Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XXVII-a de peste an
Anul A (B, C)
Lecturi:
Isaia 5,1-7
Filipeni 4,6-9
Matei 21,33-43

Matei 21,33-43

Ascultaţi o altă parabolă: Era odată un proprietar care a plantat o vie, a înconjurat-o cu un gard, a săpat un teasc şi a construit un turn. Apoi a dat-o în arendă unor viticultori şi a plecat în călătorie. Când s-a apropiat timpul culesului, i-a trimis pe servitorii săi la viticultori ca să primească roadele sale. Dar viticultorii, prinzându-i, pe unul l-au bătut, pe altul l-au ucis cu pietre. A trimis din nou alţi servitori, mai numeroşi decât primii, dar le-au făcut la fel. În cele din urmă l-a trimis pe fiul său la ei zicându-şi: «Pe fiul meu îl vor respecta». Însă viticultorii, când l-au văzut pe fiu, au zis între ei: «Acesta este moştenitorul. Haideţi să-l ucidem ca să avem moştenirea lui». Prinzându-l, l-au scos afară din vie şi l-au ucis. Aşadar, când va veni stăpânul viei ce le va face acelor viticultori?” I-au zis: “Pe acei nemernici îi va ucide fără milă, iar via o va da în arendă altor viticultori, care îi vor da roadele la timpul cuvenit”. Isus le-a zis: “N-aţi citit niciodată în Scripturi: Piatra pe care au aruncat-o constructorii, aceasta a devenit piatră unghiulară; Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri? De aceea vă spun: Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi dată unui popor care va aduce roadele cuvenite.

 

Autori

pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
pr. Anton Iştoc
volum colectiv ITRC
volum colectiv ITRC 2
pr. Alessandro Pronzato

 

* * *

 

Privilegii… responsabilităţi… libertate!

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Doi fraţi au mers de Paşti la udat şi au primit în schimb ouă. Fratele mai mare îi spune celuilalt: “Îţi dau un zece lei dacă mă laşi să sparg trei ouă de capul tău.” Micuţul ştia că îl va durea, dar avea nevoie de nişte bani, aşa că a fost de acord. Fratele a luat un ou şi l-a spart de capul celuilalt. “Auuu!”, scoase un strigăt fratele cel mic. Apoi fratele sparse al doilea ou. “Auuuuuu!”, strigă şi mai tare, în timp ce lacrimile începeau să îi curgă pe obraji. Era însă hotărât să aibă acei bani. Închise ochii şi aştepta a treia lovitură. Nimic însă. Când deschise ochii îl văzu pe fratele mai mare îndepărtându-se de el, râzând. “Haide măi, sparge şi al treilea ou!”, îi spuse cel mic. “Nu!”, îi răspunse fratele. “Nu vreau să pierd zece lei.”

Astfel de feste, cu sau fără ouă, am trăit probabil toţi în copilărie. Dar aici este totuşi o problemă serioasă: se numeşte ruperea unui contract. Este vorba de responsabilitate, de a recunoaşte că orice privilegiu de care ne bucurăm vine cu un anume preţ. Ca fratele din povestea noastră, unii oameni încearcă să profite de alţii, de societate, chiar şi de Dumnezeu. Am văzut aceasta în parabola din Evanghelia de astăzi, cu viticultorii care se bucurau de beneficii ca administratori ai viei, şi care ar fi vrut să păstreze totul pentru ei, fără să dea partea cuvenită proprietarului. Evanghelia face apel la responsabilitate în relaţia noastră cu Dumnezeu, incluzându-se aici modul în care interacţionăm cu semenii noştri.

Isus a adresat parabola conducătorilor evreieşti din acele vremuri. Dar parabola ne învaţă multe despre conducere chiar şi astăzi. Lecţia parabolei este foarte importantă pentru conducătorii bisericeşti în particular, dar şi pentru poporul lui Dumnezeu în general. Cu toţii am primit de la Dumnezeu cel puţin viaţa. Ea ne este dată spre administrare. Dumnezeu aşteaptă de la noi să cultivăm şi să întreţinem această viaţă, astfel încât ea să aducă rod – rod pe care îl putem prezenta lui Dumnezeu, proprietarul vieţilor noastre, în ziua încheierii socotelilor.

Parabola ne învaţă mult despre Dumnezeu şi despre cum interacţionează El cu noi. Vedem mai întâi PROVIDENŢA lui Dumnezeu. “Era odată un proprietar care a plantat o vie, a înconjurat-o cu un gard, a săpat un teasc şi a construit un turn” (v 33a). Înainte ca Dumnezeu să îţi încredinţeze o responsabilitate, El se asigură că ai la îndemână tot ceea ce ai nevoie pentru îndeplinirea acesteia. “Apoi a dat-o în arendă unor viticultori şi a plecat în călătorie” (v 33b). Aceasta arată ÎNCREDEREA lui Dumnezeu în noi. Dumnezeu nu stă să se uite peste umerii noştri, supraveghindu-ne pentru a se asigura că facem lucrurile cum trebuie. Dumnezeu ne încredinţează o sarcină şi merge în “vacanţă” într-o ţară îndepărtată. Dumnezeu are încredere în noi că vom face lucrurile aşa cum trebuie. Din păcate mulţi dintre noi nu facem aşa. Astfel, parabola evidenţiază RĂBDAREA lui Dumnezeu cu noi. Dumnezeu trimite mesageri după mesageri la administratorii rebeli care nu vor să îi dea ce i se cuvine. Cu fiecare mesager, Dumnezeu oferă o altă şansă pentru încetarea rebeliunii şi pentru intrarea pe calea cea dreaptă. Se ajunge într-un final la ultima ocazie oferită. Dumnezeu îşi joacă ultima Sa carte, trimiţându-şi propriul Fiu. Dacă ratăm şi această ultimă şansă, atunci am dat-o în bară rău de tot. Ajungem să vedem JUDECATA lui Dumnezeu, cu rebelii ucişi, cu privilegiile ce le aveau date acum altora care sunt mai promiţători. Avem aici imaginea unui Dumnezeu grijuliu, încrezător, răbdător, dar şi drept.

Din toate acestea putem învăţa multe despre noi şi despre cum ne situăm relativ la Dumnezeu. Mai întâi vedem PRIVILEGIUL. Asemeni viticultorilor, tot ceea ce avem reprezintă un privilegiu, nu un merit! Când spunem că totul este darul lui Dumnezeu, aceasta o mărturisim. Darul este un favor nemeritat. Este doar un alt cuvânt pentru privilegiu. Viaţa însăşi este un privilegiu care ne poate fi luat în orice moment. Privilegiul vine însă împreună cu RESPONSABILITATEA. Suntem responsabili şi trebuie să dăm socoteală în faţa lui Dumnezeu de modul în care am folosit sau am abuzat de privilegiile primite de la Dumnezeu. Căci El s-a îngrijit să avem tot ce ne trebuie pentru ca să ne folosim bine de privilegii – şi totuşi noi abuzăm de ele. Este vorba aici de LIBERTATE. Parabola viticultorilor mai este cunoscută şi ca parabola folosirii eronate a libertăţii umane. Să ne rugăm astăzi pentru înţelepciunea şi curajul de a nu abuza niciodată de privilegiile primite de la Dumnezeu, ci dimpotrivă, să folosim cu cap tot ceea ce El ne oferă.

 

* * *

 

Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Cristina Grigore
Copyright: ProFamilia.ro

Parabola viticultorilor necinstiţi, mai ales prin concluzia sa (“Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi dată unui popor care va aduce roadele cuvenite”), evocă tema aşa-numitei “respingeri a lui Israel”. O interpretare simplistă şi triumfalistă a acesteia şi a altor pagini similare ale Evangheliei a contribuit la crearea climatului de condamnare a evreilor, cu consecinţele tragice pe care le cunoaştem. Nu trebuie să abandonăm certitudinile credinţei care ne vin din Evanghelie, însă trebuie să înţelegem în ce măsură atitudinea noastră adesea nu a reflectat spiritul autentic.

