Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a III-a de peste an
Anul A (B, C)
Lecturi:
Isaia 8,23-9,3
1Corinteni 1,10-13.17
Matei 4,12-23

Matei 4,12-23

Auzind că Ioan a fost închis, [Isus] s-a retras în Galileea. Şi, părăsind Nazaretul, a venit şi s-a stabilit la Cafarnaum, care este pe malul mării, în ţinuturile lui Zabulon şi Neftali, ca să se împlinească ceea ce a fost spus prin profetul Isaia: Pământ al lui Zabulon şi pământ al lui Neftali, pe drumul spre mare, dincolo de Iordan, Galileea păgânilor! Poporul care zăcea în întuneric a văzut o lumină mare, iar celor care locuiau în ţinutul întunecos al morţii, le-a răsărit o lumină. De atunci a început Isus să predice şi să spună: “Convertiţi-vă, pentru că s-a apropiat împărăţia cerurilor”. Umblând de-a lungul Mării Galileii, a văzut doi fraţi: pe Simon, numit Petru, şi pe Andrei, fratele lui, aruncând năvodul în mare, căci erau pescari, şi le-a spus: “Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni!” Iar ei, părăsind îndată năvoadele, l-au urmat. Plecând de acolo, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacob, fiul lui Zebedeu, şi pe Ioan, fratele lui, în barcă, împreună cu Zebedeu, tatăl lor, reparându-şi năvoadele, şi i-a chemat. Iar ei, părăsind îndată barca şi pe tatăl lor, l-au urmat. El străbătea toată Galileea, învăţând în sinagogile lor, predicând evanghelia împărăţiei şi vindecând orice boală şi orice suferinţă în popor.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Şerban Tarciziu
pr. Anton Dancă
pr. Anton Iştoc
volum colectiv ITRC 2
volum colectiv ITRC
pr. Alessandro Pronzato
pr. Ştefan Ciubotaru
pr. Ernest Munachi Ezeogu

 

* * *

 

Mărturia lui Isus

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

În noaptea sfântă de Crăciun am ascultat cu inima plină de bucurie mărturia îngerilor: Bucurie mare vă vestesc pentru tot poporul: vi s-a născut Mântuitorul (Lc 2,10-11). La scurt timp după aceea vin magii de la Răsărit şi mărturisesc: Am văzut steaua lui din Răsărit şi am venit să ne închinăm lui (Mt 2,2). Plină de bucurie şi de mângâiere este mărturia bătrânului Simeon: Acum, Stăpâne, după cuvântul tău, îi poţi da drumul servitorului tău cu pace, fiindcă ochii mei au văzut mântuirea ta pe care ai pregătit-o în faţa tuturor popoarelor: lumină revelatoare pentru păgâni şi faimă a lui Israel, poporul tău (Lc 2,29-32). Înălţătoare este mărturia Tatălui ceresc la botezul lui Isus din Iordan: Acesta este Fiul meu iubit întru care am binevoit (Mt 3,17); la fel şi mărturia de pe Tabor (cf. Mt 17,5). În duminica trecută am expus mărturia lui Ioan Botezătorul despre Isus: Este Fiul lui Dumnezeu (In 1,34), ca şi a lui Petru: Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu (Mt 16,16) şi a lui Paul: Isus este Domnul (Rom 10,9). Nu trebuie să excludem din mărturiile de excepţie nici pe cea a unui păgân, a soldatului roman care i-a străpuns coasta pe cruce: Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu era acesta (Mt 27,54). Toţi s-au bucurat de mărturia dată.

Noi suntem chemaţi azi să ne bucurăm de primele cuvinte ale lui Isus, care ne sunt adresate în chip special: Convertiţi-vă, fiindcă împărăţia lui Dumnezeu este aproape!

Cât de mult se bucură tata şi mama când pruncul lor le zâmbeşte şi le spune pentru prima dată mamă şi tată. Gângăvind aceste două cuvinte miraculoase, care îi dau bucurie în inimă, zâmbet pe buze şi atâta lumină în privire, părinţii se simt în culmea fericirii că rodul iubirii lor trăieşte din fericirea lor de a-l avea. Un scriitor povesteşte cum a observat odată o tânără mamă cu pruncul în braţe, îngenunchind, privind cerul şi sărutându-l, a spus: Îţi mulţumesc, Doamne! Întrebată despre gestul şi fericirea ei, a răspuns: Azi mi-a zâmbit pentru prima dată. Este semnul prin care m-a recunoscut de mamă.

Primele cuvinte adresate de Isus, Fiul lui Dumnezeu, nouă, în semn că ne-a recunoscut de fraţi ai săi, sunt cele spuse mai sus: Convertiţi-vă, fiindcă s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Cuvintele lui Isus sunt totodată zâmbetul lui Dumnezeu Tatăl, care ne recunoaşte de fii în Cristos.

Stagiritul (Aristotel din Stagira) spune că acela care cunoaşte înţelesul profund al cuvintelor este cel mai aproape de adevăr şi se poate bucura mai mult de ceea ce descoperă. Să căutăm înţelesul profund al cuvintelor lui Isus, ca să ne găsim bucuria inimii!

Convertiţi-vă! Suntem chemaţi să dăm mărturia bucuriei prin convertire. Ce este convertirea?

La prima vedere nu ne prea încântă, deoarece credem că ea înseamnă: post, înfrânare, renunţare, mortificare, abstinenţă, biciuire etc. Convertiţi-vă, în realitate, este un îndemn la bucurie prin schimbarea felului nostru de a gândi despre Dumnezeu, despre aproapele, despre noi înşine, despre moarte şi viaţa veşnică. Isus ne-a dat exemplul cel mai frumos de convertire în parabola Tatălui milostiv, sau, aşa cum este mai cunoscută, a Fiului risipitor (cf. Lc 15,11-32). Fiul cel mic, atâta timp cât a stat lângă tatăl său, se obişnuise să-l critice, se gândea că bătrânul este un zgârcit, că îl exploatează, că este o frână în calea libertăţii lui etc. Acest fel de a gândi l-a determinat ca într-o bună zi să-i ceară partea de avere care i se cuvine, pentru a o administra aşa cum gândeşte el, cât mai departe de ochii tatălui. Abia când ajunge păzitor de porci şi muritor de foame îşi dă seama că tatăl este altfel de cum l-a văzut el; că în casa lui şi cei din urmă slujitori sunt mai fericiţi decât el, fiindcă prudenţa şi iubirea tatălui îi hrăneşte, îi adăposteşte, îi apără etc. Schimbându-şi felul de a gândi, se converteşte şi îşi zice în sine: Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: “Am greşit împotriva cerului şi a ta. Nu mai sunt vrednic să fiu fiul tău, dar primeşte-mă în rândul slujitorilor tăi”. S-a sculat şi s-a dus. Ajungând la tatăl, nu i se cere cont de averea risipită, nu este judecat şi condamnat să fie rob pentru toată viaţa, nu este pus la rugăciuni, biciuiri, posturi lungi etc. ci este îmbrăţişat, sărutat, îmbrăcat ca un prinţ, încălţat, înzestrat cu inelul de moştenitor şi invitat la cel mai bun ospăţ din toată viaţa lui, însoţit de cântece şi voie bună. Cine i-ar putea descrie bucuria? La această bucurie ne cheamă Isus şi pe noi prin cuvintele: Convertiţi-vă!

La 25 ianuarie sărbătorim Convertirea lui Saul din Tars în Paul ca apostol al neamurilor. Înainte gândea despre Isus că este un pericol pentru neamul său, pentru Legea lui Moise, pentru Iahve însuşi. După convertire, Isus este desăvârşirea Legii şi susţine că trebuie să fie anatemă acela care ar îndrăzni să înveţe altceva decât ceea ce ne-a învăţat el; creştinul devine inimă din inima poporului ales; despre sine are toată convingerea că este cel mai mic dintre apostoli şi printre primii mari păcătoşi pentru care a murit Cristos pe lemnul de ocară. Altădată căuta pe creştini pentru a-i nimici, acum doreşte să moară el însuşi şi să fie cu Cristos în care însuşi Tatăl ceresc îşi află toată bucuria. La o astfel de convertire suntem chemaţi şi noi.

Cine ar putea să descrie bucuria femeii samaritene de la fântâna lui Iacob, pe care Isus a determinat-o să-şi recunoască păcatele, ca apoi să-i descopere că el este Mesia care trebuia să vină? Ea îi lasă urciorul, uită de sete, de foame, de apă; aleargă fericită în cetate să cheme pe oameni ca să-l vadă pe Mesia, să-l asculte şi să se bucure de prezenţa lui (In 4,9-40).

