un mod de a exprima bucuria de a fi în prezenţa Domnului.

Nu doar profetul Sofonia ne spune să ne bucurăm. Azi ascultat ce le spune apostolul Paul filipenilor: “Bucuraţi-vă mereu în Domnul, şi iarăşi vă spun: bucuraţi-vă”. De două ori repetă aceeaşi invitaţie la bucurie, în caz că prima dată nu am înţeles bine! Apostolul Paul este foarte clar: bucuraţi-vă, adică veseliţi-vă, fiţi fericiţi; în Domnul: acesta este motivul bucuriei: a fi cu Domnul, şi doar împreună cu el vom putea să gustă adevărata fericire; mereu, în orice moment, în orice împrejurare a vieţii. Putem să fim mereu fericiţi, pentru că Domnul este mereu cu noi.

Să clarificăm: când Apostolul Paul spune “Bucuraţi-vă!” nu vrea să spună: “râdeţi mereu!” Vrea să ne îndemne să avem inima senină şi sufletul plin de pace, ştiind că Domnul este cu noi. Această bucurie care locuieşte în inimă se vede din modul în care noi relaţionăm cu celelalte persoane, din tonul vocii pe care îl avem în vorbire, din expresia feţei, din privirea senină… Creştinii sunt persoane mulţumite. Toţi au posibilitatea să ştie şi să vadă că Domnul este aproape din bucuria pe care o văd la noi. Dar suntem cu adevărat mulţumiţi? Suntem fericiţi pentru că Domnul este cu noi? Ne bate inima de bucurie când ne gândim cât suntem iubiţi de Tatăl nostru bun?

Toţi vrem să fim fericiţi şi această dorinţă nu este doar a noastră: aparţine inimii persoanelor din orice timp. Şi într-adevăr, în Evanghelia după sfântul Luca pe care abia am ascultat-o, întâlnim multă lume care doreşte să fie fericită: sunt persoanele care acordă atenţie anunţului Veştii Bune care este proclamat de Ioan Botezătorul. Ioan repetă fără oprire că Mesia este pe punctul de a ajunge: “Eu vă botez cu apă, dar vine unul mai mare decât mine, căruia eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintei; el vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc”. Mesia pe care poporul lui Israel îl aşteaptă de secole, în sfârşit, ajunge! Cu el va veni cu siguranţă şi fericirea. De aceea cei care îl ascultă îi adresează lui Ioan o întrebare fundamentală: “Ce trebuie să facem?”

E clar! Ştiind că se apropie Mesia, nu se poate sta degeaba, să se continue viaţa din totdeauna ca şi cum nu s-ar întâmpla nimic: este necesară pregătirea. Şi Ioan Botezătorul răspunde fiecăruia în mod clar: “Cine are două haine să împartă cu cel care nu are şi cine are provizii de alimente să facă la fel”. Aceasta e tot? Ajunge atât? Cineva se aşteaptă poate la nu ştiu ce lucruri dificile de făcut şi în schimb Ioan Botezătorul invită să facă un singur lucru: să împartă şi altora ceea ce au ei.

Într-adevăr, nu se poate să fii fericit de unul singur! Cum poţi să trăieşti fericit având alături pe cineva care plânge şi suferă pentru că nu are nimic ce să mănânce şi să se îmbrace? Fericirea cere să fim alături cu cei care nu au, împărţind ceea avem, cu simplitate. Nu sunt necesare mari iniţiative, care fac subiectul ştirilor, sunt suficiente mici gesturi făcute în linişte şi concrete pe care fiecare poate să le facă, pe care fiecare familie le poate decide împreună. Este de ajuns ceva de îmbrăcat, o pungă de orez… Este suficient un zâmbet atunci când oferi nişte mere sau o pâine.

Aproape de noi, aproape de casele sau de şcolile noastre, pe străzile de la marginea cartierelor, dar mai cu seamă, aici, în localitatea noastră, vă asigur că sunt persoane care nu au nimic şi au nevoie de orice… Poate nu ne dăm seama, poate suntem obişnuiţi să le vedem, să le întâlnim în fiecare zi, încât nu mai acordăm nici o atenţie acestor persoane. Şi totuşi, strada care duce la Isus trece pe lângă ele, Ioan Botezătorul continuă să repete încă, şi nouă, ceea ce spune lângă Iordan: “Cine are… să dea celui care nu are”.

Cuvântul din această duminică este un Cuvânt de bucurie: putem să trăim în orice moment cu certitudinea că Domnul ne iubeşte şi este cu noi, aproape, foarte aproape. Dar acest cuvânt cere şi implicarea noastră: ne cere să trăim toată săptămâna care începe ţinând ochii şi inima deschise, pentru a recunoaşte orice situaţie în care putem să punem în practică invitaţia lui Ioan Botezătorul: “Cel care are să dea celui care nu are!” Este modul cel mai simplu şi cel mai bun pentru a ne pregăti să-l primim pe Domnul care vine.