Înainte de toate, în acele cuvinte teribile ale lui Cristos referitoare la Israel se află iubirea extraordinară a lui Dumnezeu, şi nu o sentinţă rece. Isus plânge când vorbeşte despre viitorul Ierusalimului! Este vorba mai degrabă de o respingere pedagogică, nu una definitivă. Şi în Vechiul Testament existau refuzaţi de către Domnul. Unul dintre aceştia este descris de Isaia, în prima lectură, cu aceeaşi imagine a “viţei de vie” (“Acum vă voi face să ştiţi cum mă voi purta cu via mea: strica-voi gardul ei şi ea va fi pustiită, dărâma-voi zidul ei şi va fi călcată în picioare”, 5,5), dar acest lucru nu l-a împiedicat pe Dumnezeu să continue să îl iubească pe Israel şi să vegheze asupra lui.

Sfântul Paul ne asigură că şi această ultimă respingere, vestită de Isus, nu va fi definitivă. Ea va permite păgânilor să intre în Împărăţie (cfr Romani 11,11.15). Mai mult: pentru credinţa lui Avraam – care este rădăcina – întreg poporul evreu este sfânt, chiar dacă unele ramuri au fost tăiate (cfr Romani 11,16). Apostolul neamurilor, pe nedrept considerat susţinător al rupturii dintre Israel şi Biserică, ne sugerează care ar fi atitudinea corectă faţă de poporul evreu. Nu auto-siguranţă şi mândrie stupidă (“noi suntem acum noul Israel, noi suntem cei aleşi!”), ci teamă şi fior în faţa misterului de nepătruns al acţiunii divine, şi mai ales iubire faţă de Israelul care este “rădăcina şi trunchiul pe care am fost altoiţi”. Paul spune că este dispus să rămână despărţit de Cristos dacă astfel ar putea să îi ajute pe cei de un neam cu el (cfr Romani 9,1-3). Dacă în trecut creştinii s-ar fi străduit să aibă aceste sentimente când vorbeau despre evrei, istoria ar fi avut un alt curs.

Dacă evreii vor ajunge într-o zi (după cum speră Paul) la o apreciere mai bună a lui Isus, acest lucru va trebui să se petreacă printr-un proces intern, ca un rod al unei căutări proprii a lor (lucru care în parte are loc). Nu putem noi creştinii să încercăm să îi convertim. Am pierdut dreptul de a o face datorită modului în care acest lucru s-a întâmplat în trecut. Trebuie mai întâi să fie vindecate rănile, prin intermediul dialogului şi al reconcilierii.

Eu nu văd cum un creştin care iubeşte cu adevărat Israelul ar putea să nu îi dorească acestuia să ajungă într-o zi să îl descopere pe Isus pe care Evanghelia îl defineşte: “slava poporului său Israel” (Luca 2,32). Nu cred că acesta ar fi prozelitism.

În acest moment însă lucrul cel mai important este îndepărtarea obstacolelor pe care le-am pus în faţa acestei reconcilieri, “lumina proastă” în care l-am pus pe Isus în ochii lor. Inclusiv obstacolele prezente în limbaj: de câte ori cuvântul “evreu” nu apare cu sens peiorativ, sau negativ, în modul nostru de a vorbi. Plecând de la Conciliul Vatican II, raporturile dintre creştini şi evrei s-au îmbunătăţit. Decretul asupra ecumenismului a recunoscut Israelului un statut deosebit între religii. Pentru noi, creştinii, iudaismul nu este “o altă religie”; este parte integrantă a propriei noastre religii. Să îl adorăm pe acelaşi “Dumnezeu al lui Avraam, Isaac şi Iacob” care pentru noi este şi “Dumnezeul lui Isus Cristos”.

 

* * *

 

Teologia vieţii

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Toată suflarea din cer, de pe pământ şi, în eventualitatea unor alte colţuri ale cosmosului cu fiinţe vii, formează un cântec plin de iubire adresat lui Dumnezeu. Numai după ce Creatorul l-a zidit pe om şi l-a pus coroană peste capetele tuturor vieţuitoarelor, a cântat şi el într-o armonie perfectă pe trei voci – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – constatând că toate sunt foarte bune (Gen 1,28-31). La această armonie conclusivă, plină de mulţumire şi bucurie, a fost chemat să participe şi omul. Şi a participat. Cât timp, nu ştim. Ştim doar că Şarpele invidios a intervenit şi a introdus o notă discordantă, sugerând protopărinţilor ideea că nu toate sunt foarte bune, că Dumnezeu le ascunde oamenilor adevărul şi binele, că adevărata faţă a lumii o vor vedea numai după ce vor mânca din pomul din mijlocul paradisului, din pomul ştiinţei binelui şi răului, atunci li se vor deschide ochii şi ei vor intra în armonia divină (Gen 2,4-5). Omul se lasă ademenit şi intră în nota discordantă şi cunoaşte doar răul: frica, oboseala, suferinţa şi moartea. Oare ca să ştie ce-i dulcele, trebuia să cunoască amarul? Cum va mai ajunge să cunoască cele foarte bune din univers? Oare slujindu-se de efemeritatea frunzelor pentru a-şi ascunde goliciunea spiritului?

Când primii creştini începeau să vorbească păgânilor despre Isus, începeau întotdeauna cu misterul învierii şi terminau cu misterul întrupării. Misterul învierii era evenimentul istoric pe care îl puteau verifica prin martorii lui Isus şi adevărul îl deduceau din bucuria cu care ei întâmpinau necazurile vieţii – fericiţi de a fi suferit ceva pentru numele lui Isus (Fap 5,41) – şi chiar moartea, fiindcă din plinătatea inimii le vorbea gura (Mt 12,34). Învierea era aceea care trezea curiozitatea în sufletele păgânilor. Dat fiind faptul că învierea dădea tuturor speranţa vieţii, păgânii erau mai înclinaţi să accepte şi să îmbrăţişeze credinţa creştină. Pentru nimic nu se zbate omul mai mult decât pentru sănătate şi viaţă.

Isus ţintuieşte la stâlpul infamiei pe mai-marii preoţilor, pe saducei, pe bătrânii poporului şi pe farisei pentru înclinaţia lor de a ucide, de a crede că moartea rezolvă problemele dificile ale vieţii, pe când adevărul este contrariul: viaţa rezolvă problemele morţii, de aceea un medic psihiatru a spus: Viaţa ne este dată pentru a da sens vieţii. Sensul vieţii este acela care conduce la izvorul vieţii, la Dumnezeu Tatăl. Lucrătorii din parabolă, care nu erau decât ei, au ucis pe primii slujitori trimişi să ia partea din roadele viei – via fiind poporul ales -; au ucis pe cei trimişi a doua oară şi în cele din urmă pe fiul stăpânului, adică au ucis pe profeţi, pe cei drepţi (mâncând drepturile văduvelor şi orfanilor (Lc 20,47), au ucis pe Mesia, pe Fiul Omului.

Tendinţa de a ucide, de a nimici, cuprinde în sine o dublă răutate: de a nu permite omului să intre în viaţa lui Dumnezeu şi de a nu-i permite lui Dumnezeu să intre în viaţa şi istoria omului.

Dumnezeu vrea să sădească în fiinţa omului conceptul divin al vieţii, că viaţa este existenţă şi existenţa în sine este Dumnezeu – Iahve este cel ce este (Ex 3,14) – şi omul poate ajunge la această viaţă nouă prin înviere.

Refuzul de a-i da stăpânului ceea ce este al său nu zădărniceşte planul său, nici chiar crimele cele mai odioase nu-l pot întoarce din drum, fiindcă dragostea este tare ca moartea (cf. 1In 4,166). Viaţa îşi are rădăcina în esenţa divină şi pe pământ a apărut ca dar al Duhului Sfânt (cf. Gal 5,22). Pe atotputernicia iubirii se bazează toată teologia istoriei şi a vieţii din cer.