Întorşi la Dumnezeu, vom continua să gustăm din paharul amar al acestei vieţi: necazuri, boli, ispite, teamă, moarte etc., dar în toate acestea ne va rămâne bucuria sufletească legată de credinţa şi speranţa anunţate de Isus: Mai mare bucurie este în cer pentru un păcătos care se converteşte decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care n-au trebuinţă de convertire (Lc 15,7). Cerul este în sufletul fiecărui convertit, fiindcă devine lăcaşul Preasfintei Treimi, aşa cum ne-a descoperit Isus (In 14,23).

Al doilea cuvânt pe care ni-l adresează Isus este: împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Împărăţia lui Dumnezeu sau împărăţia cerului sunt tot una cu împărăţia mesianică, promisă de atâtea ori de Dumnezeu şi aşteptată cu atâta dor de poporul ales. Adevăratul înţeles al expresiei de regnum Dei din limba latină, basileia din limba greacă, nu înseamnă un loc de pe pământ sau din cer, ci o demnitate regească, o putere împărătească unică în manifestarea ei miraculoasă, cum este aceea de a învia morţii (la învierea lui Lazăr), de a învia el însuşi din morţi datorită sfinţeniei, desăvârşirii, dumnezeirii şi dreptului de domnie obţinut prin victorie asupra păcatului şi a morţii. Isus se identifică el însuşi cu această împărăţie, fiindcă, nu numai că prin el şi pentru el au fost create toate, dar şi pentru faptul că de la naşterea sa pe pământ şi până la înălţarea la cer, a uimit lumea şi toţi se întrebau: Oare nu este el fiul lui Iosif (Lc 4,22), De unde are această înţelepciune şi aceste puteri? Oare nu este el fiul tâmplarului? (Mt 13,54); Niciodată n-a vorbit om ca acest om (In 7,46). Despre nevinovăţia şi sfinţenia lui dau mărturie nu numai ucenicii, ci chiar duşmanii. Iuda trădătorul recunoaşte că a vândut sânge nevinovat (Mt 27,4); tâlharul de pe cruce: Acesta n-a făcut nici un rău (Lc 23,41); posedatul din sinagoga din Cafarnaum: Ştiu cine eşti: sfântul lui Dumnezeu (Mc 1,24); mulţimile se mirau văzând pe muţi vorbind, pe şchiopi umblând, pe orbi văzând şi slăveau pe Dumnezeul lui Israel (Mt 15,31).

Isus ne-a asigurat: Împărăţia lui Dumnezeu nu vine pe văzute cu ochii şi nici nu se zice: Iat-o aici sau acolo, căci împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul vostru (Lc 17,20-21) şi, aşa cum spune sfântul Paul, ea nu este mâncare şi băutură, ci bucurie, pace, dreptate şi fericire în Duhul Sfânt (cf. Rom 14,17). Pentru aceasta, cine nu găseşte împărăţia lui Dumnezeu în inima sa, nu o poate găsi nicăieri, nici pe lumea cealaltă. Nu putem intra în împărăţia lui Dumnezeu, dacă mai întâi nu intră ea în noi prin convertire, printr-o întoarcere totală la Tatăl, la Fiul şi la Duhul Sfânt.

Rămâi cu noi, Doamne! Amin.

 

* * *

 

Duminica a III-a de peste an (A)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

După cum înainte vreme s-a acoperit de ocară pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali, în vremurile de pe urmă se va acoperi de slavă calea mării, ţinutul de dincolo de Iordan, Galileea neamurilor. Poporul care umbla în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce locuiau în ţinutul umbrei morţii lumină le-a răsărit… Fiindcă jugul care îl apăsa şi toiagul ce-i lovea spinarea şi varga celui care-l asuprea, Tu le-ai sfărâmat ca în ziua lui Madian. (Is 9,14)

În contextul în care profetul Isaia comentează, prin intermediul mai multor episoade, naşterea unui copil al cărui nume simbolic Emanuel (Dumnezeu cu noi) dezvăluie rolul său miraculos (mântuirea adusă din partea lui Dumnezeu), un loc important este ocupat de oracolul citit în această a III-a duminică de peste an. În acest oracol Isaia face referinţă la o serie de încercări prin care au trecut locuitorii părţii de nord a Israelului, locuită de membrii vechilor triburi ale lui Zabulon şi Neftali. În urma invaziei şi a jafurilor conduse de Teglatfalasar locuitorii acestui ţinut au fost nu doar sărăciţi ci mai ales profund umiliţi (2Regi 15,29). Or, tocmai în acest context profetul anunţă şi cultivă o aşteptare, aceea a repunerii în demnitate. Această repunere în demnitate va fi opera celui al cărui nume anunţă grija atentă şi mai ales prezenţa salvatoare a lui Dumnezeu, mai precis a lui Emanuel.

Auzind Isus că Ioan a fost întemniţat, s-a întors în Galileea. Şi, părăsind Nazaretul, a venit să locuiască în Cafarnaum, lângă mare, la hotarele lui Zabulon şi Neftalim, ca să se împlinească cele spuse prin Isaia profetul care zice: “Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftalim… Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare…”. De atunci a început Isus să vestească şi să spună: “Convertiţi-vă, căci este aproape Împărăţia cerurilor!” (Mt 4,12-23)

Cu ocazia botezului primit la râul Iordan, Isus a fost a primit investitura mesianică de Fiu preaiubit al Tatălui pentru a împlini mai apoi toată dreptatea (Mt 3,15). Or, episodul citit în această a III duminică de peste an ne relatează primele gesturi şi cuvinte ale lui Isus, gesturi şi cuvinte de o importanţă fundamentală. Într-adevăr, episodul nostru este marcat de dorinţa lui Isus de a merge către Naţiunile păgâne, mai precis, de a părăsi deşertul în care s-a constituit poporul lui Israel pentru a se îndrepta către ţărmul lacului, către Galileea Neamurilor. Această Galilee, locul în care coabitează evreii şi păgânii, apare aici ca simbol al reunirii universale: este Pământul Făgăduinţei noului Israel. Mulţimile se pun în mişcare pentru a-l urma pe Isus şi îi aduc la El pe bolnavi şi pe dezmoşteniţi (4,24). Acolo unde apare Isus (iar prezenţa sa actualizează întotdeauna Împărăţia lui Dumnezeu) se naşte comunitatea deja universală.

În momentul în care ajungem să recunoaştem în omul Isus pe Fiul preaiubit al Tatălui, Împărăţia lui Dumnezeu începe să devină preocuparea noastră primordială şi esenţială. Împărăţia este o persoană care poate să ne ceară totul pentru că Ea este totul şi umple întreagă existenţă a omului. În acest sens Împărăţia cerurilor realizează în noi o eliberare interioară oferindu-ne posibilitatea de a privi întreaga noastră viaţă cotidiană cu o privire reînnoită, aceea de fiu.

A-l urma pe Isus înseamnă a începe să-i prezentăm bolile noastre, tulburările noastre, alienările noastre, paraliziile noastre pentru ca El să le vindece. Dar celebrarea euharistică duminicală nu înfăptuieşte ea, oare, tocmai astfel de vindecări şi reconstruiri? Cine poate spune că nu a simţit încă această lucrare restauratoare?

 

* * *

 

Lumina lumii

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Fragmentul evanghelic, pe care l-am ascultat, cuprinde trei părţi distincte: a) alegerea ascultătorilor, b) primele cuvinte ale lui Isus şi c) chemarea primilor ucenici.

În prima parte, sfântul Matei ni-l prezintă pe Isus în ţinutul Zabulonului şi al lui Neftali, la Cafarnaum, ca o împlinire a profeţiei lui Isaia, delimitându-i, nu atât teritoriul, cât mai ales ascultătorii care intră în perspectivă profetică, pe cei din Galileea neamurilor, popor scufundat în întuneric şi în umbra morţii, adică a venit să caute ce era pierdut, aici fiind o regiune semi-păgână, urâtă de iudei, care, în ura lor, au mers până acolo că s-au bucurat de devastarea ei în anul 734 de către împăratul asirian Teglad-Falasar III. Nu-i de mirare că Isus, începându-şi activitatea publică dintr-o astfel de regiune şi cu nişte ucenici galileeni, îşi va atrage dispreţul arhiereilor, cărturarilor şi fariseilor.

A doua parte a lecturii evanghelice constă într-un îndemn la convertire. Motivul? “Împărăţia cerului este aproape”.

Cerul s-a deschis şi lumina a strălucit. Taina cea din veci ascunsă în Dumnezeu ni s-a revelat: păgânii au parte ca şi iudeii de mântuire (Col 1,26-27), Galileea neamurilor, locul în care iudeii şi păgânii convieţuiau paşnic, consideraţi de “cei care se credeau drepţi” (Lc 18,9) drept osândiţi şi scârba lui Dumnezeu, scufundaţi în întuneric şi în umbra morţii, au văzut “lumină”; sunt primii chemaţi să vadă lumina lumii, împărăţia lui Dumnezeu, pe Cristos despre care bătrânul Simeon spusese cu 30 de ani mai înainte: “Ochii mei au văzut mântuirea ta, pe care ai pregătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre luminarea neamurilor şi spre slava poporului tău, Israel” (Lc 2,30-32).