Comentariu îngrijit de Daniela de Simeis

 

* * *

 

Duminica a III-a din Advent, C (lectio divina)

Autor: FSC
Copyright: FSC

TEXTUL BIBLIC: Luca 3,10-18

10 În acel timp, mulţimile care veneau să se boteze îl întrebau pe Ioan:

- Ce trebuie să facem?

11 Iar Ioan le răspundea:

- Cine are două haine să împartă cu cel care nu are şi cine are provizii de alimente să facă la fel.

12 Au venit şi unii vameşi să se boteze şi l-au întrebat:

- Învăţătorule, noi ce trebuie să facem?

13 El le-a răspuns:

- Să nu cereţi nimic mai mult peste ceea ce v-a fost poruncit să luaţi.

14 La rândul lor, ostaşii îl întrebau şi ei:

- Dar noi ce trebuie să facem?

Şi le-a zis:

- Să nu asupriţi pe nimeni, nici să nu învinuiţi pe cineva pe nedrept, şi să fiţi mulţumiţi cu solda voastră.

15 Deoarece poporul era în aşteptare şi toţi se întrebau în inimile lor cu privire la Ioan, dacă nu cumva el este Cristos, 16 drept răspuns Ioan a zis tuturor:

- Eu vă botez cu apă, dar vine unul mai mare decât mine, căruia eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintei; el vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc. 17 El are lopata în mână şi va curăţa aria; el va aduna grâul în hambarul său, iar pleava – - va arde în focul care nu se stinge.

18 Şi cu multe alte îndemnuri, Ioan propovăduia poporului vestea cea bună.

1 – LECTURA

Ce spune textul?

Piste pentru lectură

Dragi prieteni:

Reluăm astăzi versetul 3 citit duminica trecută. Amintim astfel că fondul din această duminică are de-a face cu “botezul” ritual de iertare, cu această trăire a pocăinţei pentru întoarcerea la Domnul.

Săptămâna trecută ne erau semnalate câteva metafore care se refereau cu pregătirea unui drum netezit şi liber pentru ca să poată veni Domnul. În acest caz reflecţiile sunt mai concrete şi apar la lumină trei întrebări care provin dintre personaje distincte: oamenii, vameşii şi ostaşii. Fiecare grup îl întreabă pe Ioan ce trebuie să facă, adică modul în care se realizează în manieră concretă această pregătire, care implică netezirea drumurilor…

Oamenilor şi mulţimii în general, Ioan le va spune ca să aibă capacitatea de a împărţi cu aceia care nu au sau au mai puţin. Este – - invitaţie clară la împărţire şi la generozitate. Aceasta este prima atitudine pentru a fi pregătiţi. Luca va relua această temă de mai multe ori în Evanghelie şi în cartea Faptele Apostolilor.

Vameşii erau foarte dispreţuiţi atât din punct de vedere politic cât şi religios. Erau iudei care erau în slujba puterii imperiale romane şi care, în afară de faptul că erau necuraţi datorită contactului cu păgânii, îşi luau un procent din ceea ce strângeau în mod excesiv de la proprii lor fraţi iudei. Acestora Ioan le spune să nu ia mai mult de la oameni. Adică, ei trebuie să înveţe să reglementeze ambiţia care-i face nedrepţi. Trebuie să fie eliminată ambiţia nemăsurată…

Al treilea grup este constituit din ostaşi, adică din personalul militar imperial care controla în acea perioadă teritoriile palestiniene. Lor, Ioan le spune ca să nu-i mai asuprească pe oameni. Locul pe care-l aveau ca păzitori ai ordinii publice face ca în anumite cazuri ei să abuzeze de putere. În loc să-i păzească pe oameni ajungeau să-i asuprească şi să-i domine.

După cele trei răspunsuri, începând de la versetul 15 întâlnim altă tematică: cine este Mesia? În faţa predicii aprinse şi aprige a lui Ioan, unii cred că el este Mesia. În faţa acestei realităţi Ioan Botezătorul va spune clar că el nu este Mesia. Mesia este mai puternic decât el, îi va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc… Pe de altă parte, este relatată una din funcţiile lui Mesia în timpurile din urmă: despărţirea celor buni de cei răi… Acesta este mesajul exigent însă de speranţă şi de veste bună pe care îl aduce Ioan Botezătorul mulţimii.

Pentru a ţine cont: Versetele 10-14 din textul de astăzi aparţin evanghelistului Luca. Menţinând universalitatea chemării la mântuire, el semnalează şi importanţa de a practica iubirea şi dreptatea din partea credinciosului.

Alte texte biblice pentru a consulta: Fap 2,37; Is 58,7; In 1,19-20.

Pentru a continua aprofundarea acestor teme se poate vedea în dicţionar termenul “Ioan (Botezătorul)”.

Întrebări pentru lectură

- Care sunt cele trei grupuri care se apropie de Ioan Botezătorul în acest text evanghelic?