Israelul a răspuns la chemarea iubirii producând aguridă: necredinţă, răzbunare, răzvrătire, asuprire, indiferenţă şi crimă.

Cu ce diferă răspunsul nostru faţă de cel al evreilor de odinioară?

Sfântul Paul îi îndeamnă pe credincioşii din localitatea Filipi

să-şi înalţe cugetele către Cristos: Fraţilor, câte sunt adevărate, câte sunt curate, câte sunt de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute, orice laudă, la acestea să vă fie gândul! Numai cel care are gândul la acestea se poate bucura de pace, de fericire. Fericit şi liniştit în sens biblic poate fi numai acel creştin care se află cu aproapele său într-un raport de solidaritate în nenorociri, în neputinţe, în opresiune şi mai ales care, de pe poziţie de forţă şi de siguranţă a propriei sale existenţe, îi îndeamnă pe toţi să nu se teamă, să nu se îngrijoreze de ziua de mâine (Memorator scriptural). Biserica, trăind din cuvântul Domnului, creşte prin sacramente şi se întăreşte pe Piatra din capul unghiului, devenind via încredinţată altor viticultori, care dă roade la timpul potrivit.

Creştinul adevărat are încredere în viitor, fiindcă are toată certitudinea revenirii lui Dumnezeu pe pământ prin Cristos plin de măreţie şi slavă (cf. Mt 25,31). Creştinul adevărat simte apropierea Domnului în orice clipă. Noile motive de iubire i se oferă din belşug în semnele timpului. Liniştea sufletească, pacea sa are ca suport speranţa care îl eliberează de stresul ucigător al pesimismului materialist. Cu toate că sfânta Ioana d’Arc era conştientă de chinurile care o aşteptau, fiind condamnată să ardă pe rug, ea a rămas liniştită şi senină; celor îngrijoraţi de cele viitoare le spunea: Nu aşteptaţi o lume mai bună stând cu mâinile în sân, dar căutaţi cu toată seriozitatea de a lăsa în urma voastră o lume mai dreaptă!

Noi trebuie să ne definim prin viaţa divină ca să putem înţelege teologia istoriei, adică acţiunea divină în favoarea omului. Numai o viaţă trăită din plin, încărcată de virtuţi poate înţelege sensul istoriei, poate descifra semnele timpului, se poate încadra în planul iubirii divine şi poate produce roadele spirituale pentru hrana sufletelor generaţiilor viitoare, roade care nu sunt altele decât o concretizare a iubirii. Dacă azi ne săturăm sufletul cu exemplele sfinţilor din trecut, cu învăţăturile lor minunate, dacă ne ostoim setea după cele veşnice cu sângele celor peste douăsprezece milioane de martiri, noi, cei de azi, avem datoria să fim hrană pentru generaţiile viitoare.

La orizont se profilează Cristos care vine. Cum şi cu ce îi ieşim în întâmpinare?

La un rege oriental din vechime a venit un om ca să-l întrebe: Cum aş putea rămâne statornic într-o ispită deosebit de grea? Regele nu i-a răspuns, dar i-a dat un vas cu ulei preţios plin ochi, cum se spune, zicându-i să-l ducă pe toate străzile principale, cele mai aglomerate, ameninţându-l: Dacă vei vărsa numai o picătură, unde îţi stau picioarele, acolo îţi va sta capul. Omul a luat vasul cu cea mai mare atenţie şi a pornit la drum. În urma lui mergea străjerul cu sabia în mână, gata să-l lovească, în caz că nu ar fi atent şi ar vărsa o picătură de ulei. Tocmai atunci avea loc şi o sărbătoare, aşa încât străzile erau pline de lume. Omul a reuşit totuşi să se întoarcă la rege cu vasul plin cu preţiosul conţinut. Acesta l-a întrebat: Ei bine, ia spune-mi acum, ce se mai întâmplă prin oraş? Acela a răspuns: Am privit numai la ulei şi la nimic altceva n-am dat atenţie. Iată, îi zise regele, acum ai aflat mijlocul cel mai potrivit pentru a rămâne statornic în orice ispită, oricât de grea, să priveşti mereu cu toată încordarea numai la Dumnezeu.

Aceeaşi atenţie trebuie să o avem şi noi faţă de viaţa cea nouă primită la Botez, fiindcă Isus este viaţa noastră – Eu sunt viaţa (In 14,6) – şi Duhul Sfânt este sufletul vieţii noastre care dă sens existenţei de care ne bucurăm.

 

* * *

 

Omul se vrea suficient pentru sine

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Păcatul strămoşesc a lăsat în sufletul omului o tendinţă luciferiană: “Nu-i voi sluji. Voi aşeza scaunul meu de domnie deasupra stelelor cerului şi voi fi asemenea celui Preaînalt” (Is 14,13); ea dă naştere la trei feluri de păcate principale: cel al sufletului senzual sau al plăcerii trupeşti (păcatul cărnii care este o închinare la idoli – deoarece dumnezeul lor este pântecele (cf. Fap 3,19), care “zămislind pofta naşte păcatul, iar păcatul săvârşit aduce moartea” (Iac 1,15); apoi păcatul minţii, adică părerea de sine sau înălţarea de sine care duce la rătăcire, iar stăruinţa în rătăcire naşte minciuna şi amăgirea; în sfârşit, păcatul propriu zis şi cel mai grav este cel al spiritului, iubirea de putere şi de independenţă totală, chiar faţă de Dumnezeu, şi care conduce la violenţă, iar violenţa sfârşeşte în crimă (cf. Vladimir Soloviov, Fundamentele spirituale ale vieţii, Ed. Deisis, Alba-Iulia 1994, p. 36). Deci, păcatul cărnii duce la degradarea fiinţei umane, la îmbătrânire şi la moarte prematură; păcatul minţii duce la minciună şi autoamăgire, la degradare intelectuală, păcatul spiritului duce la violenţă şi crimă şi aceasta la Iad. Omul trebuie scos din acest întreit abis. Cum?

Iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni, care poate eradica cele trei păcate şi consecinţele lor, se realizează în chip dramatic, fiindcă pe drept a spus cineva: “Iadul lui Dumnezeu este iubirea sa”, ea îl chinuie, dar în cele din urmă iese învingătoare asupra infidelităţii omeneşti.

Bătrânul Simeon spusese profetic despre Isus că este “un semn de împotrivire, pus spre căderea şi ridicarea multora” (Lc 2,34). Parabola de azi (Mt 21,33-43) este o interpretare a acestei profeţii şi un anunţ al evenimentului pascal. Poporul ales îl respinge pe Isus ca Mesia, continuând fărădelegea respingerii profeţilor, deoarece mesajul lui nu coincide cu aşteptările şi cu interesele lor de putere şi dominare. Cu toate acestea, iniţiativa lui Dumnezeu îşi atinge ţinta, deoarece cel refuzat ca Domn al vieţii ajunge Domnul altui popor. Israelul îl refuză pe Isus, Dumnezeu îl refuză pe poporul său, iar istoria mântuirii continuă într-un fel cu totul nou.

Fiindcă Fiul constituia o ameninţare pentru membrii Sinedriului, pentru administratorii casei lui Dumnezeu şi mai ales pentru membrii consiliului sacerdotal care deţineau rolul suprem de conducere asupra naţiunii, au hotărât să-l elimine, să-l ucidă. Această atitudine reflectă perfect pretenţia omului care vrea să-şi construiască viaţa în sine şi pentru sine, cu autonomie totală, excluzând orice amestec străin sau exterior lui însuşi, chiar şi autoritatea lui Dumnezeu… şi aceasta chiar prin violenţă şi crimă.