Oracolul lui Isaia străluceşte în aurora mântuirii. Versetul 23 din capitolul precedent spune cu emfază: “nu va mai fi întuneric”. Profetul multiplică imaginile, spre a mări bucuria, cu amintirea acelora care se întorc fericiţi cu snopii de la seceriş sau de la împărţirea prăzilor de război. Se pare că a ajuns acea perioadă de pace în care încălţămintea de războinic şi mantia de soldat stropită cu sânge, ultimele rămăşiţe ale blestematului de război, au fost arse spre a dispare pentru totdeauna. Pacea a fost aspiraţia principală a acestui popor iudaic atât de strâmtorat de lupte continui, încât pacea a căpătat o trăsătură mesianică de primă mărime. Isaia vedea realizându-se această epocă de aur prin naşterea unui copil misterios, din viţă regală. Acesta este oare? Ce vrea să spună cu “împărăţia cerurilor” mai mult decât noua împărăţie a lui David?

A treia parte a Evangheliei prezintă acţiunea unică şi specifică lui Isus de a-şi alege ucenicii, care să primească apoi partea lui Isus: continuarea misiunii sale de a oferi oamenilor lumina, “cuvântul vieţii“, cuvântul care zideşte împărăţia lui Dumnezeu.

Cuvintele lui Isus adresate lor: “Urmaţi-mă!” – I-a chemat. Sunt cuvinte tehnice, folosite pentru a defini ucenicia lor în sens strict. Chiar şi la iudei adevăratul ucenic se forma prin urmarea maestrului său şi viaţa sa se plămădea acceptând sarcina pe care i-o impunea. Există totuşi o deosebire între ucenicia iudaică şi cea creştină: de a intra la şcoala unui maestru, de a trăi alături de el, de a accepta învăţăturile lui şi de a renunţa la multe lucruri. Ştim că unii ucenici iudei renunţau chiar la căsătorie, ca să se poată dedica studiului legii, ca cei de la Qumran, de exemplu. În ucenicia iudaică iniţiativa aparţinea novicelui de a-şi alege maestrul, pe când în ucenicia creştină iniţiativa aparţine mereu lui Cristos care cheamă. Ucenicii din şcolile iudaice trăiau cu speranţa că va veni cât mai curând ziua în care din ucenic va deveni maestru, pe când ucenicia la şcoala lui Isus este permanentă, niciodată ucenicul nu va ajunge mai mare ca maestrul său, ci trebuie să tindă la împărtăşirea soartei lui tragice: de a bea paharul pe care el l-a băut…

Fraza cheie, prin care Isus vrea să le arate ce vor reuşi să înveţe de la el, stă în aceste cuvinte: “Vă voi face pescari de oameni”. Fraza nu are ceva similar în nici o altă parte a literaturii iudaice, este original creştină şi arată misiunea lor viitoare de a predica cuvântul lui Dumnezeu.

Datorită acestui procedeu, Isus apare superior oricărui rabi şi egal cu Iahve, care îşi alegea şi chema profeţii în Vechiul Testament pentru aceeaşi misiune a cuvântului.

Apostolul Paul semnalează diviziuni printre credincioşii din Corint. Unul spune: “Eu sunt al lui Paul”, altul: “Ba eu sunt al lui Apolo”, un altul, ca să arate că e mai presus de ceilalţi, spune: “Ba eu sunt al lui Chefa”…

Desigur, nu Paul, Apolo sau Chefa îşi căutau ucenici şi nici nu erau de acord cu astfel de alegeri şi gâlcevi, dar există acea neghină, pe care o seamănă “cel viclean” în sufletele celor slabi în credinţă şi care caută să-şi bazeze propria slăbiciune plină de mândrie pe autoritatea unuia sau altuia dintre apostoli. “Al meu este mai bun“, zice unul, dar în realitate nu vrea să spună decât că: “Eu sunt mai bun ca tine”. Egoismul religios, frate cu superstiţia, cu magia şi cu fundamentalismul habotnic şi intolerant, a stat mereu la baza rupturilor şi schismelor din sânul Bisericii… Dorinţa omului de a fi mai bun, dar fără cruce, duce la acea căutare a unei comunităţi ideale, în care intrând, să te poarte automat din extaz în extaz, din minune în minune, din fericire în fericire şi în adevăratul paradis pământesc, fiindcă de cel ceresc, de “împărăţia cerurilor” nu prea au habar ce ar vrea să spună în realitate. Clasic este exemplul acelui tânăr care, nemulţumit de viaţa parohienilor în care se născuse, s-a dus la un pustnic şi i-a spus: “Sunt tare dezamăgit de oamenii din parohia mea şi aş vrea să întâlnesc o comunitate desăvârşită… “. Bătrânul i-a arătat zidurile capelei împovărate de ani şi l-a întrebat: “Tinere, ce vezi pe aceste ziduri vechi?” “Muşchi şi mai ales buruieni”, a răspuns tânărul. “Ei vezi, a urmat pustnicul, şi totuşi Dumnezeu locuieşte în acest edificiu străvechi. La fel e şi cu parohia ta! Nu poate fi nici pură, nici desăvârşită, căci este alcătuită din oameni. Şi tu eşti om şi, chiar dacă într-o zi ai să întâlneşti o comunitate desăvârşită, va înceta să mai fie astfel din clipa când tu vei intra într-însa” (Jean Vernette, Parabole pentru azi, Ed. ARC Bucureşti 1994, p. 63)

După motivele care trebuie să ne ţină uniţi la şcoala lui Isus, pe lângă cele expuse în duminica trecută, apostolul Paul enumeră: botezul şi Evanghelia. Botezul, care stă la temelia oricărei comunităţi, are un singur autor: pe Isus. Evanghelia – cuvântul lui Dumnezeu – pe care o predică fiecare apostol, este rânduită spre mântuirea tuturor oamenilor şi ar fi o nebunie ca cineva să o folosească spre a-şi crea propria coroană de mărire, când pentru ea Isus s-a încoronat cu moartea cea mai ruşinoasă. Cei botezaţi sunt botezaţi în moartea lui Isus şi au viaţă prin cuvântul lui.

Ce concluzie putem trage pentru noi cei de azi?

Că Isus a venit să caute şi să mântuiască pe cei mai păcătoşi dintre păcătoşi şi primul sun eu. Trebuie să mă convertesc zilnic.

Zilnic am trebuinţă de lumină pentru viaţă, zilnic am trebuinţă de cuvântul lui Dumnezeu pentru viaţa veşnică.

Fie, cine o vrea, al cui o vrea: Paul, Apolo, Chefa, dar eu vreau să fiu al lui Cristos, pentru că Isus Cristos este al lui Dumnezeu (1Cor 3,23) şi Dumnezeu este indivizibil.

 

* * *

 

Duminica a III-a de peste an

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

În lumea noastră, în fiecare zi se întâmplă ceva nou. Dar este tot atât de adevărat că fiecare nouă zi poartă cu sine moştenirea zilelor precedente (şi tot aşa se poate spune despre luni şi ani).

Există noutăţi care trec rapid: în următoarea zi nu mai prezintă nici un interes. În schimb sunt altele care lasă o urmă adâncă asupra zilelor şi anilor următori. Uneori chiar pentru multe secole…

De exemplu: dacă noi astăzi suntem aici prezenţi la Sfânta Liturghie, aceasta se datorează faptului că cu douăzeci de secole mai înainte, în Galileea, în părţile Cafarnaumului, un anumit Isus “a început să predice”, invitând poporul la convertire pentru că – spunea el – “împărăţia cerurilor este aproape”.

În acel timp, Isus era un necunoscut care venea din Nazaret. Dar foarte curând va face să se vorbească despre el, datorită a ceea ce spunea şi ceea ce făcea; mai întâi în Galileea, şi apoi până la Ierusalim. Aici va fi arestat, judecat, condamnat. Dar după moartea sa în loc de a sfârşi uitat ca mulţi alţii, va continua să facă să se vorbească despre el. Mult mai mult ca înainte. Pentru că ucenicii săi Petru, Andrei, Iacob, Ioan şi ceilalţi pe care Isus i-a chemat să-l urmeze – la puţine zile după moartea lui Isus au început să proclame în cele patru vânturi: “Dumnezeu l-a înviat iar noi toţi suntem martorii acestui fapt” (Acte 2,32).

Astfel s-a născut creştinismul. Astfel a început Biserica. Iar noi, aici, astăzi – la douăzeci de secole distanţă – suntem de asemenea adunaţi în numele lui Isus Cristos pentru a-i asculta cuvântul şi a ne aminti de el, pentru că suntem creştini şi facem parte din Biserică.