- Ce-l întreabă oamenii pe Ioan?

- Ce le răspunde?

- Cu cine trebuie să împartă?

- Ce-l întreabă vameşii pe Ioan Botezătorul?

- Ce le răspunde?

- Ce-l întreabă ostaşii?

- Ce le va spune Ioan?

- Ce întrebare au oamenii care văd şi ascultă uimiţi răspunsurile lui Isus?

- Ce le spune Ioan Botezătorul?

- Care va fi diferenţa între Ioan Botezătorul şi Mesia care trebuie să vină?

- Ce va realiza Mesia la sfârşitul timpurilor?

2 – MEDITAŢIA

Ce-mi spune? Ce ne spune?

Întrebări pentru meditaţie

- Încă – - dată ne întrebăm în acest timp de Advent: sunt dispus să mă convertesc şi să-mi schimb viaţa întorcându-mă pe căile lui Dumnezeu?

- Ce acţiuni concrete de schimbare îmi inspiră Domnul?

- Sunt dispus să fiu generos şi să împart cu fraţii mei puţinul sau multul pe care pot să-l am?

- Împart timpul meu, talentele mele, capacităţile mele cu alţii sau mă închid în mine însumi?

- Sunt capabil să “limitez” ambiţiile mele pentru a nu dăuna altora?

- Care sunt “ambiţiile” din viaţa mea astăzi? De ce tip sunt ele? Sunt ele în acord cu Evanghelia, sunt legitime sau sunt contrare mesajului Domnului nostru?

- În exercitarea vieţii mele de relaţie cu fraţii mei, cum gestionez dimensiunea puterii? Îmi amintesc că puterea în cheie evanghelică este slujire şi dăruire? Fac “abuz de putere” în unele circumstanţe ale vieţii?

- Redescopăr în fiecare zi că Isus este unicul Mesia? Care sunt “mesia” din lumea mea actuală?

- Caut să am atitudinea lui Ioan care-l vesteşte pe Mesia şi arată clar că nu el este Mesia?

- Am tentaţia de a simţi că sunt un “mesia” când fac ceva bun? Caut să am – - atitudine umilă ştiind că în faţa măreţiei lui Mesia nu sunt nimic?

- Caut să fiu dintre cei buni ca să fiu pregătit pentru momentul în care vine Isus Cristos, unicul Mesia, ca să realizeze judecata finală?

3 – RUGĂCIUNEA

Ce-i spun? Ce-i spunem?

Pentru a favoriza, a trezi şi a lumina pasul rugăciunii, sugerăm citirea unui punct din Catehismul Bisericii Catolice, care ne vorbeşte despre judecata finală:

1040. Judecata de pe urmă va avea loc la a doua venire în slavă a lui Cristos. Singur Tatăl îi cunoaşte ziua şi ceasul, numai El îi hotărăşte venirea. Prin Fiul său Isus Cristos, Tatăl îşi va rosti atunci cuvântul definitiv asupra întregii istorii. Vom cunoaşte sensul ultim al întregii lucrări a creaţiei şi al întregii economii a mântuirii şi vom înţelege căile minunate pe care Providenţa va fi călăuzit orice lucru spre scopul său final. Judecata de pe urmă va arăta că dreptatea lui Dumnezeu e biruitoare asupra tuturor nedreptăţilor săvârşite de creaturile lui şi că iubirea lui e mai puternică decât moartea (cf. Ct 8,6).

4 – CONTEMPLAŢIA

Cum interiorizez mesajul? Cum interiorizăm mesajul?

Pentru a interioriza acest text vă propunem să ţineţi cont de cele trei întrebări care i se pun lui Ioan astăzi, mai ales de prima (versetul 10).

Ţinând cont de asta, să contemplăm misterul lui Dumnezeu în viaţa noastră şi să ne întrebăm în faţa Prezenţei Sale într-un moment de rugăciune devotată…

- Ce pot să fac? În mijlocul mediocrităţii din ambientul meu şi din viaţa mea…

- Ce pot să fac? În mijlocul temerilor şi neliniştilor mele…

- Ce pot să fac? În faţa nedreptăţii şi sărăciei multor fraţi…

- Ce pot să fac?…

- Ce pot să fac?…

5 – ACŢIUNEA

La ce mă angajez? La ce ne angajăm?

Propunere personală

- Revizuirea propunerilor asumate în săptămânile anterioare, la începutul Adventului, pentru a pregăti inima şi a-l primi pe Domnul care vine în întâmpinarea noastră. Dacă nu s-au făcut aceste propuneri, faceţi-le în acest moment.

Propunere comunitară

- Cu grupul tău de tineri dialogaţi despre “mesia” din timpul nostru:

- – Cine pretind astăzi că sunt “mesia”?

- – Pe cine urmează şi valorizează tinerii din ambientul tău în general ca “mesia”?

- – Este uşor sau nu a percepe că Isus Cristos este unicul Mesia?

- – Care sunt dificultăţile în acest sens astăzi?