Parabola este actuală azi mai mult decât oricând. Ea constituie un avertisment adresat şi nouă. Nici unul dintre creştini nu poate fi la adăpost faţă de acest cutremurător şi de necuprins mister, deoarece ingratitudinea poporului ales se poate repeta în istorie şi în conştiinţa fiecăruia dintre noi, fiindcă alegerea din partea lui Dumnezeu cere mereu o replică personală bazată pe credinţă şi iubire. Desigur, noi avem promisiunea că noul popor nu va fi respins şi că puterile iadului nu vor birui Biserica (cf. Mt 16,18), dar ne impresionează gândul cum atâtea comunităţi creştine înfloritoare din primele secole (din Africa de nord şi din Asia Mică) au fost şterse de pe faţa pământului. Ce se va alege de comunităţile creştine din zilele noastre peste câteva secole, dacă vor continua să se comporte aşa cum se comportă azi? Iată, pentru ce ne sare în ochi diferenţa dintre prima lectură şi evanghelia de azi, în timp ce după profetul Isaia Dumnezeu părăseşte via care nu rodeşte, Isus arată că ea va fi dată altor viticultori care vor aduce roade la timpul lor.

Cu toate că profetul nu ezită să se transforme în rapsod (Lectura I: Is 5,1-7), spre a câştiga poporul său pentru a-l iubi pe Iahve, deoarece în acele momente de pace provizorie vedea cum o invazie din partea Asiriei era iminentă şi păcatele poporului, lipsa de lui de corespundere la iubirea lui Dumnezeu îi ducea inevitabil spre sclavie, totuşi n-a reuşit să-l salveze de la nenorocire… părăsirea, repudierea din partea lui Dumnezeu.

Mai târziu, un alt profet, cel mai mare dintre toţi, Isus din Nazaret, nu va ezita să se transforme într-un vierme şi să se lase tratat ca păcat, ca ultimul dintre răufăcători, spre a-şi salva via – împărăţia lui Dumnezeu – pe care o va încredinţa altor viticultori dispuşi să aducă roade.

Desprindem din prima lectură (Is 5,1-7) că Dumnezeu Tatăl – Stăpânul viei – se plânge de nerecunoştinţa poporului său.

Recunoştinţa, mulţumirea, lauda adusă Creatorului sunt roadele – strugurii dulci – pe care îi aşteaptă Domnul. Dar, ca să fii recunoscător, trebuie să fii smerit, să arăţi prin fapte că depinzi de altul, de Dumnezeu, ba chiar şi de aproapele, fiindcă nu putem trăi unii fără alţii. Nerecunoştinţa îl coboară pe om mai prejos de animale şi din acest motiv Domnul s-a plâns de poporul său, că: “Boul îşi cunoaşte stăpânul şi măgarul ieslea stăpânului său, dar Israel nu mă cunoaşte, poporul meu nu mă înţelege” (Is 1,3); se degradează mai prejos decât pământul care, dacă i-ai dat un bob de grâu, îţi dă în schimb un spic încărcat cu zeci de boabe, pe când omul nerecunoscător este cu inima dură ca piatra, în care cuvântul lui Dumnezeu rămâne fără rod…

Ca Biserica – noul popor al lui Dumnezeu – să dureze, trebuie să-şi aducă prinosul de recunoştinţă. Acest lucru îl cere sfântul apostol Paul în lectura a doua (Fil 4,6-9). Şi în comunitatea creştină din Filipi s-au ivit disensiuni, tendinţe de dominare din partea unora sau altora. Pentru a înlătura aceste neajunsuri, nu trebuie înmulţite discursurile savante, filozofice, sociologie, morale şi umanitare, ci trebuie înmulţite adunările euharistice în care să se ridice calitatea rugăciunilor de mulţumire adresate lui Dumnezeu, fiindcă acela este mai bun, care ştie să se roage mai bine. Dar, de felul cum se roagă fiecare, ştie numai Dumnezeu şi din acest motiv trebuie să înceteze pretenţiile unora care se vor mari şi se cred tari datorită bagajului de cunoştinţe filozofice sau etice. Este adevărat, nu totul este rău în lumea greacă, păgână, de aceea orice creştin care vrea să dea mărturie autentică despre Cristos, trebuie să preţuiască toate valorile umane autentice ale mediului în care trăieşte, şi să nu uite că specificul creştin stă în aceea că orice om botezat trăieşte în convingerea că nimic nu-i poate reuşi, dacă nu se roagă, dacă nu-şi uneşte rugăciunea de recunoştinţă faţă de Dumnezeu cu Cristos din preasfânta Euharistie.

Participarea noastră la Jertfa euharistică trebuie să fie dovada conştientă a mulţumirii pe care o aducem Tatălui ceresc, deoarece este binecuvântarea prin care Biserica îşi exprimă recunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru toate binefacerile primite, pentru tot ceea ce el a săvârşit prin creaţie, răscumpărare şi sfinţire. Euharistie înseamnă în primul rând aducere de mulţumire. Forma supremă de mulţumire este binecuvântarea: “Potirul binecuvântării pe care noi îl binecuvântăm”, după cum spune sfântul Paul (1Cor 10,16) înseamnă o dublă aducere de mulţumire: 1) pentru acest potir a mulţumit Cristos Tatălui şi 2) pentru această mulţumire îi mulţumim şi noi lui Cristos. Astfel mulţumirea noastră se uneşte cu cea a lui Isus şi în această binecuvântare Tatăl îşi află toată bucuria. Iată, roadele – strugurii dulci – pe care îi aducem acum, la această sfântă Liturghie, Stăpânului viei şi care se vor schimba pentru noi înşine în vinul cel bun care ne va înveseli inima în veci de veci. Amin.

 

* * *

 

Duminica a XXVII-a de peste an

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

Anumite mici deziluzii în viaţă sunt inevitabile. Dar pot fi depăşite. Însă sunt altele care lasă semne, care umplu inima de amărăciune, care ne lasă foarte deprimaţi şi descurajaţi, cum ar fi de exemplu cazul unei nedreptăţi de neînţeles.

Şi mă gândesc la experienţa dureroasă a anumitor părinţi, uluiţi şi descumpăniţi de comportamentul copiilor: “Totuşi le-am dat tot ceea ce am putut… După toate câte-am făcut pentru el…”. Şi aşa mai departe.

Ceva asemănător – spune profetul Isaia – a încercat şi Dumnezeu faţă de poporul său: “Ce trebuia oare să mai fi făcut viei mele şi nu am făcut?… Via Domnului este casa lui Israel… El aştepta dreptate şi iată vărsare de sânge…” (prima lectură).

Isus reia imaginea lui Isaia şi adresează discursul “autorităţilor religioase şi civile” (cum am spune noi astăzi) din timpul său. Parabola devine totodată şi profeţie a destinului propriu, – el “fiul” este acela care va fi ucis de “viticultori”… – precum şi act de acuzare adus capilor poporului. În drama condamnării la moarte a lui Isus se va consuma o constantă tragică a raportului dintre Dumnezeu şi Israel, mărturisită de mai multe ori de Biblie: neînţelegerea voinţei lui Dumnezeu, infidelitatea faţă de cuvântul său, refuzul şi persecutarea profeţilor săi (cf. Acte 7,2-53: “Pe care dintre profeţi nu i-au persecutat părinţii voştri?…”).

Dar Dumnezeu scrie drept chiar şi pe rânduri strâmbe, cum spune proverbul. Sau cu alte cuvinte: ştie să scoată binele chiar şi din rău. În ciuda non-corespunderii repetate din partea oamenilor, planul lui Dumnezeu merge înainte şi se realizează, într-un mod surprinzător şi imprevizibil. “Piatra pe care au aruncat-o zidarii a ajuns în capul unghiului” (Evanghelie): Isus condamnat şi răstignit, devine fundament şi început al unui “nou popor” ales de Dumnezeu care “să facă să rodească” împărăţia sa pe pământ.