“De atunci Isus a început să predice…”. Iar astăzi de asemenea continuă aceeaşi istorie, realitate care a început atunci şi care nu va avea sfârşit până la sfârşitul lumii. Este istoria, realitatea “Evangheliei”: mai întâi cuvântul, mesajul, învăţătura lui Isus însuşi; apoi cuvântul, mesajul, învăţătura ucenicilor săi.

Acea Evanghelie care înseamnă “vestea cea bună” pentru oameni: Dumnezeu este prietenul nostru, Dumnezeu este Tatăl nostru, Dumnezeu ne cheamă să trăim împreună cu el dincolo de moarte. Isus răstignit şi înviat este “semnul” şi garanţia a toate acestea.

Acea Evanghelie care este apel pentru oameni de a-şi schimba propriile criterii de viaţă şi de comportament, amintind că referirea la Dumnezeu trebuie să aibă primul loc în toate, dacă nu vrem să greşim plasarea, situarea ansamblului existenţei noastre.

Acea Evanghelie care dintotdeauna suscită entuziasmul unora – care sunt asemenea cu acei pescari din Galileea care încă de la început l-au urmat pe Isus – dar lasă indiferenţi pe mulţi alţii, şi uneori întâmpină opoziţie, chiar violentă, din partea altora.

Acea Evanghelie care este fundamentul unic şi toată raţiunea de a fi a credinţei pe care o profesăm întrucât suntem “creştini”; dar pe care poate că mulţi dintre noi creştinii o cunoaştem aşa de puţin…

Mesajul Evangheliei este conţinut esenţial în patru mici cărţulii care la rândul lor se numesc “Evanghelii”. Este vorba despre aceeaşi veste bună şi despre acelaşi apel, adresate omenirii de patru voci diferite şi unanime: este aceeaşi “Evanghelie a lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu” (Mc 1,1) în cele patru versiuni: “după Matei”, “după Marcu”, “după Luca” şi “după Ioan”.

Ori de câte ori participăm la Sfânta Liturghie auzim citindu-ni-se câte o bucăţică din ea. Puţinul acesta dar adăugat la puţinul de mai multe ori (dacă ascultăm cu atenţie…) poate constitui pentru noi “ceva” – care apoi adăugat la “ceva” de mai multe ori – constituie pentru noi ceea ce ne spune Evanghelia. Dar nu ar trebui să ne mulţumim să învăţăm să cunoaştem Evanghelia în felul acesta. Ca şi creştini – şi mai ales în lumea modernă – ar trebui să simţim datoria cu toţii să cunoaştem Evanghelia personal, şi să o cunoaştem bine.

Oare câţi dintre noi cei prezenţi aici, nu am citit niciodată personal o Evanghelie întreagă? V-aş putea da o idee: dar fiind faptul că în acest an la Liturghia de duminică se citeşte aproape totdeauna Evanghelia după Matei, de ce oare să nu ne angajăm cu toţii la o lectură personală şi continuă a acestei Evanghelii?

Ar fi modul cel mai bun de a dedica, poate chiar sacrifica, puţin din timpul nostru pentru rugăciune şi cultivarea în felul acesta a credinţei noastre: ascultând şi meditând cuvântul pe care Dumnezeu ni l-a adresat prin Isus Cristos.

Închei cu urarea ca să se realizeze în fiecare dintre noi cuvântul profetului, citat în Evanghelia de astăzi: Evanghelia lui Cristos să devină într-adevăr pentru noi “lumină” care luminează şi călăuză pentru paşii noştri pe căile vieţii.

 

* * *

 

Duminica a III-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Cuvântul lui Dumnezeu propus spre meditaţie în această duminică este un adio definitiv spus timpului Crăciunului, şi în acelaşi timp o invitaţie de a ne elibera de sentimentalismele care l-au însoţit. Este emoţionant să-l contempli pe Dumnezeu care s-a făcut copil; este frumos, dar nu este suficient. Trebuie să scoatem din acest eveniment divin concluziile care implică mai mult curajul decât tandreţea. Copilul din Betleem a crescut, iar astăzi ni se prezintă ca unicul Învăţător care poate lumina şi salva umanitatea.

Prima lectură de astăzi ne prezintă o promisiune făcută de Dumnezeu poporului său. În anul 732 a.C., evreii din partea de nord a Palestinei, care aparţineau triburilor lui Zabulon şi Neftali, au căzut sub stăpânirea asirienilor şi au fost în mare parte deportaţi. Pământurile lor au fost invadate de popoare păgâne, fapt pentru care aceştia trăiau aşa cum ne spune şi Isaia, “în întunericul greşelii”. Dar chiar aici, profetul prevesteşte sosirea unei lumini mari, a unui Mesia Eliberator, motiv de bucurie pentru tot poporul.

La această profeţie se referă şi evanghelistul Matei, pentru a explica predica lui Isus în Galileea. Matei cunoştea foarte bine acest text profetic, iar când a început să descrie viaţa publică a lui Isus, aminteşte cuvintele lui Isaia. El ne spune că Isus “a venit şi s-a stabilit la Cafarnaum… în ţinuturile lui Zabulon şi Neftali, ca să se împlinească ceea ce a fost spus prin profetul Isaia”. Aşadar, pentru a da început misiunii sale, Isus a ales tocmai aceste ţinuturi, numite pe atunci Galileea păgânilor pentru că era un teritoriu unde israeliţii şi păgânii trăiau de mai multe secole amestecaţi, practicând o religie alterată, datorită elementelor noi preluate de la aceştia. Alegând aceste teritorii, Isus pare să evite Iudeea, unde Ioan Botezătorul fusese deja arestat, însă mai probabil că intenţiona să amintească realitatea că el a venit nu numai pentru poporul ales, dar şi pentru păgâni, pentru cei care trăiau “în întunericul greşelii”. Prezenţa lui Isus în Galileea păgânilor este acel da al lui Dumnezeu faţă de promisiunea veche. Lumina întrezărită de profetul Isaia este un simbol clar al lui Isus, Mesia care vine să risipească întunericul. De altfel însuşi Isus şi-a însuşit acest simbol al luminii considerându-l drept ceva ce-i aparţine. El a spus ucenicilor săi: “Eu sunt lumina lumii. Cine mă urmează nu va umbla în întuneric, dar va avea lumina vieţii” (In 8,12).

Şi, de ce acea mare bucurie despre care vorbea Isaia? Nu este greu de înţeles. Lumina adusă de Isus este adevărul despre om şi despre Dumnezeu, care alimentează credinţa şi lărgeşte viaţa creştinului. Faptul de a te şti iubit de Dumnezeu şi invitat să colaborezi la un plan de mântuire, care cuprinde întreaga lume, este ceva minunat care nu se poate să nu umple viaţa de bucurie. Maica Tereza de Calcutta dădea surorilor sale aceste instrucţiuni: “Bucuria noastră este modul cel mai bun de predicare a creştinismului”. “Cel care este plin de bucurie, predică fără să predice”. Dar, poate că noi creştinii ne gândim prea puţin la bucurie, ca fiind consecinţă a faptului că suntem creştini, ca fiind o caracteristică a stilului de viaţă inaugurat de Isus. Şi totuşi nu aşa ar trebui să fie. Planul lui Dumnezeu faţă de noi ne conduce la o viziune optimistă asupra existenţei. Creştinul este un optimist. Optimismul său se naşte din credinţa şi speranţa lui. Pentru mulţi, optimismul şi pesimismul sunt considerate ca sentimente, ca ceva ce aparţine dispoziţiei sau stării de spirit. “Pesimistul – spunea un comic – este acela care având posibilitatea de a alege între două rele, le alege pe amândouă” (Jno Garland Pollard). Trebuie să recunoaştem că mulţi se comportă chiar aşa, însă deja bunul simţ ne spune că greşim dacă ne punem ochelari fumurii pentru a vedea totul în negru. Creştinul nu se încrede în stările de spirit, nu-şi bazează seninătatea sau tristeţea pe stările şi dispoziţiile de moment. Nu este un naiv care închide ochii în faţa nedreptăţii, suferinţei, bolii ori morţii. Ştie că în viaţă aspectele negative apar, există, dar plasează orice consideraţie a sa în cadrul planului lui Dumnezeu. Optimismul său este fără iluzii naive, pentru că el ştie că trebuie să se măsoare cu răul, fiind în acelaşi timp bine înrădăcinat pe Cuvântul Domnului, şi pe speranţa în Isus Cristos care ne-a promis “Merg să vă pregătesc un loc” (In 14,2).