Într-adevăr, misterioase sunt căile Domnului! Şi într-adevăr mare şi de nepătruns înţelepciunea ascunsă de bunătatea şi milostivirea sa. Nici o infidelitate şi nici un păcat comis de om nu poate opri sau face zadarnică lucrarea harului său… Dar în acelaşi timp: câtă responsabilitate în faţa lui Dumnezeu din partea noastră a tuturor care prin botez am intrat şi facem parte din Biserică, noul popor al lui Dumnezeu, noua “vie pe care a plantat-o dreapta sa” (cf. Colecta alternativă anul A).

Nu vom şti niciodată până în ce punct, Biserica, în ansamblul ei – de-a lungul celor douăzeci de secole de istorie – a fost mai mult fidelă faţă de voinţa lui Dumnezeu în comparaţie cu vechiul Israel… Un lucru este sigur: fiecare dintre noi trebuie să se judece pe sine însuşi înaintea Domnului. Pentru că fiecare dintre noi este chemat să traducă în practică, concret, în viaţa de fiecare zi, valorile împărăţiei lui Dumnezeu, adică “tot ceea ce este adevărat, nobil, drept, curat, vrednic de iubire, cinstit, ceea ce este virtute şi merită laudă” (cf. lectura a doua).

Prin urmare să încercăm să recitim cântul din Isaia, aplicând la noi înşine imaginea viei:

Domnul ne-a dat viaţă, sănătate, inteligenţă, sensibilitate… Ce am făcut noi din toate acestea?

Am fost botezaţi, miruiţi, educaţi în credinţă… Am ascultat predica Evangheliei… Cum corespundem la cuvântul lui Dumnezeu şi la sacramentele pe care le-am primit?

Poate că am primit de la viaţă bogăţii, cultură, prestigiu, putere… Cum le-am folosit?

 

* * *

 

Duminica a XXVII-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Cuvântul Domnului ne întâmpină la această Sfântă Liturghie cu o imagine foarte sugestivă – “via” – pentru a exprima iubirea Şi grija deosebită a lui Dumnezeu faţă de poporul ales şi, în mod paradoxal, nerecunoştinţa şi infidelitatea acestui popor. Dumnezeu şi-a ales acest popor, l-a eliberat din robia Egiptului şi l-a transplantat în pământul făgăduit aşa cum se plantează o vie. Aici l-a înconjurat cu toată grija, cum de altfel face orice viticultor cu via lui.

Stăpânul s-a îngrijit de vie acordându-i o atenţie specială şi punând ceva în plus în această vie, ceva pe care nici un alt viticultor nu-l pune în cultivarea viei: iubirea. Cu siguranţă acest sentiment nu se adresează viei în sens strict, dar realităţii pe care aceasta o semnifică: poporul ales. În decursul istoriei mântuirii Dumnezeu şi-a manifestat din plin iubirea faţă de poporul lui Israel: creaţia, eliberarea poporului “cu braţ puternic şi cu mână tare” din sclavia Egiptului, Legea dată pe Sinai, prezenţa permanentă a lui Yahwe în mijlocul poporului, toate acestea reprezintă dovezi clare de iubire din partea lui Dumnezeu faţă de casa lui Israel. Oare care alt popor a beneficiat atât de admirabil de Dumnezeul-Iubire? Ce nu a făcut El pentru via Lui? Însă ce se întâmplă? Această vie, în loc de struguri dulci şi gustoşi, nu produce decât aguridă. Cu alte cuvinte, poporul ales s-a sălbăticit, s-a îndepărtat de Dumnezeu şi în loc să producă faptele dreptăţii şi ale credincioşiei, s-a răzvrătit şi i-a răspuns lui Dumnezeu cu tăgăduiri şi neascultări. Stăpânul viei rămâne decepţionat în faţa unei astfel de nerecunoştinţe din partea aleşilor săi: “O, poporul meu, ce ţi -am făcut ? Cu ce te-am întristat ? Răspunde-mi ! Ce puteam să-ţi fac mai mult şi nu ţi-am făcut? Te-am plantat via mea atât de preţioasă şi tu nu mi-ai dat decât amărăciune!“. Aceasta fiind situaţia, Dumnezeu nu va face altceva decât să distrugă via. Psalmul responsorial 79 descrie această părăsire a lui Dumnezeu manifestată prin căderea Ierusalimului şi prin ducerea poporului în robie. Cu toate acestea, Isus nu vorbeşte nimic despre distrugerea viei deoarece via rămâne, însă va fi dată altui popor.

Profetul Isaia declară că via Domnului e casa lui Israel. Dumnezeu încredinţează acestui popor valorile salvifice: Revelaţia, Legea, făgăduinţele, patriarhii, profeţii şi în cele din urmă, şi mai presus de toate, pe unicul său Fiu. După atâtea intervenţii grijulii era normal ca Stăpânul viei să aştepte ca această vie să producă roade bune, “dreptate şi rectitudine” (Is 5,7). Însă Israelul a provocat “vărsări de sânge” şi a umplut ţara cu “strigătele oprimaţilor”. Păcatul lor a devenit şi mai grav atunci când evreii, viticultorii, au refuzat Marele Dar, pe Fiul lui Dumnezeu.

În parabola lucrătorilor viei, Cristos descrie în culori vii refuzul tragic al iudeilor: viticultorii, mai întâi, refuză să predea Stăpânului roadele cuvenite; apoi maltratează şi ucid servitorii trimişi de Stăpân la viticultori ca să scoată roadele viei; în sfârşit, omoară chiar şi pe Fiul Stăpânului : “Iată moştenitorul, hai să-l ucidem!” Precum fac zidarii care, pe când zidesc, consideră că o anumită piatră nu e bună să fie pusă în zid şi de aceea o aruncă, la fel au făcut evreii: au refuzat, au aruncat Marele Dar, piatra din capul unghiului, pe Fiul lui Dumnezeu. “Noi ştim că Dumnezeu a vorbit lui Moise, dar acesta nu ştim de unde este!” (Înţ 19,29).

Totuşi iubirea sfârşeşte prin a învinge ura oricât de înverşunată ar fi ea. Dumnezeu îşi continuă planul său de mântuire cu sau fără voia poporului. Pentru realizarea planului său, Dumnezeu foloseşte un drum de necrezut: întruparea. “Aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său unic“. “Şi Cuvântul s-a făcut trup“. De fapt, istoria este o succesiune de afirmaţii şi de negaţii. Dumnezeu oferă mântuirea iar oamenii o refuză. Omul crede că încurcă planul lui Dumnezeu, dar conştient îl înfăptuieşte. Mântuirea începută în Eden e urmată de infidelităţile poporului, dar nu e împiedicată. Dimpotrivă, odată cu venirea în lume a Fiului Stăpânului viei, planul de mântuire ia o nouă dezvoltare, o nouă structură şi consolidare. Odată cu venirea lui Cristos, Dumnezeu nu se va mai îndepărta de via Lui, care e Biserica, pentru că această vie e însuşi Cristos. Înfiinţând un nou popor, Biserica,Cristos nu rămâne în afara ei, dar îi este Cap, piatră de temelie. În plus, toţi cei care cred în Cristos intră în componenţa Bisericii, a Noului Popor. Nu s-a pierdut nimic: nici Revelaţia, nici Legea, nici profeţii. Toate acestea continuă să-¬şi joace rolul fixat de Dumnezeu pentru că “Domnul a făcut acest lucru, şi este minunat în ochii noştri” (Mt 21,43). Dumnezeu triumfează definitiv: Împărăţia a fost luată din mâinile viticultorilor săi şi a fost încredinţată “unui popor care o va face să rodească“. Via va da roadele aşteptate pentru că în ea lucrează acum Fiul Stăpânului care a fost trimis de către Tatăl său şi care va lucra până când întreaga vie va da roadele cele mai bogate.