Relatarea pe care Matei o face în a doua parte a textului evanghelic din această duminică, reprezintă pentru noi un model deosebit de trăire a bucuriei adusă de Cristos. Câţiva pescari îşi exercitau pur şi simplu meseria: dintr-o dată părăsesc totul – mreje, barcă, familie – şi încep o experienţă deosebită, aparte. Ce s-a întâmplat? S-a întâmplat că a ajuns până la ei lumina care i-a rupt de toate obişnuinţele şi siguranţele vieţii şi i-a aruncat într-o trăire nouă. Venirea lui Dumnezeu ca Mesia este lumină, este bucurie, este eliberare; lumină, pentru că viaţa omului este luminată şi primeşte claritatea orientării; bucurie, pentru că golul din sufletul omului este umplut cu plinătatea vieţii divine; eliberare, pentru că suveranitatea lui Dumnezeu eliberează de orice altă subjugare şi sclavie.

Ne vine în minte istoria cvasicomică a celor trei orbi care voiau să ştie ce este un elefant. Au fost duşi la o grădină zoologică. Primul orb se apropie de animal, îi palpează piciorul şi spune: “Elefantul este un trunchi de copac”. Al doilea orb îi atinge vârful trompei şi declară sentenţios: “Elefantul este un aspirator”. Cel de-al treilea îl apucă de coadă şi decide: “Elefantul este un bătător de covoare”. În realitate, nu de puţine ori creştinii îl refuză pe Isus, lumina lumii şi bâjbâie în întuneric. Şi astăzi există creştini incapabili să-şi deschidă ochii la lumea spiritului: au ochi dar nu văd şi continuă să-l refuze pe Cristos Domnul. Mulţi, care deşi văd bine lucrurile ce-i înconjoară, rămân totuşi în întuneric, înaintează pe bâjbâite, au o cunoaştere eronată în lumea spiritului şi greşesc grav referitor la adevărurile fundamentale.

Apostolul Paul, în lectura a doua, sesizează în cadrul comunităţii din Corint un motiv de discordie care umbreşte bucuria caracteristică celor luminaţi de Cristos. Unii se simt legaţi de Paul, fondatorul comunităţii; alţii sunt fascinaţi de Apolo, un predicator cu multă elocinţă; alţii îl preferă pe Petru, simbol al iudaismului originar, alţii, în sfârşit, par să se proclame liberi de toate acestea, pe motiv al aderării lor la Cristos. Este o situaţie gravă, care poate aduce fracturi nevindecabile. Creştinismul, spune Paul, este lucrarea lui Cristos şi a răscumpărării sale, nu a predicatorilor şi a ştiinţei lor. A merge după predicatori înseamnă a considera răscumpărarea lui Cristos insuficientă; înseamnă a-i echivala pe predicatori lui Cristos, considerându-i lideri, în timp ce de fapt, ei sunt simple instrumente ale acţiunii lui Cristos. Singurul cap al tuturor este Cristos şi dacă Cristos nu poate fi divizat, nici comunitatea lui Cristos nu poate fi divizată. Aşadar diviziunile, diferitele ascultări, contrastele care se referă la lideri sunt atitudini care distrug logica comunităţii creştine. O transformă din trupul lui Cristos într-o sectă care aderă la unul sau la altul; o distrug în adevărata ei identitate.

Situaţia descrisă de sfântul Paul, tradusă în viaţa noastră, am putea-o numi incoerenţa în alegerile vieţii. A existat întâlnirea cu Cristos, ochii au fost deschişi la adevărurile credinţei, dar apoi nu există puterea de a duce o viaţă coerentă cu propriile valori. S-a trecut de la întuneric la lumină, dar faptic, se preferă mersul în întuneric şi săvârşirea faptelor întunericului.

De aceea, iată-ne invitaţi la o reconsiderare matură şi responsabilă a atitudinii noastre de fii ai luminii. Ignoranţa este acea condiţie care îi împiedică pe oameni să observe iubirea lui Dumnezeu şi să trăiască în lumina acestei iubiri. Ignorând iubirea lui Dumnezeu, omul trăieşte ca după nişte storuri grele, care nu-i permit să zărească lumina şi să se orienteze corect. Fidelitatea faţă de Dumnezeu este grea, uneori nu reuşim să o trăim şi apoi intrăm în criză. Dacă vrem să fim într-adevăr ucenicii Domnului, trebuie să venim la lumină. Acesta trebuie să fie programul nostru de viaţă. Să lăsăm lumina să i-a locul întunericului iar dezorientarea să cedeze clarităţii. Domnul care este lumina lumii să ne lumineze pentru a putea fi mesageri ai luminii sale.

Iosif DEMETERCĂ

 

* * *

 

Duminica a III-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Isus Cristos, după ce şi-a petrecut 30 de ani în mijlocul familiei de la Nazaret, crescând în înţelepciune şi har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, şi-a început plin de bucurie şi entuziasm activitatea sa publică. Aceşti primi paşi ai vieţi sale publice sunt caracterizaţi de un anunţ deosebit de îmbucurător pentru cei săraci şi umili, dar în acelaşi timp provocator pentru majoritatea oamenilor: împărăţia cerurilor este aproape, iar convertirea este absolut necesară pentru mântuire.

Duminica trecută am ascultat cu toţii mesajul iertării păcatelor, Isus fiind Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii. Astăzi retrăim marele mesaj pe care Cristos lumina lumii, îl aducea lumii întregi.

În prima lectură profetul Isaia se îndreaptă spre poporul evreu, umilit şi asuprit, folosind imagini cutremurătoare. Flămânzi, evreii sunt puşi în lanţuri, bătuţi şi consideraţi ca nişte animale. Acestora Isaia le vorbeşte de parcă ar fi sosit deja mântuirea, le vesteşte o lumină neaşteptată, adică sfârşitul robiei şi reîntoarcerea în patrie. Aceasta este şi făgăduinţa pentru întreg neamul omenesc care geme şi suspină în propria condiţie dominată de experienţa răului şi a sclaviei. Trecutul despre care vorbeşte Isaia este mereu pentru omenire prezentul unei vieţi fără Dumnezeu, fără credinţă şi fără speranţă. Această omenire însă va vedea într-o zi o mare lumină şi toţi se vor bucura aşa cum se bucură la vremea secerişului sau atunci când împart prăzile de război.

Textul din Isaia, dacă ne amintim a fost deja citit în mod parţial în liturgia din noaptea de Crăciun. Se poate deci înţelege cum Biserica chiar şi azi vrea să ne conducă la aşteptare, eliberare, bucurie şi lumină. Promisiunea profetului este împlinită în realitate, ca şi în Evanghelia de azi, de bunătatea lui Dumnezeu care ni l-a dăruit pe Isus Cristos. Evanghelistul Matei scoate foarte bine în evidenţă faptul că Isus Cristos duce la îndeplinire promisiunile lui Dumnezeu. Isus este “viitorul lui Dumnezeu” adică eliberare, lumină şi bucurie. Isus este lumina promisă de Dumnezeu, vestită de profeţi de-a lungul veacurilor şi venită în lume la împlinirea timpurilor.

Limbajul luminii în Sfânta Scriptură este fundamental. În Cartea Genezei Dumnezeu este cel care a creat lumina (1,1. 3). Psalmul de azi pe care l-am cântat împreună ne spune clar că Dumnezeu este lumină: “Domnul este lumina şi mântuirea mea, de cine mă voi teme?” Deasemenea ultimul cuvânt pe care Dumnezeu îl va pronunţa în favoarea aleşilor săi va fi o revărsare infinită de lumină: “Şi noapte nu va mai fi; nu mai au nevoie de lumina lămpii sau de lumina soarelui pentru că Dumnezeu le va fi lumină şi vor domni în vecii vecilor” (Ap 22,5). Mai mult, neînţelegerea radicală dintre Dumnezeu şi diavol, dintre bine şi rău, dintre omul mântuit şi omul sieşi suficient, este simbolizată în Scriptură prin opoziţia dintre întuneric şi lumină (In 3, 19; 12,35).

Isus Cristos însă este lumina adevărată: “Cuvântul este lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume” (In 1,9). El împlineşte promisiunile lui Dumnezeu: el dă omului prin cuvântul său plin de viaţă cunoaşterea adevărată despre Dumnezeu şi despre sine însuşi. Cristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, revelează omului originea şi destinul său; îi arată prin cuvintele şi faptele sale drumul vieţii şi al mântuirii.

În întunericul confuziei atât de dominant în zilele noastre, omul are nevoie de un ghid sigur pentru a putea merge pe drumul cel bun. Acesta nu poate fi o carte sau o doctrină, ci Cristos. Numai Cristos este în măsură să spună omului din toate timpurile: “Eu sunt lumina lumii, cine mă urmează nu umblă în întuneric dar va avea lumina vieţii” (In 8,12). Biserica se îndreaptă spre Cristos care este unica rezolvare a tuturor lucrurilor. Privind spre Cristos, plini de credinţă în el şi susţinuţi de rugăciune şi dragoste noi putem privi senini spre viitor, care este un viitor al eliberării al lumini şi bucuriei.

Misiunea lui Cristos eliberatorul, al lui Cristos lumina, pe care Evanghelistul Matei o afirmă cu solemnitate, a început cu proclamarea fundamentală a Evangheliei: “Convertiţi-vă pentru că împărăţia cerurilor este aproape!”. Ce înseamnă însă pentru noi această invitaţie a lui Cristos la convertire? A ne converti înseamnă a ne schimba mentalitatea şi modul propriu de a trăi, pentru a ne asuma mentalitatea şi modul de a trăi al fiilor lui Dumnezeu, aşadar o viaţă demnă de botezul nostru. Convertirea este o acţiune continuă de conformare faţă de cuvântul lui Dumnezeu, faţă de comunitatea eclezială şi faţă de condiţia noastră de sărmani păcătoşi, pentru a ajunge la o comuniune mai intensă cu Dumnezeu şi cu fraţii noştri. Lupta cu sine însuşi şi cu propriul egoism este crucea pe are fiecare trebuie să o poarte cu sine în fiecare zi.

Victoria lui Cristos asupra păcatului, a întunericului, a fost confirmată în mod definitiv din momentul în care el a acceptat să fie victimă de ispăşire pentru păcatele noastre. Menirea lui Cristos a fost ca un răsărit de soare, ca o mare lumină. El a revelat oamenilor pe Tatăl, a demonstrat sensul lumii şi al vieţii, a dat un răspuns acelor veşnice întrebări pe care omul şi le pune dintotdeauna: Cine suntem, unde mergem, şi de unde venim?

Tot în acest sens nu putem să omitem importanţa învăţăturii pe care Sf. Paul ne-o împărtăşeşte în prima sa Scrisoare către Corinteni. Creştinul nu poate deveni lumină într-o lume bolnavă de egoism şi de violenţă, dacă nu devine lumina dragostei şi a comuniunii. Ignoranţa de care dăm dovadă cu privire la semnificaţia vieţii umane, a valorii sale, a originii sale şi a destinului său, trebuie să ne facă să simţim tot mai mult necesitatea luminii care este numai Cristos. Ca şi apostolii, noi avem datoria de a răspunde continuu la această chemare din partea lui Cristos şi atunci răsplata sigur ne va fi bucuria pe care profetul Isaia a promis-o acelora care vor primi lumina lui Cristos. Amin.

Neculai Stote

 

* * *

 

Mereu este cineva care reîncepe…

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Momentul “greşit” pentru a semăna

Totul începe când părea că problema ar fi fost de acum închisă odată pentru totdeauna. “Ioan fusese arestat.” Capii credeau că au reglat conturile neutralizând acea persoană exaltată. Acel glas supărător, cuvântul impertinent, au fost puse la tăcere. Prezenţa insuportabilă pusă într-un colţ întunecos al închisorii, de unde nu ar mai fi avut puterea să dăuneze.

Totul revenea la normalitate. În schimb există cineva care reîncepe. “De atunci Isus a început să predice…” Unul a fost redus la tăcere. Şi este îndată Altul care vorbeşte şi mai tare. Discipolii lui Ioan aveau motiv să se gândească că aventura a fost încheiată cu maestrul lor aruncat în închisoare. În schimb un Altul iese pe străzi să reia firul predicii întrerupte (ba mai mult, să înceapă discursul adevărat, pentru că cel al lui Ioan era numai pregătitor). Chiar atunci când păreau că se sting motivele speranţei, este momentul de a spera. Atunci când pare că nu mai este nimic de făcut, totul a reintrat în ordine, s-a liniştit, s-a resemnat, este cineva care se ridică în picioare. Puterea, închizând gura lui Ioan, lansează un semnal precis: este periculos de a se expune.

Din fericire, imitând pe Cristos, sunt totdeauna persoane care, în ciuda tentativelor de descurajare a tuturor iniţiativelor, nu se lasă intimidate, nu aceptă normalizarea, şi iese afară pentru “a predica”, deşi ştiu că îi va paşte aceeaşi soartă a Botezătorului, sau a Celuilalt care va fi condus direct la locul de osândă fără a trece cel puţin prin închisoare. Timpul deloc favorabil, clima dominată de frică, impresia că totul este inutil: iată momentul potrivit pentru a semăna.

Se începe din locul “greşit”

Şi Isus, în loc să înceapă într-un moment mai potrivit, începe în locul cel mai puţin potrivit (cineva ar spune de-a dreptul în locul greşit). Predica sa, într-adevăr, nu porneşte de la Ierusalim, din centrul religios, cu garanţiile oficialităţii. Cuvântul răsună într-o zonă periferică, suspectă, dispreţuită. “Galileea neamurilor” era considerată de autorităţile religioase o “regiune de risc”, din cauza contaminărilor păgâne.

Cafarnaum, unde Isus a fixat cartierul său general (dar el nu se instalează aici pentru a elabora planuri strategice, să pună la punct programe pastorale, este mereu în mişcare…), nu se bucură de o faimă bună. Matei, în tentativa de a justifica aceste alegeri care scandalizau pe “cei prudenţi”, trebuie să încerce să demonstreze continuitatea cu linia profetică a Vechiului Testament. Este constrâns să aducă dovezi că ţara lui Zabulon şi a lui Neftali – despre care nu se mai vorbeşte în timpul său – coincid mai mult sau mai puţin cu graniţele Galileii.

Totuşi rămâne faptul că Isus începe să vorbească în acest loc de frontieră, în acest loc de trecere unde se întâlnesc oamenii cei mai diferiţi prin rasă, cultură, religie. Isus nu s-a stabilit acolo unde străluceşte deja lumina, ci acolo unde este întuneric, confuzie, umbra morţii. Isus învaţă rar în sinagogi. Se opreşte oriunde este cineva care trebuie să fie eliberat de o greutate (boală, nedreptate, păcat, ură, violenţă).

Lumina nu caută lumina, ci întunericul. Gloria intră acolo unde este umilire. Prezenţa (Emanuel) frecventează locurile absenţei, ale părăsirii. Viaţa sfidează moartea, bolile, diferitele infirmităţi. “Vetea cea bună” a Împărăţiei nu este o ştire rezervată, dar este comunicată tuturor celor lipsiţi de speranţă. Celor care aşteaptă, dar şi acelora care poate că nu mai aşteaptă nimic şi nu au nici puterea de a cere. De acum înainte nu se va mai pune problema geografiei. Orice loc poate fi potrivit pentru a primi suflul care face să se nască o omenire nouă. Împărăţia nu urmează semnele hărţilor geografice (nici chiar ale celor religioase). Unde este un om, acolo este o posibilitate pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Şi numai ieşind peste graniţele restrânse ale naţiunilor, raselor, claselor, oamenii, implicaţi în aceeaşi mişcare de fraternitate, merg spre Împărăţia lui Dumnezeu.

Se începe de la oamenii “greşiţi”

Isus începe şi de la oamenii pe care noi i-am înlăturat. Voind să adune oameni care să colaboreze la actualizarea planului lui Dumnezeu (“Împărăţia” nu este altceva decât planul lui Dumnezeu asupra lumii şi asupra istoriei oamenilor), nu se formează în academii, în şcolile cărturarilor, în laboratoarele care formează “experţi”. Se adresează pescarilor, pe care îi cheamă în timp ce erau ocupaţi cu meseria lor. Oameni de nimic. Analfabeţi sau aproape. Petru mai întâi nu va învăţa niciodată limbile. La Roma va avea nevoie de un interpret. Învăţătorul nu le va oferi un text, ci se va oferi pe sine însuşi ca model de urmat. Nu le prezintă o doctrină de învăţat, şi nici un program precis de care să se ţină, ci o cale.

Îi smulge din barcă, de la mare, pentru a-i îndrepta pe căile oamenilor (“vă voi face pescari de oameni”). Trebuie să lase totul pentru a merge după El. Pe de altă parte, El însuşi s-a făcut călător, a părăsit Nazaretul (unde Iosif s-a stabilit la indicaţia îngerului), s-a despărţit de familia sa. Nesiguranţa este singura condiţie… sigură că Isus are multe de oferit.

Şi mai sunt acei “trimişi” ca să rămână la locul lor

Sunt consemnate numele: Simon, Andrei, Iacob şi Ioan. Trebuie să enumerăm însă atâţia anonimi care sunt desemnaţi nu numai să predice, dar şi să-l urmeze. Este o urmare care se realizează chiar rămânând la locul lor, continuând să facă meseria obişnuită, fără să părăsească familia, fără să se rupă de ocupaţiile obişnuite. Detaşarea are loc pe un alt plan.