Fiecare făptură face parte din via lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, creştinul încorporat prin Botez în via Domnului este mlădiţa preferată a Domnului şi de la care Stăpânul aşteaptă ca să-i aducă tot mai mult rod.

Sfântul Paul, conştient că Biserica e Noul Popor al lui Dumnezeu, adevăratul Israel, îi îndeamnă pe creştinii din Filippi la o trăire intensă a credinţei pentru că numai astfel “Dumnezeul păcii” va fi cu ei. Dumnezeu ne oferă mântuirea dar nu ne mântuieşte ca indivizi izolaţi ci adunându-ne într-un popor care e tocmai via din parabola de astăzi. Isus Cristos a înfiinţat Biserica – comunitate a mântuirii – încredinţându-i toate mijloacele necesare în vederea mântuirii: eliberarea de păcat şi demnitatea de fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai cerului. Prin Botez noi am fost inseraţi şi am devenit membrii Bisericii. Dar să fim foarte atenţi să nu ne gândim că este de ajuns să fim botezaţi şi să fim membri ai Bisericii pentru a fi mântuiţi. Trebuie să trăim Botezul nostru, să evităm păcatul şi să îndeplinim toate datoriile noastre creştine până la sfârşitul vieţii. Numai aşa vom fi mântuiţi, numai aşa vom fi adevăraţi membri ai viei Domnului şi vom fi recunoscuţi de către Stăpânul viei ca fii ai săi şi moştenitori. Altfel şi pentru noi ar putea spune Isus: “Voi lua de la voi via şi o voi da altora care vor aduce roade şi care vor corespunde. Vor merge înaintea voastră păcătoşii convertiţi în Împărăţia lui Dumnezeu şi voi veţi fi aruncaţi afară“.

Să primim deci chemarea pe care ne-o adresează astăzi Sf. Paul de a-l ruga pe Dumnezeu ca să vină în ajutorul nostru, noi fiind slabi şi şovăitori. Trebuie să ne gândim şi să facem tot ceea ce este adevărat şi nobil, curat şi drept, tot ceea ce e virtute şi vrednic de laudă. Aceasta e calea mântuirii pe care să ne propunem să mergem totdeauna. Sfânta Liturghie şi Sfânta Împărtăşanie de astăzi ne oferă această mântuire. Dacă ne căim de păcatele noastre, dacă primim Cuvântul lui Dumnezeu care a fost proclamat astăzi şi îl punem în practică, dacă primim harul, puterea lui Isus în Sfânta Împărtăşanie, şi apoi trăim această viaţă cu adevărat creştină în timpul săptămânii cu fidelitate şi statornicie, noi vom fi pentru veşnicie mântuiţi iar Dumnezeul păcii va fi cu noi, cum ne asigură Sf. Paul, în timp şi în veşnicie.

Adrian Ciobanu

 

* * *

 

Duminica a XXVII-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Ne aflăm într-o perioadă când de pe dealuri şi câmpii se strâng recoltele, proviziile necesare supravieţuirii în timpul friguros al iernii. Tot acum se culeg şi strugurii de prin viile, mai mult sau mai puţin roditoare.

Această frumoasă şi mişcătoare privelişte ar fi trebuit să ne-o prezinte şi lecturile acestei duminici, pe care tocmai le-am ascultat cu atenţie; însă prima lectură, psalmul şi evanghelia vor să ne capteze atenţia pentru a reflecta asupra viei Domnului, care este poporul său, poporul lui Israel.

Profetul Isaia ne prezintă, în prima lectură, o situaţie parcă ieşită din comun: o vie care, deşi a primit din partea stăpânului ei o îngrijire specială, un tratament aparte, îl sfidează producând struguri sălbatici, în loc de struguri buni. Şi de ce? Cine este vinovatul? Care este cauza? – se întreabă stăpânul. Apoi exclamă: “Judecaţi voi între mine şi via mea. Ce-aş mai fi putut face viei mele şi nu i-am făcut?!” (Is 5,4)

Prezentul tablou descris de profetul Isaia, pune în lumină judecata viei care, ca şi în cazul adulterului, are loc în public, iar sentinţa constă în condamnarea viei la ruină: “Îi voi smulge gardul, ca s-o pască vitele; îi voi dărâma zidul, ca s-o calce toţi în picioare” (Is 5,5) .

Proprietarul viei, atât în prima lectură, cât şi în evanghelie, deşi este acelaşi, are totuşi o atitudine diferită; mai întâi am putut observa cum via a fost condamnată, apoi, în evanghelie, ea este încredinţată altor viticultori, de la care se aşteaptă să fie administratori buni şi capabili care vor şti să altoiască via pentru a aduce roade îmbelşugate, şi la timpul hotărât de stăpân, de Dumnezeu.

Deseori, în Sfânta Scriptură, Israelul este asemănat cu mireasa iubită de Domnul, dar din cauza că aceasta, în repetate rânduri, s-a dovedit a fi infidelă legământului, a fost pedepsită şi dezaprobată de Domnul.

Aceste intervenţii, aceste tratamente au fost şi sunt benefice, ele au un rol tămăduitor; ele arată cum Dumnezeu se foloseşte în acţiunile sale de pedagogia sa divină, pentru a aduce poporul pe calea cea bună şi îl îndreaptă când acesta a rătăcit-o sau a abandonat-o. Deşi pedepseşte, Dumnezeu nu poate renunţa la iubirea sa faţă de poporul său, faţă de via sa, deoarece iubirea sa are un rol important în planul său de mântuire, şi are menirea de a triumfa în ciuda oricărui refuz şi infidelitate din partea omului.

Tocmai acesta este şi mesajul parabolei de astăzi, parabolă pe care evangheliştii Matei, Marcu şi Luca o situează în preajma patimilor, şi care este, de fapt, o profeţie. Dumnezeu a trimis poporului său profeţi, însă acesta i-a refuzat în repetate rânduri, în cele din urmă Dumnezeu, conform planului său de mântuire, l-a trimis pe unicul său Fiu, sperând că pe acesta îl vor respecta. Pe acesta, ne spune evanghelia, când l-au văzut viticultorii, adică fariseii şi cărturarii, au zis între ei: “Haideţi să-l ucidem şi să luăm noi în stăpânire moştenirea lui! Au pus deci mâna pe el, l-au îmbrâncit afară din vie şi l-au ucis”. Moştenitorul este, de fapt, Isus care va fi scos afară din vie şi crucificat, deoarece mesajul său nu coincidea cu aşteptările şi interesele lor politice. Astfel, fariseii şi cărturarii refuză mesianitatea lui Isus, continuând tradiţia refuzării profeţilor.

De această dată, proprietarul viei, Dumnezeu, acţionează într-un mod mai pacific, cu totul diferit de relatarea profetului Isaia din prima lectură, şi plin de iubire îl propune pe cel refuzat şi ucis unei alte naţiuni, care se va naşte în mijlocul acestui popor, la Ierusalim, în ziua de Rusalii. Acest popor nou este Biserica, căreia îi revine rolul de a substitui vechiul Israel; ea va rezista în faţa istoriei până la sfârşit deoarece este asistată de Isus însuşi (Mt 28,20); ea este zidită pe piatra care a fost aruncată de zidari, dar care a ajuns în capul unghiului, acest lucru l-a făcut Domnul şi este minunat în ochii noştrii (Ps 117,22-23; Mt 21,42).

Această piatră este Cristos care, deşi a fost refuzat şi răstignit, a înviat din morţi devenind astfel temelia oricărei construcţii viitoare. Biserica, Noul Popor ales al lui Dumnezeu, trebuie să aducă roade, dar roade care să rămână, aşa cum a răsunat şi versetul la evanghelie al zilei de astăzi.

Prin botez noi am devenit creştini, cristofori – adică purtători de Cristos – am devenit membrii ai Bisericii, vlăstare ale viţei dătătoare de viaţă care este Cristos. Trebuie să fim cuprinşi de o mândrie sfântă, din această cauză, dar să ne şi comportăm ca atare. Să trăim evanghelia ca pe un adevărat program de viaţă şi zilnic să ne punem întrebarea: Care este rolul, misiunea mea în Biserică şi în lume? Care este comportamentul, atitudinea mea în Biserică? Ce roade am produs şi ce roade voi produce în Biserică? Oare struguri sălbatici? Într-una din scrierile sale, sfântul Bonaventura scria despre sine astfel: “Nu am intrat în Biserică pentru a trăi ca ceilalţi, ci pentru a trăi aşa cum toţi ceilalţi ar trebui să trăiască”.

Vedem, de multe ori, biserica plină de credincioşi, dar câţi dintre cei prezenţi au venit cu gândul de a se lăsa transformaţi, de a se lăsa modelaţi în viaţa lor? Mulţi dintre noi venim poate din obişnuinţă sau din datorie, dar câţi dintre noi dorim, într-adevăr, să trăim asemenea sfântului Bonaventura sau altor sfinţi, care l-au urmat pe Cristos, dând exemplu ca şi noi să trăim aşa cum toţi ceilalţi ar trebui să trăiască. Prezenţa noastră aici poate fi doar corporală, pe când gândul, inima sunt departe de noi, deoarece ne lăsăm prea cufundaţi în cele materiale, şi în loc să devenim mai buni, rămânem cum am fost sau devenim chiar mai răi. Prezenţa noastră în mijlocul acestui popor ales trebuie să rodească; aici trebuie să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu, trebuie să ne lăsăm călăuziţi de Duhul său care ne poate transforma viaţa definitiv.

Viaţa creştină comportă şi sacrificii; ea constă în luarea unor angajamente clare, hotărâri decisive; ea se bazează pe fapte concrete, efective, nu pe sentimente afective, efemere, nu pe vorbe goale. De aceea, prin trăirea noastră, prin comportamentul nostru bun, trebuie să avem certitudinea că putem fi de folos în favoarea celorlalţi, sau cel puţin putem face o încercare.

Se spune că prinţul Mahadi El-Millah era în călătorie când caravana cu care călătorea a fost atacată de o bandă de hoţi. Când aceştia voiră să pună stăpânire pe lucrurile lui, el oferi şefului bandei cărţile şi banii pe care îi avea cu sine, spunând: “Ţi-i ofer, sunt un dar! Nu-i considera un furt”. Acesta răspunse: “Banii îi accept, dar ce să fac cu cărţile?” “Când te vei întoarce acasă, spuse prinţul, dăruieşte-le fiilor tăi!…” “Şi ei ce vor câştiga? întrebă şeful bandei”. “Vor învăţa să nu devină hoţi ca tatăl lor”, răspunse prinţul.

Iată o adevărată pildă vie şi plină de semnificaţie care ne poate ajuta şi pe noi să ne dezlipim de lucrurile materiale ca astfel să putem fi de folos în favoarea celor care au un comportament malefic, comportament care ar putea fi modificat dacă, aşa cum spune sfântul Bonaventura, adăugăm din partea noastră “puţină bunăvoinţă”.

Să ancorăm viaţa noastră cât mai profund în Dumnezeu, în acest Dumnezeu care nu ne părăseşte niciodată, dar care este şi trebuie să fie prezent mereu în inima, în sufletul nostru, dacă noi nu-l alungăm din viaţa noastră, conştienţi fiind că o viaţă lipsită de Dumnezeu, este o viaţă fără sens, este stearpă, fără roade, este o viaţă trăită în zadar. Să ne străduim să aducem roade bune şi îmbelşugate în Biserica lui Cristos din care facem parte, făcând ce este bun şi plăcut Domnului, iar Dumnezeul păcii va fi cu noi.

Anton DIACU

 

* * *

 

O vie capabilă să producă deziluzii

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Chiar şi Dumnezeu poate să greşească previziunile

“Pentru ce, în timp ce aşteptam ca să producă struguri, ea a rodit struguri sălbatici (aguridă)?…” “…În cele din urmă l-a trimis pe fiul propriu spunând: Vor avea respect faţă de fiul meu! Dar acei viticultori, văzând pe fiul… l-au prins, l-au îmbrâncit afară din vie şi l-au ucis”. Aş vrea să comentez: chiar şi Dumnezeu greşeşte previziunile. Când este la mijloc omul, este mereu riscul de a se hazarda în previziuni. Nu este nimic sigur. Se poate întâmpla orice, în bine şi în rău.

Dumnezeu aşteaptă, şi aşteptarea sa este înşelată cu regularitate. Oferă iubire, şi primeşte trădare. Înmulţeşte atenţiile, iertarea, şi primeşte refuzuri. Plănuieşte o alianţă cu un popor peste care revarsă toată bunătatea sa, încrederea sa, în speranţa că bunătatea, milostivirea, semănate cu mâini pline asupra acelui popor, vor creşte şi se vor răspândi în lumea întreagă, producând roade de pace, de dreptate, de împăcare între oameni. Dar acel popor ales, educat şi luminat de Cuvântul său, rechemat la obligaţiile asumate de glasul viguros al profeţilor, face din alergerea divină un motiv de superioritate dispreţuitoare faţă de alţii, o consideră un privilegiu de neatins, ia atitudini arogante de stăpân al Împărăţiei, şi nu recunoaşte, ba chiar scoate brutal din mijloc pe Fiul trimis, nu atât pentru a “ridica recolta”, ci pentru a întări oferta de iubire, pentru a încerca o însămânţare nouă.

Şi viticultorii, pe lângă faptul că au negat ceea ce ar fi trtebuit să livreze, s-au arătat incapabili de a primi. Şi astfel, iată-l pe Dumnezeu evacuat din casa proprie. Iată-l “dezmoştenit” Omul, acest “risc al lui Dumnezeu” Omul, această fiinţă capabilă de a dezminţi previziunile lui Dumnezeu. “El se aştepta la dreptate, şi iată vărsare de sânge, aştepta corectitudine şi iată strigătul celor oprimaţi…” Câte prevederi eronate! Câte aşteptări înşelate!

Dacă fiecare îşi examinează viaţa proprie, este în stare să adauge noi elemente la seria deja impresionantă a “nenorocirilor” lui Dumnezeu. Necazul este că acelea nu sunt “nenorocirile” lui Dumnezeu, ci sunt falimentele noastre răsunătoare. El a văzut drept. Aşteptările sale sunt mai mult decât legitime, în raport cu posibilităţile noastre şi în raport cu ceea ce El împlineşte pentru noi, cu investirile enorme pe care le face. “Ce ar mai fi trebuit să fac viei mele şi eu nu i-am făcut?…” Aş vrea să-i răspund: încetează de a mai face proiecte ambiţioase în privinţa noastră, încetează de a mai visa, încetează de a mai cânta acel cânt de iubire insuportabil.

În schimb trebuie să găsim curajul de a-l implora: continuă să visezi, să faci previziuni… Nu obosi să aştepţi. Va fi cântul tău pasionat, mai mult decât ameninţările, să ne faci conştienţi de neîndeplinirile noasztre incredibile şi să faci să se maturizeze în noi o dorinţă de a înflori şi apoi, cine ştie, de a rodi. Vai dacă ar înceta acel cânt de iubire pentru vie.

Problema roadelor

La citirea paginei lui Isaia şi a parabolei din evanghelie se deduce impresia unei opere uimitoare de simplificare a istoriei.

Evenimente complexe, situaţii încurcate, date, răsturnări, fapte contradictorii, personaje diverse, episoade nenumărate: totul rezumat într-o povestire legată, condensată în câteva rânduri schematice. Este istoria unui popor din punctul de vedere al lui Dumnezeu, eliberată de aparenţe, şi cultivată în desfăşurarea sa esenţială.