Astfel fiecare rămâne unde se află, dar se lărgesc perspectivele. Face lucrurile din totdeauna, şi totuşi se dedică unui lucru diferit. Lucrează în barcă, sau la un birou, la bucătărie, în fabrică, la computer, la tabloul de comandă, la volan, şi acolo construieşte Împărăţia lui Dumnezeu. Toţi sunt incluşi în misiune, când răsună acea invitaţie (“Veniţi!…”).

Dar pentru mulţi există posibilitatea de a ajunge departe, de a răspândi vestea cea bună, cu toate că continuă să parcurgă calea obişnuită a ocupaţiilor zilnice. Cadrul poate să rămână acelaşi. Însă se schimbă sensul, perspectiva. Totuşi nimeni nu este scutit de călătoria esenţială, drumul la care nu avem voie să renunţăm: acela al convertirii. Întoarcere, părăsirea căilor rătăcite, schimbare de mentalitate, întoarcerea roţii, transformare profundă, inimă nouă, adoptarea unei orientări diferite în viaţa proprie: toate sunt imagini care exprimă această exigenţă fundamentală a convertirii.

A lucra pentru Împărăţie nu înseamnă atât a face convertiri, ci a fi convertiţi. Calea adevărată care implică este cea care săvârşeşte în interiorul său o răsturnare, o schimbare totală a poziţiilor, gândurilor, atitudinilor. În mod paradoxal, tocmai prin schimbările decisive se ajunge la profunzimea fiinţei se face vizibilă noutatea Împărăţiei. Cristos, trecând, poate permite cuiva (multora) să rămână la locul său. Dar, dacă primesc cu adevărat chemarea sa, nimic din interiorul nostru nu rămâne la locul său, nimic nu mai este ca înainte. Se produce o răscolire. Toate echilibrele sunt răvăşite, poziţiile precedente sunt părăsite, orice lucru este pus în ordine în chip diferit, în vederea unei răsturnări inevitabile. Echilibrul se află numai acceptând, zilnic, ca totul să fie pus în legătură cu Cuvântul său, cu privirea sa, cu trecerea sa în viaţa noastră.

Şi noi, pentru a deveni disponibili pentru convertire, trebuie să cultivăm o nelinişte, o insatisfacţie mântuitoare. Parafrazând o frază celebră a lui Julien Green (“Dacă cineva este neliniştit poate să stea liniştit”), putem să spunem: trebuie să ne îngrijorăm când suntem liniştiţi, riscăm mult atunci când suntem satisfăcuţi. Cristos oferă pacea sa celor care, mai întâi, au acceptat s-o piardă, s-au lăsat “neliniştiţi”.

Ce păcat…

Paul (a doua lectură), după ce a aşezat, la începutul scrisorii, comunitatea din Corint în contextul Bisericii universale, pentru care Biserica particulară este o întrupare, înfruntă adevărata problemă: diviziunile din interiorul comunităţii. Se pare că acei creştini au o chemare irezistibilă spre divizare. Particularismele, personalismele, antagonismele, rivalităţile, sectarismele, excluzivismele, sunt negarea unui adevărat spirit ecclezial. Printre rândurile expresiilor folosite de Paul, se poate citi un simţământ de amărăciune, aproape de necaz. Ca şi cum ar fi spus: ce păcat…

Toate acele bogăţii, toate acele daruri, toate acele energii, în loc să devină un patrimoniu comun împărţit cu prietenie, alimentat de fraternitate, primit cu bucurie, sunt folosite în mod individualist, exploatate în scopul unei competiţii neroade. Câte ocazii pierdute, câte posibilităţi nefolosite (sau folosite pentru scopuri greşite), câte resurse delapidate pentru scopuri uşuratice… Fracţiunile care se înfruntă, fiecare cu propriul învăţător indiscutabil, cu propria călăuză carismatică, cu prpriul guru aclamat, indică pur şi simplu că centralitatea lui Cristos a fost întunecată, cauza Împărăţiei este în subordine faţă de alte interese. Diviziunile, pe lângă faptul că descoperă o lipsă de iubire, creează opoziţii paralizante. Da, este cazul să repetăm: ce păcat…

Cu toate acestea ce este de făcut, cu aşteptările care ar fi trebuit să fie satisfăcute, se întârzie în dispute şi competiţii nebuneşti. Este natural să fie şefi, guru, învăţaţi cu o fascinaţie deosebită, fondatori creativi. Dar aceştia, deşi desfăşoară un rol util, trebuie să-şi amintească (şi să amintească!) faptul că sunt numai oameni. Mai ales trebuie să evite ca prezenţa lor să curme calea spre Cristos şi să favorizeze facţiunile, clicile. Nu este vorba de a chinui viaţa, spontaneitatea, diversitatea. Unitatea poate şi trebuie să se realizeze sub semnul vieţii şi nu al plictiselii, al varietăţii şi nu al uniformităţii cenuşii.

Paul are curajul de a pune o întrebare decisivă: – Oare eu am fost răstignit pentru voi? Un mod provocator pentru a conduce discursul la miezul fundamental: nu este atât problema de a se referi la cuvintele şi formulele învăţătorilor proprii, în special când creează fisuri, ci de a privi în direcţia Unicului care ne-a spus lucrul cel mai important cu limbajul tăcut al crucii.

 

* * *

 

Oare Cristos este împărţit?

Autor: pr. Ştefan Ciubotaru
Copyright: Predici.cnet.ro

Pregătirea activităţii publice - aşa se numesc cele două capitole din care am citit astăzi la evanghelie (cap. 3-4). După ele urmează Predica de pe munte. Duminica trecută am ascultat mărturia lui Ioan Botezătorul. Duminica aceasta ne batem capul să răspundem la această întrebare: “Oare Cristos este împărţit?”. Mă refer la faptul că fiecare/mulţi dintre voi, asemenea corintenilor, spun (fac, cred, gândesc, speră, iubesc) altceva.

Suferim cu toţii, mai mult sau mai puţin de fragmentism. Trăim o viaţă fragmentată. Existenţa noastră este compusă din fragmente, bucle de timp, de viaţa pură, de clipe – unele mai diferite (pestriţe) decât altele. “Dar ce: Oare Cristos este împărţit?”

În ceea ce priveşte fragmentismul vieţii de credinţă evidenţiez doar trei situaţii:

Prima. Fragmentismul cauzat de o persoană. Când spun persoană mă gândesc la totalitatea însuşirilor ce derivă de aici. Mă opresc spre exemplificare doar la una dintre ele: a gândi (şi cu voce tare). Persoana “foarfecă” este cea care, chiar şi în gândul rostit (sau mai ales în el), alege să placă mai mult prin cuvinte decât prin fapte şi consideră că, în ultimă instanţă, nu gândurile slujesc gânditorului, ci gânditorul slujeşte gândurilor. Şi taie, şi taie, şi taie pe toţi şi de toate care nu înţeleg să pună punct şi s-o ia de la capăt. “Dar ce: Oare Cristos este împărţit?”

A doua. Fragmentismul ca o terapie şoc. Scopul principal: agravarea (acutizarea) unui anumit derapaj, cu sau fără intenţie. Seamănă cu un buton pe care se apasă şi se întrerupe sau, dacă vreţi, se taie filmul. “Apeşi, deci exişti!” Spre binele pacientului… român, de data asta. “Dar ce: Oare Cristos este împărţit?”

A treia. Poate cea mai tulburătoare. Fragmentismul ca o “valoare izbăvitoare”. Însuşi discursul despre valoare presupune o fragmentare între legi, principii, reguli pe de o parte şi “valori” pe de altă parte. Marele rău al acestei situaţii este culmea fragmentării care constă în a reduce (totul) la o singură valoare: eu. Mai precis, eu şi plăcerile mele, eu şi confortul meu, eu şi fericirea mea.

Consecinţe. Simplific puţin pentru că mi-am amintit cu drag de profesoara de matematică din liceu. Avea o vorbă: “de ce simplu, când se poate complicat?”. O spunea ori de câte ori umpleam tabla de calcule inutile. Aşa eram noi atunci. Mai complicaţi.

Aşadar, simplificând. Tot trei sunt şi consecinţele:

Prima. Nu orice context vital (sau mod de viaţă dacă vreţi) se potriveşte cu chemarea, urmarea şi vestirea lui Isus Cristos. Oricât am încerca noi să fragmentăm lucrurile: nu Matei este cel care aude “vino după mine şi te voi face vameş de suflete”; nici tânărul bogat “vino după mine şi te voi face Fond Monetar Internaţional”. Exagerez. O fac pentru că aş vrea să ne întrebăm în mod serios şi noi: “Dar ce: Oare Cristos este împărţit?” Nicidecum, el i-a spus doar lui Petru şi lui Andrei să vină ca să fie făcuţi pescari de oameni.