Într-adevăr sunt puţine lucrurile care contează în ochii lui Dumnezeu. O grămadă impresionantă de evenimente mai mult sau mai puţin mari: El reduce totul la o problemă de roade. Acele roade pe care El le ştie şi de care se preocupă. Roade care sunt sau nu sunt. Restul nu contează. Ar fi interesant să ne imaginăm, de exemplu, cum Isus, astăzi, ar agiorna parabola în raport cu situaţia istorică a Bisericii. Dar ar fi temerar, din partea oricui, să schiţeze o asemenea relatare (şi apoi, cine ar avea dreptul să facă această tentativă: un istoric, un poet, un mistic, un teolog, un expert în statistică? Este foarte dificil de a plasa parabola în raport cu viaţa proprie…).

Totuşi mi se pare că este în armonie cu semnificaţia parabolei această provocare oferită de G. Bassiere: “Ceea ce s-a întâmplat cu Israelul caracterizează istoria Bisericii însăşi… A început să “posede” dogme, adevăr, construcţii, instrucţiuni, în loc să producă roadele Împărăţiei: dreptate, libertate, iubire, iertarea duşmanilor, fraternitatea. Este ispita permanentă de a avea, de a face o Împărăţie pe pământ, şi mai rău încă, de a-şi imagina că este Împărăţia”.

Se referă la noi…

Este folositor să citim rândurile care urmează imediat după textul evangheliei de astăzi. Matei adaugă: “Auzind aceste parabole, marii preoţi şi farizeii au înţeles că vorbea despre ei”. De ar fi mereu aşa! De la “marii preoţi”, în jos până la ultimul dintre credincioşi (adică, până la mine care scriu), când răsună un Cuvânt dur de condamnare, de critică, de denunţare, fiecare ar trebui să aibă sinceritatea de a recunoaşte: este destinat mie. Când Domnul spune lucruri neplăcute, care pretindem că sunt destinate altora, trebuie “să înţelegem” că vorbeşte dimpotrivă chiar pentru noi.

Trebuie să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu nu ca pe o condamnare a faptelor rele ale altuia, ci ca o invitaţie permanentă la un examen de conştiinţă personal. În cazul specific al acestei parabole dramatice, şi al paginii îndurerate din Isaia, trebuie să recunoaştem că acea istorie se repetă, cu o monotonie deprimantă, şi începe cu noi. Adesea avem ispita de a conclude: “Cu anumiţi oameni nu este nimic de făcut, nu se poate aştepta nimic bun…” Şi nu ne dăm seama că pronunţăm o condamnare proprie. Nimeni dintre noi nu poate avea pretenţia să se excludă, să se sustragă de la judecată. Nimeni nu se poate socoti “de neatins” din partea Cuvântului lui Dumnezeu. Nimeni nu trebuie să se socotească “pur”. Uneori ne mulţumim să “înţelegem” Cuvântul. Nu este suficient. Trebuie “să înţelegem” ce are cu noi…

Ocupaţi de a face altceva…

Ar fi interesant să verificăm ce am făcut, ce facem, în loc să ne asumăm datoria care ne-a fost încredinţată: să cultivăm via Domnului şi să aducem roadele aşteptate de El. Poate am dormit, sau am moţăit. Am fost promovaţi gardienii fermei (ne observând că de acum nu mai era nimic de apărat). Am organizat sărbători ale recoltei. Am promovat dezbateri. Am făcut publicitate viei. Am criticat culturile altora (ignorând că ceea ce este “adevărat, nobil, drept, pur, amabil, cinstit” alţii au fost capabili de a prezenta, în timp ce noi ne socoteam să fim unicii care “merită laude”, unicii furnizori de virtuţi).

Ne-am dedicat în masă studiilor asupra tehnicilor celor mai avansate de cultivare a viei, şi au rămas puţini să se obosească într-adevăr. Am înmulţit construcţiile şi structurile inutile, care nu aveau nimic comun cu teascul şi turnul original. Mai ales am vorbit mult. Despre noi şi despre vie. Discursurile noastre nu se asemănau nici pe departe, prin ton şi pasiune, cu cântul elaborat de Isaia. Exaltări nejustificate şi ameninţări prea puţin credibile. … Şi ar fi de ajuns, în loc să avem mereu pe buze via, să prezentăm coşuri pline de roade. În sfârşit, ne încăpăţinăm să… facem altceva. Şi suntem mereu prea ocupaţi pentru a nu face ceea ce ar trebui.

L-am scutit pe Dumnezeu să mai pedepsească

Şi mai poate fi şi o lectură în cheie ecologică a fragmentului din Isaia: “Acum vreau să vă fac cunoscut ceea ce vreau să fac viei mele: voi dărâma gardul, şi-l voi transforma în loc de păşune; voi demola zidul din jur şi va fi călcată în picioare. O voi face pustie şi vor creşte în ea mure şi mărăcini; voi porunci norilor să nu mai ploaie…” Nu mai este nevoie ca Dumnezeu să intervină cu acest tip de pedepse. Le-am anticipat noi.

Noi am prevăzut opera de devastare a viei, transformarea grădinii în deşert, jefuirea cea mai barbară. Omul însuşi care calcă în picioare orice mlădiţă, se specializează în a produce ariditate, se îndârjeşte să murdărească, să păteze, să acumuleze gunoaie, se distinge în stingerea vieţii, să facă aerul irespirabil. Şi chiar atunci când reuşeşte să producă roade îmbelşugate, ele sunt roade otrăvite. Omul modern nu a aşteptat ca Dumnezeu să-l alunge din grădină, să-i ia via. S-a îngrijit el însuşi să fie lipsit de ea şi să lipsească şi pe alţii.

Aşa, pentru că Dumnezeu de acum nu poate nici să încredinţeze altora grădina ca să fie păzită. De fapt nu mai există grădina. Şi nu mai este cazul de a păzi un pustiu nemărginit…

El ştie ce vrea să spună…

Recomandarea lui Paul (lectura a doua) “Nu vă îngrijoraţi pentru nimic”, s-ar putea traduce cu o expresie populară colorată: “Nu este cazul să vă îngrijoraţi prea mult…” Şi, natural, s-ar putea replica: “Este uşor de spus. Dar ar trebui dovedit că este în miezul anumitor situaţii”. Fapt este că Paul a dovedit şi ştie ce vrea să spună. Prizonier, persecutat, ameninţat cu moartea, părăsit… În viaţa sa a colecţionat nenorociri în serie, a trecut prin furtuni mari, a înfruntat situaţii dramatice. Deci vorbeşte cu deplină cunoaştere a cauzei.

Într-adevăr, îndemnul său nu este pentru indiferenţă, nepăsare, specifică filozofiei stoice. Apostolul ne invită la combaterea neliniştei, care ameninţă să strice viaţa, punând încrederea proprie în Dumnezeu. De fapt pune acest diagnostic că la rădăcina neliniştei stă o lipsă de credinţă. Şi deci propune ca remediu o tresărire, o recuperare a credinţei. Credinţa, apoi, îşi află expresia într-o rugăciune insistentă, pasionată, încordată, puternică. Mai este interesant de notat cum Paul propune să cerem lui Dumnezeu cu mulţumire. Este vorba de stăruire, implorare, mulţumind.

Noi, din păcate, suntem obişnuiţi să mulţumim numai după ce am primit, am dobândit. De aceea trăim într-un climat de preocupări şi chiar de nelinişte. Ar trebui dimpotrivă să împletim rugăciunea de cerere cu mulţumirea. De-a dreptul: să mulţumim chiar înainte de a înainta cererea. Este cea mai mare încredere. Atunci vom descoperi că neliniştea se transformă în pace. Totuşi trebuie să respingem o mentalitate de contabil (izvor de nelinişte) şi să ne încredinţăm laudei, cântecului, recunoştinţei. “Nu primim prea mult” pentru că am pus “gândurile noastre” în păstrarea Cuiva. “Nu primim nimic” pentru că nu am terminat încă să facem inventarul a ceea ce ne este dăruit în continuu.