A doua. O educatoare îi observa pe copiii din grupă în timp ce desenau. Se plimba prin sala de clasă ca să vadă lucrarea fiecăruia. Când ajunse la o fetiţă care lucra de zor, o întrebă ce desenează. Fetiţa îi răspunse:

-«Îl desenez pe Dumnezeu.»

Educatoarea se opri şi spuse:

-«Dar nimeni nu ştie cum arată Dumnezeu.»

Fără măcar să clipească şi fără să ridice privirea de la desenul său, fetiţa răspunse:

-«Păi, de-acum o să ştie.»

Micuţa avea ideea sa şi socotea că Dumnezeu este aşa cum credea ea. Ceva asemănător, însă, ni se întâmplă multora dintre noi.

Ideea corectă de Dumnezeu este aceea pe care Isus ne-a revelat-o. Primul lucru pe care trebuie să-l ştim despre Dumnezeu este că el este mult mai mult decât pot eu gândi sau înţelege şi, din acelaşi motiv, este mai mult decât mă poate Isus învăţa. Nu pentru că Isus nu l-ar cunoaşte în totalitate pe Tatăl (Mt 11,27), ci pentru că eu nu am capacitatea de a înţelege tot ceea ce Isus cunoaşte.

Doar în Cer îl putem vedea şi cunoaşte: “vom fi asemănători lui, pentru că îl vom vedea aşa cum este” (1In 3,2). Pe pământ, calea pentru a avea o idee corectă, chiar dacă nu completă, de Dumnezeu, nu este desenul fetiţei şi nici al meu. Calea este Evanghelia.

“Magii au întrebat despre Salvator la palatul lui Irod. Noul Rege era foarte diferit faţă de cum se aşteptau. Trebuiau, deci, să înveţe că Dumnezeu este diferit de cum obişnuim să ni-l imaginăm… Iar aceasta înseamnă că acum ei trebuie să fie diferiţi, trebuie să înveţe stilul lui Dumnezeu” (Benedict al XVI-lea, către tineri la Köln, la ZMT, 20-08-2005).

A Treia. Omul ce suferă de fragmentism ar vrea ca fiul cel mic să nu mai plece de-acasă… ce moştenire?… ce împărţire a averii? Eu te-am făcut, eu te omor!!! El nu vrea să fie diferit, nu vrea să înveţe stilul lui Dumnezeu. Şi aşa îşi imaginează că ar putea convinge pe cât mai mulţi să nu-şi mai ia lumea-n cap, să nu mai ceară împărţirea averii, să viseze pentru totdeauna la iedul de mâncat cu pritenii etc. Sărmanul de el…

Faimosul Luis Pasteur se afla într-o dimineaţă cu mâinile pe masa de studiu, cu degetele apropiate, în formă de pâlnie şi capul înclinat la mică distanţă deasupra mesei. Când termină, îşi ridică capul şi, îndepărtând mâinile, se putu vedea un microscop mic. Un student care îl observase în timp ce stătuse nemişcat atâta timp, îi spuse:

-«Mă gândeam că vă rugaţi.»

-«Aşa-i!» replică omul de ştiinţă. «Îi spuneam lui Dumnezeu lucruri frumoase, deşi nu chiar atât de frumoase cum sunt cele pe care el mi le spune prin intermediul lucrărilor sale.»

Pasteur a fost un om foarte pios. El obişnuia să spună că deoarece avea ceva cunoştinţe ştiinţifice, credea ca un breton (la noi moldovean) şi că, dacă ar cunoaşte mai mult, ar crede ca o bretonă (moldoveancă).

Dacă privim fără prejudecăţi, ne vine uşor să-l descoperim pe Dumnezeu în lucrurile minunate pe care le-a creat. Microscopul şi telescopul ne ajută să vedem. Cu toate acestea, este nevoie să avem ochii limpezi, pentru a vedea clar, neîmpărţit, nefragmentat. Doamne, limpezeşte ochii Bisericii tale şi vindecă fragmentarea privirii ei!!!

 

* * *

 

Timpul potrivit pentru a începe

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Copyright: Predici.cnet.ro

Matty este convins că trebuie să câştige suflete pentru Cristos. La orele de biblic din parohie a învăţat cum să împărtăşească credinţa sa cu alţi oameni şi să îi conducă la Cristos. Dar nu a făcut niciodată acest lucru. Se roagă la Dumnezeu să îi dea un semn ca să ştie exact când să înceapă. Într-o zi Matty călătoreşte cu metroul pentru a merge să se întâlnească cu prietenii lui de la studiu biblic. Are în geantă Biblia. Un tânăr cam de vârsta lui intră în metrou şi se aşează lângă Matty. Matty spune în gând o scurtă rugăciune: “Doamne, dă-mi un semn când să încep”. Mobilul tânărului sună: un prieten vrea ca el să vină să se întâlnească. După ce se ceartă ceva timp cu prietenul lui, tânărul spune: “În regulă, voi veni să te iau de la biserică, dar nu voi intra. Mă găseşti în parcare”, şi închide. Matty se roagă din nou: “Doamne, aştept semnul!” În cele din urmă, tânărul se întoarce către Matty şi spune: “Ştii, am un prieten ciudat care nu merge la muncă duminica pentru a merge la biserică. Nu îl înţeleg”. Matty zâmbeşte şi spune din nou: “Doamne, semnul, semnul!” Finalul poveştii.

Evanghelia de astăzi este despre începutul lucrării publice a lui Isus. După o viaţă privată de peste treizeci de ani, cum a ştiut Isus exact când să îşi încheie viaţa ascunsă şi să îşi înceapă activitatea publică? Primul gând care ne vine este acela de a presupune că, desigur, Dumnezeu Tatăl i-a vorbit şi i-a comunicat exact când să înceapă. A primit o luminiţă verde specială de la Dumnezeu. Dar Evanghelia de astăzi sugerează că Isus a ajuns probabil la această decizie în modul în care ajung majoritatea oamenilor, adică prin a deduce din lucrurile care se întâmplă în vieţile lor ce anume încearcă Dumnezeu să le spună.

Lectura evanghelică începe: “Auzind că Ioan a fost închis, Isus s-a retras în Galileea. Şi părăsind Nazaretul, a venit şi s-a stabilit la Cafarnaum, care este pe malul mării” (Matei 4,12-13). Isus aude că Ioan a fost arestat. El se gândeşte că mişcarea de reînnoire începută de Ioan ar avea nevoie de un nou lider. Priveşte în jur şi vede că nu este nimeni altcineva mai potrivit decât El să îşi asume conducerea mişcării. Acesta este semnul de care are nevoie. Îşi ia rămas bun de la familie şi porneşte spre provocările chemării sale publice. Spre deosebire de Matty din povestea noastră, Isus nu stă să aştepte un semn special supranatural din cer. Mai degrabă, El învaţă să citească “semnele timpurilor”, adică să deducă din ceea ce se întâmplă în lume ceea ce i-ar putea spune Dumnezeu.

Ce nevoi vedem în lumea din jurul nostru? Vedem, de exemplu, nevoia de mai mulţi mesageri ai iubirii şi păcii lui Dumnezeu în lumea de astăzi? Ce putem să facem personal în legătură cu aceasta, ţinând cont de circumstanţele personale ale vieţii noastre? Când vom începe cu adevărat să facem ceva în această privinţă, sau aşteptăm oare, ca şi Matty, un semn special de la Dumnezeu? Ei bine, acel semn ar putea să nu vină niciodată. Asemenea lui Isus, trebuie să învăţăm să citim “semnele timpurilor” în care trăim.

Să remarcăm că Isus nu a început să predice imediat. Dacă ar fi început să predice de îndată din oraşul său, Nazaret, ar fi fost redus probabil pe loc la tăcere. Primul lucru pe care îl face este să caute un loc şi o comunitate care să sprijine vocaţia Lui. O găseşte în Capernaum, unde atrage repede un grup de prieteni şi discipoli. Chiar dacă este Fiul lui Dumnezeu, Isus nu lucrează de unul singur. El le împărtăşeşte şi altor oameni viziunea şi slujirea Lui. De aceea, chiar dacă a fost oprit şi ucis doar trei ani mai târziu, nu a putut fi oprită lucrarea Lui şi viziunea Lui privind o lume nouă de fraţi şi surori. În Isus vedem nu doar ce înseamnă a face lucrarea lui Dumnezeu ci şi cum să facem lucrarea lui Dumnezeu.

Să îi cerem astăzi lui Dumnezeu să ne dea înţelepciunea de a citi “semnele” timpurilor noastre pentru a putea înţelege corect din evenimentele din lumea din jurul nostru ceea ce cere Dumnezeu de la noi, ca indivizi şi ca şi comunitate. Şi să cerem curajul de a începe să facem acel lucru, nu doar să ne rugăm pentru el.